de Bai Yang, China

Când aveam 15 ani, tatăl meu a murit din cauza unei boli subite. Mama nu a putut suporta această lovitură și s-a îmbolnăvit foarte tare. Niciuna dintre rudele noastre nu ne-a venit în ajutor, deoarece se temeau că trebuie să ne dea bani. M-am simțit atât de deznădăjduită. Tatăl meu nu mai era, așa că, dacă i se întâmpla ceva mamei, nu știam ce aveam să facem eu și sora mea. Mai târziu, cineva ne-a predicat Evanghelia Domnului Isus. Datorită harului Domnului, mama s-a însănătoșit după ce a participat doar la două congregații. Așa am ajuns să credem în Domnul. Când am aflat că fusese răstignit pentru a răscumpăra omenirea, am fost mișcată de marea iubire a lui Dumnezeu. Domnul Isus le-a spus discipolilor Lui: „Urmează-Mă!” (Ioan 1:43) și „V-am spus aceste lucruri ca să aveți pace în Mine. În lume veți avea necazuri; dar curaj, Eu am învins lumea!” (Ioan 16:33). Aceste cuvinte mi-au adus multă alinare. M-am simțit deosebit de inspirată când am auzit despre experiențele misionarilor occidentali care își dedicaseră viața Domnului, așa că am luat decizia în fața Lui de a mă sacrifica pentru El și de a predica Evanghelia unui număr mult mai mare de oameni. Pe atunci, simțeam că preocupările lumești nu au nicio însemnătate. Doar a-L urma pe Domnul, a lucra și a predica pentru El și a aduce mai mulți oameni înaintea Lui păreau să aibă semnificație și valoare. Deseori așteptam cu nerăbdare ziua în care să pot pleca de acasă pentru a predica și lucra pentru Domnul. Când a aflat despre asta, mama m-a certat: „Cum poți fi așa de proastă? De ce te-ai ruga pentru asta? Ar trebui să crezi în Domnul, dar nu poți renunța la studiile tale! Abia ai intrat la liceu, ar trebui să te concentrezi asupra învățăturii. Rudele noastre nu vor avea o părere bună despre tine dacă nu ai succes.” Asta m-a făcut să ezit. Mi-am spus: „Are dreptate. Port pe umeri toate speranțele familiei mele. Dacă renunț la studii ca să predic Evanghelia, mama o să sufere foarte mult. I-a fost destul de greu să ne întrețină, nu-i pot provoca mai multă durere.” Așa că mi-am înăbușit în tăcere dorința de a predica și lucra pentru Domnul.

În iulie 2001, tocmai dădusem examenul de intrare la facultate când m-am întâlnit cu niște frați și surori care răspândeau Evanghelia Împărăției. Citind cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic, eu și sora mea am ajuns la concluzia că Dumnezeu Atotputernic este Domnul Isus întors. Am fost încântată. Domnul, pe care Îl așteptasem mult timp, în sfârșit Se întorsese, iar Dumnezeu îmi arăta cu adevărat un mare har permițându-mi să-I aud glasul cu propriile urechi și să-I accept îndrumarea personală și mântuirea. Când citeam Biblia, îi invidiam pe discipolii Domnului pentru că Îi puteau asculta învățăturile tot timpul. Nu mi-am imaginat niciodată că voi fi la fel de norocoasă ca ei. Dar mulți oameni care tânjeau după apariția Domnului încă nu știau că El Se întorsese. Deoarece aflasem această veste minunată înaintea lor, știam că trebuie să mă grăbesc să răspândesc Evanghelia Împărăției. Mi-am zis: „Ar fi grozav dacă n-aș intra la facultate. Atunci aș avea motivul perfect de a-i spune mamei că plec să predic Evanghelia.”

