O Datorie De Neevitat

octombrie 14, 2022

de Glydle, Filipine

În septembrie 2020, am acceptat lucrarea lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă. Apoi, am participat adesea la adunări și îmi întrebam frații și surorile în legătură cu orice nu înțelegeam. De asemenea, am avut părtășie în mod activ despre cum înțelegeam eu cuvintele lui Dumnezeu și i-am încurajat și pe alții să aibă părtășie. La un moment dat, lidera grupului mi-a zis: „Ai foarte bine părtășie la adunări și înțelegerea ta e bună, ai fi dispusă să găzduiești adunări?” Nu-mi venea să cred: Ea voia să găzduiesc eu adunări? Așteptam asta cu nerăbdare de mult timp. Când am început să cred în Dumnezeu, îi invidiam mereu pe cei care aveau ocazia să predice. Chiar îmi doream să ajung pastor ca într-o zi să stau la amvon și să țin predici cum făceau ei, câștigând admirația și lauda celorlalți. Nu-mi venea să cred că visul meu devenise în sfârșit realitate. Eram singura dintre cei cu care mă vedeam la adunări care fusese aleasă ca gazdă și credeam că asta însemna că eram mai bună decât toți ceilalți. Mă simțeam foarte norocoasă și am acceptat oferta fără cea mai mică ezitare. M-am hotărât să mă pregătesc pentru adunări din timp, să rezolv problemele fraților și surorilor imediat ce apăreau, iar dacă nu le puteam rezolva, să cer ajutorul liderei grupului. La ceva timp după aceea, lidera grupului mi-a zis că făceam o treabă grozavă găzduind adunări și că avea mai multă încredere în mine. M-am simțit incredibil de mândră. Mai târziu, din cauza unor nevoi ale lucrării, lidera bisericii, sora Ivy, m-a însărcinat să practic propovăduirea Evangheliei. Responsabilitatea mea principală era să invit oamenii să asculte predici. Nu puteam accepta asta fiindcă simțeam că statutul de propovăduitor al Evangheliei era inferior celui de gazdă. Gazdele sunt considerate lideri – postul îmi permitea să-i conduc pe alții și să mă fac eu remarcată, în timp ce a invita oamenii să asculte predici era o sarcină anonimă, și nu ar fi fost observată de alții. Mă plângeam, în sinea mea: „De ce mi s-a încredințat lucrarea asta? Nu sunt suficient de bună?” Pur și simplu nu înțelegeam. Ba chiar am început să am prejudecăți față de lideră, crezând că mă desconsidera. Ea a avut părtășie cu mine despre faptul că propovăduirea Evangheliei e însărcinarea dată de Dumnezeu și o datorie pe care toți ar trebui s-o îndeplinim. Abia atunci m-am supus, fără tragere de inimă. Dar eram lipsită de entuziasm când propovăduiam Evanghelia și voiam mereu să mă întorc la găzduirea de adunări. M-am gândit chiar și că propovăduirea Evangheliei nu e sarcina potrivită pentru mine și că m-aș fi descurcat mult mai bine ca gazdă de adunări.

Dar spre surprinderea mea, într-o zi, un lider superior mi-a zis: „Am o veste bună, ai fost aleasă lideră a bisericii.” Am fost șocată. Încă nu înțelegeam adevărul, cum puteam să-mi asum un asemenea rol important? Dar știam că asta era exaltarea lui Dumnezeu, așa că l-am acceptat. Mai târziu, lidera mi-a spus că în principal mă voi ocupa de lucrarea de evanghelizare. Cum am auzit „lucrare de evanghelizare”, primul meu gând a fost tot că e o datorie mai puțin importantă. Presupunea doar să am părtășie cu căutătorii adevărului, nu m-ar fi ajutat să devin cunoscută. Am început să mă plâng în sinea mea și să simt iar împotrivirea. Nu voiam să mă ocup de lucrarea de evanghelizare. Mai târziu, pe când îmi îndeplineam datoria m-am concentrat doar pe găzduirea de adunări și nu prea am dat atenție lucrării de evanghelizare. Când un lider superior a întrebat de lucrarea de evanghelizare, nu aveam o bună înțelegere și n-am avut nimic de zis. Știam că motivul pentru care biserica nu obținea rezultate bune în lucrarea de evanghelizare și frații și surorile nu știau cum să propovăduiască Evanghelia, era din cauza neglijenței mele. Mă simțeam groaznic. Mai târziu, le-am împărtășit liderilor starea mea, iar ei au avut părtășie și au discutat cu mine despre cum să rezolv situația. M-au rugat și să mă concentrez mai mult pe lucrarea de evanghelizare în viitor. Mă simțeam foarte vinovată. Ca lideră, ar fi trebuit să-mi asum o povară în lucrarea de evanghelizare, dar nu mi-am asumat răspunderea în datoria mea și, ca urmare, am obținut rezultate slabe în lucrarea de evanghelizare. Când am realizat toate astea, m-am simțit absolut groaznic.

