de Ding Li, Statele Unite

Eu și sora Barbara ne cunoșteam de doi ani și aveam o relație destul de bună. De fiecare dată când vorbeam, părea că puteam continua la nesfârșit. Vorbeam despre experiențele noastre și ce câștigasem din ele. Oricând i se întâmpla ceva, venea să mă caute și oricând aveam o problemă, voiam să am părtășie cu ea. Mereu avea părtășie cu mine, răbdătoare, iar eu prețuiam relația pe care o aveam. Simțeam că era grozav să am alături o soră care mă putea ajuta și sprijini.

Anul trecut, am auzit-o pe Barbara vorbind cu niște surori despre rezultatele grozave pe care le obținuse în lucrarea evanghelică, despre cât de mulți dintre cei cărora le predica aveau noțiuni religioase și cum, rugându-se și sprijinindu-se pe Dumnezeu, având părtășie cu ei și citindu-le cuvântul lui Dumnezeu, ei au acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu. Am văzut că surorile o priveau cu admirație, punându-i tot felul de întrebări și căutând căi de practică bune. Am fost puțin îngrijorată: „E bine că lucrarea ei evanghelică progresează, dar ea a vorbit doar despre rezultatele ei grozave, nu concret despre calea pe care a mers și nici nu a mărturisit cum a îndrumat-o Dumnezeu. Vorbind astfel, oare nu se dă mare?” După câteva zile, sora Faye mi-a zis: „Barbara e foarte talentată și a obținut rezultate grozave în lucrarea ei evanghelică. A spus că un lider i-a cerut să aibă părtășie despre experiențele ei la o întrunire.” Asta m-a șocat: de ce spune Barbara aceste lucruri? Faye o admiră foarte mult, dar nu e în beneficiul ei. Am realizat că Barbara se lăuda mereu cu rezultatele pe care le obținuse în datoria ei și m-am simțit tulburată. Dumnezeu a avut părtășie despre cum lauda și preamărirea de sine dezvăluie o fire satanică, așa că ar fi periculos să continue așa. Nu puteam lăsa lucrurile așa. Trebuia să-i menționez asta lui Barbara. Însă, oricând mă gândeam s-o fac, ezitam. Mi-am amintit de câteva experiențe din anii anteriori. Partenera mea, Janie, recita adesea doctrine, certându-i pe ceilalți dintr-o poziție de autoritate, dar nu s-a analizat și nu s-a cunoscut niciodată. I-am arătat aceste probleme și, nu numai că n-a vrut să accepte, ba chiar a ripostat, amintind eșecurile și fărădelegile mele din trecut. După aceea, abia dacă mai vorbea cu mine. Asta m-a pus într-o situație stânjenitoare și dureroasă. Cu altă ocazie, sora Roxanna s-a îndepărtat de subiect în părtășia ei, iar eu i-am menționat asta. Ulterior, mi s-a destăinuit și a spus că s-a simțit foarte stânjenită și potrivnică când i-am semnalat problema și că a simțit că încercam voit să-i îngreunez situația, până în punctul în care nici n-a mai vrut să aibă părtășie în întruniri. Deși a început să caute, să reflecteze și să-și recunoască problemele, mi-a fost greu s-o aud spunând asta. Ulterior, m-am ferit să menționez problemele celorlalți. M-am gândit ce relație grozavă avusesem cu Barbara și m-am întrebat, dacă îi semnalam problemele, oare o puneam într-o poziție stânjenitoare? Ce aveam să fac dacă nu asculta și începea să aibă prejudecăți față de mine, dacă era de părere că îi expuneam neajunsurile și încercam să-i îngreunez situația, iar apoi refuza să-mi mai vorbească? Ne întâlneam zilnic, așa că situația avea să fie stânjenitoare. În plus, nu se lăudase mereu în felul acesta. Poate că, citind cuvântul lui Dumnezeu, avea să reflecteze și să realizeze singură asta. Lasă, n-o să spun nimic.

Într-o zi, Barbara mi-a spus că niște frați și surori îi dăduseră câteva sugestii. Au spus că îi plăcea să se dea mare și să-i facă pe ceilalți s-o admire în părtășii. Asta a făcut-o să se simtă stânjenită. M-am simțit tulburată când am auzit-o. Adevărul era că și o văzusem cum se dădea mare, dar fiindcă-mi era frică să nu afectez relația noastră, m-am făcut că nu văd și nu i-am spus nimic. Oare nu era asta ocazia perfectă? N-ar fi trebuit să vorbesc despre problemele ei? Dar, apoi, m-am gândit că situația ei era deja destul de dificilă. M-am temut că dacă vorbeam și eu, era posibil să nu poată îndura și să devină negativă. Și eu am realizat că trebuia să-i arăt problemele pe care le văzusem, dar m-am temut că avea să creadă că eram prea aspră și să se îndepărteze de mine, așa că m-am gândit cu atenție la tonul pe care să-l folosesc și cum să mă exprim cu tact, ca să n-o fac să se simtă rușinată. Așa că am dat exemple despre felul în care m-am preamărit și m-am dat mare în trecut și cum apoi am reflectat la acest lucru și am ajuns să-l înțeleg și numai la sfârșit, i-am menționat în treacăt problema. Mi-era teamă să n-o stânjenesc, așa că am consolat-o: „Fiecare are firi corupte și e perfect normal să arate asta. Și eu am făcut-o. Am fost mereu foarte arogantă și încrezută și adesea m-am dat mare. Nu lăsa asta să te constrângă. Trebuie să ai atitudinea potrivită față de tine însăți.” Nu mi-a răspuns nimic. Însă atunci s-a întâmplat ceva care m-a tulburat iar.