Peste mai bine de o săptămână, profesorul meu mi-a spus cu încântare că intrasem la o facultate bună. Colegii m-au lăudat, spunând: „Din mii de candidați, doar zece persoane din provincia noastră au fost admise. Te-ai descurcat extrem de bine de vreme ce ai intrat la facultatea aceea.” Mama părea foarte fericită când a aflat asta, dar eu mă simțeam groaznic. Eram sigură că nu mă va lăsa să renunț la studii ca să răspândesc Evanghelia. Când au aflat că intrasem la facultate, toate rudele noastre au venit să mă felicite. Când mi-am văzut mama discutând fericită cu acestea, am știut că rudele noastre o respectă mai mult fiindcă intrasem la facultate și că era foarte mândră de mine. Dacă aș alege să nu merg la facultate, mama ar fi cu siguranță distrusă și toate rudele ne-ar desconsidera din nou familia, așa ca înainte. Când mi-am amintit cum se plângea deseori că eram disprețuite de rudele noastre, mi-am spus: „Mamei i-a fost așa de greu să ne crească. Dacă nu fac ce-și dorește, n-ar însemna că o dezamăgesc cu adevărat?” Și, astfel, am simțit că nu am de ales: trebuia să merg la facultate. Când am început studiile la facultate, am descoperit că era o deosebire uriașă între studenții săraci și cei bogați. Copiii din familiile bogate îi desconsiderau pe studenții săraci și le dădeau ordine. Colegii mei doar se amăgeau între ei și se foloseau unii pe alții și nu aveam pe nimeni cu care să pot vorbi sincer sau căruia să mă pot destăinui. Am fost dezgustată de toate acestea și mi s-a făcut și mai dor de viața bisericească și de frații și surorile de acasă. Voiam atât de mult să abandonez facultatea și să mă întorc la ei.

După mai bine de trei luni chinuitoare din viața mea la facultate, a venit timpul pentru vacanța de iarnă și am putut să mă întorc din nou la viața bisericească. Am fost foarte fericită și m-am hotărât să-i spun mamei că, orice ar fi, voi renunța la școală.

În prima zi petrecută din nou acasă, am ascultat un imn al cuvintelor lui Dumnezeu: „Iubire pură fără pată.”

1  „Iubirea” se referă la un sentiment care este pură și fără cusur, în care îți folosești inima pentru a iubi, a simți și a fi grijuliu. În iubire, nu există niciun fel de condiții, obstacole și distanțe. În iubire, nu există nicio bănuială, nicio înșelăciune și nicio viclenie. În iubire, nu există niciun comerț și nimic necurat. Dacă iubești, atunci nu vei înșela, nu te vei plânge, nu vei trăda, nu te vei răzvrăti, nu vei pretinde și nu vei căuta să câștigi ceva sau să obții o anumită sumă.

2  „Iubirea” se referă la un sentiment care este pură și fără cusur, în care îți folosești inima pentru a iubi, a simți și a fi grijuliu. În iubire, nu există niciun fel de condiții, obstacole și distanțe. În iubire, nu există nicio bănuială, nicio înșelăciune și nicio viclenie. În iubire, nu există niciun comerț și nimic necurat. Dacă iubești, atunci te vei dedica cu bucurie, vei îndura greutăți cu bucurie, vei fi compatibil cu Mine, vei renunța la tot ce ai pentru Mine, vei renunța la familia ta, la viitorul tău, la tinerețea și căsnicia ta. În caz contrar, iubirea ta nu ar fi deloc iubire, ci înșelăciune și trădare!

– Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Mulți sunt chemați, puțini sunt aleși”

