de Kristina, Statele Unite

Eu și sora Barbara ne cunoșteam de doi ani și aveam multe în comun. De fiecare dată când vorbeam, părea că puteam continua la nesfârșit. Vorbeam despre experiențele noastre și ce câștigasem din ele. Oricând se simțea rău, venea să mă caute, să vorbim. Oricând aveam o problemă, voiam și eu s-o împărtășesc cu ea și mereu avea părtășie cu mine, răbdătoare. Prețuiam relația pe care o aveam. Simțeam că era grozav să am alături o soră care mă putea ajuta și sprijini.

Într-o zi, am auzit-o pe Barbara vorbind cu niște surori despre rezultatele grozave pe care le obținuse în predicarea Evangheliei în ultimul timp, despre cât de mulți dintre cei cărora le predica aveau noțiuni religioase și cum, rugându-se și sprijinindu-se pe Dumnezeu, avea părtășie cu ei cu răbdare și le citea cuvintele lui Dumnezeu, astfel încât ei au acceptat rapid lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu. Surorile o priveau cu admirație, punându-i tot felul de întrebări și căutând căi bune de practică. Am avut niște îndoieli și m-am gândit: „E bine că predicarea ei evanghelică progresează, dar ea a vorbit doar despre rezultatele ei grozave, nu concret despre calea pe care a mers și nici nu a mărturisit cum a îndrumat-o Dumnezeu în acest proces. Vorbind astfel, oare nu se dă mare?” După câteva zile, o soră mi-a zis: „Barbara are un calibru foarte bun; nu predică Evanghelia de prea mult timp și deja are rezultate foarte bune. A spus că un lider i-a cerut să aibă părtășie despre experiențele ei la o întrunire.” Când am auzit asta, inima mi-a tresărit. „De ce spune Barbara aceste lucruri? Nu sunt edificatoare, nici în beneficiul altora.” Barbara se lăuda mereu cu rezultatele pe care le obținuse în îndeplinirea datoriei ei și m-am simțit oarecum tulburată, gândindu-mă: „Dumnezeu a avut părtășie despre cum lauda și preamărirea de sine dezvăluie o fire satanică. Barbara e foarte admirată de alții; va fi periculos să continue așa. Nu pot lăsa lucrurile să continue. Trebuie să-i găsesc o cale de a-i menționa asta.” Însă, oricând mă gândeam s-o fac direct, ezitam. Mi-am amintit de experiențele mele din anii anteriori. Am văzut că partenera mea, Janie, spunea adesea cuvinte și doctrine, certându-i pe ceilalți dintr-o poziție de autoritate, dar nu s-a disecat și nu s-a cunoscut niciodată. I-am arătat aceste probleme și, nu numai că n-a vrut să accepte, ba chiar m-a dojenit, amintind eșecurile și fărădelegile mele din trecut. După aceea, abia dacă mai vorbea cu mine. Asta m-a pus într-o situație stânjenitoare și dureroasă. Cu altă ocazie, sora Roxana s-a îndepărtat de subiect în părtășia ei, la o adunare, iar eu i-am semnalat asta. Ulterior, mi s-a destăinuit și a spus că s-a simțit foarte stânjenită și potrivnică când i-am semnalat problema și că a simțit că încercam voit să-i îngreunez situația, până în punctul în care nici n-a mai vrut să aibă părtășie în întruniri. Deși ea a continuat să se caute și să reflecteze asupra ei înseși, recunoscându-și problemele, eu tot m-am simțit foarte supărată. După ce s-a întâmplat acest lucru, am devenit foarte precaută în a scoate în evidență problemele altora. Gândindu-mă la acele experiențe, m-am simțit și mai ezitantă în a o confrunta pe Barbara. M-am gândit la cât de grozavă a fost întotdeauna relația noastră și m-am întrebat: Dacă i-aș arăta problema ei, s-ar simți stânjenită și pusă în dificultate? Ce aveam să fac dacă nu asculta și începea să dezvolte prejudecăți față de mine, dacă era de părere că îi expuneam neajunsurile și încercam să-i îngreunez situația, iar apoi refuza să-mi mai vorbească? Ne întâlneam zilnic, așa că situația avea să fie stânjenitoare. Nu se lăudase mereu în felul acesta. Poate că, citind cuvântul lui Dumnezeu, avea să reflecteze și să realizeze singură asta. Lasă, n-o să spun nimic.

