Aplicația Biserica lui Dumnezeu Atotputernic

Ascultați glasul lui Dumnezeu și întâmpinați întoarcerea Domnului Isus!

Îi rugăm pe toți cei care caută adevărul să ne contacteze.

Dragostea lui Dumnezeu nu cunoaște nicio limită

2

de Zhou Qing, provincia Shandong

Am suferit din plin mizeriile acestei vieți. Nu fusesem căsătorită mulți ani înainte ca soțul meu să moară, iar din acel moment, povara grea a grijii familiei a căzut pe umerii mei. Având un copil mic, am dus o viață grea. Am fost întotdeauna ținta derâderii și disprețului celorlalți; slabă și neputincioasă, lacrimile îmi spălau chipul în fiecare zi și simțeam că viața pe lumea acesta era prea grea. Tocmai când mă complăceam în adâncurile pesimismului și ale disperării, o soră mi-a împărtășit Evanghelia lucrării lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă. Inima mi s-a umplut de căldură când am citit aceste cuvinte de la Dumnezeu Atotputernic: „Când ești epuizat și când începi să simți puțin din dezolarea sumbră a acestei lumi, nu te pierde, nu plânge. Dumnezeu atotputernic, Veghetorul, va întâmpina cu brațele deschise sosirea ta în orice moment” („Suspinul Celui Atotputernic” din Cuvântul Se arată în trup). Dumnezeu m-a chemat ca o mamă iubitoare și m-am simțit de parcă mi-aș fi găsit în sfârșit casa, sprijinul și locul de odihnă pentru duhul meu. De atunci, am citit zilnic cuvintele lui Dumnezeu și am aflat că Dumnezeu este sursa întregii vieți, că Dumnezeu stăpânește soarta fiecărei persoane și că Dumnezeu Atotputernic este singurul sprijin și singura mântuire a omenirii. Pentru a ajunge să înțeleg mai multe adevăruri, am participat activ la adunările bisericii și, în Biserica lui Dumnezeu Atotputernic, am fost martoră a faptului că frații și surorile erau simpli și deschiși unul cu altul. Când eram cu ei, mă simțeam în largul meu, simțeam un mare sentiment de eliberare în inima mea și mă bucuram de o fericire și de o bucurie pe care nu le mai simțisem niciodată pe lume. Prin urmare, am devenit plină de încredere și speranță pentru viitorul meu. Am început să-mi îndeplinesc datoria în biserică pentru a răsplăti dragostea lui Dumnezeu. Spre surprinderea mea, însă, guvernul PCC pur și simplu nu permite nimănui să creadă în adevăratul Dumnezeu sau să urmeze calea cea dreaptă, iar eu am fost brutal și inuman prinsă și persecutată de PCC doar datorită credinței mele.

Într-o după-amiază din decembrie 2009, spălam niște rufe acasă, când deodată, cinci sau șase polițiști în civil au dat buzna în curtea mea. Unul dintre ei a strigat: „Suntem de la Brigada de Poliție Criminală special însărcinată să-i înlăture pe credincioșii în Dumnezeu Atotputernic!” Înainte de a putea să-mi recapăt calmul, au început să-mi dea toată casa peste cap, ca o haită de tâlhari. Mi-au scotocit prin casă, atât înăuntru, cât și pe-afară și au confiscat câteva cărți despre credința în Dumnezeu, un DVD player și două CD-uri pe care le-au găsit. M-au escortat apoi la o mașină de poliție și m-au dus la secția de poliție. Pe drum, m-am gândit la modul în care frații și surorile descriseseră arestările și torturile pline de cruzime ale polițiștilor malefici, iar inima mi-a sărit în gât; îmi era atât de frică. La mare strâmtoare, m-am rugat stăruitor lui Dumnezeu: „Dumnezeule Atotputernic! Mă simt atât de slabă acum. Gândul de a fi torturată mă înfricoșează atât de mult. Te rog să-mi dai credință și tărie și să-mi alungi frica.” După ce m-am rugat, m-am gândit la două pasaje din cuvintele lui Dumnezeu: „Cei aflați la putere pot părea răi din afară, dar nu vă temeți, pentru că aceasta se datorează faptului că aveți puțină credință. Atât timp cât credința voastră sporește, nimic nu va fi prea dificil” („Capitolul 75” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup). „În toate planurile Mele, marele balaur roșu este contrastul Meu, inamicul Meu, dar și servitorul Meu; ca atare, nu i-am ușurat niciodată «însărcinările»” („Capitolul 29” din „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers” în Cuvântul Se arată în trup). În timp ce contemplam cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că-mi era teamă de chinurile crude ale Satanei pentru că nu aveam credință adevărată în Dumnezeu. „Satana este, de fapt, un contrast în serviciul lucrării lui Dumnezeu”, m-am gândit. „Oricât de sălbatic și crud ar fi, este tot în mâinile lui Dumnezeu și nu are de ales decât să asculte de orchestrările și rânduielile lui Dumnezeu. Ba mai mult, cu cât Satana este mai sălbatic și mai crud, cu atât trebuie să mă bazez pe credința mea ca să fiu martoră pentru Dumnezeu. În acest moment crucial, nu mă pot lăsa sub nicio formă speriată de puterea despotică a Satanei, ci trebuie, în schimb, să mă sprijin pe credința și puterea pe care Dumnezeu mi le dă pentru a-l învinge pe Satana.” Gândindu-mă la asta, nu m-am mai simțit atât de înfricoșată.

