de Song Yang, China

Într-o după-amiază de martie, în 2008, eram la adunare cu fratele Liu și trei surori și am auzit o bătaie rapidă în ușă, apoi, o duzină de polițiști au dat buzna înăuntru. Înainte să putem reacționa, unul dintre ei a strigat: „Nu mișcați! La perete!” Doi au venit și ne-au luat curelele mie și fratelui Liu, ne-au legat de mâini și ne-au împins contra peretelui. Ceilalți au mers din cameră în cameră, căutând peste tot. În scurt timp, au întors tot locul pe dos, căutând și sub saltele. La final, aveau o cutie plină de cărți ale cuvintelor lui Dumnezeu. Eram foarte agitat și îmi zvâcnea inima. Nu știam la ce tortură urmau să ne supună, așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, dă-mi curaj și credință și ocrotește-mă ca să pot mărturisi ferm.” După rugăciune, am fost mai calm.

Ne-au dus la Brigada de Securitate Națională, unde un superior mi-a ordonat să stau lipit de perete și m-a întrebat aspru: „Cum te cheamă? Ce datorie ai? Cine e liderul bisericii tale?” N-am scos niciun sunet, așa că m-a plesnit peste față. Mi-au țiuit urechile, iar fața mă ustura de durere. Mergând cu mâinile la spate, a spus: „Ești diacon de biserică. Crezi că nu știm? Te urmărim de 6 luni. Ai face bine să fii sincer cu noi, altfel vom fi necruțători.” Apoi, m-au dus într-un birou la etajul patru, unde l-am văzut pe fratele Liu încătușat, făcând genuflexiuni. Poliția ne-a pus spate în spate, cu mâinile în lateral și ne-a încătușat unul de celălalt, apoi ne-a pus să stăm în genuflexiune. Au început să ne tremure picioarele. Ne-am legănat în față și spate și, mișcându-ne, cătușele ne strângeau tot mai tare. Ne străpungeau dureros carnea. După 20 de minute, mi-au cedat picioarele. Eram plin de sudoare. Fratele Liu aproape c-a căzut. A venit un polițist, l-a lovit foarte tare și ne-a ordonat să ne lăsăm jos. De data asta a fost mai rău, lipiți cu spatele unul de celălalt și neîndrăznind să ne mișcăm mâinile. Am simțit că îmi pierd răsuflarea și nu mi-am mai simțit mâinile și picioarele. Am rămas fără puteri după jumătate de oră și ne-am prăbușit pe jos. Am profitat de moment ca să ne strângem de mână în semn de încurajare.

După mai bine de o oră, ne-au despărțit și m-au dus într-un birou din capătul coridorului. M-au încătușat de brațul unui scaun, apoi s-au dus să se culce. N-am dormit deloc în acea noapte. M-am tot gândit că PCC urăște nespus credincioșii. Ne torturează, ba chiar ne omoară în bătaie după ce ne prind. Știau deja că eram diacon de biserică și că nu eram din zonă, așa că n-aveam idee ce-mi vor face sau dacă voi face față. Aceste gânduri m-au speriat tot mai tare, așa că m-am rugat în tăcere: „Dumnezeule, Te rog, îndrumă-mă, dă-mi credință și voință să-ndur suferința, ca să trec prin tortura polițiștilor.” Apoi, mi-am amintit ceva din cuvintele lui Dumnezeu: „Nu ar trebui să îți fie frică de una și de alta; indiferent cu cât de multe dificultăți și pericole ai putea să te confrunți, ești în stare să rămâi neclintit înaintea Mea, fără să te împiedice nimic, pentru ca voia Mea să poată fi nestingherit îndeplinită. Aceasta este datoria ta; […] Tu trebuie să suporți totul; pentru Mine, trebuie să fii pregătit să renunți la tot ce ai și să faci tot ce poți ca să Mă urmezi, și să fii gata să sacrifici tot ce ai. Acesta este momentul în care te voi încerca: Îmi vei oferi loialitatea ta? Poți să Mă urmezi până la capătul drumului cu loialitate?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 10). Cuvintele Lui mi-au dat putere și credință. Absolut totul e în mâinile Lui, iar PCC e doar un bun de care dispune. Prin această persecuție, Dumnezeu m-a încercat și testat, ca să vadă dac-am credință adevărată. Am spus în inimă o rugăciune: „Dumnezeule, oricât aș suferi cu trupul, nu voi fi niciodată un Iuda, nu Te voi trăda.”