Cuvintele lui Dumnezeu m-au emoționat profund și m-au inspirat, dar mă simțeam și plină de remușcări și vinovăție. Luasem hotărârea de a-mi petrece toată viața urmându-L pe Dumnezeu, de a urmări cunoașterea Sa și de a-L iubi. În iubire, nu există înșelăciune sau trădare. Dacă Îl iubești cu adevărat, te vei devota Lui și vei renunța la tot pentru El. Dar iubirea mea față de El se limita doar la cuvinte. Când a venit vorba de ceva real, m-am gândit doar la familia mea și la legăturile emoționale cu mama. Unde era iubirea? Doar Îl înșelasem și Îl trădasem pe Dumnezeu. Atunci am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Pentru toți cei care aspiră să-L iubească pe Dumnezeu, nu există adevăruri de neobținut și nu există dreptate pentru care să nu poată rămâne de neclintit. Cum ar trebui să-ți trăiești viața? Cum ar trebui să-L iubești pe Dumnezeu și să utilizezi această iubire pentru a-I mulțumi dorința? Nu există vreo chestiune mai importantă în viața ta. Mai presus de toate, trebuie să ai astfel de aspirații și perseverență și nu ar trebui să fii precum cei fără coloană vertebrală, cei ce sunt niște molâi. Trebuie să înveți cum să experimentezi o viață plină de semnificație și să experimentezi adevăruri pline de semnificație și nu ar trebui să te tratezi superficial în acel mod. Fără să realizezi, viața ta va trece pe lângă tine; după aceea, vei mai avea tu altă oportunitate de a-L iubi pe Dumnezeu? Poate omul să-L iubească pe Dumnezeu după ce e mort? Trebuie să ai aceleași aspirații și conștiință precum Petru; viața ta trebuie să fie plină de semnificație și nu trebuie să te joci cu tine însuți. Ca ființă umană și ca persoană care Îl urmează pe Dumnezeu, trebuie să poți lua în considerare cu atenție cum îți tratezi viața, cum ar trebui să te oferi lui Dumnezeu, cum ar trebui să ai o credință mai semnificativă în Dumnezeu și cum, din moment ce Îl iubești pe Dumnezeu, ar trebui să-L iubești într-un mod care este mai pur, mai frumos și mai bun” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și judecată”). Prin cuvintele Sale, am simțit speranțele lui Dumnezeu pentru om. Este atât de rar să-L întâlnești pe Dumnezeu chiar și o dată în viețile noastre. Acum două mii de ani, discipolii Domnului Isus L-au întâlnit și acum, două mii de ani mai târziu, Dumnezeu îmi oferea o șansă unică în viață de a-L urma, de a căuta cunoașterea Sa și de a-L iubi. Dacă urmam în continuare calea lumească a Satanei deoarece nu-mi puteam birui legăturile emoționale față de mama mea și mă temeam să nu o rănesc, oare nu-mi iroseam timpul? M-am gândit la Petru. Și părinții lui au vrut ca el să devină funcționar, dar el nu a fost constrâns de legăturile sale emoționale față de ei. A ales să-L urmeze și a căutat să-L iubească pe Dumnezeu și, în cele din urmă, a fost desăvârșit de Domnul. Știam că se cuvenea să urmez exemplul lui Petru și să urmăresc cunoașterea și iubirea de Dumnezeu. Aceasta e cea mai semnificativă viață. După aceea, nu m-am mai simțit constrânsă de legăturile emoționale față de mama mea.

În ziua dinaintea reînceperii școlii, i-am spus cu multă sinceritate mamei: „Nu vreau să mă întorc la facultate.” Când a auzit asta, m-a certat imediat, spunând: „Știu că vrei să renunți la școală și, în schimb, să crezi în Dumnezeu, dar nu poți, așa că ia-ți gândul!” Am spus: „Dumnezeu ne-a creat pe toți. Ar trebui să-L venerăm. Asta a fost poruncit de Cer. De asemenea, Biblia ne învață: «Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume! Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el» (1 Ioan 2:15). Noi, credincioșii în Dumnezeu, n-ar trebui să mergem pe o cale laică, urmărind perspective lumești. Nu aceasta e voia Lui. Vreau să-L urmez pe Dumnezeu și să-mi fac datoria.” Atunci, mama a spus: „Nu suntem ca alte familii. Tatăl tău a murit de tânăr, nu avem bani și rudele noastre ne privesc cu dispreț. Pentru ce am suferit și m-am epuizat în toți anii aceștia? Pentru ca tu să poți merge la facultate, să ai succes și să duci o viață bună! A fost atât de greu. Aproape ai ajuns la linia de sosire, dar vrei să abandonezi cursa. Cum ai putut să mă rănești atât de mult?” Am început să-mi pierd hotărârea când a spus asta. Mi-am spus: „Are dreptate. Dacă termin facultatea și obțin o slujbă bună, familia noastră va avea bani și rudele nu o vor mai desconsidera pe mama.” Dar apoi mi-am