Când am ajuns la secția de poliție, doi polițiști mi-au pus niște cătușe fără să scoată o vorbă și mi-au dat șuturi și m-au îmbrâncit până la etajul doi înainte de a mârâi către mine: „Avem niște «tratamente speciale» pentru bucuria celor de teapa ta!” Știam în inima mea că acest „tratament special” însemna tortură. În acea clipă, am continuat să mă rog lui Dumnezeu în inima mea și nu am îndrăznit să-L părăsesc nici măcar o clipă, de teamă că-I voi pierde îngrijirea și protecția și voi fi prinsă în uneltirile viclene ale Satanei. Imediat ce am intrat în camera de interogatoriu, unul dintre polițiștii cei răi mi-a spus să îngenunchez. Când n-am făcut-o, mi-a tras o lovitură brutală în partea din spate a genunchiului, iar eu am căzut involuntar în genunchi cu un zgomot surd. M-au înconjurat apoi și au început să mă bată și să mă lovească până când totul a început să se învârtească cu mine și vederea mi s-a încețoșat, iar sângele mi-a curs din nas și din gură. Cu toate acestea, încă nu terminaseră, deoarece mi-au ordonat să stau pe podea și mi-au așezat un scaun în față. Unul dintre polițiștii aceștia răi a început apoi să mă lovească tare pe spate și, cu fiecare lovitură, fața și capul mi se izbeau de scaun. Îmi vâjâia capul, iar durerea era insuportabilă. Unul dintre polițiști mi-a rânjit perfid și mi-a spus: „Cineva te-a vândut deja. Dacă nu începi să vorbești, o să te batem până mori!” După ce a spus asta, m-a lovit cu pumnul în piept, ceea ce m-a durut atât de tare încât nu am putut să trag aer în plămâni mult timp. Un alt polițist a strigat apoi: „Chiar te crezi vreun fel de Liu Hulan? Scoatem noi adevărul de la tine cu bătaia, mai devreme sau mai târziu!” Haita de polițiști nemernici m-a schingiuit în toate felurile, oprindu-se numai când oboseau. Tocmai când mă gândeam că s-ar putea să mi se permită să respir pentru un timp, un polițist de vreo cincizeci de ani a venit încercând să mă păcălească cu rolul de polițist bun. „Cineva ne-a spus acum că ești un conducător al bisericii. Crezi că nu vom reuși să te acuzăm de nimic dacă nu vorbești? Te urmăream de multă vreme și te-am arestat doar pentru că acum avem suficiente dovezi. Așa că începi să vorbești!” Am fost șocată să-l aud spunând acest lucru: „Să fie oare adevărat?”, m-am gândit. „Dacă cineva a fost cu adevărat o iudă și m-a vândut, atunci nu ar ști deja totul despre mine? Pot să scap fără să le spun nimic? Ce ar trebui să fac?” În disperarea mea, mi-au venit în minte cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic: „Te gândești la tot harul pe care l-ai dobândit, la toate cuvintele pe care le-ai auzit – ai putea să le asculți în zadar? Indiferent de cine își ia tălpășița, tu nu poți să o faci. Alți oameni nu cred, dar tu trebuie să crezi. Alți oameni Îl abandonează pe Dumnezeu, dar tu trebuie să Îl confirmi pe Dumnezeu și să fii martor pentru El. Alții Îl denigrează pe Dumnezeu, dar tu nu poți. Indiferent de cât de aspru este Dumnezeu cu tine, tot trebuie să Îl tratezi corect. Ar trebui să Îi răsplătești dragostea și trebuie să ai o conștiință, pentru că Dumnezeu este nevinovat. Venirea Lui pe pământ din cer ca să lucreze în mijlocul omenirii a constituit deja o umilință mare. El este sfânt, fără nici cea mai mică murdărie. Cât de multă umilință a îndurat prin faptul că a venit într-un ținut depravat? Lucrarea pe care o face în voi este de dragul vostru” („Semnificația mântuirii descendenților lui Moab” din Cuvântul Se arată în trup). Fiecare dintre cuvintele lui Dumnezeu se lovea de inima mea amorțită, iar conștiința mea se simțea mustrată. M-am gândit la modul în care L-am urmat pe Dumnezeu Atotputernic ani de zile, la cum mă bucurasem de iubire și de căldură nesfârșită de la Dumnezeu, dobândisem abundenta provizie pentru viață de la El, înțelesesem adevăruri pe care nimeni de-a lungul istoriei nu a fost în stare să le înțeleagă, realizasem sensul și valoarea vieții și scăpasem de viața mea trecută întunecată de durere, dezolare și disperare. Dumnezeu îmi oferise o iubire enormă – cum aș putea să uit vreodată asta? Cum de puteam să mă simt pierdută și chiar să mă gândesc să-L trădez pe Dumnezeu în momentul în care am auzit că altcineva L-a trădat? Gândindu-mă la asta, am plâns necontenit și m-am urât pentru că eram atât de lipsită de conștiință și umanitate. Ori de câte ori cineva îmi arăta bunătate, mă gândeam la toate modalitățile posibile de a-i înapoia bunătatea. Totuși, Dumnezeu îmi dăruise atât de mult har și atâtea binecuvântări