Într-o zi, Barbara mi-a spus că niște frați și surori îi dăduseră câteva sugestii. Au spus că îi plăcea să se dea mare în părtășia ei, care îi făcea ușor pe alții s-o admire și s-o venereze. Asta a făcut-o să se simtă stânjenită. M-am simțit tulburată când am auzit-o. Adevărul era că și o văzusem cum se dădea mare, dar fiindcă-mi era frică să nu afectez relația noastră, m-am făcut că nu văd și nu i-am spus nimic. Oare nu era asta ocazia perfectă? N-ar fi trebuit să vorbesc despre problemele ei? Dar, apoi, m-am gândit că situația ei era deja destul de dificilă. Dacă vorbeam și eu, oare n-ar putea îndura și ar deveni negativă? Mi-am făcut griji că, dacă îi evidențiam problemele pe care le văzusem, avea să creadă că eram prea aspră și să se îndepărteze de mine, așa că m-am gândit cu atenție la tonul pe care să-l folosesc și cum să mă exprim cu tact, ca să n-o fac de rușine. Am dat exemple despre felul în care m-am preamărit și m-am dat mare în trecut și cum apoi am reflectat la acest lucru și am ajuns să-l înțeleg și numai la sfârșit, i-am menționat în treacăt problema. Mi-era teamă să n-o stânjenesc, așa că am consolat-o: „Fiecare are firi corupte și e perfect normal să dezvăluie asta. Și eu o fac. Chiar dacă am crezut în Dumnezeu de atât de mult timp, am fost mereu foarte arogantă și încrezută și adesea m-am dat mare. Nu lăsa asta să te constrângă. Trebuie să ai atitudinea potrivită față de tine însăți.” Nu mi-a răspuns nimic. Însă atunci s-a întâmplat ceva care m-a tulburat iar.

La o întrunire, având părtășie despre felul în care înțelegea cuvintele lui Dumnezeu ea a vorbit despre o experiență recentă pe care o avusese în predicarea Evangheliei. A spus că îi predicase unui pastor care credea de ani de zile în Domnul. Omul era plin de noțiuni religioase și crezuse multe zvonuri. Nu voia să accepte Evanghelia nici după ce i-a fost predicată în mod repetat. Însă ea avusese părtășie și discutase cu el și, găsind pasaje relevante din cuvintele lui Dumnezeu, îi infirmase noțiunile și falsitățile una câte una, el renunțând treptat la noțiunile lui și acceptând lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă. Când a terminat de vorbit, toți erau atenți la experiența ei în predicarea Evangheliei, nimeni nu se concentra la cântărirea și părtășia cuvintelor lui Dumnezeu. Atunci mi-am dat seama: nu se abătea de la subiect? Deși avea părtășie despre experiența ei în predicarea Evangheliei, când a terminat, toți au început s-o admire și s-o aprecieze. Oare nu se dădea mare? Am vrut să-i spun asta și s-o fac să încheie subiectul, dar chiar nu am putut spune nimic: „Oare nu ar fi foarte stânjenită dacă o întrerup în fața atâtor oameni? E adevărat că Barbara obținuse câteva rezultate în predicarea Evangheliei, așa că, dacă îi spuneam asta, oare toți aveau să creadă că eram invidioasă și îi îngreunam situația în mod voit? Poate că intențiile ei erau bune și nu încerca să se dea mare.” Așa că n-am spus nimic, dar, agitată fiind, n-am putut medita la cuvintele lui Dumnezeu, iar părtășia mea nu era luminată, spuneam numai lucruri neinspirate, și astfel, întrunirea s-a sfârșit.

În noaptea aceea, m-am zvârcolit în pat, fără să pot dormi. Mă gândeam numai la lucrurile pe care Barbara le spusese ca să se dea mare în adunare și la privirile admirative ale tuturor. Părtășia ei nu le oferise celorlalți o înțelegere mai bună a cuvintelor lui Dumnezeu, ci le atrăsese atenția asupra modului în care predica Evanghelia, astfel încât adunarea nu avusese un rezultat bun. De teamă să n-o stânjenesc, nu spusesem nimic și nu apărasem viața bisericească. Nu cumva eram o persoană care caută să facă pe plac altora? Mi-am amintit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Ar trebui să te cercetezi cu atenție, pentru a vedea dacă ești o persoană corectă. Sunt țelurile și intențiile tale realizate cu Mine în minte? Sunt toate cuvintele și acțiunile tale făcute și spuse în prezența Mea? Îți examinez toate gândurile și ideile. Nu te simți vinovat? […] Crezi că, data viitoare, vei fi capabil să compensezi mâncatul și băutul pe care Satana le-a luat cu sine de data aceasta? Așadar, acum vezi clar; este acest lucru unul pe care-l poți compensa? Poți compensa timpul pierdut? Trebuie să vă examinați cu sârguință ca să vedeți de ce la ultimele câteva întâlniri nu s-a mâncat și nu s-a băut și cine a provocat acest necaz. Trebuie să aveți părtășie unul câte unul, până când va fi clar. Dacă o astfel de persoană nu este constrânsă cu hotărâre, atunci frații și surorile tale nu vor înțelege, iar, apoi, se va întâmpla din nou. Ochii voștri spirituali sunt închiși; prea mulți dintre voi sunteți orbi! În plus, cei care văd sunt lipsiți de griji în privința asta. Ei nu se ridică să-și spună cuvântul și sunt, de asemenea, orbi. Cei care văd, dar nu vorbesc, sunt muți. Există mulți cu handicapuri aici” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 13). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au descris perfect starea. Barbara se abătuse de la subiect în părtășia ei, irosise timpul tuturor și afectase eficiența adunării, dar eu doar privisem în tăcere. Mă tot gândeam: „Știam clar că Barbara s-a abătut de la subiect, de ce nu am apărat viața bisericească? De ce am ales să tac și să fiu o persoană care caută să facă pe plac altora?” În primul rând, nu eram sigură că, prin faptele ei, Barbara se preamărea și se lăuda. Era adevărat că avea câteva experiențe în predicarea Evangheliei și că părtășia acestor lucruri putea să le fie benefică celorlalți, așa că puteam considera că s-a dat mare prin părtășie? În al doilea rând, îmi făceam griji că nu vedeam lucrurile clar, că vorbind, aș fi constrâns-o și că ceilalți ar fi crezut că spuneam acele lucruri din invidie.