M-au ținut încătușat acolo de la 10 seara până a doua zi la ora 14. Apoi, un ofițer mi-a legat mâinile la spate și m-a dus la parter, înjurând tot timpul. Am ajuns într-o curte și m-a împins tare de la spate. Împleticindu-mă 2 metri înaintea lui, am căzut tare pe caldarâm și m-am rostogolit. Mă dureau rău brațele de la căzătură. M-a tras sus și a continuat să meargă, mormăind: „Îți arăt eu ție azi distracție!” Mă tot lovea tare cu genunchiul în coapsă. Mă durea că nici nu puteam merge drept. M-au dus la interogatoriu în clădirea administrativă a unui penitenciar. Am văzut pe jos câteva lanțuri cu verigi cât degetul, câteva funii groase și o bară de fier. Cinci sau șase polițiști se holbau la mine și-am realizat că mă vor tortura ca să vorbesc. Am intrat în panică și m-am rugat repede lui Dumnezeu: „Dumnezeule, n-am putere să trec prin asta singur. Te rog, rămâi lângă mine și dă-mi credință și putere.” M-am simțit mult mai liniștit după aceea. Apoi, a venit ofițerul Liu de la Departamentul de Securitate Publică, m-a măsurat din cap până-n picioare apoi le-a ordonat celorlalți: „Faceți trei grupuri de câte doi. Fiecare face un interogatoriu de 8 ore. Nu-l lăsați să doarmă.” După ce a spus asta, ofițerul Liu m-a așezat pe un scaun metalic, m-a încătușat de brațele lui și m-a legat de glezne. A început să mă interogheze: „Câți dintre voi răspândesc Evanghelia? Cine v-a organizat în grupuri? Cum țineți legătura? Cine e liderul?” Am spus: „Nu știu.” Doi ofițeri s-au repezit să îmi dea pumni în cap și în spatele gâtului, oprindu-se doar când au obosit. După aceea, au continuat interogatoriul. Eram obosit fiindcă nu dormisem de o zi și o noapte, dar strigau când închideam ochii, sau loveau cu un baston țevile de căldură, sau masa, cu mâinile. Au izbucnit în râs când m-au văzut speriat și au spus: „Nu vrei să vorbești, dar vrei să dormi? Nici să nu te gândești că scapi viu dacă nu vorbești.” Apoi, m-au pus din nou să stau în genuflexiune. Mâinile și picioarele-mi erau încă legate de scaun și am făcut-o cu el pe spate. Când m-am lăsat jos, scaunul mi se sprijinea pe șezut, iar cătușele mă strângeau. Curând, mi-au amorțit mâinile și picioarele, mă dureau și nu puteam sta neclintit. Văzând că mă clatin pe picioare, un polițist a venit și m-a lovit în picior, făcându-mă să mă rostogolesc cu tot cu scaun. Apoi, m-a ridicat și m-a pus să fac iar genuflexiuni. Uneori, când cădeam, scaunul venea peste mine. S-a întâmplat de câteva ori bune, epuizându-mă și provocându-mi dureri în tot corpul. Mi s-au umflat încheieturile de la cătușe și nu mi-am putut mișca picioarele. Am căzut și nu m-am mai putut ridica, apoi, în sfârșit, m-au lăsat în pace. Când am vrut să merg la baie, târziu în acea noapte, mi-au desfăcut doar o cătușă și m-au pus să car scaunul. A trebuit să-mi desfac pantalonii cu o mână. A fost greu. Doi stăteau la intrarea în baie, râzând de mine. A fost foarte umilitor. M-am înfuriat tare.

