de Xiangxin, Italia

Am început să lucrez la răspândirea Evangheliei în 2015. Curând, am avut succes prin îndrumarea lui Dumnezeu. Uneori, am întâlnit oameni covârșiți de noțiuni religioase, refuzând lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă. Așadar, m-am bizuit pe Dumnezeu și am avut părtășie despre adevăr și au acceptat-o repede. După ce am realizat câteva lucruri, am început să mă simt capabil, de parcă eram un talent indispensabil.

Apoi, eu și fratele Liu am preluat fiecare o lucrare de udare pentru o biserică. Cea preluată de mine era o biserică destul de mare, cu mulți membri. Așadar, când am început, mă rugam mereu lui Dumnezeu și dezbăteam chestiuni cu frații și surorile. Peste puțin timp, lucrurile au început să meargă bine. Majoritatea membrilor bisericii veneau normal la adunări și erau foarte întreprinzători în datorie. Eram puțin cam mulțumit de mine. Mă gândeam că, deși era o biserică mare cu foarte mulți membri, obțineam rezultate repede, așa că sigur aveam puțin calibru. Am văzut și că lucrarea de udare a fratelui Liu nu mergea foarte bine, că unii lucrători din biserica lui trebuiau înlocuiți, iar alții aveau nevoie de părtășie, fiind într-o stare pesimistă. L-am desconsiderat puțin. M-am gândit că eu m-aș descurca mai bine. Apoi, am început să mă implic în lucrarea lui, recapitulând greșelile de la adunări, având părtășie despre cuvintele lui Dumnezeu pentru a-i ajuta pe cei pesimiști schimbând îndatoririle celor care făceau udarea oricând era nevoie. Lucrarea a luat avânt repede. M-am gândit că rezolvasem problemele noastre destul de repede, așa că am simțit și mai mult că eram foarte talentat. Aroganța mea a crescut. Când am recapitulat lucrarea noastră, am văzut multe dintre neajunsurile și scăpările lor și nu m-am putut abține să nu-i cert. Am spus: „Lucrarea de udare este în mare întârziere. Măcar încearcă cineva să facă voia lui Dumnezeu și s-o termine? Toți ați fost foarte iresponsabili. E bine c-am avut un mic progres în ultimele două săptămâni, altfel cine și-ar putea asuma răspunderea pentru această întârziere?” Atunci, nimeni n-a spus niciun cuvânt. Chiar mă întrebam dacă reacția mea n-a fost puțin exagerată. Dar apoi, m-am gândit că nu aveau să le pese decât dacă luam o poziție fermă.

I-am desconsiderat mult și i-am tratat pentru greșelile lor, spunându-le să facă cum am spus. Așadar, cu timpul, am observat că s-au îndepărtat de mine și nu-mi mai vorbeau decât despre chestiuni legate de lucrare. Câteodată, vorbeau și râdeau împreună, dar imediat ce apăream eu, se împrăștiau, de parcă le era frică de mine. Și, fiindcă le era frică să nu greșească și să fie criticați, oricând apărea ceva, mă întrebau și așteptau răspunsul meu. M-am neliniștit puțin când am văzut această situație. M-am întrebat dacă eram despotic, autoritar. Dar apoi, m-am gândit că trebuia să fiu ferm cu lucrarea. Nimeni nu m-ar asculta dacă n-aș fi puțin sever cu ei. Și, atunci, cum am mai ajunge undeva? Am simțit că aveam simțul dreptății dacă le criticam problemele. După aceea, aroganța mea a devenit și mai mare și a trebuit să am ultimul cuvânt în toate lucrurile, mari sau mărunte. Eu singur organizam fiecare parte a lucrării noastre, pentru că am simțit că nimeni din echipă nu era la fel capabil ca mine. Chiar și când discutam cu ei lucruri, mereu sfârșeam prin a face ce voiam eu, așa că mă gândeam că puteam economisi timp dacă decideam imediat. Chiar dacă un lider venea la o adunare, nu îi dădeam nicio importanță, gândind: „Și ce dacă ești lider? Poți să împărtășești Evanghelia și să fii martor? Poți să faci această lucrare? Doar având părtășie despre adevăr nu înseamnă că facem lucrare practică. Nu te poți compara cu mine.” Așadar, oricând liderul mă întreba cum mergea lucrarea, îi spuneam mai multe când aveam chef să vorbesc, altfel, treceam repede peste asta. Mă gândeam că era inutil să vorbim, pentru că, în final, eu eram cel care urma să o facă. Liderul m-a criticat pentru că eram arogant, spunând că aveam mereu ultimul cuvânt și că nu lucram bine cu frații și surorile. Fiind criticat în acest mod, i-am recunoscut în față că eram arogant, dar nu i-am acordat mare atenție. Am crezut că eram de calibru bun și capabil, așa că, atâta timp cât îmi făceam treaba, cui îi păsa că eram puțin arogant? În plus, eu conduceam cea mai mare parte a lucrării bisericii, așadar, ce aveau să facă – să mă dea