de Lin Ran, China

Încă de când eram mică, părinții mi-au spus că, neavând niciun fiu, ci doar două fete, pe mine și pe sora mea mai mare, nu puteau ține fruntea sus în familie, deci trebuia neapărat să studiez temeinic, să-i fac mândri și să arăt familiei că fiicele erau la fel de bune ca fiii. Când părinții mei au spus asta, am fost profund impresionată și m-am hotărât să studiez temeinic, să-i fac mândri și să le aduc onoare. Mereu am învățat pe brânci și am luat note bune. Când cei mai în vârstă întrebau amabili cum mă descurcam, chiar mă bucuram când mama răspundea fericită și aveam senzația că o făceam mândră și îi câștigam respectul celorlalți.

La masterat, părinții mi-au spus: „Trebuie să ai rezultate bune în programul ăsta, apoi să-ți iei doctoratul. După aceea, poți să obții o slujbă confortabilă ca lector universitar, să câștigi mulți bani și să ne faci mândri de tine.” M-a stresat rău să-mi aud părinții spunând asta. După toți anii ăștia de studiu, mă săturasem de mult de examene. M-am gândit la toți cei care-și luaseră viața sărind în gol, din cauza stresulului unui doctorat și m-am temut că voi sfârși exact ca ei, așa că nu am mai vrut să studiez. Uitându-mă însă în ochii părinților mei, care erau plini de așteptări pentru mine, pur și simplu n-am putut spune nu. @La momentul acela, acceptasem deja lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic, însă, fiind atât de ocupată, nu puteam merge la adunări. De-abia în timpul doctoratului, când am fost implicată într-un program de sprijin pentru predare în mediul rural, am putut participa la adunările din biserica locală. La o adunare, sora Zhang Lu mi-a zis că tot mai mulți oameni acceptau lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu și că era urgentă nevoie de udători. A întrebat dacă aș fi dispusă să ud nou-veniți. Știam că mă bucurasem, ca ființă creată, de mult din harul lui Dumnezeu și hrana adevărului și că se cuvenea să-I răsplătesc iubirea făcând o datorie, deci am acceptat cu bucurie. Udând nou-veniții, sora-parteneră și cu mine ne rugam și ne bizuiam pe Dumnezeu ca să avem părtășie despre cuvântul Lui și să le rezolvăm dificultățile. Văzând că problemele le erau rezolvate, iar ei prindeau rădăcini pe adevărata cale, eram foarte fericite și simțeam că faptul că ne făceam îndatoriile era cu adevărat semnificativ.

Ulterior, pe măsură ce tot mai mulți nou-veniți trebuiau udați, am vrut să renunț la școală și să-mi fac datoria cu normă întreagă, dar m-am gândit cum părinții își puseseră toate speranțele în mine. Dacă mă lăsam de școală, ceilalți săteni ar fi continuat să-mi disprețuiască părinții. Cheltuiseră atât de mult cu mine. Cum puteam să-i dezamăgesc? Am ezitat, neștiind ce să fac. Într-o zi, am citit un pasaj din cuvântul lui Dumnezeu: „Tu ești o ființă creată – ar trebui, desigur, să-L slăvești pe Dumnezeu și să urmărești o viață plină de sens. Dacă nu-L slăvești pe Dumnezeu, ci trăiești în trupul tău murdar, atunci nu ești doar o bestie cu chip de om? Deoarece ești o ființă omenească, ar trebui să te sacrifici pentru Dumnezeu și să înduri toate suferințele! Ar trebui să accepți cu bucurie și cu încredere mica suferință la care ești supus astăzi și să trăiești o viață plină de sens, ca Iov și Petru. În această lume, omul poartă hainele diavolului, se hrănește cu mâncare de la diavol, lucrează și slujește la porunca diavolului, devenind cu totul călcat în picioare în mizeria lui. Dacă nu deslușești sensul vieții sau nu obții adevărata cale, atunci ce însemnătate are să trăiești astfel? Sunteți oameni care urmăriți calea cea dreaptă, aceia care își doresc o îmbunătățire. Sunteți oameni care vă ridicați în națiunea marelui balaur roșu, cei pe care Dumnezeu îi numește drepți. Nu este aceasta viața cea mai plină de sens?” [Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Practica (2)”]. Din cuvântul lui Dumnezeu am înțeles că sunt o ființă creată, că viața mi-a fost dată