și îmi oferise o mântuire atât de mare, și totuși conștiința mea a rămas amorțită. Nu numai că gândul de a-L răsplăti pe Dumnezeu nu mi-a trecut prin minte, ci, în schimb, când m-am aflat la strâmtoare, m-am gândit chiar să-L trădez pe Dumnezeu. Aduceam atâta mâhnire inimii lui Dumnezeu! În acel moment, am simțit o remușcare atât de profundă pentru că șovăisem. Dacă într-adevăr altcineva tocmai L-ar fi trădat pe Dumnezeu, atunci cu siguranță Dumnezeu S-ar fi simțit nespus de îndurerat și mâhnit, iar eu ar trebui să încerc acum să-I mângâi inima cu propria-mi loialitate. Și totuși, eram atât de egoistă și demnă de dispreț, încât nu numai că nu rămăsesem de partea lui Dumnezeu, dar mă gândisem să-L trădez doar pentru a putea continua să mă târăsc într-o viață jalnică și infamă. Mă gândisem doar la mine, fără niciun fel de conștiință sau rațiune – provocam inimii lui Dumnezeu atâta durere și Îl făceam să mă urască așa de mult! În auto-învinuirea și remușcarea mea, am spus în tăcere o rugăciune către Dumnezeu: „O, Dumnezeule Atotputernic! Sunt atât de lipsită de conștiință și umanitate! Mi-ai dat doar dragoste și binecuvântare, însă, în schimb, eu nu Ți-am oferit decât suferință și durere. O, Dumnezeule! Îți mulțumesc pentru îndrumarea Ta, deoarece mi-a îngăduit să știu ce să fac acum. De data asta, doresc să Te mulțumesc cu o acțiune reală. Oricât m-ar chinui Satana, aș prefera să mor decât să nu reușesc să mărturisesc ferm pentru Tine, și nu Te voi trăda niciodată!” Polițistul cel rău a văzut cât de mult plângeam și a crezut că încep să cedez, așa că s-a îndreptat spre mine și mi-a spus cu blândețe prefăcută: „Spune-ne ce vrem să știm. Spune-ne, și apoi poți pleca acasă.” Mi-am ațintit privirea asupra lui și i-am spus furioasă: „Niciodată nu o să-L trădez pe Dumnezeu!” Auzindu-mă că spun asta, s-a înfuriat peste măsură; a început să mă pălmuiască și să strige isteric: „Așadar preferi pedeapsa, nu premiul, hm? Am încercat să-ți ofer o cale de a scăpa cu o oarecare demnitate, dar mi-o respingi. Crezi că nu-ți putem face nimic? Dacă nu începi să fii cuminte și să mărturisești, te vom închide în închisoare cinci ani, iar copilul tău nu va avea voie să meargă la școală.” I-am răspuns: „Dacă va trebui să petrec cinci ani în închisoare, atunci asta-i pur și simplu ceva ce va trebui să îndur. Puteți să-mi împiedicați copilul să meargă la școală, dar soarta lui rămâne soarta lui. Mă voi supune suveranității lui Dumnezeu.” Haita de diavoli s-a înfuriat și mai tare, iar unul dintre ei m-a apucat de guler și m-a târât pe o platformă de beton. M-au obligat apoi să mă așez pe podea cu picioarele întinse. Un polițist m-a călcat pe un picior, în timp ce altul și-a împins genunchiul în spinarea mea, trăgându-mi grosolan ambele brațe în spate. Am simțit imediat o durere insuportabilă în brațe, de parcă ar fi plesnit amândouă, iar capul mi-a sărit involuntar înainte și mi s-a izbit de platforma de beton, iar eu m-am ales imediat cu un cucui uriaș. Pe atunci era miezul iernii, cu vânturi de înghețai până la os, iar picăturile de apă se prefăceau în gheață și, totuși, acești polițiști răi m-au chinuit până am transpirat leoarcă și hainele mi s-au udat până la piele. Văzând că încă nu cedam, mi-au sfâșiat jacheta căptușită cu bumbac și m-au obligat să stau cu fața în sus pe podeaua înghețată, purtând doar lenjeria de corp subțire, și au continuat să mă ia la întrebări. Văzând că încă nu răspund la niciuna dintre întrebările lor, mi-au mai dat o bătaie. Adunătura asta de diavoli m-a chinuit până când s-a lăsat seara și toți au fost epuizați, dar tot nu au scos nimic de la mine. Când s-au dus să ia masa de seară, m-au amenințat, spunând: „Dacă și diseară ai să-ți ții gura, o să te încătușăm pur și simplu de masa de fier cu genunchii legați și o să te lăsăm să îngheți până mori!” După ce au spus asta, au plecat degrabă înfuriați. Atunci a început să-mi fie frică și m-am gândit în sinea mea: „La ce alte torturi mă vor supune acești polițiști nemernici? Voi fi în stare să rezist?” Mai ales când mă gândeam la fețele lor sălbatice și la scenele în care mă torturau, mă simțeam și mai abătută și neputincioasă. Mă temeam că nu voi putea îndura chinurile cumplite și că-L voi trăda pe Dumnezeu, așa că am continuat să mă rog la Dumnezeu. În clipa aceea, cuvintele lui Dumnezeu mi-au amintit: „Dacă oamenii au gânduri sfioase și fricoase, ei sunt păcăliți de către Satana. Acestuia îi este teamă că vom traversa podul credinței pentru a