afară? N-am acceptat nici pe departe părerea liderului despre mine și am continuat să-mi fac datoria după bunul plac, răspunzând de toate. Apoi, odată, o biserică nouă a avut nevoie de mai mulți oameni pentru udare și, fără să discut cu nimeni, am aranjat ca o soră să meargă să-i ajute. M-am gândit că, în general, erau de acord cu ceea ce sugeram eu, așa că era bine să decid de unul singur. Dar am fost surprins să aflu mai târziu că acea soră nu a înțeles suficient adevărul și nu a putut face lucrare practică, ceea ce a fost o mare piedică. Dar tot nu am reflectat asupra mea. Și, din cauza aroganței mele nesfârșite și a eșecului meu de a căuta principiile adevărului sau de a-i îndruma pe ceilalți să urmeze principiile în datoria lor, toți erau ocupați să fugă din dreapta în stânga, fără niciun rezultat real. Asta chiar ne-a împiedicat să progresăm. Chiar și așa, tot nu mi-am văzut propriile probleme, ci doar i-am învinuit pe ceilalți că nu duceau o povară. Pentru o vreme, părea că rezolvam lucrurile, dar aveam un presentiment ciudat, de parcă urma să se întâmple ceva groaznic. Nu știam ce să spun la adunări sau rugăciuni, mă lua somnul la întâlnirile despre lucrare și nu intuiam nimic. Mintea îmi era confuză și nu aveam energie pentru nimic, doar voiam să mă odihnesc. Mi-am dat seama că pierdusem lucrarea Duhului Sfânt, dar nu am știut de ce. M-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să mă ajute să mă înțeleg.

Un lider a venit la o adunare și m-a criticat pentru felul în care mă purtasem. A spus: „Ai fost arogant în datoria ta. Mereu îi cerți pe oameni de sus, frânându-i, și te mândrești cu vechimea ta. E greu de lucrat cu tine și nu discuți niciodată lucrurile cu ceilalți. Faci orice dorești, ești despotic și autocratic. Aceasta este o fire de antihrist. Pe baza comportamentului tău, am decis să te demitem.” Fiecare cuvânt al liderului mi-a străpuns inima. M-am gândit în urmă la cum mă purtasem. Niciodată n-am discutat lucrurile cu nimeni, ci am făcut cum am vrut și am fost dictatorial. Nu m-am purtat exact ca un antihrist? Acel gând m-a speriat foarte tare. Oare se folosea Dumnezeu de acea situație ca să mă expună și elimine? Așa se vor sfârși anii mei de credință? Câteva zile, am fost foarte buimac. Îmi era frică din clipa în care mă trezeam și pur și simplu nu știam cum să fac față zilei. M-am tot rugat lui Dumnezeu, spunând: „Dumnezeule, știu că este voia ta binefăcătoare, dar nu știu cum să trec prin asta. Dumnezeule, sunt foarte deprimat și sufăr mult. Te rog, luminează-mă ca să-ți cunosc voia.” Apoi, am citit asta în cuvintele Lui: „Pe Dumnezeu nu Îl preocupă ceea ce ți se întâmplă în fiecare zi sau cât de mult lucrezi, cât de mult efort depui – lucrul la care Se uită este atitudinea pe care o ai față de aceste lucruri. Și cu ce au legătură atitudinea cu care faci aceste lucruri și modul în care le faci? Au legătură cu faptul că urmezi sau nu adevărul și, de asemenea, cu intrarea ta în viață. Dumnezeu Se uită la intrarea ta în viață, la cărarea pe care mergi. Dacă mergi pe calea intrării în viață, atunci, în îndeplinirea datoriei tale, vei păși pe calea acceptării. Dar dacă, în timp ce îți îndeplinești datoria, scoți în mod constant în evidență că ai capital, că-ți înțelegi profesia, că ai experiență, că ești conștient de voia lui Dumnezeu, că urmărești adevărul mai mult decât oricine altcineva și dacă apoi crezi că, din cauza acestor lucruri, tu ar trebui să ai ultimul cuvânt și nu discuți nimic cu nimeni altcineva, nu ții niciodată cont de părerea nimănui, încerci să-ți vezi de treburile tale și-ți dorești întotdeauna să fii «singura floare înflorită», atunci oare mergi pe calea intrării în viață? (Nu.) Nu – aceasta e căutarea statutului, este mersul pe calea lui Pavel, nu calea intrării în viață” („Ce înseamnă îndeplinirea adecvată a datoriei?” în Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă). „Era cineva talentat la răspândirea Evangheliei. El a îndurat multe greutăți în timp ce a răspândit Evanghelia și a fost chiar încarcerat și condamnat la mulți ani de închisoare. După ce a ieșit, a continuat să răspândească Evanghelia și a convertit câteva sute de oameni, dintre care unii s-au dovedit a fi talente importante; unii au fost chiar aleși ca lideri sau lucrători. Drept urmare, această persoană s-a crezut demnă de mari distincții și s-a folosit de acest lucru drept capital cu care se lăuda