de Dumnezeu și că pentru El ar trebui să trăiesc. Să urmăresc adevărul în datoria mea, să mă lepăd de firea mea coruptă și să obțin mântuirea lui Dumnezeu – aceasta-i o viață care merită trăită și plină de sens. Atât de mulți ani, viața mea a constat doar din studiu și predare, ca să-mi fac părinții fericiți. Mereu eram foarte ocupată, dar simțeam un gol în suflet. Nici măcar nu știam ce rost aveau toate. Nici măcar în timpul liber, nu știam ce puteam face care să fie semnificativ. Nu știam cum să scap de senzația asta de pustiu. Am încercat atâtea lucruri – să-nvăț să cânt la instrumente, să pictez, să citesc, să ascult muzică, să alerg – dar niciunul nu a schimbat felul în care mă simțeam. Tot simțeam un mare gol în suflet. Viața mi se părea tot fără direcție și fără țel. M-am gândit și la anii mei de trudă în mediul academic. Deși intrasem la doctorat, iar lauda și aprobarea celor din jur îmi satisfăceau vanitatea, aceste lucruri nu-mi aduceau împlinire sau consolare spirituală. În fața marilor dezastre, nici cele mai vaste cunoștințe nu pot salva pe cineva. Doar dacă urmărești adevărul, îndeplinești bine o datorie și te lepezi de firea ta coruptă, poți să fii mântuit de Dumnezeu și să supraviețuiești. Înțelegând asta, m-am rugat lui Dumnezeu și-am decis să-mi prezint demisia școlii în care predam și să fac cerere de retragere de la doctorat.

Într-o zi, după ce m-am întors acasă de la udarea de noi credincioși, am văzut că familia îmi trimisese mesaje repetate încercând să mă contacteze. Inima a-nceput să-mi bată cu putere. Ce aveam să fac dacă se împotriveau categoric să-ndeplinesc o datorie? Am sunat-o pe mama, iar ea a zbierat la mine în telefon: „Da știu că ai tupeu, să-ți dai demisia și să te lași de școală fără să ne spui!” Apoi, rudele mele au venit de urgență din orașul meu natal, special pentru a-mi spune să mă-ntorc la predare și să termin școala altfel mă vor aduce direct înapoi în orașul natal. M-am temut că într-adevăr o vor face și, în cazul acela, nu voi mai putea să merg la adunări ori să-ndeplinesc o datorie. Așa că m-am întors la slujba de profesoară. Dar mă simțeam foarte stingherită și vinovată. M-am gândit la rapida răspândire a Evangheliei lui Dumnezeu în zilele de pe urmă, cu toți nou-veniții ce au nevoie de udare și la cum ar trebui să-mi fac datoria. Când mă gândeam, însă, la speranțele părinților pentru mine, intram într-o stare de confuzie. Mi se părea că le eram datoare și mă temeam să nu-i rănesc. La o adunare, ceilalți au aflat de starea mea și mi-au citit din cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu Atotputernic spune: „Nu sunt mulți printre voi care au ezitat între bine și rău? În competiția dintre pozitiv și negativ, dintre alb și negru, sunteți cu siguranță conștienți de alegerile pe care le-ați făcut între familie și Dumnezeu, copii și Dumnezeu, pace și tulburare, bogăție și sărăcie, statut social și normalitate, a fi susținuți și a fi marginalizați și așa mai departe. Între o familie liniștită și una destrămată, ați ales-o pe cea dintâi și ați făcut-o fără nicio ezitare; între bogăție și datorie, din nou ați ales-o pe cea dintâi, chiar lipsiți de voința de a vă întoarce la țărm; între lux și sărăcie, ați ales prima opțiune; când alegeți între fiii, fiicele, soțiile, soții voștri și Mine, i-ați ales pe cei dintâi; și între noțiune și adevăr, ați ales-o, încă o dată, pe cea dintâi. Fiind confruntat cu toate faptele voastre rele, pur și simplu Mi-am pierdut încrederea în voi. Sunt pur și simplu uimit că inimile voastre se împotrivesc atât de mult să fie înmuiate. Mulți ani de dăruire și de efort nu Mi-au adus aparent decât renunțarea și resemnarea voastră, dar speranțele Mele pentru voi cresc cu fiecare zi care trece, căci ziua Mea a fost deja dezvăluită tuturor. Cu toate acestea, insistați să căutați lucruri întunecate și rele și refuzați să vă slăbiți strânsoarea asupra lor. Așadar, care va fi, atunci, finalul vostru? V-ați gândit vreodată cu atenție la acest lucru? Dacă vi s-ar cere să alegeți din nou, care ar fi poziția voastră? Ar mai fi tot prima? Mi-ați mai aduce dezamăgire și întristare jalnică?