pătrunde în Dumnezeu” („Capitolul 6” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au limpezit mintea și am știut atunci că mă temeam deoarece Satana mă înșelase și, astfel, îmi pierdusem credința în Dumnezeu. De asemenea, mi-am dat seama că era cu adevărat necesar să experimentez acest tip de situație pentru a fi călită și lămurită, altfel aș fi veșnic incapabilă să fac să se nască în mine o credință adevărată în Dumnezeu. Mai mult decât atât, mi-am dat seama că nu luptam singură în această nenorocire, ci că Îl aveam pe Dumnezeu Atotputernic drept reazem neclintit. M-am gândit atunci la momentul când israeliții au fost conduși în afara Egiptului și hăituiți de soldații egipteni tot drumul până la Marea Roșie. La vremea respectivă, nu mai exista cale de întoarcere, iar ei au ascultat de cuvântul lui Dumnezeu și s-au bazat pe credința lor pentru a traversa Marea Roșie. Spre surprinderea lor, Dumnezeu a despărțit Marea Roșie și a transformat-o în uscat; au trecut în siguranță și au scăpat de pericol, evitând astfel să fie urmăriți și masacrați de soldații egipteni. Faptul că acum mă confruntam cu tortura nemiloasă a poliției PCC era același lucru. Atâta vreme cât aveam credință și mă bazam pe Dumnezeu, aveam să-l înving pe Satana negreșit! Și așa, puterea mi-a revenit în inimă, iar eu nu m-am mai simțit atât de timidă și înfricoșată. Am spus o rugăciune către Dumnezeu în inima mea: „Dumnezeule Atotputernic! Îmi doresc să mă lupt cu Satana, bazându-mă pe Tine, și să nu mai fiu intimidată din nou de puterea despotică a polițiștilor imorali! Voi mărturisi ferm pentru Tine!” În acest moment de pericol, nu numai că Dumnezeu Atotputernic a acționat ca sprijin puternic al meu, dar a și arătat milă și compasiune pentru slăbiciunea mea. Poliția nu a mai venit să mă interogheze în acea seară, iar eu mi-am petrecut noaptea în siguranță.

A doua zi dis-de-dimineață, câțiva polițiști cu priviri ucigătoare au venit și au început să mă intimideze, spunând: „Dacă nu cooperezi, vei plăti pentru asta! Te vom face să simți gustul morții! Dumnezeu Atotputernic al tău nu te poate salva acum. Nu ai depăși situația nici dacă ai fi Liu Hulan! Dacă nu începi să vorbești, să nu te aștepți să ieși vie din asta.” Apoi m-au făcut să-mi dau din nou jos geaca de bumbac și să mă întind pe podeaua înghețată în timp ce m-au interogat. Văzând că fiecare dintre ei își îndrepta spre mine privirea plină de răutate, tot ce am putut să fac a fost să-L strig cu disperare pe Dumnezeu și să-L rog să mă facă să rămân neclintită în mărturia mea. Văzând că rămâneam în tăcere, s-au înfuriat de frustrare. Unul dintre polițiști a început să mă lovească brutal în cap cu un dosar, până când m-am simțit amețită și buimacă. În timp ce mă lovea, mi se adresa batjocoritor și mă amenința, spunând: „Hai s-o facem să simtă cu adevărat gustul spânzurătorii astăzi. La ce școală merge fiul ei? Anunță-l pe directorul școlii și adu-l pe fiul ei aici. O s-o facem să-și dorească să fie moartă.” M-au interogat apoi despre lucrurile pe care le-au găsit la mine acasă, dar, fiindcă că n-am răspuns pe placul lor, au început să-mi izbească dosarul peste gură până când sângele a început să mi se prelingă din colțul buzelor. M-au bătut după aceea cu înverșunare pe tot corpul, oprindu-se doar când oboseau. Tocmai atunci, un polițist a intrat în cameră și a văzut că nu făcusem nicio mărturisire, apoi patru sau cinci dintre ei au venit la mine și mi-au desfăcut cătușele, după care mi-au încătușat iarăși mâinile la spate. M-au făcut să stau în fața unui birou mare, cu capul la nivelul marginii biroului și cu picioarele depărtate. Când li se părea că picioarele mele nu sunt suficient de drepte, mi le călcau și-mi împingeau umerii în jos. Mi-au ținut brațele și cătușele în sus la spate și m-au obligat să rămân absolut nemișcată pentru multă vreme în postura pe care mi-o impuseseră. Dacă mă mișcam în față, mă loveam cu capul pe birou, dacă mă mișcam la stânga, la dreapta sau înapoi, mă pedepseau cu asprime. Această tactică josnică a lor m-a lăsat atât de suferindă, încât mi-am dorit doar să mor și am scos strigăte înfiorătoare unul după altul. Doar când au văzut că sunt aproape de moarte mi-au dat drumul și m-au lăsat să mă întind pe podea. După puțin timp, acea haită de diavoli inumani a început să mă chinuie și să se dezlănțuie din nou asupra mea. Patru sau cinci polițiști răi mi-au stat pe picioare și pe brațe ca să nu mă pot mișca, apoi m-au ținut de nas și mi-au ciupit obrajii