oriunde se ducea, dându-se în spectacol și mărturisind pentru sine: «Am fost la închisoare opt ani și am rămas ferm în mărturia mea. Am convertit mulți oameni, dintre care unii sunt acum lideri sau lucrători. În casa lui Dumnezeu, merit recunoaștere, am adus o contribuție.» Indiferent unde răspândea Evanghelia, se lăuda cu siguranță liderilor sau lucrătorilor localnici. În plus, mai spunea: «Trebuie să ascultați ce spun eu; chiar și liderii voștri cu vechime sunt politicoși când îmi vorbesc. Voi da o lecție oricui nu este politicos!» Această persoană este un agresor, nu-i așa? Dacă o astfel de persoană nu ar fi răspândit Evanghelia și nu ar fi convertit acei oameni, ar fi îndrăznit să fie atât de infatuată? Așa este natura și esența lor: atât de arogantă, încât nu are nicio fărâmă de rațiune. După ce au răspândit Evanghelia și au convertit câțiva oameni, natura lor arogantă sporește și ei devin și mai infatuați. Asemenea oameni se laudă cu capitalul lor oriunde se duc, încearcă să-și asume meritul oriunde merg și chiar pun presiune pe lideri la diferite niveluri, încercând să fie pe picior de egalitate cu ei și chiar gândindu-se că ei înșiși s-ar cuveni să fie lideri cu vechime în casa lui Dumnezeu. Pe baza a ceea ce manifestă o persoană care se comportă astfel, tuturor ar trebui să ne fie clar ce fel de natură are și care ar putea fi finalul său. Când un demon își face loc în casa lui Dumnezeu lingușindu-se, face un mic serviciu înainte să-și arate adevărata față; nu ascultă, indiferent cine îl tratează sau emondează și insistă în lupta împotriva casei lui Dumnezeu. Care este natura acțiunilor sale? În ochii lui Dumnezeu, își pune capăt zilelor și nu se va odihni până nu se va sinucide. Acesta este singurul mod adecvat de a descrie lucrurile” („Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă”). Citind asta, mi s-a umplut inima de frică. Am simțit că Dumnezeu mă expunea, față în față, dezvăluindu-mi starea și secretele pe care nu le spusesem niciodată niciunei persoane. Mă descurcasem bine în acești ani împărtășind Evanghelia, așa că am crezut că am contribuit enorm, că eram indispensabil și țineam socoteala a tot ce făcusem. Am simțit că aveam un loc de onoare în biserică, că eram un stâlp. Am luat-o ca pe un capital personal, desconsiderându-i pe toți cu aroganță. Îmi plăcea și să-i cert pe ceilalți cu dispreț, ceea ce-i constrângea pe frați și pe surori. Nu eram cooperant în datoria mea, ci autocratic și făceam orice doream, întârziind grav lucrarea bisericii. Chiar și când liderul m-a tratat, nu i-am acordat atenție. Ba chiar m-am mândrit cu ale mele calificări. Am crezut că liderul nu era mai bun decât mine și n-am vrut să accept niciun pic de ajutor. Am vrut să decid totul singur. I-am făcut cu ou și cu oțet pe frați și surori când nu m-au ascultat, amenințându-i că vor fi demiși dacă nu-și făceau bine datoria. Asta i-a făcut să fie obsedați de îndeplinirea sarcinilor, speriați să nu-și piardă datoria dacă dădeau greș și trăind în suferință. Cum puteam spune că făceam o datorie? Nu făceam rău, nu mă-mpotriveam lui Dumnezeu? Acest gând m-a speriat foarte tare. Nu mi-am imaginat niciodată să fac atâta rău, să-mi rănesc și frânez atât de mult frații și surorile, să împiedic lucrarea noastră în asemenea măsură. Luptam împotriva lui Dumnezeu, dar credeam că îmi făceam datoria pentru a-L mulțumi. Eram irațional! Am văzut în cuvintele lui Dumnezeu că a te purta așa înseamnă a-ți pune capăt zilelor. Auzind tonul cuvintelor lui Dumnezeu, mai ales fraza „a-și pune capăt zilelor”, am înțeles cât de dezgustat e El de acest tip de persoană. Mi s-a frânt inima, de parcă Dumnezeu mă condamnase la moarte. Am crezut că eram capabil să sacrific orice pentru datoria mea, că avusesem mereu succes în ea, așa că Dumnezeu urma sigur să mă aprobe, iar puțină aroganță nu conta atât de mult. Dar apoi, am realizat că, dacă nu urmăream adevărul, oricâte aș realiza în datoria mea sau oricâtă experiență aș acumula, Îl dezgusta pe Dumnezeu. Nu ar aproba asta. Judecata și mustrarea cuvintelor lui Dumnezeu mi-au arătat firea Lui dreaptă care nu poate fi ofensată. Dumnezeu e foarte principial în faptele Sale. Dacă realizez câteva lucruri în lume, s-ar putea s-am puțin capital și autoritate. Dar în casa lui Dumnezeu domnesc adevărul și dreptatea. A-ți folosi capitalul și influența înseamnă a-ți pune capăt zilelor și Îi ofensează firea.