zis: „Am putea să avem o viață materială bună și să fim privite cu respect de alții, dar ce contează asta? Când se va încheia lucrarea lui Dumnezeu, această lume a Satanei va fi distrusă. Doar Împărăția lui Hristos va rămâne și toate plăcerile și deșertăciunile vor dispărea într-o clipă.” Așa că i-am spus mamei: „Suntem doar în trecere aici, pe pământ. Oricât de mult am munci și oricât de bine am trăi, când se va încheia lucrarea lui Dumnezeu de mântuire, omenirea se va confrunta cu marile dezastre și aceste vieți «bune» ale noastre vor fi distruse. Indiferent cât de mulți bani am avea, nu vom putea să ne bucurăm de ei. Domnul Isus a spus: «La ce i-ar folosi unui om să câștige întreaga lume, dacă și-ar pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimbul sufletului său?» (Matei 16:26).” Mama m-a întrerupt, spunând: „Nu mă opun credinței tale în Dumnezeu, dar nu o lua prea în serios. Ar trebui să crezi în Dumnezeu, dar nu renunța complet la lume, altfel cum vei avea o viață fericită? Cum aș fi putut să vă cresc pe amândouă fără să câștig bani?” Când a spus asta, mi-am dat seama că, pentru ea, credința în Domnul se rezuma doar la cuvinte. Era slugă la doi stăpâni: voia să creadă în Dumnezeu și să primească binecuvântări, dar voia și lumea laică. Nu am putut decât să încerc în continuare să o conving, spunând: „Fără binecuvântările lui Dumnezeu, oamenii nu se pot îmbogăți, indiferent cât de mult trudesc. Dumnezeu rânduiește cât de multă avere avem în viețile noastre și, fără adevăr, orice bogăție este lipsită de sens.” N-a vrut să mă asculte și era hotărâtă să se opună dorințelor mele. Atunci le-a sunat pe rudele mele și le-a cerut să vină și să mă facă să mă răzgândesc. Văzând că mama n-avea de gând să cedeze, am fost foarte supărată. N-aveam idee ce urma să se întâmple, așa că m-am grăbit să mă rog în gând lui Dumnezeu, cerându-I să mă apere, astfel încât să-mi pot apăra în continuare decizia.

La scurt timp, au sosit toate rudele mele. Imediat ce a venit unchiul meu, a spus mânios: „Ce-i cu chestiile astea despre Dumnezeu? Ești prea tânără să fii așa superstițioasă!” Mătușa a spus: „Mama ta vrea doar ce e mai bine pentru tine.” Au intervenit cu toții, certându-mă pe rând. Știam că sunt atei și că, orice aș spune, n-aveau să mă asculte. Dacă aș vorbi deschis, doar ar spune mai multe cuvinte de blasfemie și împotrivire față de Dumnezeu, așa că n-am zis nimic. Nu m-am așteptat ca unchiul să-i spună brusc mamei cu atâta înverșunare: „Crede în Dumnezeu pentru că se teme să nu moară în timpul dezastrelor, așa că las-o să moară înaintea dezastrelor. Sună la poliție și lasă-i să o bată cu bastoanele electrice, să vedem dacă mai crede după asta!” Nu m-am gândit niciodată că propriul meu unchi ar putea spune un lucru atât de cumplit. M-am întrebat: „Este ruda mea sau un diavol?” Spre uimirea mea, mama a intervenit, spunând: „Are nevoie de disciplină, e atât de neascultătoare!” Mi s-a rupt inima văzând că le ia partea și încearcă să mă oblige să renunț la credința mea. Vărul meu a luat atunci cuvântul, spunând: „Dacă nu mai crezi și te concentrezi asupra absolvirii facultății, te vom sprijini cu toții. Te vom ajuta să ai grijă de mama ta și o vom ajuta pe sora ta să-și găsească o slujbă bună. Dar dacă îți păstrezi credința, vom rupe toate legăturile cu familia ta și, de acum înainte, indiferent cu ce greutăți vă veți confrunta, nu vom ajuta pe niciuna dintre voi. Nu vom mai fi o familie. Gândește-te bine!” Eram sigură că voia doar să mă determine să nu-L mai urmez pe Hristos. Niciunul dintre ei nu ne-a ajutat în cei trei ani în care am învățat la liceu! Acum că voiam să-L urmez pe Dumnezeu și să merg pe calea cea dreaptă, veniseră cu toții să mă oprească, spunând lucruri „drăguțe” ca să mă inducă în eroare. Era vicleșugul Satanei