La o întrunire, având părtășie despre felul în care înțelegea cuvântul lui Dumnezeu ea a vorbit despre o experiență recentă pe care o avusese în răspândirea Evangheliei. A spus că îi predicase unui pastor care credea de ani de zile în Domnul. Omul era plin de noțiuni religioase și ascultase multe zvonuri. Nu voia să accepte Evanghelia nici după ce i-a fost predicată în mod repetat. Însă ea avusese părtășie și discutase cu el și, găsind pasaje relevante din cuvântul lui Dumnezeu, îi infirmase noțiunile, el renunțând treptat la noțiunile lui și acceptând lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu. Când a terminat, toți erau atenți la experiența ei evanghelică și nu la cuvântul lui Dumnezeu. Atunci mi-am dat seama: nu se abate de la subiect? Deși avea părtășie despre experiența ei evanghelică, când a terminat, toți au început s-o admire și s-o aprecieze. Oare nu se dădea mare? Am vrut să-i spun asta și s-o fac să încheie subiectul, dar chiar nu am putut spune nimic: Oare nu ar fi fost stânjenită, dacă o întrerupeam în fața atâtor oameni? Era adevărat că obținuse câteva rezultate în lucrarea ei evanghelică, așa că, dacă îi spuneam asta, oare toți aveau să creadă că eram invidioasă și îi îngreunam situația în mod voit? Poate că intențiile ei erau bune și nu încerca să se dea mare. Așa că n-am spus nimic, dar, agitată fiind, n-am putut medita la cuvântul lui Dumnezeu, iar părtășia mea nu era luminată, spuneam numai lucruri neinspirate, și astfel, întrunirea s-a sfârșit.

În noaptea aceea, m-am zvârcolit în pat, fără să pot dormi. Mă gândeam numai la lucrurile pe care Barbara le spusese ca să se dea mare în adunare și la privirile admirative ale tuturor. Părtășia ei nu le oferise celorlalți o înțelegere mai bună a cuvântului lui Dumnezeu, ci le atrăsese atenția asupra lucrării ei evanghelice, astfel încât adunarea nu avusese un rezultat bun. De teamă să n-o stânjenesc, nu spusesem nimic și nu apărasem viața bisericească. Nu cumva făceam pe placul oamenilor, fără niciun simț al dreptății? Mi-am amintit cuvântul lui Dumnezeu: „Ar trebui să te cercetezi cu atenție, pentru a vedea dacă ești o persoană corectă. Sunt țelurile și intențiile tale realizate cu Mine în minte? Sunt toate cuvintele și acțiunile tale făcute și spuse în prezența Mea? Îți examinez toate gândurile și ideile. Nu te simți vinovat? […] Crezi că, data viitoare, vei fi capabil să compensezi mâncatul și băutul pe care Satana le-a luat cu sine de data aceasta? Așadar, acum vezi clar; este acest lucru unul pe care-l poți compensa? Poți compensa timpul pierdut? Trebuie să vă examinați cu sârguință ca să vedeți de ce la ultimele câteva întâlniri nu s-a mâncat și nu s-a băut și cine a provocat acest necaz. Trebuie să aveți părtășie unul câte unul, până când va fi clar. Dacă o astfel de persoană nu este constrânsă cu hotărâre, atunci frații și surorile tale nu vor înțelege, iar, apoi, se va întâmpla din nou. Ochii voștri spirituali sunt închiși; prea mulți dintre voi sunteți orbi! În plus, cei care văd sunt lipsiți de griji în privința asta. Ei nu se ridică să-și spună cuvântul și sunt, de asemenea, orbi. Cei care văd, dar nu vorbesc, sunt muți. Există mulți cu handicapuri aici” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 13). Cuvântul lui Dumnezeu m-a mâhnit profund. M-am gândit cum Barbara se abătuse de la subiect în părtășia ei, irosise timpul tuturor și afectase productivitatea adunării, dar eu doar privisem în tăcere. Mă tot gândeam: „Știam clar că Barbara s-a abătut de la subiect, de ce nu am apărat viața bisericească? De ce am ales să tac și să le fac pe plac oamenilor?” În primul rând, nu eram sigură că, prin faptele ei, Barbara se preamărea și se lăuda. Era adevărat că avea ceva experiență în răspândirea Evangheliei și că părtășia acestor lucruri putea să le fie benefică celorlalți, așa că puteam considera că s-a dat mare prin părtășie? În al doilea rând, îmi făceam griji că nu vedeam lucrurile clar, că vorbind, aș fi constrâns-o și că ceilalți ar fi crezut că spuneam acele lucruri din invidie.