La întrunirea de a doua zi, am vorbit despre confuzia mea și am cerut ajutorul câtorva surori. Am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Să se preamărească și să mărturisească despre ei înșiși, să se grozăvească, încercând să-i facă pe oameni să aibă o părere bună despre ei și să li se închine – oamenii corupți sunt capabili de aceste lucruri. Acesta este modul în care reacționează oamenii instinctiv atunci când sunt conduși de naturile lor satanice și este comun întregii omeniri corupte. Cum se preamăresc oamenii de obicei și mărturisesc despre ei înșiși? Cum ating obiectivul de a-i determina pe ceilalți să aibă o părere bună despre ei și să li se închine? Ei mărturisesc cât de multă lucrare au făcut, cât de mult au suferit, cât de mult s-au sacrificat și ce preț au plătit. Ei se înalță vorbind despre capitalul lor, ceea ce le conferă un loc mai înalt, mai ferm, mai sigur în mintea oamenilor, astfel încât mai mulți oameni să-i aprecieze, să aibă o părere bună despre ei, să-i admire, chiar să-i venereze, să-i trateze cu respect și să-i urmeze. Pentru a atinge acest țel, oamenii fac multe lucruri care sunt mărturie de fațadă pentru Dumnezeu, dar în esență, se preamăresc și mărturisesc despre ei înșiși. Este rezonabil acest mod de a acționa? Aceste lucruri depășesc sfera raționalității și nu au nicio rușine, adică, ei mărturisesc nestingheriți ce au făcut pentru Dumnezeu și cât au suferit pentru El. Ba chiar își etalează darurile, talentele, experiența, abilitățile speciale, tehnicile lor inteligente pentru interacțiuni lumești, mijloacele pe care le folosesc pentru a se juca cu oamenii și altele. Metoda lor de a se preamări și a mărturisi despre ei înșiși este de a se da în spectacol și a-i desconsidera pe alții. De asemenea, se camuflează și se înfrumusețează, ascunzându-și punctele slabe, neajunsurile și lacunele în fața oamenilor, astfel încât ei să le vadă doar strălucirea. Nici nu îndrăznesc să le spună altor oameni când se simt negativi; le lipsește curajul să se deschidă și să aibă părtășie cu ei și, atunci când greșesc ceva, fac tot posibilul să ascundă și să țină secret acel lucru. Nu menționează niciodată răul pe care l-au făcut lucrării bisericii în cursul îndeplinirii datoriei lor. Cu toate acestea, atunci când au avut o contribuție minoră sau au obținut un mic succes, se grăbesc să se fălească. Abia așteaptă să anunțe întreaga lume cât de capabili sunt, cât de înalt este calibrul lor, cât de excepționali sunt și cât de mult mai buni sunt decât oamenii normali. Nu este acesta un mod de a se preamări și a mărturisi despre ei înșiși?” (Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul patru: Ei se preamăresc și mărturisesc despre ei înșiși”). Prin expunerea cuvintelor lui Dumnezeu, am înțeles că unul dintre semnele că antihriștii se preamăresc și aduc mărturie pentru ei înșiși e că-și etalează talentele, calitățile, contribuțiile și realizările în fața celorlalți, ca să-i facă pe oameni să considere că au talent și calibru și să le câștige respectul și admirația. Predicarea Evangheliei și mărturisirea pentru Dumnezeu reprezintă un lucru pozitiv. Barbara era pricepută la predicarea Evangheliei și, dacă ar fi putut avea părtășie despre dificultățile întâmpinate, despre cum s-a bazat pe Dumnezeu și I-a experimentat lucrarea, despre ce a câștigat și a învățat din asta și despre căile bune de practică rezumate de ea, acea părtășie ar fi fost edificatoare. Dar Barbara a vorbit numai despre cât de mult suferise când predicase Evanghelia și ce preț mare plătise. Nimeni din cei care i-au ascultat experiențele nu au câștigat o mai bună înțelegere a lui Dumnezeu sau claritate despre cum să practice sau să abordeze diferite dificultăți. Ei doar au început s-o aprecieze și s-o admire mai mult și au ajuns să simtă că avea experiențe, talente și calibru în predicarea Evangheliei și că era mai înflăcărată decât ceilalți. Toți o lăudau, o admirau și se simțeau incapabili. Așadar, rezultatele laudei și preamăririi și cele ale mărturisirii pentru Dumnezeu nu erau la fel. Prin părtășie, opiniile mele au fost confirmate și am stabilit că multe din spusele Barbarei nu erau mărturisire pentru Dumnezeu, ci lucruri zise ca să se înalțe și să se laude. Dezvăluia o fire antihristă, lucru care avea să atragă dezgustul și ura lui Dumnezeu. Surorile mi-au amintit că Barbara s-ar putea să nu fie conștientă de comportamentul ei și că, văzând asta, eu ar fi trebuit să i-o semnalez cu iubire, pentru a o ajuta. Nu trebuia fiu o persoană care caută să facă pe plac altora doar ca să-mi protejez relația cu ea. Cuvintele surorilor m-au făcut să-mi fie rușine și am decis să am părtășie cu Barbara cât de curând.

