de Chang Moyang, oraşul Zhengzhou, provincial Henan

Cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic spun: „Când vă răzvrătiți împotriva trupului atunci, inevitabil, se va da o luptă în interiorul vostru. Satana va încerca să îi facă pe oameni să îl urmeze, va încerca să îi facă să urmeze concepțiile despre trup și să susțină interesele trupului – dar cuvintele lui Dumnezeu îi vor lumina și lămuri pe oameni și în acest moment va depinde de voi dacă Îl urmați pe Dumnezeu sau pe Satana. Dumnezeu le cere oamenilor să pună adevărul în practică, în primul rând, pentru a face față lucrurilor din sinea lor, pentru a face față gândurilor și concepțiilor lor care nu sunt după placul inimii lui Dumnezeu. Duhul Sfânt îi atinge pe oameni în inima lor și îi luminează și iluminează. Astfel, în spatele a tot ceea ce se întâmplă este o luptă: de fiecare dată când oamenii pun în practică adevărul sau dragostea pentru Dumnezeu, există o mare luptă și, deși totul poate părea în regulă cu trupul lor, în adâncul inimii lor se duce o luptă pe viață și pe moarte, de fapt – și numai după această bătălie intensă, după foarte multă gândire, se poate decide victoria sau înfrângerea. Nu știe nimeni dacă să plângă sau să râdă” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Numai iubirea față de Dumnezeu este credința adevărată în Dumnezeu”). De fiecare dată când citeam acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, meditam la următorul lucru: Oare practicarea adevărului este chiar atât de dificilă? Atunci când oamenii nu înțeleg adevărul, ei nu îl pot practica. Odată ce l-au înţeles, a acţiona potrivit voinţei lui Dumnezeu nu ar fi suficient? Ar putea fi, într-adevăr, la fel de grav precum „în adâncul inimii lor se duce o luptă pe viață și pe moarte”? Abia mai târziu, prin experienţa mea reală, am ajuns să apreciez că practicarea adevărului nu este chiar atât de simplă. Ceea ce a spus Dumnezeu este, pe deplin, în concordanţă cu adevărul; nu este exagerat nici măcar un pic.