La întrunirea de a doua zi, am vorbit despre grijile mele și am cerut ajutorul câtorva surori. Am citit un pasaj din cuvântul lui Dumnezeu: „Să se înalțe și să mărturisească pentru sine, să se grozăvească, încercând să-i facă pe oameni să aibă o părere bună despre ei – omenirea coruptă este capabilă de aceste lucruri. Acesta este modul în care reacționează oamenii instinctiv atunci când sunt conduși de naturile lor satanice și este comun întregii omenirii corupte. Cum se înalță oamenii de obicei și mărturisesc pentru ei înșiși? Cum ating acest obiectiv? Ei mărturisesc cât de multă lucrare au făcut, cât de mult au suferit, cât de mult s-au sacrificat și ce preț au plătit. Ei folosesc aceste lucruri drept capital prin care se înalță, ceea ce le conferă un loc mai înalt, mai ferm, mai sigur în mintea oamenilor, astfel încât mai mulți oameni să-i aprecieze, să-i admire, să-i respecte și chiar să-i venereze, să-i idolatrizeze și să-i urmeze. Pentru a atinge acest țel, oamenii fac multe lucruri care sunt mărturie de fațadă pentru Dumnezeu, dar în esență, îi preamăresc și mărturisesc pentru ei înșiși. Este rezonabil acest mod de a acționa? Aceste lucruri depășesc sfera raționalității. Acești oameni nu au nicio rușine: mărturisesc nestingheriți ce au făcut pentru Dumnezeu și cât au suferit pentru El. Ba chiar își etalează darurile, talentele, experiența, abilitățile speciale, tehnicile lor inteligente de a se purta, mijloacele pe care le folosesc pentru a se juca cu oamenii și altele. Metoda lor de a se exalta și a aduce mărturie pentru ei înșiși este de a se da în spectacol și a-i desconsidera pe alții. De asemenea, se prefac și se camuflează, ascunzându-și punctele slabe, neajunsurile și lacunele în fața oamenilor, astfel încât ei să le vadă doar strălucirea. Nici nu îndrăznesc să le spună altor oameni când se simt negativi; le lipsește curajul să se deschidă și să aibă părtășie cu ei și, atunci când greșesc ceva, fac tot posibilul să ascundă și să țină secret acel lucru. Nu menționează niciodată răul pe care l-au făcut lucrării bisericii în cursul îndeplinirii datoriei lor. Cu toate acestea, atunci când au avut o contribuție minoră sau au obținut un mic succes, se grăbesc să se fălească. Abia așteaptă să anunțe întreaga lume cât de capabili sunt, cât de înalt este calibrul lor, cât de excepționali sunt și cât de mult mai buni sunt decât oamenii normali. Nu este acesta un mod de a se preamări și a mărturisi pentru ei înșiși?” (Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul patru: Ei se înalță și mărturisesc despre ei înșiși”). Datorită revelației cuvântului lui Dumnezeu, am înțeles că unul dintre semnele că antihriștii se preamăresc e că-și etalează talentele, calitățile, contribuțiile și realizările în fața celorlalți, ca să-i facă pe oameni să-i considere talentați și capabili și să le câștige respectul și admirația. Răspândirea Evangheliei și mărturisirea pentru Dumnezeu sunt lucruri pozitive. Cu calitățile ei de lucrător evanghelic, dacă Barbara ar fi avut părtășie despre dificultățile întâmpinate, despre cum s-a bazat pe Dumnezeu și I-a experimentat lucrarea, despre ce a câștigat și a învățat din asta și despre căile bune de practică rezumate de ea, acea părtășie ar fi fost edificatoare. Dar Barbara a vorbit numai despre câți oameni convertise, cât de mult suferise, ce preț mare plătise, dar cei care i-au ascultat experiențele nu au câștigat o mai bună înțelegere a lui Dumnezeu sau claritate despre cum să practice sau să abordeze problemele. Ei doar au aflat mai multe despre ea, că avea talente și calibru în răspândirea Evangheliei și că era mai înflăcărată decât ceilalți. Toți o lăudau, o admirau și se simțeau foarte incapabili. Am văzut că rezultatele laudei și preamăririi și cele ale mărturisirii pentru Dumnezeu nu erau la fel. Prin părtășie, opiniile mele au fost confirmate și am stabilit că multe din spusele lui Barbara nu erau mărturisire pentru Dumnezeu, ci lucruri zise ca să se înalțe și să se laude. Dezvăluia o fire antihristă, lucru care avea să atragă dezgustul și ura lui Dumnezeu. Surorile mi-au amintit că probabil Barbara nu era conștientă de firea coruptă pe care o dezvăluia și că, văzând asta, noi ar fi trebuit să i-o semnalăm cu iubire. Nu le puteam face pe plac oamenilor doar ca să ne protejăm relațiile. Cuvintele surorii m-au făcut să-mi fie rușine și am decis să am părtășie cu sora Barbara cât de curând.