Mai târziu, m-am întrebat de ce am simțit că aveam atât de multă influență după câteva realizări în datoria mea și am început să devin dictatorial. De ce fel de natură eram controlat? Am citit ceva în cuvintele lui Dumnezeu. „Dacă în inima ta chiar înțelegi adevărul, atunci vei ști cum să practici adevărul și să asculți de Dumnezeu și vei porni în mod firesc pe calea urmăririi adevărului. Dacă este corectă cale ape care mergi și în conformitate cu voia lui Dumnezeu, atunci lucrarea Duhului Sfânt nu te va părăsi – caz în care vor fi din ce în ce mai puține șanse să-L trădezi pe Dumnezeu. Fără adevăr, este ușor să faci rău și o vei face în pofida felului tău de a fi. De exemplu, dacă ai o fire arogantă și îngâmfată, atunci a ți se spune să nu te împotrivești lui Dumnezeu nu schimbă deloc situația, nu te poți abține, este dincolo de controlul tău. Nu ai face-o intenționat; ai face-o sub stăpânirea naturii tale arogante și vanitoase. Aroganța și vanitatea ta te-ar face să-L disprețuiești pe Dumnezeu și să-L vezi ca neavând nicio importanță; te-ar determina să te înalți pe tine însuți, să te expui în mod constant; te-ar face să-i disprețuiești pe alții, n-ar lăsa pe nimeni în inima ta decât pe tine însuți; te-ar face să te consideri superior atât celorlalți oameni, cât și lui Dumnezeu și, în cele din urmă, te-ar face să stai în locul lui Dumnezeu și să ceri ca oamenii să ți se supună, venerându-ți gândurile, ideile și noțiunile drept adevăr. Vezi cât de mult rău este făcut de oameni sub autoritatea naturii lor arogante și vanitoase!” („Doar prin urmărirea adevărului poți obține schimbări în firea ta” în Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă). „Aroganța este rădăcina firii corupte a omului. Cu cât oamenii sunt mai aroganți, cu atât sunt mai predispuși să I se împotrivească lui Dumnezeu. Cât de gravă este această problemă? Nu numai că oamenii cu firi arogante îi consideră pe toți ceilalți inferiori, dar cel mai grav este că sunt chiar condescendenți față de Dumnezeu. Chiar dacă, din afară, e posibil ca unii să pară că ei cred în Dumnezeu și că Îl urmează, nu Îl tratează deloc ca pe Dumnezeu. Simt întotdeauna că au adevărul și au o părere foarte bună despre ei înșiși. Acestea sunt rădăcina și esența firii arogante și vin de la Satana. Prin urmare, problema aroganței trebuie rezolvată. A crede că unul este mai bun decât ceilalți este o chestiune banală. Problema esențială este că firea arogantă a omului îl împiedică pe acesta să se supună lui Dumnezeu, stăpânirii Lui și rânduielilor Sale; o astfel de persoană se simte mereu înclinată să concureze cu Dumnezeu pentru puterea asupra altora. Acest tip de persoană nu-L slăvește câtuși de puțin pe Dumnezeu, ca să nu mai spunem că nu-L iubește și nici nu I se supune. Persoanele care sunt arogante și vanitoase, mai ales cele care sunt atât de arogante încât și-au pierdut judecata, nu se pot supune lui Dumnezeu în credința lor în El și chiar se preamăresc și sunt martore pentru ele însele. Astfel de oameni se împotrivesc cel mai mult lui Dumnezeu” (Părtășia lui Dumnezeu). Cuvintele lui Dumnezeu m-au învățat că rădăcina răzvrătirii împotriva Lui este aroganța. Când cineva are o natură arogantă, nu se poate abține să nu se împotrivească lui Dumnezeu. Purtarea mea a fost rezultatul faptului că eram controlat de natura mea arogantă. Nu-mi mai încăpeam în piele după ce realizam câteva lucruri, crezând că aveam calibru, că eram capabil și indispensabil, că biserica nu s-ar descurca fără mine. I-am desconsiderat pe ceilalți, folosindu-mă de poziția mea ca să-i cert și constrâng, devalorizându-i pe toți. Am fost despotic și dictatorial în datoria mea, nu m-am consult cu nimeni. Am simțit că eram bine pe cont propriu și că puteam să iau decizii