pentru a mă face să deschid gura, în timp ce mi-au turnat un flux constant de apă rece pe gât. Sufocându-mă, m-am zbătut disperată, dar tot nu mi-au dat drumul și, treptat, mi-am pierdut cunoștința. N-am idee cât timp am fost leșinată, dar m-am trezit brusc, înecându-mă cu apă și am început să tușesc violent. Apa îmi ieșea din gură, din nas și din urechi, iar pieptul îmi era în agonie. Singurul lucru pe care-l puteam simți era întunericul total care mă înconjura și mi se părea că ochii îmi ieșeau din orbite. Mă sufocam atât de mult, încât nu puteam decât să expir, dar nu și să inspir. Ochii îmi erau goi, iar eu simțeam că moartea avea să vină în curând pentru mine. Tocmai când viața îmi atârna de un fir, am avut dintr-o dată o altă criză violentă de tuse și convulsii și am putut să scuip niște apă. M-am simțit un pic mai bine după asta. Unul dintre polițiștii cei răi m-a târât apoi de păr în poziție așezată și mi-a smucit brutal cătușele. După aceea, i-a ordonat unuia dintre suboronați să facă rost de un baston de electroșocuri pe care să-l folosească pe mine. Spre surprinderea mea, când subordonatul s-a întors, a spus: „Nu am putut găsi decât patru. Două dintre ele nu funcționează, iar celelalte două trebuie puse la încărcat.” Auzind asta, ofițerul a răcnit furios: „Ești prea prost ca să faci ceva! Adu niște apă cu ardei iute!” M-am rugat neîncetat lui Dumnezeu în inima mea, rugându-L să mă protejeze pentru a putea depăși toate torturile crude la care mă supuneau acei polițiști ticăloși. Atunci s-a întâmplat ceva neașteptat: unul dintre polițiști a spus cu adevărat: „E prea mult. Am torturat-o deja rău. Nu mai faceți asta.” Când polițistul a auzit acest lucru, n-a avut de ales decât să se potolească. În acel moment am perceput cu adevărat suveranitatea și stăpânirea lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor, întrucât era Dumnezeu Cel care mă proteja și îmi dădea acest răgaz. Totuși, acești polițiști răi nu erau încă gata să mă lase-n pace. Mi-au încătușat din nou mâinile la spate, s-au pus pe picioarele mele și, cu toată puterea, mi-au tras în sus mâinile încătușate. Tot ce puteam simți era o durere insuportabilă de parcă mi se rupeau brațele, și țipam fără să mă opresc. În inima mea, am continuat să-L chem pe Dumnezeu Atotputernic și, fără să-mi dau seama, m-a luat gura pe dinainte: „Dumnez…” Dar apoi am vorbit imediat mai încet și am spus: „Tot ce știu… vă voi spune tot ce știu.” Nemernicii aceia au crezut că vreau într-adevăr să le spun totul, așa că m-au descătușat și au strigat: „Toți suntem anchetatori profesioniști. Nici nu te gândi să ne păcălești. Dacă nu te porți bine și nu ne spui totul acum, poți să-ți iei gândul că o să mai trăiești prea mult sau c-o să părăsești vreodată acest loc. Îți vom da un timp să te gândești la asta!” Eram incredibil de neliniștită în fața torturii și a amenințărilor lor și m-am gândit în sinea mea: „Nu vreau să mor aici, dar chiar nu vreau să-L trădez pe Dumnezeu și nici să vând biserica. Ce ar trebui să fac? Și dacă le-aș spune doar despre un frate sau o soră?” Dar mi-am dat brusc seama că nu aș putea face asta niciodată și că să le spun vreun lucru ar însemna să-L trădez pe Dumnezeu și m-ar face să devin o iudă. În durerea mea, m-am rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Ce ar trebui să fac? Te rog, luminează-mă și îndrumă-mă și Te rog, dă-mi putere!” După rugăciune, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu care spun: „Biserica este inima Mea.” „Trebuie să sacrificați totul ca să-Mi protejați mărturia. Acesta va fi scopul acțiunilor voastre, nu uitați acest lucru” („Capitolul 41” din „Cuvântări ale lui Hristos la început” în Cuvântul Se arată în trup). „Da”, m-am gândit. „Biserica este inima lui Dumnezeu. A-ți vinde un frate sau o soră ar însemna să faci ravagii în biserică și acesta este lucrul care-L întristează cel mai mult pe Dumnezeu. Nu trebuie să fac nimic pentru a răni biserica. Dumnezeu a venit pe pământ din ceruri ca să lucreze pentru a ne mântui, iar Satana îi fixeaxă cu privirea lacomă pe aceia dintre noi aleși de Dumnezeu, sperând în zadar să ne prindă pe toți dintr-o dată și să distrugă biserica lui Dumnezeu. Dacă îmi vând frații și surorile, nu înseamnă că permit complotului insidios al Satanei să aibă succes? Dumnezeu este atât de bun și tot ceea ce face El asupra omului face din dragoste. Nu trebuie să rănesc inima lui Dumnezeu. Nu pot face nimic pentru Dumnezeu astăzi, așadar cer doar să pot mărturisi