Când s-a terminat adunarea, pur și simplu nu mă puteam liniști. Văzusem problemele surorii Barbara, dar nu îndrăznisem să i le arăt și chiar și atunci când am zis ceva, am menționat problema în treacăt fără să realizez nimic, iar Barbara nu a reflectat asupra problemei ei și nu a conștientizat-o. La aceste gânduri, mă simțeam neliniștită și vinovată și mă întrebam: „În mod normal, sunt veselă și voioasă în preajma lui Barbara și îi spun totul, deci de mi-e atât de greu să-i arăt problemele? De ce nu pot spune nimic?” Căutând și reflectând, am citit cuvântul lui Dumnezeu. „Sunteți cu toții bine educați. Cu toții aveți grijă să fiți rafinați și subtili în ceea ce privește discursul vostru, precum și în maniera în care vorbiți: aveți tact și ați învățat să nu dăunați demnității și mândriei celorlalți. În cuvintele și acțiunile voastre, le lăsați oamenilor loc de întors. Faceți tot ce puteți pentru a-i face să se simtă în largul lor. Nu le expuneți cicatricile sau lipsurile și încercați să nu-i răniți și să nu-i faceți de râs. Acesta este principiul interpersonal după care acționează majoritatea oamenilor. Și ce fel de principiu este acesta? (Înseamnă a fi pe placul oamenilor; este înșelător și alunecos.) Este prefăcut, alunecos, trădător și insidios. Ascunse în spatele fețelor zâmbitoare ale oamenilor se află o mulțime de lucruri răutăcioase, insidioase și demne de dispreț” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Șase indicatori ai progresului în viață”). „Toți cei care se țin de calea de mijloc sunt cei mai siniștri. Ei încearcă să nu jignească pe nimeni, le fac pe plac oamenilor, acceptă cu ușurință lucrurile și nimeni nu-i poate descifra. O persoană ca aceasta e o Satană vie!” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin practicarea adevărului putem rupe cătușele unei firi corupte”). „În filosofiile de viață, există o teorie care spune: «Păstrarea tăcerii asupra greșelilor prietenilor buni face o prietenie lungă și bună». Asta înseamnă că, pentru a menține o relație de prietenie, o persoană trebuie să păstreze tăcerea în legătură cu problemele prietenului său, chiar dacă le vede clar – că ar trebui să susțină principiile neatacării demnității celuilalt și să nu îi expună neajunsurile. Ei urmează să se înșele unul pe altul, să se ascundă unul de celălalt, să uneltească unul împotriva altuia; și, deși fiecare știe limpede ce fel de persoană este celălalt, nu o spune de-a dreptul, ci apelează la metode viclene pentru a-și păstra relațiile de prietenie. De ce ar vrea cineva să păstreze astfel de relații? Are legătură cu faptul că nu vrea să-și facă dușmani în această societate, în cadrul grupului, ceea ce ar însemna să se supună deseori unor situații periculoase. Întrucât nu știi în ce fel îți va face rău cineva după ce i-ai dezvăluit defectele sau l-ai rănit și devine dușmanul tău și nu îți dorești să te plasezi într-o astfel de poziție, folosești principiul filosofiilor de viață care spune așa: «Nu lovi niciodată sub centură și nu îi da niciodată de gol pe ceilalți». În lumina acestui fapt, dacă doi oameni se află într-o astfel de relație, sunt ei considerați prieteni adevărați? (Nu.) Nu sunt prieteni adevărați, cu atât mai puțin nu-și fac reciproc confidențe. Așadar, ce fel de relație este aceasta, mai exact? Nu este o relație socială fundamentală? (Ba da.) În astfel de relații sociale, oamenii nu pot să-și ofere sentimentele, nici să aibă dialoguri profunde, nici să zică nimic din ce le place, nici să spună cu voce tare ce este în inima lor, problemele pe care le văd în cazul celuilalt, sau cuvinte care i-ar fi celuilalt de folos. În schimb, aleg cuvinte care sună frumos pentru a nu-l răni pe celălalt. Nu-și doresc să-și facă dușmani. Scopul acestui lucru este de a-i împiedica pe oamenii din jurul lor să reprezinte o amenințare. Când nimeni nu îi amenință, nu trăiesc ei într-o liniște și pace relativă? Nu acesta e scopul oamenilor în promovarea expresiei «Nu lovi niciodată sub centură și nu îi da niciodată de gol pe ceilalți»? (Ba da.) În mod clar, acesta este un mod de existență viclean, înșelător, cu un element de defensivă și al cărui scop este autoconservarea. Oamenii care trăiesc așa nu au confidenți, nici