unilateral. Nu mi-am prețuit partenerul. Am fost incredibil de arogant, fără pic de venerație pentru Dumnezeu. Când liderul m-a tratat, mi-am recunoscut aroganța, dar nu mi-a păsat cu adevărat de ea. Ba chiar am simțit că aroganța nu era atât de rea, că fiind criticat însemna că aveam anumite aptitudini, altfel, de ce aș mai fi arogant? Am fost incredibil de irațional și fără pic de rușine. Am trăit după otrava Satanei: „Sunt propriul meu domn în cer și pe întregul pământ”, purtându-mă ca un rege în biserică, devalorizându-i pe toți ceilalți. Cu ce am fost diferit de Partidul Comunist? Partidul Comunist e arogant și nelegiuit, apelând la represalii violente fără precedent împotriva celor care nu-l ascultă. Am fost dictatorial și neînduplecat în biserică, fără s-accept controlul celorlalți. N-am fost exact ca marele balaur roșu? Apoi, am realizat cât de arogant am fost, că nu mi-a păsat de ceilalți, nici măcar de Dumnezeu, că am fost pe o cale potrivnică Lui. Dacă nu m-aș căi, sigur aș sfârși blestemat și pedepsit de Dumnezeu. Apoi, am văzut cu adevărat cât de grave au fost consecințele naturii mele arogante, că problema mea n-a fost simplă, ca atunci când arătăm puțin corupție. Acel gând mi-a amintit cum i-am subapreciat pe ceilalți și m-am preamărit pe mine, că am vorbit și m-am prezentat de parcă eram inegalabil în lume. Am fost oarecum scârbit, dezgustat de mine. M-am hotărât că trebuia să încep să urmăresc adevărul și să caut principiile în toate, să nu mai trăiesc arogant și să mă împotrivesc lui Dumnezeu.

Iar mai târziu, în timp ce căutam cum să abordez corect orice reușite aș avea, am citit cuvintele lui Dumnezeu. „În cursul îndeplinirii datoriei voastre, sunteți capabili să simțiți călăuzirea lui Dumnezeu și luminarea Duhului Sfânt? (Da.) Dacă sunteți capabili să simțiți lucrarea Duhului Sfânt și, totuși, aveți o părere foarte bună despre voi și credeți că aveți realitatea, ce se întâmplă aici? (Când îndeplinirea datoriei noastre a dat ceva roade, încet încet începem să credem că jumătate din merit Îi aparține lui Dumnezeu și jumătate ne aparține nouă. Ne exagerăm nelimitat cooperarea, gândindu-ne că nimic nu este mai important decât cooperarea noastră și că luminarea lui Dumnezeu nu ar fi fost posibilă fără ea.) Deci, de ce te-a luminat Dumnezeu? Poate Dumnezeu să lumineze și alți oameni? (Da.) Când Dumnezeu luminează pe cineva, acesta este harul Său. Și ce este acea fărâmă de cooperare din partea ta? Este ceva pentru care ți se cuvin merite sau este datoria ta, responsabilitatea ta? (Este datoria și responsabilitatea mea.) Când recunoști că este datorie și responsabilitate, aceasta este starea de spirit corectă, iar tu nu te vei mai gândi să încerci să-ți asumi meritele. Dacă tu crezi întotdeauna «Acesta este capitalul meu. Ar fi fost posibilă luminarea lui Dumnezeu fără cooperarea mea? Asta necesită cooperarea oamenilor; cooperarea oamenilor reprezintă cea mai mare parte a acestui lucru», atunci te înșeli. Cum ai fi putut coopera, dacă Duhul Sfânt nu te-ar fi luminat și dacă Dumnezeu nu ar fi făcut nimic și nimeni nu ar fi avut părtășie cu tine despre principiile adevărului? Nici nu ai ști ceea ce cere Dumnezeu; nici măcar nu ai cunoaște calea practicii. Chiar dacă ai vrea să asculți de Dumnezeu și să cooperezi în lucrarea Lui, nu ai ști cum să o faci. Oare această «cooperare» a ta nu reprezintă cuvinte goale? Fără o adevărată cooperare, acționezi numai conform propriilor idei – și, în acest caz, ar putea datoria pe care o îndeplinești să fie la nivelul cerut? (Nu.) Nu, ceea ce indică o problemă. Ce problemă indică asta? Indiferent de datoria pe care o îndeplinește o persoană, obținerea rezultatelor pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu și a câștiga aprobarea Lui, și