În timpul unei adunări, am văzut un fragment din cuvintele lui Dumnezeu care m-a ajutat să mă înțeleg pe mine însămi: Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Care este atitudinea pe care ar trebui să o ai față de datoria ta, care să poată fi numită corectă și conformă voii lui Dumnezeu? În primul rând, nu poți să cercetezi cine ți-a aranjat-o, de ce nivel de conducere îți este atribuită – ar trebui să o accepți de la Dumnezeu. Nu poți să o analizezi, ar trebui să o accepți de la Dumnezeu. Aceasta este o condiție. Mai mult, oricare ar fi datoria ta, nu face discriminare între cele importante și cele neînsemnate. Să presupunem că spui: «Deși această sarcină este o însărcinare din partea lui Dumnezeu și lucrarea casei lui Dumnezeu, dacă o fac, s-ar putea ca oamenii să mă disprețuiască. Alții ajung să facă o lucrare ce le permite să iasă în evidență. Mi s-a dat această sarcină, care nu îmi permite să ies în evidență, ci mă face să mă străduiesc din răsputeri în culise, e nedrept! Nu voi face această datorie. Datoria mea trebuie să fie una care mă facă să ies în evidență în fața celorlalți și care îmi permite să îmi fac un nume – și, chiar dacă nu îmi fac un nume sau nu ies în evidență, tot trebuie să beneficiez de pe urma acesteia și să mă simt, fizic, în largul meu.» Este aceasta o atitudine acceptabilă? A fi mofturos înseamnă să nu accepți ceea ce vine de la Dumnezeu; înseamnă să faci alegeri în funcție de propriile preferințe. Asta nu înseamnă că îți accepți datoria; este un refuz al datoriei tale, o manifestare a răzvrătirii tale. Un astfel de moft este denaturat de preferințele și dorințele tale individuale; când te gândești la propriul beneficiu, la propria reputație și așa mai departe, atitudinea față de datoria ta nu este una de supunere. Ce atitudine ar trebui să ai față de datoria ta? În primul rând, nu trebuie să o analizezi sau să te gândești la cine ți-a desemnat-o; în schimb, ar trebui să o accepți de la Dumnezeu, ca datorie încredințată ție de Dumnezeu și ar trebui să te supui rânduielilor lui Dumnezeu și să-ți accepți datoria de la Dumnezeu. În al doilea rând, nu face discriminare între cele importante și cele neînsemnate și nu te preocupa de natura sa, indiferent dacă îți permite sau nu să ieși în evidență, dacă este realizată în văzul lumii sau în culise. Nu lua în considerare aceste lucruri. Mai există o altă atitudine: ascultarea și cooperarea activă(Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Ce înseamnă îndeplinirea adecvată a datoriei?”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am realizat că nu există datorii mai importante și mai puțin importante. În ochii lui Dumnezeu, indiferent ce lucrări facem în biserică, ne îndeplinim toți datoriile de ființe create. Nu ar trebui să distingem între datorii mai importante sau mai puțin importante și nu ar trebui să le vedem ca venind de la o persoană oarecare. Acestea sunt responsablitățile pe care ar trebui să le îndeplinim. Reflectând asupra mea, am văzut că mi-am pus mereu pe primul loc propriile preferințe, alegând doar slujbe care mă făceau să mă remarc. De fiecare dată când o sarcină nu-mi plăcea și nu mă ajuta să mă fac remarcată, n-o acceptam și, în sinea mea, mă împotriveam și mă plângeam. Când lidera m-a însărcinat să găzduiesc adunări, fiindcă acea slujbă îmi plăcea, îmi satisfăcea dorințele și-mi permitea să mă fac remarcată, eram fericită și munceam din greu la datorie. Dar când lidera m-a însărcinat să propovăduiesc Evanghelia, i-am purtat pică, fiindcă datoria nu mă ajuta să mă fac remarcată și credeam că mă desconsideră, deci am fost dezamăgită, tristă și chiar am început să am prejudecăți împotriva ei. Eram pretențioasă cu privire la datoriile pe care mi le asumam, nu le acceptam ca venind de la Dumnezeu și nu mă supuneam cu adevărat. Fiindcă aveam o concepție greșită asupra datoriei mele, eram superficială în lucrarea mea de evanghelizare și nu-i prea dădeam atenție. Ca urmare, am obținut rezultate slabe și lucrarea de evanghelizare a fost întârziată în mod direct. Am realizat că am făcut o greșeală. Indiferent ce datorie îmi fusese alocată și dacă-mi plăcea sau nu, atâta timp cât era necesară pentru lucrarea bisericii, trebuia să mă supun și să fac tot posibilul. Acesta ar fi trebuit să fie primul meu gând, dar mereu priveam datoriile prin prisma propriilor mele preferințe. Eram realmente nesupusă și necinstită. Slavă lui Dumnezeu! Am fost așa de fericită că mi-am recunoscut stricăciunea citind acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu. Am luat o hotărâre: Indiferent ce datorie mi se încredința, aveam să mă supun.