prieteni apropiați cărora să le poată spune orice. Sunt defensivi unul față de celălalt, calculați și strategici, fiecare luând ceea ce are nevoie din relație. Nu este așa? La rădăcină, scopul expresiei «nu lovi niciodată sub centură și nu îi da niciodată de gol pe ceilalți» este să te împiedice să-i jignești pe alții și să-ți faci dușmani, să te protejezi fără a răni pe nimeni. Este o tehnică și o metodă adoptată pentru a evita să fii rănit. Cercetând aceste câteva fațete ale esenței, este o teorie nobilă cererea făcută virtuții oamenilor, și anume «nu lovi niciodată sub centură și nu îi da niciodată de gol pe ceilalți»? Este pozitivă? (Nu.) Atunci, ce îi învață pe oameni? Că nu ar trebui să superi sau să rănești pe nimeni, altfel, tu ești cel care va ajunge să fie rănit; și, de asemenea, că nu ar trebui să ai încredere în nimeni. Dacă rănești pe oricare dintre prietenii tăi apropiați, prietenia va începe discret să se schimbe; din prietenul tău bun, apropiat, va ajunge să fie un străin care trece pe lângă tine pe stradă sau inamicul tău. […] Așadar, care este rezultatul final obținut prin ceea ce îi învață această expresie pe oameni? Îi face mai cinstiți sau mai înșelători? Are ca rezultat faptul că oamenii devin mai înșelători; inimile lor se îndepărtează mai mult, distanța dintre oameni se mărește, iar relațiile dintre ei devin complicate; reprezintă echivalentul complicării relațiilor sociale ale oamenilor. Dialogul oamenilor începe să se stingă și dă naștere unei mentalități de protejare a unuia față de celălalt. Pot fi relațiile oamenilor normale în acest fel? Se va îmbunătăți climatul social? (Nu.) Așadar, de aceea expresia «nu lovi niciodată sub centură și nu îi da niciodată de gol pe ceilalți» este evident greșită. A-i învăța astfel pe oameni nu îi poate face să trăiască umanitatea normală; în plus, nu îi poate face pe oameni cinstiți, integri sau sinceri; categoric, nu poate obține un efect pozitiv” (Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul? (8)”). Citind cuvântul lui Dumnezeu, am văzut că mă bazam pe filosofii de viață satanice în relația cu Barbara, precum „Păstrarea tăcerii asupra greșelilor prietenilor buni face o prietenie lungă și bună”, „Nu lovi omul sub centură” și „Un prieten în plus înseamnă o potecă în plus”. Până atunci, văzusem aceste filosofii drept principii pentru interacțiunea cu oamenii. Crezusem că, doar purtându-mă așa, puteam să-mi mențin relațiile interpersonale, să nu-i ofensez pe ceilalți și să nu intru în necazuri. Datorită revelației cuvântului lui Dumnezeu, am văzut că aceste filosofii erau moduri de viață viclene, înșelătoare și periculoase, că făceau oamenii precauți unii față de ceilalți, împiedicau interacțiunile sincere și nu permiteau iubirea dintre oameni. Deși o astfel de interacțiune nu ofensează și nu te bagă în necazuri, te împiedică să-ți faci prieteni adevărați și face oamenii să devină tot mai falși și înșelători. Am ajuns să înțeleg și că trebuie să fii sincer în interacțiunile cu ceilalți, iar când cineva are o problemă, ar trebui să te bazezi pe compasiune ca să-l ajuți cât de mult poți. Chiar dacă pe moment nu poate accepta și te înțelege greșit, tot trebuie să aderi la aceste principii și ai intențiile corecte când îl abordezi. Cei care acceptă sincer adevărul, când sunt tratați, deși s-ar putea să fie stânjeniți și ostili pe moment, ulterior, vor putea să caute adevărul și să reflecteze asupra lor. Nu numai că nu vor purta pică celorlalți, dar îi vor fi recunoscători celui care i-a corectat. Mi-am amintit de interacțiunile mele cu Barbara. De mai multe ori am văzut clar că se dădea mare în fața celorlalți și că ei o apreciau foarte mult, dar m-am temut să nu-i lezez stima de sine dacă-i arătam problema și că avea să mă desconsidere în viitor. Așadar, ca să rămân în relații bune cu ea, am privit fără să spun nimic sau să-o ajut când a dezvăluit corupție, astfel, ea nu a reflectat asupra problemei ei și nu a conștientizat-o, iar ulterior, s-a întors la vechile obiceiuri. Am văzut că, trăind după aceste filosofii satanice, am vrut doar să apăr relația cu Barbara, ca ea să spună că eram un om înțelegător și empatic. N-am ținut cont de intrarea ei în