În a treia zi, un alt ofițer de rang înalt a venit la interogatoriu. „Câți oameni ai convertit? La cine ai fost acasă? Numele liderului tău e Zhang Lin?” În timp ce m-asalta cu întrebări, m-am rugat lui Dumnezeu să-mi protejeze inima și să nu fiu păcălit de Satana. Neprimind răspunsul dorit, le-a spus subalternilor lui: „Fiți cu ochii pe el și nu-l lăsați să doarmă. Vom vedea cât rezistă.” Mai târziu, când au văzut că nu mai rezist fără somn, un polițist m-a pus să fac iar genuflexiuni cu scaunul de fier, în vreme ce altul a luat un vas cu apă clocotită, a umplut un pahar de hârtie și mi l-a pus pe cap. Îmi ardea scalpul de durere și, instinctiv, mi-am smucit capul ca să scap de el. M-au lovit cu pumnii și picioarele, m-au trântit la pământ, m-au ridicat din nou, m-au pus să car iar scaunul cu alt pahar pe cap, spunând: „Te omorâm în bătaie dacă mai faci asta.” Ardea atât de tare că n-am putut suporta. Corpul mi-a zvâcnit puțin și paharul a căzut din nou. S-au năpustit din nou pe mine, cu pumni și picioare. M-au chinuit așa la nesfârșit. Aveam bășici pe scalp de la arsuri și se spărgeau, fiind iar opărit. Lichidul din ele îmi curgea pe frunte. Combinat cu transpirația, durerea era atroce. Au fiert oală după oală de apă și mi-au tot pus pe cap acele pahare, ținând-o tot așa vreme de două sau trei ore. Într-un final, slăbit și fără vlagă, m-am prăbușit și nu m-am mai ridicat. Și-au scos celularele, făcându-mi poze, râzând de mine și spunând: „Vom pune aceste poze pe internet, ca să le vadă toți religioșii tăi. Să vedem dacă mai îndrăznesc să creadă.” Au râs cu răutate.

Atunci, mi-am amintit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Strămoși ai celor din antichitate? Lideri iubiți? Cu toții I se opun lui Dumnezeu! Amestecul lor a lăsat totul sub ceruri într-o stare de întuneric și haos! Libertate religioasă? Drepturile și interesele legitime ale cetățenilor? Toate sunt trucuri pentru acoperirea păcatului! […] Acum este timpul: omul și-a adunat demult toată puterea, și-a dedicat toate eforturile și a plătit fiecare preț pentru aceasta, pentru a sfâșia chipul hidos al acestui demon și pentru a permite oamenilor, care au fost orbiți și care au îndurat tot felul de suferințe și greutăți, să se ridice deasupra durerii și să întoarcă spatele acestui diavol bătrân și malefic” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Lucrarea și intrarea (8)”). PCC lucrează nebunește împotriva lui Dumnezeu și-i brutalizează pe credincioși. Sunt o haită de demoni anti-Dumnezeu care disprețuiesc adevărul. Pe măsură ce mă torturau, am văzut tot mai clar esența lor demonică, am respins și blestemat PCC-ul și am vrut să mărturisesc ferm, să nu-L trădez pe Dumnezeu și să nu-mi vând frații și surorile. Odată ce-am hotărât asta, greutatea scaunului din spatele meu nu mai era mare. L-am auzit pe un polițist spunând: „Nu mai putem continua. Nu se chinuie cu scaunul ăla.” L-am slăvit în tăcere pe Dumnezeu când l-am auzit: „Dumnezeule, chiar ești atotputernic! Fără îndrumarea cuvintelor Tale, n-aș fi putut înfrunta singur tortura Satanei.”

În a patra zi, fusesem încătușat și înlănțuit de atâta timp încât picioarele îmi erau complet amorțite și, la fel ca mâinile, îmi erau albastre, umflate, iar cătușele mi s-au încrustat în piele. Eram atât de obosit că nu-mi putea deschide ochii când mi se închideau. Loveau masa și țevile ca să mă împiedice să dorm și mă împroșcau în picioare. A fost incredibil de dureros. Apoi, a intrat un polițist care părea să fie șeful, m-a apucat, mi-a desfăcut cătușele și lanțurile și mi-a ordonat să stau drept și să sar. Nu mâncasem de câteva zile și mă torturaseră încontinuu, așa că n-aveam nicio putere. Abia m-am putut ridica. A trebuit să mă sprijin de scaun și am căzut după câteva sărituri. Cei de pe margine au râs zgomotos. Am ținut-o așa peste o oră, sărind și căzând. Apoi, m-au încătușat din nou de scaun și-au continuat interogatoriul. Unul m-a întrebat: „La cine ai fost acasă? Unde locuiesc? Nu trebuie să ieși, doar indică locurile. Dă-ne o singură locație și te lăsăm să pleci.” Am spus: „Nu știu.” M-au tot întrebat, dar s-au resemnat când am refuzat să răspund.