Mi-am liniștit gândurile și m-am întrebat: De ce oare, dacă o datorie îmi satisface preferințele și dorințele și-mi permite să mă fac remarcată, Îi mulțumesc lui Dumnezeu, dar dacă nu-mi place datoria, nu sunt dispusă să o îndeplinesc și chiar mă plâng și nu reușesc să mă supun? Am găsit răspunsul în cuvintele lui Dumnezeu. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Prețuirea antihriștilor față de statutul și prestigiul lor o depășește pe cea a oamenilor normali și este ceva din firea și esența lor; nu e un interes temporar sau efectul tranzitoriu al împrejurimilor lor – e ceva înăuntrul vieții lor, în oasele lor și, astfel, este esența lor. Altfel spus, în tot ceea ce face un antihrist, prima sa considerație este propriul statut și prestigiu, nimic altceva. Pentru un antihrist, statutul și prestigiul sunt viața sa și scopul său de-o viață. În tot ceea ce fac, prima lor considerație este: «Ce se va întâmpla cu statutul meu? Și cu prestigiul meu? Oare această acțiune îmi va da prestigiu? Îmi va ridica statutul în mintea oamenilor?» Acesta e primul lucru la care se gândesc, ceea ce e o dovadă amplă că au firea și esența antihriștilor; altminteri, nu ar lua în considerare aceste probleme. Se poate spune că, pentru un antihrist, statutul și prestigiul nu sunt vreo cerință suplimentară, cu atât mai puțin ceva străin de care s-ar putea lipsi. Ele fac parte din natura antihriștilor, sunt în oasele lor, în sângele lor, sunt înnăscute în ei. Antihriștilor nu le e indiferent dacă dețin statut și prestigiu; nu aceasta e atitudinea lor. Atunci, care e atitudinea lor? Statutul și prestigiul sunt strâns legate de viețile lor de zi cu zi, de starea lor de zi cu zi, de cele pentru care se străduiesc zilnic. Astfel, pentru antihriști, statutul și prestigiul sunt viața lor. Indiferent de modul în care trăiesc, indiferent de mediul în care trăiesc, indiferent de munca pe care o fac, indiferent pentru ce se străduiesc, care sunt obiectivele lor, care este direcția vieții lor, totul se învârte în jurul faptului de a avea o bună reputație și un rang înalt. Și acest scop nu se schimbă; ei nu îl pot lăsa niciodată deoparte. Aceasta e adevărata față a antihriștilor și esența lor(Cuvântul, Vol. 3: Demascarea antihriștilor, „Punctul nouă: Ei își fac datoria numai pentru a se remarca și a-și hrăni propriile interese și ambiții; nu iau niciodată în considerare interesele casei lui Dumnezeu și chiar vând aceste interese în schimbul gloriei personale (Partea a treia)”). Prin cuvintele lui Dumnezeu, am văzut cum antihriștii râvnesc în mod expres reputație și statut. Vor mereu să fie cu un cap deasupra celorlalți și să aibă un loc în sufletele oamenilor. Indiferent de situație, primul lor gând e mereu dacă pot câștiga admirația și laudele altora. Oamenii obișnuiți se pot demoraliza un pic dacă nu câștigă reputație și statut, dar antihriștii chiar nu pot funcționa și li se pare incredibil de chinuitor, până în punctul în care abia mai pot continua să trăiască. Pentru antihriști, reputația și statutul sunt colacul lor de salvare. Aveam și eu aceeași fire: voiam mereu să câștig reputație, statut și lauda celorlalți. Dintre frații și surorile mele, îmi dorisem mereu să fiu favorita părinților mei. Dintre prietenii mei, îmi dorisem mereu să fiu cea mai îndrăgită. La școală, îmi dorisem să obțin încuviințarea profesorilor mei și, în calitate de credincioasă, îmi doream să fiu ca predicatorii, să țin predici în fața mulțimilor și să câștig admirația tuturor. După ce am acceptat lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă, încă urmăream același lucru: credeam că găzduind adunări îmi pot dovedi valoarea, pot obține laudele altor oameni și pot fi tratată cu respect de către lideri. Deci când am fost desemnată să găzduiesc adunări, am fost foarte fericită și mi-a plăcut sentimentul de a fi respectată și lăudată de toată lumea. Dar propovăduirea Evangheliei era o datorie anonimă pe care nu ar fi observat-o nimeni. Chiar dacă mi se conferise un titlu de „lider”, tot nu voiam să-l accept, considerând că era o slujbă neimportantă, și mă tot întrebam când puteam să reiau găzduirea de adunări. Când dorințele nu mi-au fost satisfăcute, am început să-mi fac slujba superficial, obținând astfel rezultate slabe în lucrarea de evanghelizare. În trecut, toate rugăciunile mele în legătură cu dorința de a-mi îndeplini cât se poate de bine datoria nu fuseseră cuvinte adevărate și sincere – Îl înșelam pe Dumnezeu! Îmi îndeplineam datoria doar ca să-mi păstrez statutul și reputația și ca să câștig admirația fraților și surorilor, nu ca să-l mulțumesc pe Dumnezeu. Îmi trădam firea de antihrist și pornisem pe calea împotrivirii față de Dumnezeu. Realizând toate astea, mi s-a făcut foarte frică. Foarte periculos! M-am rugat în liniște lui Dumnezeu: „Dumnezeule, sunt în mare pericol. Am tot urmărit reputația și statutul și am luat-o pe calea greșită. Sunt pregătită să mă pocăiesc și mă rog să primesc mântuirea Ta.”