Când s-a terminat adunarea, pur și simplu nu mă puteam liniști. Văzusem problemele Barbarei, dar nu îndrăznisem să i le arăt și chiar și atunci când am zis ceva, am menționat problema în treacăt fără să realizez nimic, făcând-o pe Barbara să nu reflecteze deloc cu adevărat asupra problemei ei și să nu o conștientizeze. La aceste gânduri, mă simțeam neliniștită și vinovată și mă întrebam: „În mod normal, sunt veselă și voioasă în preajma lui Barbara și îi spun totul, deci de mi-e atât de greu să-i arăt problema? De ce nu pot spune nimic?” Căutând și reflectând, am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu. „Sunteți cu toții bine educați. Cu toții aveți grijă să fiți rafinați și subtili în ceea ce privește discursul vostru, precum și maniera în care vorbiți: aveți tact și ați învățat să nu dăunați demnității și mândriei celorlalți. În cuvintele și acțiunile voastre, le lăsați oamenilor loc de întors. Faceți tot ce puteți pentru a-i face să se simtă în largul lor. Nu le expuneți cicatricile sau lipsurile și încercați să nu-i răniți și să nu-i faceți de râs. Acesta este principiul interpersonal după care acționează majoritatea oamenilor. Și ce fel de principiu este acesta? (Înseamnă a fi o persoană care caută să le facă pe plac oamenilor; înșelătoare și alunecoasă.) Este prefăcută, alunecoasă, trădătoare și insidioasă. Ascunse în spatele fețelor zâmbitoare ale oamenilor se află o mulțime de lucruri răutăcioase, insidioase și demne de dispreț” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Șase indicatori ai progresului în viață”). „Cei care merg pe calea de mijloc sunt cei mai perfizi oameni dintre toți. Nu jignesc pe nimeni, sunt fini și alunecoși, se pricep să intre în joc în toate situațiile și nimeni nu le poate vedea defectele. Sunt aidoma satanelor!” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin practicarea adevărului poți rupe cătușele unei firi corupte”). „În filosofiile pentru relațiile lumești există o teorie care spune: «Păstrarea tăcerii asupra greșelilor prietenilor buni face o prietenie lungă și bună.» Asta înseamnă că, pentru a menține o relație de prietenie, o persoană trebuie să păstreze tăcerea în legătură cu problemele prietenului său, chiar dacă le vede clar – că ar trebui să respecte principiile de a nu lovi oamenii în față și de a nu le expune neajunsurile. Ei urmează să se înșele unul pe altul, să se ascundă unul de celălalt, să uneltească unul împotriva altuia; și, deși fiecare știe limpede ce fel de persoană este celălalt, nu o spune de-a dreptul, ci apelează la metode viclene pentru a-și păstra relația de prietenie. De ce ar vrea cineva să păstreze astfel de relații? Are legătură cu faptul că nu vrea să-și facă dușmani în această societate, în cadrul grupului său, ceea ce ar însemna să se supună deseori unor situații periculoase. Știind că o persoană va deveni dușmanul tău și îți va face rău după ce i-ai expus neajunsurile sau l-ai rănit și, nedorind să te pui într-o astfel de situație, folosești teoria filosofiilor pentru relațiile lumești care spune așa: «Dacă îi lovești pe alții, nu-i lovi în față; dacă îi expui pe alții, nu le expune neajunsurile.» În lumina acestui fapt, dacă doi oameni se află într-o astfel de relație, sunt ei considerați prieteni adevărați? (Nu.) Ei nu sunt prieteni adevărați, cu atât mai puțin confidenți unul altuia. Așadar, ce fel de relație este aceasta, mai exact? Nu este o relație socială fundamentală? (Ba da.) În astfel de relații sociale, oamenii nu pot să-și ofere sentimentele, nici să aibă dialoguri profunde, nici să vorbească despre orice își doresc. Nu pot să spună cu voce tare ce este în inima lor, problemele pe care le văd în cazul celuilalt, sau cuvinte care i-ar fi celuilalt de folos. În schimb, aleg să spună lucruri frumoase, pentru a rămâne în grațiile celuilalt. Nu îndrăznesc să spună adevărul sau să susțină principiile, ca nu cumva să le provoace altora animozitate față de ei. Când nimeni nu amenință pe cineva, nu trăiește acea persoană într-o liniște și pace relativă? Nu acesta e scopul oamenilor în promovarea expresiei: «Dacă îi lovești pe alții, nu-i lovi în față; dacă îi expui pe alții, nu le expune neajunsurile»? (Ba da.) În mod clar, acesta este un mod de existență viclean, înșelător, cu un element de defensivă, al cărui scop este autoconservarea. Oamenii care trăiesc așa nu au confidenți, nici prieteni apropiați cărora să le poată spune orice le place. Sunt defensivi unul față de celălalt, manipulatori și strategici, fiecare luând ceea ce are nevoie din relație. Nu este așa? La rădăcină, scopul expresiei: «Dacă îi lovești pe alții, nu-i