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cui îi ești credincios?”). Am fost foarte emoționată când am citit aceste cuvinte. Dumnezeu S-a întrupat pentru a lucra și a ne mântui, Și-a vărsat inima și sufletul în noi ca, în cele din urmă, să putem fi mântuiți și să rămânem. Orice om cu rațiune și conștiință ar trebui să facă bine o datorie pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu. Mie, însă, de fiecare dată când alegeam să-ndeplinesc o datorie, mi se părea că-mi dezamăgesc părinții, că investiseră atât de mult în mine și eu nu-i răsplăteam, lăsând să se irosească toată iubirea și devotamentul lor. În plus, mă temeam că renunțând la școală nu le aduceam onoare părinților și că vor fi disprețuiți din nou în familie. Nu mă puteam gândi decât la cum să-mi mulțumesc părinții și chiar am renunțat la datoria mea ca să nu-i supăr. Ca ființă creată, m-am bucurat de hrana cuvântului lui Dumnezeu, dar nu-mi făceam datoria de ființă creată pentru a-I răsplăti iubirea. Eram atât de imorală. Îl dezamăgeam pe Dumnezeu! Deși eram atât de răzvrătită, Dumnezeu tot nu m-a abandonat. A continuat să mă îndrume și să mă susțină prin intermediul fraților și al surorilor. Dar tot ce I-am dat eu în schimb a fost durere și dezamăgire. Nu reușeam să fiu la înălțimea strădaniilor Lui pentru mine. M-am simțit plină de remușcări și vinovată, așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, nu Te-am mulțumit. Ți-am datorat atât de mult! Te rog să-mi dai credință și putere și să mă îndrumi să fac alegerea corectă.” După ce m-am rugat, le-am scris rudelor mele, spunându-le că am hotărât să renunț la școală și să fac o datorie.

Ulterior, părinții mi-au spus: „Dacă-ndrăznești să renunți la școală, vom lua o supradoză și până mâine vom fi morți.” A fost crunt să-mi aud mama și tatăl spunând asta și mă tot rugam lui Dumnezeu: „Dumnezeule, indiferent de ce spun ei, eu nu Te voi trăda! Te rog doar să-mi dai cuvintele potrivite. Statura mea e foarte mică și mă tem că voi spune, fără să vreau, ceva ce Satana va folosi contra mea din cauza ignoranței și nesăbuinței mele. Te rog să mă îndrumi să rămân fermă în mărturia mea.” După rugăciune, m-am simțit puțin mai liniștită și le-am zis părinților mei: „Știți că am ales calea cea dreaptă. Atunci, de ce mă constrângeți așa? Vreau doar să cred în Dumnezeu, să urmăresc adevărul și să-mi îndeplinesc datoria. Nu mă puteți lăsa să-mi aleg propria cale?” Mama a replicat furioasă: „Credința în Dumnezeu e calea cea dreaptă, știu, dar, pentru a face o datorie, ai renunțat până și la studii. Crezi că ne-a fost ușor să-ți plătim școlarizarea, toți anii ăștia? Nu poți fi atât de egoistă!” Auzind-o pe mama, m-am gândit: „Omul e creat de Dumnezeu. Toate lucrurile de care ne bucurăm de El ne-au fost date. E responsabilitatea și obligația noastră să facem o datorie și să ne consumăm pentru El. Dac-ar fi să nu fac o datorie ca să-mi mulțumesc părinții, ar fi un lucru egoist.” Așa că le-am spus: „Eu m-am hotărât. Oricum mă împiedicați, tot voi face o datorie.” Agitată, mama a spus: „Am cheltuit atât de mult cu tine ca să răzbești în viață, să ne faci mândri în fața celorlalți membri ai familiei și să putem duce o viață mai ușoară. De ce nu te gândești deloc la noi? Ești atât de crudă!” Soră-mea m-a sunat și ea să mă certe: „Îți dai seama că, dacă renunți la școală, toți din sat ne vor disprețui și părinții noștri se vor umple de rușine? Dacă îndrăznești să renunți la școală și la serviciu, sun la poliție să vă aresteze pe toți credincioșii!” A fost foarte deprimant să-mi aud familia vorbind așa. Se dovedea că tot ce făcuseră pentru mine a fost o simplă investiție. Când eram la doctorat, făcându-i mândri în fața prietenilor lor și a familiei, îmi