Acum ceva timp, am simţit că o soră care lucra cu mine era arogantă şi mă disprețuia; nu am putut să nu mă adâncesc într-o stare sufletească neadecvată. Am început să mă supun constrângerilor, din cauza ei. Nu am putut să renunț la acestea, în munca mea; eram umilă în cuvinte şi precaută în acţiuni până în punctul în care, după o vreme, atunci când vorbeam sau făceam ceva, îi urmăream expresia feței şi nu îmi asumam povara muncii mele. Trăiam în întuneric, cu totul. Nu am putut să scap, chiar dacă ştiam că ipostaza mea era periculoasă. În toiul suferinţei, m-am rugat lui Dumnezeu de nenumărate ori, iar apoi m-am gândit: Discută de la inimă la inimă cu sora ta, găsește o cale a luminii. Dar când am ajuns la uşa sorei mele, m-am gândit la ceva diferit: ce va crede sora mea atunci când voi vorbi despre asta? Va spune oare că, în mintea mea, există prea multe lucruri neînsemnate, că sunt o mare bătaie de cap, prea dificilă pentru a se înțelege cu mine? De îndată ce am avut acest gând, era ca şi cum aş fi văzut acea privire caraghioasă în ochii ei, acea atitudine dispreţuitoare. Brusc, curajul mi-a dispărut şi am rămas fără vlagă, de parcă întregul meu corp era crispat. Încă o dată, cuvintele lui Dumnezeu mi-au adus luminare lăuntrică: „Dacă ai multe confidențe pe care nu ești dispus să le împărtășești și dacă nu ești dispus să îți dezvălui secretele – adică, dificultățile tale – înaintea altora, astfel încât să cauți calea luminii, atunci Eu spun că ești un om care nu va primi mântuirea cu ușurință și care nu va ieși cu ușurință din întuneric” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Trei avertismente”). M-am încurajat, în tăcere: Fii curajoasă, simplă şi deschisă. Practicarea adevărului nu e ceva de care să te rușinezi! Dar, în acelaşi timp, un sentiment contrar a zvâcnit în mine: Nu spune nimic – probabil că alți oameni cred că tu eşti bine. Dacă vorbeşti despre asta, vor crede că ai în minte prea multe lucruri neînsemnate şi nu te vor mai plăcea. Of! Atunci e mai bine să nu spui nimic! Deși am oscilat astfel din nou, m-am gândit: Întrucât ești o persoană cinstită, înseamnă că nu poți fi timidă şi fricoasă! Totuși, de îndată ce am dobândit un strop de putere, ideile lui Satan au țâșnit din nou: Dacă vorbeşti despre asta, alte persoane vor afla cum ești de fapt şi te vei simți jalnic! Brusc, inima mi s-a încleştat. Inima mi-a fost astfel trasă într-o parte și în alta, în lupta dintre pozitiv şi negativ, dintre alb şi negru. Am ştiut limpede: Lipsa voinței mele de a vorbi a fost o dorinţă de a proteja aparențele, din vanitate. Dar, în acest fel, situația mea nu s-ar rezolva şi nu ar aduce, pentru munca mea, niciun beneficiu. Doar căutând părtășie pentru rezolvarea acestei probleme ar fi benefic pentru munca mea şi ar fi în acord cu voinţa lui Dumnezeu. Dar, în momentul în care mi-a trecut prin minte că, de îndată ce ea va ști, m-ar putea desconsidera și mai mult, mi-am pierdut curajul de a practica adevărul. Simțeam că, dacă aş vorbi despre propria mea hâdoșenie, e ca și cum n-aş mai putea continua să trăiesc! Pentru o clipă, am devenit cumplit de supărată şi inima mea a fost mult îndurerată, ca şi cum ar fi fost arsă de un foc. Am izbucnit în lacrimi fără să-mi dau seama şi tot ce mi-a rămas de făcut a fost să strig neajutorată la Dumnezeu, în inima mea. În momentul critic, cuvintele lui Dumnezeu mi-au scânteiat iarăși în gând: „Nu ar trebui să trăiască fără adevăr, nici să ascundă ipocrizie și necinste […] Oamenii tineri ar trebui să aibă curajul de a nu ceda în fața opresiunii forțelor întunericului și de a transforma semnificația existenței lor” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvinte pentru cei tineri și cei vârstnici”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au îngăduit, în cele din urmă, să-mi domolesc inima neliniştită: Orice s-ar întâmpla, eu nu mai pot fi supusă batjocorii lui Satan! Nu mă mai pot răzvrăti împotriva lui Dumnezeu; trebuie să mă abandonez pe mine însămi şi să practic adevărul. Odată ce am luat hotărârea de a-mi găsi sora şi de a avea o părtășie de la inimă la inimă cu ea, rezultatul mi-a depășit cu mult așteptările. Nu numai că sora mea nu m-a privit de sus, ci și-a mărturisit propria corupție, a chibzuit asupra propriilor lipsuri și le-a recunoscut și mi-a cerut scuze, spunând că, în viitor, când ne confruntăm cu vreo problemă, ar trebui să avem împreună părtășie asupra adevărului pentru a dobândi înțelegerea reciprocă, a vedea supunerea față de adevăr drept principiul nostru, a învăța fiecare din punctele forte ale celeilalte pentru a ne compensa carențele și, împreună, să facem bine lucrarea bisericii. Iată cum a luat sfârșit războiul fără arme. Problema mea fusese rezolvată, iar inima mi s-a luminat. Atunci când m-am întors cu gândul la lupta intensă care se ducea în inima mea în acel moment, doar atunci mi-am dat seama cât de primejdioasă a fost zadarnica mea preocupare pentru salvarea aparențelor. A fost o parte din viaţa mea, până în punctul în care eu trăiam în întuneric, înfruntând chemare după chemare de la Dumnezeu, însă nu am fost capabilă să mă eliberez. Am înţeles adevărul, dar nu l-am putut practica; am fost cu adevărat prea profund pervertită de către Satan! De asemenea, am experimentat, efectiv, că nu este uşor să practici adevărul şi să fii o persoană cinstită.

Doar după această experienţă am înţeles cuvintele lui Dumnezeu: „De fiecare dată când oamenii pun în practică adevărul sau dragostea pentru Dumnezeu, există o mare luptă și, deși totul poate părea în regulă cu trupul lor, în adâncul inimii lor se duce o luptă pe viață și pe moarte, de fapt.” Aceste cuvinte au fost spuse despre natura pervertită a omului, deoarece natura satanică a oamenilor este înrădăcinată prea adânc în trup. Omul este închis în cuşcă şi legat de ea şi cuștile au devenit vieţile noastre. Când noi practicăm adevărul, când ne abandonăm propriile vieţi trupești, acest proces este acelaşi cu a renaște, cu a muri şi a fi reînviat. Este într-adevăr o dispută şi o luptă pe viaţă şi pe moarte şi este un proces destul de dureros. Când nu ne cunoaştem cu adevărat propria natură şi nu avem voinţa de a suferi sau de a plăti un preţ, în mod cert, nu putem practica adevărul. În trecut, credeam că practicarea adevărului este uşoară – aceasta pentru că nu am avut nicio cunoaștere a naturii mele pervertite şi nu am ştiut cât era de profundă pervertirea mea. În viitor, sunt dispusă să mă cunosc pe mine însămi, mai adânc, prin experienţă, să caut să practic adevărul în toate lucrurile şi să mă abandonez pe mine însămi!