lovi în față; dacă îi expui pe alții, nu le expune neajunsurile» este să te împiedice să-i jignești pe alții și să-ți faci dușmani, să te protejezi fără a răni pe nimeni. Este o tehnică și o metodă adoptată de cineva pentru a evita să fie rănit. Cercetând aceste câteva fațete ale esenței sale, este nobilă cererea conduitei morale a oamenilor, și anume: «Dacă îi lovești pe alții, nu-i lovi în față; dacă îi expui pe alții, nu le expune neajunsurile»? Este una pozitivă? (Nu.) Atunci, ce îi învață ea pe oameni? Că nu trebuie să ofensezi sau să rănești pe nimeni, altfel, tu ești cel care va ajunge să fie rănit […]. Îi învață pe oameni să fie înțelepți atunci când interacționează cu alții, să fie capabili să deosebească oamenii, să vadă lucrurile și oamenii în mod corect și să interacționeze cu oamenii într-un mod înțelept? Te învață că, dacă întâlnești oameni buni, oameni cu umanitate, ar trebui să-i tratezi cu sinceritate, să le oferi ajutor, dacă poți, iar dacă nu poți, să fii tolerant cu ei și să-i tratezi în mod cuvenit, să înveți să le tolerezi neajunsurile, să le suporți înțelegerile greșite și judecățile cu privire la tine și să înveți din atuurile și din calitățile lor? Asta îi învață pe oameni? (Nu.) Așadar, ce rezultă în final din ceea ce îi învață această zicală pe oameni? Îi face mai cinstiți sau mai înșelători? Are ca rezultat faptul că oamenii devin mai înșelători; inimile lor se îndepărtează mai mult, distanța dintre oameni se mărește, iar relațiile dintre ei devin complicate; reprezintă echivalentul unei complicări a relațiilor sociale ale oamenilor. Se pierde comunicarea de la inimă la inimă între oameni și ia naștere o mentalitate de protejare mutuală. Mai pot fi relațiile oamenilor normale în acest fel? Se va îmbunătăți climatul social? (Nu.) Așadar, de aceea zicala: «Dacă îi lovești pe alții, nu-i lovi în față; dacă îi expui pe alții, nu le expune neajunsurile» este evident greșită. A-i învăța pe oameni să facă asta nu îi poate determina să trăiască umanitatea normală; în plus, nu îi poate face pe oameni deschiși, integri sau sinceri. Categoric, nu poate obține nimic pozitiv” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (8)”]. Citind cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că mă bazam pe filosofii satanice pentru interacțiuni lumești în relația cu Barbara, precum „Păstrarea tăcerii asupra greșelilor prietenilor buni face o prietenie lungă și bună”, „Nu lovi omul sub centură” și „Un prieten în plus înseamnă o potecă în plus”. Până atunci, văzusem aceste filosofii drept principii pentru interacțiunea cu oamenii. Crezusem că, doar purtându-mă așa, puteam să-mi mențin relațiile interpersonale, să nu-i ofensez pe ceilalți și să nu intru în necazuri. Datorită expunerii cuvintelor lui Dumnezeu, am văzut în sfârșit că aceste filosofii sunt moduri de viață viclene, înșelătoare și periculoase, că fac oamenii precauți unii față de ceilalți, creează distanță între ei și împiedică interacțiunile sincere, nepermițând cu atât mai mult iubirea dintre oameni. Deși o astfel de interacțiune nu-i ofensează pe alții și nu ne bagă în necazuri, ne împiedică să ne facem prieteni adevărați și doar ne face să devenim tot mai falși și înșelători. Am ajuns să înțeleg și că trebuie să fii sincer în interacțiunile cu ceilalți, iar când cineva are o problemă, ar trebui să-l ajuți din iubire cât de mult poți. Chiar dacă pe moment nu poate accepta și te înțelege greșit, tot trebuie să aderi la aceste principii și ai intențiile corecte când îl abordezi. Mi-am amintit de interacțiunile mele cu Barbara. De mai multe ori am văzut clar că se dădea mare în fața celorlalți și că ei o apreciau foarte mult, dar m-am temut să nu-i lezez stima de sine dacă-i arătam problema și că avea să mă desconsidere. Așadar, ca să rămân în relații bune cu ea, am privit fără să spun nimic sau să-o ajut când a dezvăluit corupție, ceea ce a făcut-o să nu reflecteze asupra problemelor ei și să nu le conștientizeze, iar ulterior să se întoarcă la vechile obiceiuri. Trăind după aceste filosofii satanice, am vrut doar să apăr relația cu Barbara, ca ea să spună că eram un om înțelegător și empatic. N-am ținut cont de intrarea ei în viață. Dacă i-aș fi arătat problemele pe care le văzusem mai devreme, poate și-ar fi înțeles întrucâtva firea coruptă și n-ar fi spus lucruri absurde în timpul adunărilor. Devenisem o persoană care caută să facă pe plac altora ca să-mi apăr relația. Era o purtare dăunătoare! Apoi m-am gândit la altă soră cu care interacționasem. Am văzut că era adesea superficială în datoria ei și că atunci când ceilalți îi arătau problemele, îi contrazicea