îndeplinirea datoriei proprii potrivit standardelor se bazează pe acțiunile lui Dumnezeu. Dacă îți îndeplinești responsabilitățile, dacă îți faci datoria, dar Dumnezeu nu acționează și nu îți spune ce să faci, atunci nu îți vei cunoaște calea, direcția sau obiectivele. Ce se întâmplă în cele din urmă? Ar fi o risipă de efort, nu ai câștiga nimic. Astfel, a-ți îndeplini datoria potrivit standardelor și a fi capabil de a rămâne neclintit în casa lui Dumnezeu, de a oferi edificare fraților și surorilor și a câștiga aprobarea lui Dumnezeu depind în totalitate de Dumnezeu! Oamenii pot face doar acele lucruri de care sunt capabili personal, pe care s-ar cuveni să le facă și care se încadrează în capacitățile lor inerente – nimic mai mult. Prin urmare, rezultatele culese în cele din urmă din datoria ta sunt determinate de îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu și de luminarea Duhului Sfânt, care te fac să înțelegi calea, scopurile, direcția și principiile oferite de Dumnezeu” („Principiile care ar trebui să îndrume conduita unei persoane” în Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă). Am văzut din cuvintele lui Dumnezeu că realizarea câtorva lucruri în datoria mea s-a datorat numai harului lui Dumnezeu și luminării Duhului Sfânt. S-a datorat și părtășiei lui Dumnezeu despre adevăr și principii, și nu faptului că aveam calibru bun sau că puteam face lucrare. Fără îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu sau luminarea Duhului Sfânt, indiferent de calibrul meu sau cât de bine aș fi văzut, n-aș realiza niciodată nimic. Iar prin această puțină lucrare făcută îmi îndeplineam datoria de ființă creată. E responsabilitatea mea. Indiferent de datorie, este ceea ce ar trebui să facă o ființă creată. Orice realizăm nu este contribuția sau capitalul nostru personal. Totuși, nu am știut din ce eram plăsmuit. Am crezut că realizările mele au însemnat că eram bun la ceea ce făceam și am considerat că mă face autoritar. Am fost foarte mulțumit de mine, încercând să-I fur slava lui Dumnezeu. Am fost atât de arogant și irațional! Orice realizăm în datoria noastră chiar vine de la luminarea Duhului Sfânt și de la cuvintele lui Dumnezeu. Nu putem face nimic singuri. Gândindu-mă în urmă, nu doar că n-am reușit să realizez ceva când lucram cu aroganța mea, ci am și întârziat lucrarea noastră. Ca atunci când am pus persoana nepotrivită într-o funcție de udare, ceea ce i-a împiedicat pe frați și surori să obțină sprijinul de care aveau nevoie. Asta a întrerupt grav lucrarea bisericii. Iar eu nu căutam principiile adevărului, nici nu-i îndrumam pe ceilalți să le caute în datoria lor. Astfel, n-aveam realizări în datoria noastră, ceea ce ne-a întârziat progresul lucrării. Dar eu nu am reflectat la toate astea. În schimb, m-am felicitat și am devenit tot mai arogant, de parcă biserica nu s-ar descurca fără mine. Dar dacă Dumnezeu m-a putut lumina pe mine, i-ar putea lumina și pe ceilalți, așa că lucrarea bisericii ar putea continua ca înainte, după demiterea mea. Am crezut că biserica nu s-ar descurca fără mine pentru că eram plin de mine. M-am gândit la Pavel din Epoca Harului. Credea că are un oarecare capital după ce făcea puțină lucrare, așa că i-a devalorizat pe ceilalți. A spus direct că nu era mai prejos decât ceilalți discipoli și l-a desconsiderat pe Petru, deseori înjosindu-l. La final, a încercat să-și folosească lucrarea pentru a-I cere lui Dumnezeu o coroană. A fost arogant până la a-și pierde rațiunea. Am văzut că eram exact ca Pavel, că eram pe aceeași cale ca el. Fără judecata și mustrarea strictă a lui Dumnezeu, nici acum nu mi-aș vedea problemele, crezând că sunt grozav. Văzând toate astea, m-am urât din tot sufletul. Am vrut să mă căiesc înaintea lui Dumnezeu.