și nu puteam să-i cad în plasă. Dar apoi mi-am spus: „Dacă într-adevăr nu mă întorc la facultate, mama o să fie foarte supărată. A suferit destul în ultimii ani. Cum m-aș putea împăca cu mine însămi dacă îi provoc și mai multă durere?” După ce am gândit asta, m-am grăbit să mă rog în gând lui Dumnezeu: „Dumnezeule, știu că este calea cea dreaptă să Te urmez și să urmăresc adevărul, dar am îndoieli când mă gândesc la mama. Nu știu ce să fac. Te rog să mă luminezi și să mă ajuți.” După aceea, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic: „Măsura în care trebuie să sufere un individ și distanța pe care trebuie să o parcurgă pe calea lui sunt rânduite de Dumnezeu și nimeni nu poate ajuta cu adevărat pe altcineva” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Calea… (6)”). Dintr-odată am înțeles. Mi-am zis: „Da, Dumnezeu rânduiește cât de mult trebuie să sufere fiecare persoană. Nu poate decide un om, iar eu nu pot s-o fac pe mama să nu mai sufere sau să-i alin suferința doar câștigând mulți bani și dându-i ei. Sursa durerii noastre este corupția Satanei și toate otrăvurile satanice și dorințele sălbatice pe care le nutrim în sinea noastră. Dacă oamenii nu se închină lui Dumnezeu și nu-I acceptă judecata pentru a fi curățiți, nu se vor elibera niciodată de durere. Dar când oamenii cred în Dumnezeu și urmăresc adevărul, chiar dacă suferă puțină durere fizică, dacă pot să înțeleagă adevărul, să se sacrifice pentru Dumnezeu, să mărturisească pentru El, să găsească pacea și bucuria, să nu mai fie înșelați și corupți de Satana și să dobândească libertatea și eliberarea, vor avea cea mai fericită viață. Am crezut până acum că învățând din greu, făcând mulți bani și câștigând stima altora i-aș alina suferința mamei. Dar asta era de-a dreptul absurd. Era cât pe ce să cad în capcana Satanei.” Odată cu aceste gânduri, hotărârea mea a devenit mai puternică. Indiferent ce lucruri hulitoare sau defăimătoare spuneau, acest lucru n-avea niciun efect asupra mea. Văzând că păstrez tăcerea, mama s-a enervat foarte tare. M-a împins și m-a aruncat pe pat. Nu mi-a venit să cred că îmi făcea asta. M-am întristat foarte tare și nu m-am putut abține să nu plâng. Am continuat să mă rog în gând lui Dumnezeu, cerându-I să mă apere, astfel încât să rămân fermă în mărturia mea în aceste circumstanțe și să nu cedez în fața familiei mele. M-am gândit la ceea ce spune Dumnezeu Atotputernic: „Tinerii ar trebui să aibă perseverența de a continua drumul adevărului pe care l-au ales acum – să-și împlinească dorința de a-și sacrifica întreaga viață pentru Mine. Nu ar trebui să trăiască fără adevăr, nici să ascundă ipocrizie și necinste – ar trebui să rămână fermi pe poziția corectă. Ei nu ar trebui doar să fie pasivi, ci ar trebui să aibă spiritul de a îndrăzni să facă sacrificii și să lupte pentru dreptate și adevăr. Oamenii tineri ar trebui să aibă curajul de a nu ceda în fața opresiunii forțelor întunericului și de a transforma semnificația existenței lor” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvinte pentru cei tineri și cei vârstnici”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință, putere și încrederea de a rămâne pe calea pe care o alesesem.

După aceea, mama nu a mai mers la serviciu și a rămas acasă, supraveghindu-mă pe mine și pe sora mea ca un vultur. Mi-a umblat prin lucruri, căutând cărțile cuvintelor lui Dumnezeu și casetele de imnuri și mi-a spus cu mânie: „De acum înainte, niciuna dintre voi nu mai are voie să meargă la întruniri. O să rămân acasă să vă supraveghez și o să vă urmăresc oriunde ați merge. O să vă găsesc locul de întrunire!” Mă simțeam de parcă eram arestată la domiciliu. Nu puteam citi cuvintele lui Dumnezeu și nu îndrăzneam să vorbesc cu sora mea despre credința noastră, cu atât mai puțin să trăiesc