și nu putea să accepte. Voisem să am părtășie cu ea ca s-o ajut să reflecteze asupra ei, dar am considerat că, fiind mai în vârstă decât mine, dacă-i arătam problemele, i-aș fi lezat stima de sine și m-ar fi considerat prea dură. Așa că m-am făcut că nu-i văd problemele și am rămas veselă, vorbăreață și prietenoasă cu ea. Abia după ce a fost suspendată fiindcă a fost superficială în datoria ei, am regretat că n-am ajutat-o mai devreme. Când era pe cale să plece, am avut părtășie despre problemele pe care le văzusem la ea. Deși ajunsese să-și recunoască problemele, mi-a reproșat că nu i-am spus mai devreme și mi-a zis că, dacă s-ar fi putut îndrepta mai curând, poate n-ar fi fost destituită și realocată. La acest gând, am văzut în sfârșit că a trăi după filosofii pentru interacțiuni lumești și a fi o persoană care caută să facă pe plac altora nu e același lucru cu a fi un om bun. Cei care fac asta nu arată deloc sinceritate sau iubire față de ceilalți, ci sunt egoiști și înșelători. O astfel de persoană trăiește o fire satanică și Îl dezgustă pe Dumnezeu. Barbara fusese mereu sinceră cu mine, dar eu m-am bazat pe aceste filosofii în interacțiunile cu ea și n-am practicat adevărul. M-am gândit doar cum să n-o ofensez și cum să mențin imaginea pe care o avea despre mine, iar când am văzut că a dezvăluit o fire coruptă, nu am dat atenție. Acționând astfel, mă mai puteam numi o prietenă bună? Am văzut că „Păstrarea tăcerii asupra greșelilor prietenilor buni face o prietenie lungă și bună” era cu adevărat o zicală diavolească a Satanei. Era foarte dăunătoare și n-am mai vrut să trăiesc astfel.

Căutând și reflectând, am mai găsit un motiv pentru care nu i-am spus lui Barbara despre problema ei: aveam o părere greșită. Crezusem mereu că a arăta cuiva problema pe care o are însemna a-i expune un defect, a-i leza stima de sine, a-l ofensa și că era un gest ingrat. Așa că în cazul ei, m-am temut mereu să n-o ofensez dacă-i spun problema și că asta avea să ne distrugă relația, motiv pentru care mi-a fost foarte greu să practic adevărul. Așa că I-am cerut lui Dumnezeu să mă îndrume ca să rezolv această problemă. Căutând, am citit cuvintele lui Dumnezeu. „Dumnezeu le cere oamenilor să spună adevărul, să spună ceea ce gândesc și nu să-i păcălească, să-i inducă în eroare, să-i ia în râs, să-i batjocorească, să-i ridiculizeze, să râdă de alții sau să-i constrângă, sau să le dea în vileag slăbiciunile, sau să-i rănească. Nu sunt acestea principiile discursului? Ce înseamnă a spune că o persoană nu ar trebui să dea în vileag slăbiciunile oamenilor? Înseamnă să nu arunci cu noroi în alți oameni. Nu te lega de greșelile sau neajunsurile lor din trecut pentru a-i judeca sau condamna. Acesta este minimul pe care ar trebui să-l faci. Din punct de vedere proactiv, cum se exprimă discursul constructiv? În principal încurajând, orientând, îndrumând, îndemnând, înțelegând și consolând. De asemenea, în unele cazuri speciale, devine necesar să dăm în vileag direct greșelile altor oameni și să-i emondăm, astfel încât aceștia să dobândească cunoașterea adevărului și dorința de a se pocăi. Abia atunci se obține efectul cuvenit. Această cale de practicare este foarte benefică pentru oameni. Nu-i așa că le este de un real ajutor și că e constructivă pentru ei? […] Și, în fond, care este principiul din spatele discuției? Acesta este: spune ce ai în inima ta și vorbește despre experiențele tale reale și despre ceea ce gândești cu adevărat. Aceste cuvinte sunt cele mai benefice pentru oameni, îi aprovizionează, îi ajută, sunt pozitive. Refuză să spui acele cuvinte false, acele cuvinte care nu le sunt de folos oamenilor și nu îi edifică; acest lucru va evita rănirea sau împiedicarea lor, aruncarea lor în negativitate și obținerea unui efect negativ. Trebuie să spui lucruri pozitive. Trebuie să te străduiești să ajuți oamenii cât de mult poți, să le fii de folos, să-i aprovizionezi, să produci în ei credință adevărată în Dumnezeu; și trebuie să le permiți oamenilor să fie ajutați și să câștige mult din experiențele tale cu privire la cuvintele lui Dumnezeu și la modul în care rezolvi problemele și să poată înțelege calea de a experimenta lucrarea lui Dumnezeu și de a pătrunde în adevărul-realitate, permițându-le să aibă intrare în viață și făcându-le viața să crească – toate acestea fiind efectul faptului că există principii în cuvintele tale și sunt edificatoare pentru oameni” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (3)”]. „Dacă ai o relație bună cu un frate sau o soră, și îți cere să îi arăți cu ce greșește, cum ar trebui să procedezi? Acest lucru este legat