ferm pentru a răsplăti dragostea lui Dumnezeu – acesta este singurul lucru pe care îl pot face.” După ce am înțeles voia lui Dumnezeu, am spus o rugăciune către Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Nu am idee ce fel de tortură au mai pregătit pentru mine. Știi că sunt de o statură atât de mică și că mă simt adesea sperioasă și timorată. Dar cred că Tu ții totul în mâinile Tale și vreau să iau, în prezența Ta, hotărârea să mărturisesc ferm pentru Tine, chiar cu prețul propriei mele vieți.” Tocmai în acea clipă, unul dintre polițiștii cei răi a țipat furios la mine: „Te-ai mai gândit? Dacă nu te porți cum trebuie și nu ne spui totul, atunci o să mă asigur că vei muri aici chiar astăzi! Nici măcar Dumnezeu Cel atotputernic nu te poate salva!” Am închis ochii strâns și, agățându-mă de hotărârea mea de a mărturisi ferm cu prețul vieții, nu am spus niciun cuvânt. Polițiștii au scrâșnit din dinți de furie, s-au năpustit spre mine, umilindu-mă și torturându-mă neîncetat întocmai cum făcuseră înainte, călcându-mă în picioare și bătându-mă. M-au bătut cu brutalitate în cap până când totul a început să se învârtească cu mine. Totul s-a întunecat înaintea ochilor mei, iar capul parcă îmi plesnise. Am început să simt treptat că nu mai pot mișca ochii, corpul îmi era amorțit până la durere și nu puteam auzi clar nimic. Tot ce puteam percepe erau vocile lor care păreau să vină de la o depărtare foarte mare. Totuși, mintea îmi era limpede, iar eu am continuat să repet în tăcere aceste cuvinte: „Nu sunt o iudă. Voi muri înainte să devin ca Iuda…” N-am idee cât timp trecuse, dar, când m-am trezit, am văzut că eram îmbibată de apă, iar patru sau cinci ticăloși de polițiști erau aplecați în jurul meu, de parcă ar fi controlat să văd dacă eram vie sau moartă. Pe când mă uitam la această haită de ofițeri care nu erau mai buni decât niște bestii, am simțit o mare indignare ridicându-se în mine: aceasta era „Poliția Poporului” care „iubea oamenii ca pe copiii proprii”? Aceștia erau executanții legii care „susțineau dreptatea, îi pedepseau pe cei răi și îi ajutau pe cei buni”? Erau cu toții doar demoni și monștri ai iadului! Chiar atunci, m-am gândit la un pasaj dintr-o predică: „Marele balaur roșu se împotrivește și Îl atacă pe Dumnezeu cu brutalitate și înverșunare și îi vatămă pe aleșii lui Dumnezeu cât se poate de diabolic și îngrozitor – aceasta este realitatea. Marele balaur roșu îi persecută și îi prigonește pe aleșii lui Dumnezeu, și care este scopul său când face acest lucru? Dorește să stârpească pe deplin lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă și să stârpească întoarcerea lui Dumnezeu. Aceasta este răutatea marelui balaur roșu și este uneltirea vicleană a Satanei.” („Cum să cunoaștem și să distingem natura și otrăvurile marelui balaur roșu” din Predici și părtășie despre intrarea în viață III). Uitându-mă la ceea ce se întâmpla în jurul meu în lumina acestor cuvinte, am văzut deslușit că guvernul PCC este întruchiparea Satanei și că este cel rău, care s-a împotrivit lui Dumnezeu încă de la început. Asta se întâmplă deoarece numai diavolul Satana urăște adevărul și se teme de lumina adevărată și dorește să izgonească venirea adevăratului Dumnezeu, pentru că numai Satana îi poate vătăma cu atâta brutalitate și tortura cu atâta cruzime pe cei care Îl urmează pe Dumnezeu și care merg pe calea cea bună. Dumnezeu S-a întrupat acum și a venit pentru a-Și săvârși lucrarea în bârlogul Satanei și a rânduit o astfel de situație prin care să trec pentru ca eu, profund înșelată de el, să pot realiza că Satana este diavolul care vatămă și devorează oamenii, că există lumină dincolo de conducerea lui întunecată și că există un Dumnezeu adevărat care veghează asupra noastră și are grijă de noi zi și noapte. Venirea lui Dumnezeu Atotputernic mi-a adus adevăr și lumină și mi-a permis în sfârșit să văd fața demonică a guvernului PCC, care se fălește în fiecare zi ca fiind „mare, onorabil și drept”, trezind în mine o ură amarnică față de guvernul PCC și mi-a îngăduit, de asemenea, să conștientizez sensul și valoarea urmăririi adevărului și să văd calea luminii în viață. Cu cât mă m-am gândit mai mult la asta, cu atât am înțeles mai bine și am simțit crescând în mine o putere care mă ajuta să fac față cruzimii ofițerilor. Și durerea fizică s-a diminuat, și am știut în adâncul meu că Acesta era Dumnezeu care mă proteja și mă ajuta să rezist încercărilor poliției de a-mi smulge mărturisirile prin tortură.