viața bisericească. Era foarte dezolant. Am continuat să mă rog lui Dumnezeu, cerându-I să ne arate o cale de ieșire. Câteva zile mai târziu, la amiază, mama era la baie, așa că am profitat de ocazie pentru a da o fugă până acasă la sora Tang Hui, conducătoarea bisericii noastre. I-am spus ce se întâmplase și care erau gândurile mele în această privință. Am spus: „A-L urma pe Dumnezeu este calea luminii și a mântuirii. Vreau să-mi fac datoria în biserică, dar mama tot încearcă să mă constrângă și să mă oprească. Acum eu și sora mea nu putem participa la întruniri ca de obicei. Sunt foarte supărată. De ce ni se tot întâmplă aceste lucruri?” Atunci, răbdătoare, Tang Hui a avut părtășie cu mine, spunând: „Când cineva se confruntă cu presiuni din partea membrilor familiei sale, este vorba de fapt de tulburarea și manipularea Satanei. Vrem să ne sacrificăm pentru Dumnezeu, dar Satana se folosește de membrii familiei noastre ca să ne oprească și ne exploatează slăbiciunile ca să ne atace, așa încât să-L trădăm pe Dumnezeu și să ne pierdem șansa la mântuire. Ar trebui să ne bazăm pe Dumnezeu pentru a ne da seama de uneltirile Satanei.” Apoi mi-a citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „În fiecare stadiu al lucrării pe care Dumnezeu o face în interiorul oamenilor, la exterior pare că sunt interacțiuni între oameni, ca și cum s-ar fi născut din aranjamente sau perturbări umane. Dar, în spatele scenei, fiecare etapă a lucrării și tot ceea ce se întâmplă reprezintă un pariu făcut de Satana în fața lui Dumnezeu și cere oamenilor să rămână fermi în mărturia lor față de Dumnezeu. Luați ca exemplu pe Iov, când a fost încercat: în spatele scenei, Satana făcea un pariu cu Dumnezeu și ceea ce i s-a întâmplat lui Iov au fost faptele și perturbarea oamenilor. În spatele fiecărui pas al lucrării pe care Dumnezeu o face în voi este pariul Satanei cu Dumnezeu – în spatele acestui tot este o luptă. […] Când Dumnezeu și Satana se luptă în tărâmul spiritual, cum ar trebui să-L mulțumești pe Dumnezeu și cum ar trebui să rămâi ferm în mărturia față de El? Ar trebui să știi că tot ceea ce ți se întâmplă este o mare încercare și timpul când Dumnezeu are nevoie de tine pentru a fi mărturie” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Numai iubirea față de Dumnezeu este credința adevărată în Dumnezeu”). Aceste cuvinte mi-au arătat că, dacă voiam să-L urmez pe Hristos în această lume întunecată și rea, nu avea să fie ușor. Avea să fie plin de lupte spirituale și de alegeri dificile. Lucrarea de judecată din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic este etapa finală și cea mai importantă a lucrării Sale de curățire și mântuire a omului. Dumnezeu speră că toți vor dobândi adevărul și viața de la El, că vom fi cu toții mântuiți și vom supraviețui. Dar El nu-i obligă pe oameni, ne lasă să alegem singuri. Mama fusese indusă în eroare și păcălită de Satana, așa că nu putea vedea cât de deșartă este urmărirea prestigiului și a statutului și mă tot forța să merg la facultate, ca să studiez și să am succes. Nu o puteam urma în alegerea căii greșite. Tang Hui și-a continuat părtășia, spunând: „Vezi cât de lipsită de sens este urmărirea cunoașterii și a perspectivelor de viitor. Ai jurat să te sacrifici pentru Dumnezeu și ai ales calea urmăririi adevărului. Acest lucru Îl mulțumește pe Dumnezeu. Dar ce alegi pentru propria cale în viață depinde doar de tine și trebuie să te rogi și să cauți mai mult în această privință.” Mi-am spus: „Deși am jurat să-L urmez pe Hristos, în momentul de față mama stă cu ochii pe mine ca un vultur și spune că o să afle unde ne întrunim. Dacă insist să nu mă întorc la facultate, o să le facă în mod sigur necazuri fraților și surorilor.” Prin urmare, i-am promis mamei că o să mă întorc la facultate.