Au trecut 5 zile, trupul și mintea îmi erau secătuite. Nu-mi puteam ține ochii deschiși. Polițiștii care mă supravegheau tot loveau masa și țevile, dar nu-mi mai puteam ține capul sus de greu ce era. Unul dintre ei a venit la mine și mi-a desfăcut pleoapele, în vreme ce altul mi-a stors o coajă de portocală în ochi, strigând: „Crezi că poți să dormi? Vrei să dormi?” Imediat, am simțit o durere fulgerătoare în ochi și am izbucnit în lacrimi. Am încercat să-mi trag capul, zbătându-mă cu disperare, dar mi l-au blocat ferm și au continuat să-mi stoarcă coji de portocale în ochi. Aș fi vrut să-mi frec ochii, dar aveam mâinile încătușate de scaun și nu le puteam mișca. A fost îngrozitor. Atât de tare m-au durut ochii încât am crezut că orbesc. Polițiștii îmi ordonau să-i deschid, dar pur și simplu nu puteam. L-am chemat pe Dumnezeu: „Dumnezeule, nu mai pot îndura tortura asta. Te rog, îndrumă-mă.” Nu știu cât a durat, dar într-un final mi-am deschis ochii cu forța. Apoi, au adus în cameră un scaun special cu o placă de oțel. Placa avea grosimea de peste un centimetru și cântărea cam 30 kg. Avea inele de metal pentru mâini și picioare. M-au așezat și mi-au legat mâinile și picioarele de el. Purtam o cămașă subțire de bumbac și o pereche de pantaloni de vară. Mi-a fost foarte frig așezat pe scaunul metalic. Eram foarte îngrijorat, speriat că, dacă voi sta mult pe acel scaun de oțel, voi sfârși paralizat din cauza circulației deficitare. Și nelăsându-mă să dorm ziua, nici noaptea, poate că mă vor tortura până la moarte dacă o țin tot așa. Așadar, m-am rugat: „Dumnezeule, Te rog, dă-mi credință și putere, ca să trec peste acest chin și să mărturisesc ferm.” Apoi, mi-am amintit cuvintele Lui: „Când oamenii sunt gata să-și sacrifice viețile, totul devine neînsemnat și nimeni nu-i poate învinge. Ce ar putea fi mai important decât viața? Astfel, Satana devine incapabil de a face mai mult în oameni, nu poate face nimic cu omul” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Interpretări ale tainelor cuvintelor lui Dumnezeu către întregul univers”, Capitolul 36). Apoi, am înțeles că eram agitat pentru că mă temeam de moarte și îmi prețuiam viața, iar Satana exploata această slăbiciune ca să mă facă să-L trădez pe Dumnezeu. Nu puteam să-i dau câștig de cauză. Viața mea era în mâinile lui Dumnezeu, așa că dacă sfârșeam paralizat sau dacă mă torturau până la moarte era tot în mâinile Lui. Eram gata să mă supun aranjamentelor Lui, nu voiam să cedez în fața Satanei nici cu prețul vieții. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat mai multă credință și moartea nu m-a mai îngrozit. Am simțit o explozie de putere și n-a mai fost atât de incomod să stau pe acel scaun.

În după-amiaza celei de-a șasea zi, nu mai băusem apă de multe zile, iar buzele îmi erau atât de uscate că se exfoliaseră. Îmi dăduseră de mâncare doar de câteva ori, așa că îmi pierdeam mințile din cauza foamei și eram foarte slăbit. Bășicile de pe scalp nu făcuseră crustă și mă usturau din cauza transpirației. Ofițerul de la Departamentul de Securitate Publică s-a întors și, văzând că nu vorbisem, a venit în fața mea și a spus ademenitor: „Spune-ne de biserica ta și nu vei mai suferi. Haide! Cine e liderul? Unde sunt ținuți banii? Cooperează cu noi și îți vom da o slujbă de polițist. Sigur vei avea o viață bună. Nu e mai bine decât să-L urmezi pe Dumnezeu?” A continuat: „Vei fi recompensat dacă ne-ajuți să-l găsim pe liderul superior de la biserică și nu vom spune că tu ne-ai zis. Cine va afla?” Scos din minți, nici nu l-am băgat în seamă. A văzut că am rămas rece, așa că a continuat, prefăcându-se îngrijorat: „Dacă nu te gândești la tine, gândește-te la părinții tăi. Îmbătrânesc. Ar putea suporta dacă ar ști ce ți se întâmplă? Totul va fi bine dacă vorbești cu noi. Familia ta poate trăi bine.” Am văzut că era un șiretlic de-ale lor, așa c-am răspuns drastic, revoltat: „Nu știu nimic. Luați-vă gândul că veți scoate ceva de la mine.” Cuprins de furie, a înșfăcat o sticlă de apă și m-a lovit peste față și cap. Am amețit, mi s-au încețoșat ochii și fața mi-a amorțit, în vreme ce urechile îmi țiuiau. Nu știu cât a durat asta, apoi a spus cu mânie: „Mâine îi aducem pe părinții tăi.” Am ripostat: „Chiar dacă îi aduceți, tot nu vorbesc. Mă puteți omorî în bătaie, nu-L voi trăda pe Dumnezeu!” A strigat înapoi: „Ești o cauză pierdută. Fără speranță! Un fanatic religios!” I-am mulțumit lui Dumnezeu când l-am văzut pe acel diavol umilit de eșecul lui.