Până la urmă, polițiștii au văzut că nu pot scoate nimic de la mine, așa că m-au acuzat de „perturbarea ordinii publice” și m-au escortat la casa de detenție. Guvernul PCC îi face pe prizonieri să lucreze ca niște mașini în acele locuri, silindu-i să muncească fără întrerupere toată ziua. Nu puteam dormi nici măcar cinci ore amărâte pe noapte și în fiecare zi mă epuizam atât de tare încât simțeam că tot corpul mi se destrăma în bucăți. În ciuda acestui lucru, ofițerii corecționali nu mă lăsau niciodată să-mi mănânc porția. La fiecare masă, îmi dădeau doar două chifle mici la aburi și câteva legume fără un strop de ulei. În timpul pe care l-am petrecut închisă acolo, polițiștii cei răi au venit să mă interogheze de mai multe ori. Ultima dată când m-au interogat, mi-au spus că mă vor condamna la doi ani de corecție prin muncă. I-am întrebat cu îndrăzneală: „Legea statală nu prevede libertatea credinței? De ce să mă condamnați la doi ani de corecție prin muncă? Sunt bolnavă. Dacă mor, ce vor face copiii și părinții mei? Fără nimeni care să aibă grijă de ei, vor muri de foame.” Un polițist de vreo cincizeci de ani a spus cu asprime: „Vei fi condamnată pentru că ai încălcat legea statului, iar dovezile sunt incontestabile!” Am replicat: „A crede în Dumnezeu este un lucru bun. Nu săvârșesc o crimă, nu incendiez premeditat, nu fac nimic rău. Caut doar să fiu o persoană bună. Așadar, de ce nu mă lăsați să am credința mea?” S-au înfuriat de frustrare la replica mea, iar unul dintre ei a venit la mine și mi-a dat o palmă, trântindu-mă la podea. M-au obligat apoi să mă întind. Unul dintre ei mi-a ținut umerii jos, în timp ce altul mi-a ținut picioarele jos. Un altul, la rândul lui, m-a călcat cu tărie pe față cu pantofii de piele și a declarat fără rușine: „Din întâmpare, azi e zi de piață. Te vom dezbrăca și vom face paradă cu tine în jurul pieței!” Spunând asta, m-a călcat cu putere pe partea de jos a corpului și pe piept. Mi-a pus un picior pe piept, iar pe celălalt l-a ridicat amenințător și apoi a făcut asta în mod repetat, călcându-mă pe coapse din când în când. Pantalonii mi se sfâșiaseră de la atâta călcat în picioare, iar croiala se rupsese între picioare. Mă simțeam așa de umilită că lacrimile îmi curgeau necontenit și credeam că o să mă sfărâm în bucăți. Pur și simplu nu puteam suporta să fiu umilită așa de acești diavoli. Simțeam că e prea greu să trăiesc așa și că aș prefera să mor. Tocmai când simțeam această suferință groaznică, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu care spun: „Cred că a sosit timpul să-I răsplătim dragostea lui Dumnezeu. Cu toate că suntem nu puțin ridiculizați, calomniați și persecutați deoarece urmăm calea credinței în Dumnezeu, cred că acest lucru este semnificativ. Este un lucru de slavă, nu de rușine, și, indiferent de situație, binecuvântările de care ne bucurăm nu sunt deloc neînsemnate” („Calea … (2)” din Cuvântul Se arată în trup). „Ferice de cei persecutaţi din pricina dreptăţii” (Matei 5:10). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au venit imediat în minte. „Da”, m-am gândit. „Durerea și umilința pe care le îndur astăzi au cea mai mare însemnătate și valoare. Îndur asta deoarece cred în Dumnezeu și merg pe calea cea bună, și îndur asta de dragul de a câștiga adevărul și de a câștiga viața. Această suferință nu este rușinoasă, ci e o binecuvântare de la Dumnezeu. Doar că eu nu înțeleg voia lui Dumnezeu și, atunci când îndur această durere și umilință, îmi doresc să mor pentru a-i pune capăt și nu pot vedea deloc dragostea sau binecuvântările lui Dumnezeu. Cum să nu-L mâhnesc pe Dumnezeu?” Gândindu-mă la aceste lucruri, m-am simțit nespus de îndatorată față de Dumnezeu și am luat în tăcere o hotărâre: „Oricât m-ar ocărî și m-ar chinui acești diavoli, nu mă voi prosterna niciodată înaintea Satanei. De-ar fi să mai am doar o singură suflare, tot am s-o întrebuințez bine și am să mărturisesc ferm pentru Dumnezeu, și sub nicio formă nu-L voi dezamăgi pe Dumnezeu.” După ce m-au torturat două zile și două nopți, tot n-au obținut nimic de la mine și, astfel, m-au trimis la Casa de Detenție Municipală.