viață. Dacă i-aș fi arătat problemele pe care le văzusem mai devreme, poate și-ar fi înțeles întrucâtva firea coruptă și n-ar fi spus lucruri absurde în timpul adunărilor. Ajunsesem să vreau să-i fac pe plac ca să-mi apăr relația! Era o purtare dăunătoare! Apoi m-am gândit la altă soră cu care interacționasem. Am văzut că era adesea superficială în datoria ei și că atunci când ceilalți îi arătau problemele, îi contrazicea și nu putea să accepte. Voisem să am părtășie cu ea ca s-o ajut să reflecteze asupra ei, dar am considerat că, fiind în vârstă, dacă-i arătam problema, i-aș fi lezat stima de sine și m-ar fi considerat prea dură. Așa că m-am făcut că nu-i văd problema și am rămas veselă, vorbăreață și prietenoasă cu ea. Abia după ce a fost suspendată fiindcă a fost superficială în datoria ei, am regretat că n-am ajutat-o mai devreme. Abia după ce a plecat, am avut părtășie despre problemele pe care le văzusem la ea. Deși ajunsese să-și recunoască problema, mi-a reproșat că nu i-am spus mai devreme și mi-a zis că, dacă s-ar fi putut îndrepta mai curând, poate n-ar fi fost suspendată. La acest gând, am văzut în sfârșit că a trăi după aceste filosofii și a încerca să le faci oamenilor pe plac nu e același lucru cu a fi un om bun. Nu arată deloc sinceritate sau compasiune față de ceilalți, ci este un lucru egoist și înșelător. Trăiam o fire satanică, dezgustându-l pe Dumnezeu. Barbara fusese mereu sinceră cu mine, dar eu m-am bazat pe aceste filosofii în interacțiunile cu ea și n-am practicat adevărul. M-am gândit doar cum să n-o ofensez și cum să mențin imaginea pe care o avea despre mine, iar când am văzut că a dezvăluit corupție, nu am dat atenție. Acționând astfel, mă mai puteam numi o prietenă bună? Am văzut că „Păstrarea tăcerii asupra greșelilor prietenilor buni face o prietenie lungă și bună” era o minciună a Satanei și n-am mai vrut să trăiesc astfel.

Reflectând, am mai găsit un motiv pentru care nu i-am spus lui Barbara despre problema ei: aveam o părere greșită. Crezusem mereu că a arăta cuiva problema pe care o are însemna a-i expune un defect, a-i leza stima de sine, a-l ofensa și că era un gest ingrat. Așa că în cazul ei, m-am temut mereu să n-o ofensez dacă-i spun problema și că asta avea să ne distrugă relația, motiv pentru care mi-a fost greu să practic adevărul. Așa că I-am cerut lui Dumnezeu să mă îndrume ca să rezolv această problemă.

Căutând, am citit cuvintele lui Dumnezeu. „Dumnezeu le cere oamenilor să spună adevărul, să spună ceea ce gândesc și să nu păcălească, să nu ia în râs, să inducă în eroare, să satirizeze, să insulte, să constrângă, să rănească, să dea în vileag slăbiciunile oamenilor sau să-și bată joc de oameni. Nu sunt acestea principiile discursului? Ce înseamnă a spune că o persoană nu ar trebui să dea în vileag slăbiciunile oamenilor? Înseamnă să nu arunci cu noroi în alți oameni. Nu te lega de greșelile sau neajunsurile lor trecute pentru a-i judeca sau condamna. Acesta este minimul pe care ar trebui să-l faci. Din punct de vedere proactiv, cum se manifestă discursul constructiv? Acesta reprezintă, în principal, încurajarea, orientarea, îndrumarea, îndemnarea, înțelegerea și mângâierea. De asemenea, uneori este necesar să subliniem și să criticăm direct neajunsurile, deficiențele și greșelile celorlalți. Acest lucru este foarte benefic pentru oameni. Nu-i așa că le este de un real ajutor și că e constructiv pentru ei? […] Și, în fond, care este principiul din spatele discuției? Acesta este: spune ce ai în inima ta și vorbește despre experiențele tale reale și despre ceea ce gândești cu adevărat. Aceste cuvinte sunt cele mai benefice pentru oameni, îi aprovizionează pe oameni, îi ajută, sunt pozitive. Refuză să spui acele cuvinte false, acele cuvinte care nu oferă beneficii oamenilor și nu îi edifică; acest lucru va evita rănirea sau împiedicarea lor, aruncarea lor în negativitate și obținerea unui efect negativ. Trebuie să spui lucruri pozitive. Trebuie să te străduiești să ajuți oamenii cât poți de mult, să-i avantajezi, să-i aprovizionezi, să produci în ei credință adevărată în Dumnezeu; și trebuie să le permiți oamenilor să fie ajutați și să câștige mult din experiențele tale cu privire la