Am citit un fragment din cuvântul lui Dumnezeu într-o adunare care m-a ajutat să-mi corectez percepția greșită despre lucrarea de evanghelizare. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Îi avertizez pe toți oamenii și îi anunț că răspândirea Evangheliei nu este vocația specială a unui singur tip sau grup de oameni; este vocația fiecărei persoane care Îl urmează pe Dumnezeu. De ce ar trebui să-i fac Eu pe oameni să înțeleagă acest aspect al adevărului? Și de ce trebuie să știe asta? Deoarece a răspândi Evanghelia este misiunea și vocația pe care trebuie să o accepte fiecare ființă creată și fiecare adept al lui Dumnezeu, fie el bătrân sau tânăr, bărbat sau femeie. Dacă îți revine această misiune și îți cere să te sacrifici, să plătești un preț și chiar să-ți oferi viața, ce ar trebui să faci? Ar trebui să accepți, așa cum ești obligat de datorie să faci. Acesta este adevărul și ceea ce tu ar trebui să înțelegi. Nu e o simplă părticică de doctrină; este adevărul. Și ce îl face să fie adevărul? Motivul e acela că, indiferent de trecerea timpului, de cum se schimbă epoca, sau de cum se modifică geografia și spațiul, a răspândi Evanghelia și a fi martor pentru Dumnezeu este un fapt veșnic pozitiv; însemnătatea și valoarea sa sunt neschimbătoare. Nu se schimbă odată cu trecerea timpului sau cu localizarea geografică. Există veșnic și este ceea ce se cuvine să accepte și să pună în practică fiecare ființă creată. Acesta este adevărul veșnic. Unii oameni spun: «Nu îndeplinesc datoria de a răspândi Evanghelia». Chiar și așa, adevărul răspândirii Evangheliei este ceva ce oamenii ar trebui să înțeleagă. Întrucât este un adevăr din tărâmul viziunilor, toți credincioșii în Dumnezeu trebuie să-l înțeleagă; este un lucru care înrădăcinează credința cuiva în Dumnezeu și este de folos pentru intrarea în viață. Mai mult decât atât, vei avea de-a face cu necredincioșii, indiferent de datoria ta, așa că ai responsabilitatea de a răspândi Evanghelia. Odată ce ai înțeles adevărul despre răspândirea Evangheliei, vei ști în inima ta: «Este vocația mea să predic noua lucrare a lui Dumnezeu și Evanghelia lucrării Sale de mântuire a oamenilor; indiferent de spațiu sau timp, indiferent de poziția mea, de rolul meu sau datoria pe care o îndeplinesc în prezent, am o obligație să merg să răspândesc vestea bună a noii lucrări a lui Dumnezeu. Este datoria mea obligatorie să o transmit oricând am oportunitatea sau timpul disponibil.» Sunt acestea gândurile actuale ale majoritățiii oamenilor? (Nu.) La ce se gândesc cei mai mulți oameni? «Momentan, am o datorie fixă; sunt implicat în studierea și aprofundarea unei profesii și specializări fixe, așa că răspândirea Evangheliei nu are nicio legătură cu mine.» Ce fel de atitudine este aceasta? Aceasta este o atitudine de sustragere din fața responsabilității și a misiunii cuiva, o atitudine negativă, iar o astfel de persoană nu ține cont de voia lui Dumnezeu și este neascultătoare față de El. Dacă tu, oricine ai fi, nu ai nicio povară pentru răspândirea Evangheliei, nu manifești o lipsă de conștiință și de rațiune? Dacă nu ești hotărât și proactiv în a coopera, a-ți asuma responsabilitatea și a te supune, atunci reacționezi, pur și simplu, negativ și pasiv. Este o atitudine pe care nu trebuie să o