În a șaptea zi, au continuat să mă tortureze și să mă țină treaz. Chinul continuu m-a lăsat fără puteri. Simțeam că lumea se învârte și vedeam în ceață. Am avut și halucinații, iar uneori vedeam lucrurile în dublu sau distorsionate. Parcă eram în mai multe locuri diferite. În amețeala mea, cineva mi-a răsucit urechea și a urlat: „Te prefaci că ești mort? Vorbește sau nu mai apuci ziua de mâine. Să te salveze Dumnezeul tău!” Dar n-am simțit decât durere și nu mi-am putut deschide ochii. Apoi, mi-am pierdut cunoștința. După cine știe cât timp, mi-am revenit și am văzut c-aveam hainele leoarcă. Mi-am dat seama că m-au udat cu apă rece ca să mă trezească. În a noua zi, trei dintre polițiștii care mă supravegheau s-au săturat. Unul a venit la mine, apatic, și mi-a spus: „Nu mai suportăm. Inventează ceva și scrie, ca să nu suferim și noi împreună cu tine.” Am refuzat. Apoi, au scris ei câteva nume și adrese la întâmplare și nu m-au mai interogat. Văzându-l pe Satana umilit și înfrânt, i-am mulțumit lui Dumnezeu. Rezistasem acelor zile de tortură numai datorită protecției Lui. Cuvintele Lui mi-au dat credință și putere, altfel, aș fi murit demult. Am experimentat ceea ce Dumnezeu voia să spună cu: „Dumnezeu nu este niciodată absent din inima omului și El trăiește printre oameni tot timpul. El a fost motorul vieții omului, rădăcina existenței omului și un depozit bogat pentru existența omului după naștere. El face ca omul să renască și îi permite să trăiască cu perseverență în fiecare rol al său. Datorită puterii Lui și forței Lui vitale de nestins, omul a trăit generații la rând, de-a lungul cărora puterea vieții lui Dumnezeu a fost stâlpul existenței omului, iar Dumnezeu a plătit un preț pe care niciun alt om obișnuit nu l-a mai plătit. Forța vieții lui Dumnezeu poate triumfa asupra oricărei puteri; mai mult decât atât, ea depășește orice putere. Viața Lui este veșnică, puterea Lui este extraordinară, iar forța vieții Lui nu poate fi întrecută de nicio ființă creată sau forță inamică” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Doar Hristos din zilele de pe urmă îi poate oferi omului calea vieții veșnice”).

În octombrie, partidul mi-a dat un an de muncă, „pentru perturbarea ordinii sociale și diseminarea din provincie ale unui «xie jiao»”. După eliberare, am aflat că familia trăsese sfori și cheltuise peste 3.000 de dolari ca să mă scoată mai devreme, altfel, aș fi rămas acolo și mai mult timp. Prin arestarea și persecuția Partidului Comunist, am văzut că acesta e dușmanul lui Dumnezeu, că luptă nebunește cu El, arestează și persecută credincioși, fiind reîncarnarea spiritelor rele. Am ajuns să-l urăsc și să rup orice legătură cu el. În același timp, am simțit iubirea lui Dumnezeu. Cât timp am fost torturat, cuvintele Lui mi-au dat credință și putere și m-au făcut să rezist oribilei persecuții a Satanei. A fost o adevărată experiență a autorității și puterii cuvintelor lui Dumnezeu, care mi-a întărit credința.