cuvintele lui Dumnezeu și la modul în care rezolvi problemele și să poată înțelege calea de a experimenta lucrarea lui Dumnezeu și de a pătrunde în realitatea adevărului, permițându-le să intre în viață și făcându-le viața să crească – toate acestea reprezentând efectul faptului că există principii în cuvintele tale și sunt edificatoare pentru oameni” (Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul? (3)”). „Dacă ai o relație bună cu un frate sau o soră, iar ei îți cer să le arăți ce este în neregulă cu ei, cum ar trebui să faci acest lucru? Asta are legătură cu abordarea pe care o ai în această chestiune. […] Atunci, conform principiului adevărului, cum ar trebui să abordezi această chestiune? Ce acțiune este conform adevărului? Câte principii relevante există? În primul rând, cel puțin, nu-i face pe ceilalți să se poticnească. Trebuie mai întâi să iei în considerare slăbiciunile celorlalți și ce fel de a vorbi nu îi va face să se poticnească. Se cuvine să iei în considerare cel puțin acest lucru. În continuare, dacă știi că sunt persoane care cred cu adevărat în Dumnezeu și pot accepta adevărul, atunci, când observi că au o problemă, ar trebui să iei inițiativa de a-i ajuta. Dacă nu faci nimic și râzi de ei, asta înseamnă să-i rănești și să le faci rău. Cineva care procedează astfel nu are conștiință sau rațiune și nu are iubire pentru ceilalți. Cei care au un pic de conștiință și rațiune nu pot să-și privească, pur și simplu, frații și surorile ca pe o glumă. Ar trebui să se gândească la diferite moduri de a-i ajuta să-și rezolve problema. Ar trebui să lase persoana respectivă să înțeleagă ce s-a întâmplat și unde a greșit. Dacă se poate pocăi sau nu este problema ei; noi ne vom fi îndeplinit responsabilitatea. Chiar dacă nu se pocăiește acum, mai devreme sau mai târziu, va fi o zi în care își va veni în fire și nu te va învinovăți sau nu te va acuza. Cel puțin, modul în care îți tratezi frații și surorile nu poate fi sub standardele conștiinței și rațiunii. Nu te îndatora față de ceilalți; ajută-i în măsura în care poți. Asta ar trebui să facă oamenii. Oamenii care își pot trata frații și surorile cu iubire și în conformitate cu principiile adevărului sunt cei mai buni oameni. Sunt și cei mai buni la suflet. Desigur, adevărații frați și adevăratele surori sunt acei oameni care pot să accepte și să practice adevărul. Dacă o persoană crede în Dumnezeu doar pentru a se îndestula sau pentru a primi binecuvântări, dar nu acceptă adevărul, atunci nu este un frate sau o soră. Trebuie să-i tratezi pe adevărații frați și adevăratele surori conform principiilor adevărului. Indiferent în ce fel cred ei în Dumnezeu sau pe ce cale se află, ar trebui să-i ajuți în spiritul iubirii. Care este efectul minim pe care ar trebui să-l obții? În primul rând, a nu-i face să se poticnească și a nu-i lăsa să devină negativi; în al doilea rând, a-i ajuta și a-i face să se întoarcă de pe calea greșită; și, în al treilea rând, a-i face să înțeleagă adevărul și să aleagă calea cea bună. Aceste trei tipuri de efecte pot fi obținute doar ajutându-i în spiritul iubirii. Dacă nu ai iubire adevărată, nu poți obține aceste trei tipuri de efecte și nu ai putea să obții decât unul sau două în cel mai bun caz. Aceste trei tipuri de efecte reprezintă, totodată, cele trei principii pentru a-i ajuta pe ceilalți. Cunoști aceste trei principii și știi cum să le folosești, dar cum sunt ele puse în aplicare, de fapt? Chiar înțelegi dificultățile celuilalt? Nu este aceasta altă problemă? Trebuie, de asemenea, să te gândești: «Care este sursa dificultății lui? Sunt capabil să îl ajut? Dacă statura mea este prea mică și nu pot să-i rezolv problema și vorbesc cu nepăsare, s-ar putea să-l îndrum pe calea greșită. Mai departe, cât de capabilă e această persoană să înțeleagă adevărul și care este calibrul său? Este încăpățânată? Înțelege chestiuni spirituale? Poate accepta adevărul? Urmărește adevărul? Dacă vede că sunt mai capabil ca ea și am părtășie cu ea, se va isca în ea invidia sau negativismul?» Toate aceste întrebări trebuie luate în considerare. După ce ai luat în considerare aceste întrebări și ai obținut claritate în privința lor, du-te să ai părtășie cu