adopți. Indiferent de datoria în care ești angajat și orice profesie sau specializare implică datoria ta, unul dintre cele mai importante aspecte ale tuturor roadelor lucrării tale este să fii capabil să răspândești Evanghelia și să fii martor pentru Evanghelia lucrării lui Dumnezeu de mântuire a omenirii. Măcar atât ar trebui să facă o ființă creată(Cuvântul, Vol. 3: Demascarea antihriștilor, „Punctul unu: Ei încearcă să tragă oamenii de partea lor”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am început să plâng. Mă simțeam foarte vinovată. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au arătat clar că propovăduirea Evangheliei e însărcinarea dată de Dumnezeu și e datoria și misiunea de neevitat a tuturor. În biserică, indiferent ce datorie îndeplinim, țelul nostru suprem este același: să propovăduim Evanghelia lui Dumnezeu. Cât despre mine, nu-mi plăcea să propovăduiesc Evanghelia și chiar credeam, în mod eronat, că nu aveam niciun rol de jucat în lucrarea de evanghelizare. Credeam că atâta timp cât găzduiam adunări și udam frații și surorile, mi-aș fi îndeplinit datoria și L-aș fi mulțumit pe Dumnezeu. Pur și simplu nu înțelegeam cât de importantă e lucrarea de evanghelizare. Abia atunci am realizat că propovăduirea Evangheliei e intenția urgentă a lui Dumnezeu. Lucrarea de evanghelizare e lucrarea de mântuire a omenirii, fiind mărturie directă pentru Dumnezeu, permițându-le oamenilor să înțeleagă lucrarea lui Dumnezeu și să se întoarcă înaintea Lui ca să fie mântuiți. Asta e o lucrare cu adevărat importantă. Dar nu aveam nicio intenție să fiu martoră pentru Dumnezeu și nu-mi asumam nici cea mai mică povară în datoria mea. Când lidera m-a însărcinat să propovăduiesc Evanghelia, chiar m-am împotrivit responsabilității mele, am respins-o și am evitat-o. Nu aveam pic de conștiință și de raționalitate! Dacă nu m-ar fi invitat nimeni să ascult predici, nu mi-ar fi propovăduit Evanghelia și nu ar fi mărturisit pentru Dumnezeu, n-aș fi auzit niciodată vocea lui Dumnezeu și n-aș fi avut ocazia de a accepta lucrarea lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă. Dacă nu-mi puteam juca rolul în propovăduirea Evangheliei și doar făceam lucrurile de mântuială, atunci Dumnezeu nu m-ar fi putut considera credincioasa și discipola Lui, ar fi crezut că-mi lipsesc conștiința și umanitatea. Am evitat și am respins responsabilitățile mele de propovăduire a Evangheliei și chiar am vrut să abandonez lucrarea de evanghelizare ca să mă concentrez pe găzduirea de adunări. Gândind în retrospectivă, asta a fost o mare greșeală. M-am gândit la povestea lui Noe: Noe n-a avut dubii când a auzit cuvintele lui Dumnezeu și nu și-a luat în considerare propriile interese. El doar a vrut să-L mulțumească pe Dumnezeu, să ia în seamă voința Lui și să construiască arca potrivit poruncilor lui Dumnezeu. Și a făcut și tot posibilul să propovăduiască Evanghelia. Experiența lui Noe mi s-a părut foarte motivantă. Am vrut să mă supun aranjamentelor lui Dumnezeu și să-mi îndeplinesc bine datoria, exact ca Noe. I-am mulțumit lui Dumnezeu Atotputernic că m-a ajutat să înțeleg acest aspect al adevărului și să-mi recunosc stricăciunea. Eram pregătită să mă pocăiesc și indiferent ce lucrare mi-ar fi fost încredințată, aveam să propovăduiesc Evanghelia!