Apoi, am citit asta în cuvintele lui Dumnezeu: „Știe cineva cât de mulți ani a lucrat Dumnezeu în mijlocul întregii omeniri și al tuturor lucrurilor? Nimeni nu știe numărul exact de ani până în prezent în care Dumnezeu a lucrat și a gestionat întreaga omenire; El nu raportează astfel de lucruri omenirii. Dar dacă Satana ar face asta măcar un pic, ar declara-o? Cu siguranță ar declara-o. Satana dorește să se fălească, astfel încât să poată să amăgească mai mulți oameni și să-i facă pe mai mulți dintre aceștia să îi dea crezare. De ce Dumnezeu nu raportează o asemenea sarcină? Este un aspect al esenței lui Dumnezeu care este smerit și ascuns. Ce lucruri sunt în opoziție cu smerenia și tăinicia? Aroganța, nerușinarea și ambiția. […] Călăuzind omenirea, Dumnezeu săvârșește o lucrare atât de măreață și guvernează întregul univers. Autoritatea și puterea Lui sunt atât de vaste, dar El nu a spus niciodată: «Abilitatea Mea este extraordinară.» El rămâne ascuns printre toate lucrurile, guvernând peste toate, hrănind și aprovizionând omenirea, permițând întregii omeniri să dăinuie generație după generație. Luați aerul și soarele, de exemplu, sau toate lucrurile materiale vizibile necesare existenței umane – toate curg fără încetare. Faptul că Dumnezeu îl aprovizionează pe om este incontestabil. Deci, dacă Satana ar face un lucru bun, l-ar ține sub tăcere și ar rămâne un erou nelăudat? Niciodată. Este ca în cazul unor antihriști din biserică care anterior au întreprins lucrări periculoase sau au făcut cândva o lucrare dăunătoare propriilor interese, care poate chiar au ajuns la închisoare; sunt și cei care au contribuit cândva la un aspect al lucrării casei lui Dumnezeu. Ei nu uită niciodată aceste lucruri, cred că pentru ele merită laude tot restul vieții, cred că sunt capitalul vieții lor – ceea ce arată cât de mici sunt oamenii! Oamenii sunt mici, iar Satana e nerușinat” („Ei sunt răi, perfizi și înșelători (Partea a doua)” în Demascarea antihriștilor). „Dumnezeu iubește omenirea, are grijă și Se preocupă de aceasta, și Se îngrijește de ea fără încetare. El nu simte niciodată în inima Sa că aceasta este o lucrare în plus sau ceva ce merită o mare răsplată. Nici nu simte că mântuirea omenirii, alimentarea oamenilor și faptul că le oferă totul reprezintă o contribuție uriașă pentru omenire. El Se îngrijește pur și simplu de omenire în tăcere și în liniște, în propriul Său mod și prin propria Sa esență și ceea ce El are și ce este. Indiferent cât de multă grijă și cât de mult ajutor primește omenirea de la El, Dumnezeu nu Se gândește la asta niciodată, nici nu încearcă să-Și asume meritul. Acest lucru este determinat de esența lui Dumnezeu și este, de asemenea, o exprimare adevărată a firii Lui” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși I”). Am cântărit cuvintele lui Dumnezeu și am văzut cât de binevoitoare sunt firea și esența Lui. Dumnezeu e Creatorul care conduce și susține absolut tot. A devenit trup din nou, exprimând adevăruri ca să ne mântuiască, plătind un mare preț pentru noi. Dar nu S-a gândit niciodată că e o mare contribuție pentru omenire. Și nu S-a lăudat niciodată, nici mândrit cu nimic. El doar Își face toată lucrarea în liniște, fără niciun fel de laudă arogantă. E mai mult decât vrednic de iubirea și lauda noastră eternă. Sunt un om atât de nevrednic, nu sunt nimic, dar am fost atât de arogant. M-am îmbătat cu fiecare succes mărunt, de parcă era vreo capodoperă, vreo contribuție măreață. I-am desconsiderat pe toți și trebuia să fie cum doream eu. Am fost foarte irațional, foarte rău, foarte superficial. Dumnezeu e foarte smerit și ascuns și are o esență binevoitoare. Am simțit și mai mult cât de dezgustătoare a fost firea mea și chiar am tânjit să aflu adevărul ca să scap repede de ea, să trăiesc o asemănare umană.