de abordarea pe care o adopți în acest caz. […] Atunci, conform adevărurilor-principii, cum ar trebui să abordezi această chestiune? Ce acțiune este conform adevărului? Câte principii relevante există? În primul rând, cel puțin, nu-i face pe ceilalți să se poticnească. Trebuie mai întâi să iei în considerare slăbiciunile celorlalți și ce fel de a vorbi nu îi va face să se poticnească. Se cuvine să iei în considerare cel puțin acest lucru. În continuare, dacă știi că sunt persoane care cred cu adevărat în Dumnezeu și pot accepta adevărul, atunci, când observi că au o problemă, ar trebui să iei inițiativa de a-i ajuta. Dacă nu faci nimic și râzi de ei, asta înseamnă să-i rănești și să le faci rău. Cineva care procedează astfel nu are conștiință sau rațiune și nu are iubire pentru ceilalți. Cei care au un pic de conștiință și rațiune nu pot să râdă de frații și surorile lor. Ar trebui să se gândească la diferite moduri de a-i ajuta să-și rezolve problema. Ar trebui să lase persoana respectivă să înțeleagă ce s-a întâmplat și unde a greșit. Dacă se poate pocăi sau nu este problema ei; noi ne vom fi îndeplinit responsabilitatea. Chiar dacă nu se pocăiește acum, mai devreme sau mai târziu, va fi o zi în care își va veni în fire și nu se va plânge de tine sau nu te va acuza. Cel puțin, modul în care îți tratezi frații și surorile nu poate fi sub standardele conștiinței și rațiunii. Nu te îndatora față de ceilalți; ajută-i în măsura în care poți. Asta ar trebui să facă oamenii. Oamenii care își pot trata frații și surorile cu iubire și în conformitate cu adevărurile-principii sunt cei mai buni oameni. Sunt și cei mai buni la suflet. Desigur, adevărații frați și adevăratele surori sunt acei oameni care pot să accepte și să practice adevărul. Dacă o persoană crede în Dumnezeu doar pentru a se îndestula cu pâine sau pentru a primi binecuvântări, dar nu acceptă adevărul, atunci nu este un frate sau o soră. Trebuie să-i tratezi pe adevărații frați și adevăratele surori conform adevărurilor-principii. Indiferent în ce fel cred ei în Dumnezeu sau pe ce cale se află, ar trebui să-i ajuți în spiritul iubirii. Care este efectul minim pe care ar trebui să-l obții? În primul rând, a nu-i face să se poticnească și a nu-i lăsa să devină negativi; în al doilea rând, a-i ajuta și a-i face să se întoarcă de pe calea greșită; și, în al treilea rând, a-i face să înțeleagă adevărul și să aleagă calea cea bună. Aceste trei tipuri de efecte pot fi obținute doar ajutându-i în spiritul iubirii. Dacă nu ai iubire adevărată, nu poți obține aceste trei tipuri de efecte și nu ai putea să obții decât unul sau două în cel mai bun caz. Aceste trei tipuri de efecte reprezintă, totodată, cele trei principii pentru a-i ajuta pe ceilalți. Cunoști aceste trei principii și știi cum să le folosești, dar cum sunt ele puse în aplicare, de fapt? Chiar înțelegi dificultățile celuilalt? Nu este aceasta altă problemă? Trebuie, de asemenea, să te gândești: «Care este sursa dificultății lui? Sunt capabil să îl ajut? Dacă statura mea este prea mică și nu pot să-i rezolv problema și vorbesc cu nepăsare, s-ar putea să-l îndrum pe calea greșită. Mai departe, cum e capacitatea acestei persoane de a înțelege adevărul și care este calibrul său? Este încăpățânată? Înțelege chestiuni spirituale? Poate accepta adevărul? Urmărește adevărul? Dacă vede că sunt mai capabil ca ea și am părtășie cu ea, se va isca în ea invidia sau negativismul?» Toate aceste întrebări trebuie luate în considerare. După ce ai luat în considerare aceste întrebări și ai obținut claritate în privința lor, du-te să ai părtășie cu acea persoană, citește câteva pasaje din cuvintele lui Dumnezeu care se aplică problemei sale și permite-i să înțeleagă adevărul din cuvintele lui Dumnezeu și să găsească calea de practicare. Apoi, problema va fi rezolvată, iar ea va scăpa de dificultate. Este aceasta o chestiune simplă? Aceasta nu este o chestiune simplă. Dacă nu înțelegi adevărul, atunci, oricâte ai spune, nu vor fi de niciun folos. Dacă înțelegi adevărul, poți să o luminezi și să-i fii de folos doar prin câteva fraze” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Un om poate să-și rezolve noțiunile și înțelegerile greșite despre Dumnezeu numai urmărind adevărul”). Datorită cuvintelor lui Dumnezeu, am înțeles că dacă expui neajunsurile unui om, profiți de slăbiciunea lui ca să-l judeci și să-l condamni și intenționezi să-l ridiculizezi, batjocorești și acuzi, și asta Îl dezgustă pe Dumnezeu. Dar dacă arăți problemele și neajunsurile unui om cu intenția de a-l ajuta, asta-i edificator și o expresie a iubirii față de ceilalți și