La casa de detenție, m-am gândit la tot ceea ce experimentasem zilele trecute și, încet, am înțeles că a fi supusă unor asemenea persecuții și greutăți este iubirea și mântuirea cea mai profundă a lui Dumnezeu pentru mine. Dumnezeu a dorit să folosească această situație ca să-mi călească voința și hotărârea de a suferi și să insufle în mine credința și iubirea adevărată, astfel încât să pot învăța să fiu ascultătoare în necazuri așa de mari și să pot mărturisi ferm pentru El. În fața iubirii lui Dumnezeu, mi-am amintit cât de slabă și răzvrătită fusesem deseori în timp ce eram torturată cu brutalitate și, astfel, am venit înaintea lui Dumnezeu plină de căință: „O, Dumnezeule Atotputernic! Sunt atât de oarbă și de neștiutoare. Nu am recunoscut dragostea și binecuvântările Tale, ci am crezut mereu că suferința fizică este un lucru rău. Acum văd că tot ce mi se întâmplă în aceste momente este binecuvântarea Ta. Deși această binecuvântare este în contradicție cu propriile mele noțiuni și, din afară, poate părea că trupul meu îndură durere și umilință, de fapt, ești Tu revărsând asupra mea cea mai prețioasă comoară a vieții, este o mărturie a victoriei Tale asupra Satanei și, chiar mai mult, ești Tu arătându-mi iubirea cea mai adevărată, cea mai reală. O, Dumnezeule! Nu am cu ce să-Ți răsplătesc dragostea și mântuirea. Tot ce pot face este să-Ți dau inima mea și să îndur toată această durere și umilință pentru a mărturisi ferm pentru Tine!”

Ceea ce m-a surprins total a fost că, tocmai când mă pregătisem să merg la închisoare și eram hotărâtă să-L mulțumesc pe Dumnezeu, El mi-a deschis o cale de ieșire. În cea de-a 13-a zi a mea la casa de detenție, Dumnezeu l-a făcut pe cumnatul meu să invite polițiștii la cină și să le ofere niște cadouri, cheltuind 3.000 de yuani. De asemenea, el a înmânat poliției 5.000 de yuani ca să mă elibereze pe cauțiune până la proces. Când am ajuns acasă, am văzut că, peste tot, carnea de pe picioare mi se învinețise de la cât mă călcaseră în picioare ofițerii de poliție cei răi. Se întărise și se înnegrise, iar mie mi-au trebuit trei luni ca să-mi revin. Tortura la care m-a supus poliția mi-a provocat și daune grave la nivel cerebral și la inimă și am rămas cu efecte secundare. Încă mai îndur chinul acestei dureri și în ziua de azi. Dacă nu ar fi fost protecția lui Dumnezeu, aș fi rămas paralizată și imobilizată la pat, iar faptul că acum pot trăi o viață normală se datorează în întregime marii iubiri și protecții ale lui Dumnezeu.

După ce am experimentat aceste persecuții și greutăți, am ajuns cu adevărat să văd esența demonică de împotrivire față de Dumnezeu a guvernului PCC. Am ajuns să văd limpede că el este cel rău și vrășmașul de neîmpăcat al lui Dumnezeu. Nutresc pentru el o ură nemuritoare în adâncul inimii mele. În același timp, am ajuns și să am o înțelegere mai profundă decât înainte a iubirii lui Dumnezeu și să înțeleg că toată lucrarea pe care Dumnezeu o face în oameni este pentru a-i mântui și este din dragoste pentru ei. Nu numai că Dumnezeu Își arată dragostea pentru noi prin har și binecuvântări, dar, mai mult, El o arată prin suferințe și greutăți. Fiind capabilă să rămân neclintită, cu toate torturile și insultele brutale la care poliția mă supusese din plin și reușind să ies din bârlogul demonilor, am ajuns să apreciez cu adevărat faptul că toate acestea se datorau cuvintelor lui Dumnezeu Atotputernic, care îmi dăduseră credință și putere. Chiar mai mult, s-au datorat faptului că m-am inspirat din dragostea lui Dumnezeu Atotputernic, care mi-a permis să-l birui pe Satana pas cu pas și să mă eliberez din bârlogul demonilor. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mă iubește și mă mântuiește, toată slava și lauda lui Dumnezeu Atotputernic!

Conținuturi Similare