Apoi, la o adunare, am citit acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu Atotputernic spune: „Astăzi, Dumnezeu vă judecă, vă mustră și vă condamnă, dar să știi că scopul acestei condamnări este ca tu să te cunoști pe tine. El condamnă, blestemă, judecă și mustră pentru ca tu să poți să te cunoști pe tine însuți, astfel încât firea ta să se poată schimba și, în plus, pentru ca tu să îți poți cunoaște valoarea și să vezi că toate acțiunile lui Dumnezeu sunt drepte, în conformitate cu firea Sa și cu cerințele lucrării Sale, că El lucrează potrivit planului Său pentru mântuirea omului și că este Dumnezeul drept care îl iubește, îl mântuiește, îl judecă și îl mustră pe om” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Ar trebui să lăsați deoparte binecuvântările statutului și să înțelegeți voia lui Dumnezeu de a aduce mântuirea omului”). Am fost foarte impresionat de cuvintele lui Dumnezeu și I-am înțeles puțin mai bine voia. Îmi făceam datoria din aroganță, făcând probleme lucrării casei lui Dumnezeu, așa c-am fost demis pe baza principiilor. Am crezut că Dumnezeu Se folosea de situație pentru a mă expune și elimina, așa că m-am gândit că mă condamna și nu puteam fi mântuit. În final, am înțeles că Dumnezeu făcuse să fiu demis din datoria mea și folosise judecata cuvintelor Sale ca să văd corupția mea și că eram pe calea greșită. Dumnezeu mă mântuia! Am suferit puțin prin acea judecată și mustrare, dar au fost foarte valoroase și însemnate și m-au protejat. Au fost cea mai autentică iubire a lui Dumnezeu pentru mine. Oricum ne disciplinează Dumnezeu, totul e mântuirea și iubirea Lui.

După aceea, la o adunare, am vorbit deschis despre cum fusesem arogant în datoria mea, cum îi rănisem pe frați și surori și la ce reflectasem după ce am fost demis. Am crezut că toți ceilalți vor fi dezgustați de mine pentru că fusesem atât de inuman și că nu vor mai vrea să mă vadă, dar, surprinzător, nu au tăbărât asupra mea. Atunci, m-am simțit și mai îndatorat lor. Îi rănisem pe toți cu aroganța mea, am fost atât de inuman. Când am preluat din nou o datorie cu frații și surorile, am fost mult mai modest. Nu i-am mai desconsiderat pe oameni pentru greșelile lor și am abordat mai bine lucrurile. Am făcut un efort voit să ascult sugestiile și problemele celorlalți și n-am mai avut prea multă încredere în mine. Când liderii mi-au verificat lucrarea, am cooperat și am acceptat asta smerit. După puțin timp, am avut o schimbare bună în starea mea și am devenit supraveghetor din nou. Am știut că Dumnezeu mă ridica și mă onora prin asta. Înainte, fusesem atât de arogant și perturbator în datoria mea, dar Dumnezeu nu mă eliminase. Mi-a dat o altă șansă să fac o datorie atât de importantă. Chiar am experimentat mila și îndurarea Lui pentru noi. După aceea, în datoria mea nu m-am mai purtat despotic, cu aroganță, ci am avut puțină frică de Dumnezeu și mă rugam Lui constant. Când întâlneam ceva ambiguu, discutam cu ceilalți ca să putem căuta adevărul împreună. După ce am făcut asta o vreme, mi-am dat seama că performanța întregii noastre echipe s-a îmbunătățit mult. Când făceam totul singur a fost foarte epuizant pentru mine. Nu țineam cont de toate și nu am avut rezultate bune. Dar acum că discut problemele care apar cu frații și surorile și ne ajutăm reciproc, e mult mai ușor să le rezolvăm. Și, cooperând cu ceilalți, am putut să văd că au cu adevărat unele puncte forte. Unii lucrează din greu și depun mult efort. Chiar dacă unii nu au mult calibru, sunt harnici și susțin lucrarea casei lui Dumnezeu. Sunt puncte forte pe care eu nu le am. De asemenea, am putut să învăț lucruri de la frați și surori ca să-mi compensez propriile greșeli. A fost un mod de a trăi mult mai liber și mai ușor.

Cam după un an, un lider de biserică a organizat o reuniune generală, ca toți să poată împărtăși ce învățaseră și experimentaseră de-a lungul anului. Am reflectat în tăcere, gândindu-mă la tot ce învățasem. Apoi, mi-am dat seama că Dumnezeu mi-a salvat viața prin demiterea mea, că acesta era cel mai mare câștig al meu. Dacă nu ar fi fost asta, n-aș fi văzut nici acum cât de gravă a fost aroganța mea, că am fost încrezut și despotic doar pentru că aveam câteva talente. Faptul că Dumnezeu m-a disciplinat, judecat și mustrat mi-a arătat natura mea satanică. Asta m-a învățat câte ceva și despre dreptatea Lui și m-a făcut să-mi fie puțin frică de El. Îi mulțumesc pentru mântuirea Sa!