a unui simț al răspunderii pentru viețile lor. Dacă persoana urmărește adevărul, atunci, cu ajutorul celorlalți, va putea să reflecteze asupra ei și să caute adevărul ca să-și rezolve problemele și va progresa în intrarea ei în viață. Totuși, unii se împotrivesc emondării și sunt dezgustați de ea și de a li se arăta problemele. Asta arată că ei nu acceptă adevărul și că firii lor îi e scârbă de el. Înainte crezusem că a arăta problemele altora însemna să-i expun neajunsurile, iar asta era o sarcină ingrată. Această opinie era complet falsă. Am ajuns să înțeleg și că există principii pentru a-i ajuta pe alții evidențiindu-le problemele. Nu e vorba doar despre evidențierea directă a problemelor lor, cu intenții bune și entuziasm, oricine ar fi ei. Mai degrabă, trebuie să o facem în conformitate cu adevărurile-principii, luând în considerare umanitatea unei persoane și capacitatea ei de înțelegere, dacă este o persoană corectă, dacă poate accepta adevărul, cum să îi arătăm problemele într-un mod care să obțină rezultate, nu să o împiedicăm sau să o facem să devină negativistă. Cel mai important este să luăm în considerare adevărurile relevante, să-i ajutăm pe ceilalți să înțeleagă adevărul și intenția lui Dumnezeu evidențiindu-le lucrurile și să le oferim o cale de practică. Doar făcând acest lucru îi ajutăm cu adevărat pe oameni. În acest moment mi-am dat seama în cele din urmă că nu obținusem rezultate bune înainte, când evidențiasem problemele altora, pentru că nu căutasem adevărurile-principii. La fel ca atunci când am văzut-o pe Janie vorbind frecvent cuvinte și doctrine, certându-i pe alții din poziția ei înaltă și fără să vorbească vreodată despre cunoașterea de sine – i-am evidențiat problemele direct, dar, de fapt, ajunsesem să înțeleg prin interacțiunile noastre că nu era o persoană care să accepte adevărul. Știam că felul în care înțelegea ea adevărul era distorsionat și că acorda o mare importanță statutului. Din aceste motive, a sublinia direct problemele ei a fost o prostie din partea mea și nu am obținut rezultate bune. Ulterior s-a dovedit că nu a acceptat în mod constant adevărul sau mementourile și ajutorul oferit de frați și surori. De multe ori căuta să obțină influență asupra liderilor și lucrătorilor pentru a-i ataca și judeca și, în cele din urmă, a fost îndepărtată când s-a stabilit că era o persoană rea. În ceea ce o privește pe Roxanna, ea își prețuia prea mult mândria, era lentă în a înțelege și a intra în adevăr și nu avea experiență în a fi emondată. Dar nu am ținut cont de statura ei și am vorbit în fața tuturor despre divagarea ei în părtășia cu privire la cuvintele lui Dumnezeu. Ca urmare, ea nu a vrut să accepte și a devenit negativă pentru o vreme. Mai târziu, cu ajutorul și sprijinul altor frați și surori, ea a reușit să amendeze această stare. După ce am ajuns să înțeleg acest aspect al principiilor, nu mi-a mai fost teamă să evidențiez problema Barbarei. Barbara putea accepta adevărul și era o persoană corectă. Ar trebui să o ajut cu dragoste și în conformitate cu principiile, pentru a o împiedica să meargă pe calea greșită. În inima mea m-am rugat lui Dumnezeu, căutând cum aș putea avea o părtășie eficientă cu Barbara într-un mod care să nu fie constrângător și care să o ajute să înțeleagă adevărul și să se cunoască pe sine cu adevărat.

Ulterior, pentru un timp, căutam și cântăream cuvintele lui Dumnezeu, care i-au expus pe cei care se laudă și se preamăresc. Am căutat un moment să mă destăinui lui Barbara în părtășie și să-i vorbesc despre problemele pe care le observasem, precum și despre natura și consecințele laudei și despre atitudinea cu care Dumnezeu tratează un astfel de comportament. După ce am avut părtășie cu ea, Barbara și-a dat seama de gravitatea problemei ei, că era controlată de o obsesie pentru statut, că îi plăcea să aibă un loc în inimile oamenilor și ca ei s-o admire și că un astfel de scop Îl dezgustă pe Dumnezeu. La o adunare ulterioară, a avut părtășie și și-a disecat comportamentul de a se da mare și a se ridica în slăvi, ceea ce i-a ajutat pe toți să câștige niște discernământ. Văzând că Barbara putea să reflecteze, să-și recunoască problema, să se urască și să se căiască sincer, am fost fericită. Dar m-am simțit și vinovată. Am regretat că îmi luase atât de mult să am părtășie și să-i arăt asta. Nu mi-a purtat pică fiindcă i-am arătat și expus problema, iar relația noastră nu s-a destrămat, ci am devenit mai apropiate decât înainte. Am înțeles că, doar trăind după cuvântul lui Dumnezeu și interacționând cu oamenii conform adevărurilor-principii, un om se poate simți împăcat.