Când am ajuns acolo, am făcut cerere la facultate de a-mi suspenda studiile. Facultatea mi-a aprobat cererea, dar tot aveam nevoie de consimțământul tutorelui meu. Când a aflat mama, s-a opus cu înverșunare. S-a plâns întruna de cât de mult suferise și cât de greu fusese să ne crească pe mine și pe sora mea și nu a vrut să mă lase să-mi suspend studiile. M-a întristat foarte tare să o văd astfel și mi-am zis: „Mama chiar s-a chinuit să ne crească și eu nu am răsplătit-o. Dacă nu fac ce vrea, oare nu înseamnă că o dezamăgesc cu adevărat?” M-am rugat degrabă lui Dumnezeu, spunând: „Dumnezeule, ce ar trebui să fac? Te rog să mă luminezi și să mă ajuți.” Chiar atunci, mi-a venit în minte un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Când sosește căldura primăverii și florile înfloresc, când tot ce se află sub cer este acoperit de verde și toate lucrurile de pe pământ sunt la locul lor, toți oamenii și toate lucrurile vor intra treptat în mustrarea lui Dumnezeu și în vremea aceea, toată lucrarea lui Dumnezeu pe pământ se va încheia. Dumnezeu nu va mai lucra și nici nu va mai trăi pe pământ, căci marea Lui lucrare va fi fost înfăptuită. Sunt oamenii incapabili să lase la o parte trupul lor pentru această scurtă perioadă? Ce lucruri pot să scindeze iubirea dintre om și Dumnezeu? Cine este capabil să rupă iubirea dintre om și Dumnezeu? Să fie părinții, soții, surorile, soțiile sau rafinarea dureroasă? Pot mustrările de conștiință să șteargă imaginea lui Dumnezeu din om? Sunt datoria și acțiunile oamenilor față de ceilalți isprava lor? Pot fi acestea remediate de către om? Cine este în stare să se protejeze singur? Sunt oamenii capabili să-și poarte singuri de grijă? Cine sunt cei puternici în viață? Cine este în stare să Mă părăsească și să trăiască singur?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Interpretări ale tainelor «cuvintelor lui Dumnezeu către întregul univers»”, Capitolele 24 și 25). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au arătat că fiecare persoană trăiește sub suveranitatea și porunca lui Dumnezeu. Părea că mama mă crescuse, dar, în realitate, viețile noastre vin de la Dumnezeu. El este Cel care Se îngrijește de noi și ne crește. Atunci când își cresc copiii, părinții doar îndeplinesc o responsabilitate și o obligație umană – nimeni nu îi datorează nimănui nimic. Dumnezeu asigurase tot ce aveam nevoie ca să supraviețuiesc și rânduise tot felul de oameni, evenimente și lucruri ca să mă aducă înaintea Lui pas cu pas și să-I accept mântuirea. Dragostea lui Dumnezeu este atât de măreață! Mă bucurasem de atât de multă grijă, protecție și aprovizionare din partea Lui, dar nu-L răsplătisem deloc. Și, când s-au abătut câteva dificultăți asupra mea, promisiunea pe care I-o făcusem a devenit o minciună. În realitate, Îi eram datoare lui Dumnezeu, Creatorul. Gândindu-mă la faptul că lucrarea actuală a lui Dumnezeu pe pământ avea să fie scurtă, așa cum fusese și lucrarea Domnului Isus, am știut că trebuia să prețuiesc această șansă rară de a-mi face datoria de ființă creată și de a-I răsplăti dragostea. Și, tocmai când am decis să-L urmez pe Hristos, lucrurile s-au schimbat pe neașteptate. Mama a auzit că, dacă lipseam de la prea multe cursuri, aveam să fiu exmatriculată și s-a temut că nu voi mai putea să merg la facultate, așa că m-a lăsat să-mi suspend studiile și să vin acasă. Când am ajuns acasă, m-a avertizat: „Nu-ți mai dau voie să crezi în Dumnezeu. O să te porți cum trebuie, o să-ți găsești o slujbă în apropiere, o să lucrezi un an și apoi o să te întorci cuminte la facultate.” I-am promis că așa o să fac, dar mi-am spus în sinea mea: „Dumnezeu a poruncit ca eu să-L urmez pe Hristos acum și aceasta e alegerea mea. N-o să renunț ușor.”