Apoi, am început să mă concentrez pe propovăduirea Evangheliei. Nu aveam multă experiență și era dificil pentru mine să am părtășie cu diverse tipuri de oameni. Era posibil ca ei să mă respingă sau să trec prin tot felul de dificultăți, dar nu puteam să renunț. M-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu, care spun: „Indiferent de datoria în care ești angajat și orice profesie sau specializare implică datoria ta, unul dintre cele mai importante aspecte ale tuturor roadelor lucrării tale este să fii capabil să răspândești Evanghelia și să fii martor pentru Evanghelia lucrării lui Dumnezeu de mântuire a omenirii. Măcar atât ar trebui să facă o ființă creată(Cuvântul, Vol. 3: Demascarea antihriștilor, „Punctul unu: Ei încearcă să tragă oamenii de partea lor”). Acest pasaj m-a motivat mult. Datoria care mi-a fost încredințată a fost o responsabilitate dată mie de către Dumnezeu. Eram pregătită să mă supun. Pot exista dificultăți, dar știam că atâta timp cât mă rugam sincer la Dumnezeu, El avea să mă îndrume. Slavă Ție, Dumnezeule Atotputernic!

Ești norocos! Apasă pe butonul de Messenger pentru a ne contacta, ceea ce te va ajuta să ai ocazia de a întâmpina pe Domnul și de a obține binecuvântarea lui Dumnezeu în 2024!

Conținut similar

Un mod minunat de a trăi

de Xunqiu, Japonia Când eram mică, părinții mei m-au învățat să nu fiu prea directă cu ceilalți și să nu tulbur apele, aceasta fiind o...

Lasă un răspuns

Contactează-ne pe Messenger