acea persoană, citește câteva pasaje din cuvintele lui Dumnezeu care se aplică problemei sale și permite-i să înțeleagă adevărul din cuvintele lui Dumnezeu și să găsească calea de practicare. Apoi, problema va fi rezolvată, iar ea va scăpa de greutăți. Este aceasta o chestiune simplă? Aceasta nu este o chestiune simplă. Dacă nu înțelegi adevărul, oricâte ai spune, nu vor fi de niciun folos. Dacă înțelegi adevărul, acea persoană poate să fie luminată și să aibă beneficii din câteva propoziții” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Un om poate să-și rezolve noțiunile și neînțelegerile despre Dumnezeu numai urmărind adevărul”). Datorită cuvântului lui Dumnezeu, am înțeles că dacă expui neajunsurile unui om ca să profiți de slăbiciunea lui ca să-l judeci și să-l condamni și dacă intenționezi să-l ridiculizezi, batjocorești și acuzi, asta Îl dezgustă pe Dumnezeu. Dar dacă arăți problemele și neajunsurile unui om cu intenția de a-l ajuta, asta-i edificator și o expresie a compasiunii față de ceilalți și a unui simț al răspunderii pentru viețile lor. Dacă persoana urmărește adevărul, atunci, cu ajutorul celorlalți, va putea să reflecteze asupra ei și să caute adevărul ca să-și rezolve problemele și va progresa în intrarea ei în viață. Totuși, unii sunt ostili și potrivnici față de tratare și de a li se arăta problemele. Asta arată că ei nu acceptă adevărul și că firii lor îi e lehamite de el. Am văzut că înainte crezusem că a arăta problemele altcuiva însemna să-i expun neajunsurile, iar asta era o sarcină ingrată. Această opinie era complet greșită. Am ajuns să înțeleg și că există principii în expunerea problemelor celorlalți. Nu ține doar de intenții bune și de entuziasm sau de a le arăta direct oamenilor problemele, oricine ar fi ei. Uneori va trebui să folosești înțelepciunea și să urmezi principiile adevărului. Esențial e să ții cont de adevărurile relevante, să-i ajuți pe ceilalți să înțeleagă adevărul și voia lui Dumnezeu, arătându-le lucrurile, și să le oferi o cale de a practica. Doar făcând asta ajuți cu adevărat oamenii. Atunci mi-am dat seama în sfârșit că nu obținusem rezultate bune când le arătasem celorlalți problemele, fiindcă nu căutasem principiile adevărului. Exact ca Roxanna care era vanitoasă, preocupată de reputația ei și care nu mai fusese tratată. Când am văzut că se abătea de la subiect în părtășia ei, ar fi trebuit să-i arăt problema, dar și să-i împărtășesc principiile părtășiei despre cuvântul lui Dumnezeu, ca s-o ajut să găsească o cale de practică. Astfel, n-aș fi constrâns-o și i-aș fi permis să aibă părtășie conform principiilor în adunări. Când am înțeles acest principiu, nu m-am mai temut să-i arăt problemele lui Barbara și am știut că trebuia s-o ajut conform principiilor și cu compasiune, ca s-o împiedic să meargă pe calea greșită. L-am căutat pe Dumnezeu și m-am rugat: „Cum pot avea părtășie eficient cu Barbara, fără s-o constrâng, și să-i permit să înțeleagă acest aspect al adevărului și să-și înțeleagă problema?”

Oricând aveam timp, chibzuiam la asta, căutam și meditam la cuvintele lui Dumnezeu, care i-au expus pe cei care se laudă și se preamăresc. Am căutat un moment să mă destăinui lui Barbara în părtășie și să-i vorbesc despre problemele pe care le observasem, precum și despre natura și consecințele laudei și despre atitudinea cu care Dumnezeu tratează un astfel de comportament. După ce am avut părtășie cu ea, Barbara și-a dat seama de gravitatea problemei ei, că era controlată de o obsesie pentru statut, că îi plăcea să aibă un loc în inimile oamenilor și ca ei s-o admire și că un astfel de scop Îl dezgustă pe Dumnezeu. Ulterior, și-a analizat purtarea și s-a destăinuit în adunări, ajutându-i pe toți să recunoască problema. Văzând că Barbara putea să reflecteze, să-și recunoască problema și să se urască, am fost fericită. Dar m-am simțit și vinovată. Am regretat că îmi luase atât de mult să am părtășie și să-i arăt asta. Nu mi-a purtat pică fiindcă i-am arătat și expus problema, iar relația noastră nu s-a destrămat, ci am devenit mai apropiate decât înainte. Doar trăind după cuvântul lui Dumnezeu și interacționând cu oamenii conform principiilor, un om se poate simți împăcat.