Așadar, am găsit o slujbă, am mers atât la serviciu, cât și la întrunirile bisericii și am predicat Evanghelia cu ceilalți frați și surori în timpul meu liber. Practicând și experimentând cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns treptat să înțeleg unele adevăruri, mi-am dat seama că urmărirea adevărului este cea mai semnificativă viață și am dobândit mai multă credință de a-L urma pe Dumnezeu. Până să-mi dau seama, a venit timpul să mă întorc la școală și a trebuit să iau decizia finală: am ales credința în Dumnezeu! Când m-am întors acasă în acea zi, am găsit-o pe mama împachetându-și lucrurile. Am aflat că un vecin îi prezentase un bărbat și mama urma să se căsătorească cu el. Am fost foarte uimită și supărată și am întrebat-o dacă nu ne mai voia. Mi-a răspuns: „Problema nu este că nu vă vreau, este că sunteți hotărâte să credeți în Dumnezeu și nu mă mai pot baza pe voi. Vă mai dau o șansă. Acesta e numărul de telefon al logodnicului meu. Dacă te întorci la școală, sună la numărul ăsta când vii acasă de sărbători și o să venim să te luăm. Dar dacă tu și sora ta insistați să vă păstrați credința, nu o să mai rămân să vă ajut.” Până să mă pot gândi mai mult la asta, mama ne-a dus la autobuzul către școală. Pe drum, m-am gândit mult. Într-o singură zi, eu și sora mea ne-am pierdut căminul și nu mai aveam pe cine să ne bazăm. Era foarte dureros. Sora mea a spus neajutorată: „Mama nu ne mai vrea. Ce o să facem dacă nu te întorci la școală?” Cuvintele surorii mele au fost ca un cuțit înfipt în inimă. Mi-am spus: „Da, acum rudele noastre ne-au părăsit și mama se mărită cu altcineva. Cum o să trăim dacă îmi păstrez credința în Dumnezeu? Unde să mergem? Oare ce ar trebui să fac?” Mă simțeam cu adevărat îndurerată și slabă, așa că m-am rugat lui Dumnezeu. Am spus: „Dumnezeule, chiar nu pot trece peste acest obstacol. Vreau să Te mulțumesc, dar nu mai am credință și putere să continui. Știu că ai făcut atât de multe pentru mine, dar sunt prea slabă. Nu sunt demnă de mântuirea Ta.” Chiar atunci mi-a apărut foarte clar în minte un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Când vine ziua ca această lucrare să se răspândească și o vezi în întregime, vei regreta și, în acel moment, vei fi uluit. Există binecuvântări, totuși tu nu știi să te bucuri de ele, și există adevărul, totuși tu nu îl urmărești. Nu te faci singur demn de dispreț? […] Nu e nimeni mai nesăbuit decât aceia care au zărit mântuirea, dar nu urmăresc să o câștige; aceștia sunt oamenii care se îmbuibă cu trupul și se bucură de Satana” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și judecată”). Era adevărat. Lucrarea lui Dumnezeu urma să se încheie curând și eu văzusem adevărata cale. Dacă alegeam să-mi satisfac trupul pentru că nu puteam suporta suferința, când lucrarea lui Dumnezeu avea să se încheie, aș fi ratat această ocazie unică de a dobândi adevărul și cu siguranță aș fi regretat asta. M-am gândit la anul trecut, pe care îl petrecusem făcându-mi datoria în biserică. Udată și hrănită de cuvintele lui Dumnezeu, înțelesesem unele adevăruri și dobândisem treptat o perspectivă asupra multor lucruri despre lume. Am văzut că doar cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic pot curăți și mântui oamenii și că a-L urma pe Hristos este calea luminii și a mântuirii. Nu puteam să tot ezit. Viața mea venea de la Dumnezeu și El îmi dăduse totul. Îndeplinirea datoriei mele de ființă creată este ceva absolut firesc și justificat! Mama nu mi-a sprijinit credința și voia să urmăresc cunoașterea și să am succes. Dacă făceam ce voia ea și alegeam calea greșită, urma doar să fiu coruptă tot mai profund de Satana și să sfârșesc prin a fi pedepsită și distrusă. Cunoașterea nu putea să mă elibereze de firile mele corupte sau să mă curețe și să mă schimbe. Doar Dumnezeu ne poate mântui. Dacă familia mea nu mă voia, Îl aveam în continuare pe Dumnezeu. Când am privit înapoi la tot ceea ce se întâmplase, mi-am dat seama că de fiecare dată când mă simțisem negativă și slabă, cuvintele lui Dumnezeu fuseseră cele care mă sprijiniseră, mă ajutaseră și îmi dăduseră putere. Când fusesem pe cale să-I întorc spatele lui Dumnezeu în cele mai sfâșietoare și slabe momente ale mele, cuvintele Lui îmi răscoliseră inima. În această lume, doar iubirea lui Dumnezeu pentru mine este reală! Când m-am gândit la asta, credința mea a revenit. Mi-am șters lacrimile și i-am spus surorii mele: „Dumnezeu este singurul pe care ne putem baza. Trebuie să avem credința că El ne va îndruma. Să ne întoarcem la frați și surori.” În ziua următoare, ne-am întors acasă cu autobuzul și, după aceasta, am început să ne îndeplinim îndatoririle. Slavă Ție, Dumnezeule! Cuvintele Sale m-au condus să biruiesc slăbiciunea trupească și să aleg această cale luminoasă și corectă în viață.