vorbeau cu blândețe, zicând că eram fiica lor cea mai dragă, dar când urmăream adevărul și îndeplineam o datorie în loc să le aduc onoare, îmi aruncau cuvinte de ocară. Eforturile pe care le-au depus pentru mine nu au fost din iubire, ci pentru că mă foloseau. Mi-am amintit cuvântul lui Dumnezeu: „«Iubirea», cum este ea numită, se referă la un sentiment care este pură și fără cusur, în care îți folosești inima pentru a iubi, a simți și a fi atent. În iubire, nu există niciun fel de condiții, obstacole și distanțe. În iubire, nu există nicio bănuială, nicio înșelăciune și nicio viclenie. În iubire, nu există niciun comerț sau nicio denaturare” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Mulți sunt chemați, puțini sunt aleși”). Aceasta este explicația pe care Dumnezeu o dă iubirii. Numai iubirea Lui de oameni e pură și fără pată. Pentru a-i mântui pe oameni de corupția și răul Satanei, Dumnezeu S-a întrupat de două ori și a rostit milioane de cuvinte de adevăr, plătind în tăcere un preț pentru noi. Dumnezeu nu ne-a cerut nimic niciodată. El doar speră să putem urmări adevărul și obține mântuirea. Numai iubirea Lui pentru noi e altruistă. „Iubirea” familiei față de mine era să mă folosească pentru a câștiga respectul altora. Asta nu era iubire, ci o tranzacție, o relație care are scopul clar de a obține beneficii. Mi-am amintit că Dumnezeu a spus: „Oamenii care trăiesc în trup se bucură de diferitele relații și legături de familie trupești. Ei cred că oamenii nu pot trăi fără cei dragi lor. De ce nu te gândești la modul în care ai intrat în lumea omului? Ai venit singur, fără relații cu ceilalți la început. Dumnezeu îi aduce pe oameni aici, unul câte unul; când ai venit, erai, de fapt, singur” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Relația dintre membrii familiei poate fi apropiată în trup, dar nu există legătură spirituală. Fiecare om a fost predestinat de Dumnezeu să vină pe lumea asta. Fiecare are propriul rol de jucat și propria misiune de îndeplinit. Deși, prin sânge, ei sunt mama, tata și sora mea, nu avem nicio legătură spirituală. Ei doar m-au crescut, și-au îndeplinit responsabilitatea și mi-au îmbunătățit viața trupească, dar nu-mi pot decide viitorul sau destinul, cu atât mai puțin să mă mântuiască de corupția și răul Satanei. Numai Dumnezeu îmi poate da adevărul și viața, mă poate curăți și mântui. Părinții nu-mi permiteau să fac o datorie, încercând să mă țină departe de Dumnezeu și să mă facă să pierd mântuirea Lui, lucru care îmi făcea rău și-mi distrugea viața. Nu mă puteam lăsa constrânsă de ei. Înțelegând asta, m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că mi-ai dat un oarecare discernământ în privința familiei mele. Te rog, veghează-mi inima, să pot rămâne fermă!” După-masa următoare, am părăsit școala ca să-mi fac datoria.

Ulterior, mi-am spus: „Știu că am ales calea cea dreaptă, prin urmare, când familia mă împiedică și-ncearcă să mă facă să renunț la datoria mea, de ce mereu mă simt constrânsă de sentimente, de parcă le datorez foarte mult? De ce anume se-ntâmplă asta?” În timpul unei devoțiuni spirituale, am citit cuvântul lui Dumnezeu, care spunea: „În trecut, oamenii acționau întotdeauna în funcție de conștiința lor și o foloseau pentru a-i evalua pe toți. Ei trebuiau să treacă în mod constant testul conștiinței, credeau mereu că bârfele erau ceva înfricoșător și se temeau să nu se râdă de ei sau să dobândească o reputație proastă sau să fie numiți «lipsiți de conștiință, persoane rele». Așadar, erau nevoiți să spună și să facă în silă unele lucruri, doar pentru a face față mediului. Cum ar trebui evaluate acum aceste lucruri? (După adevărurile-principii.) Cum stăteau lucrurile în trecut, când viețile oamenilor erau legate de noțiunile și aberațiile non-credincioșilor? De exemplu, de când erai mic, părinții tăi te-au tot îndoctrinat cu vorbe precum: «Când vei crește, trebuie să ne faci mândri; trebuie să aduci onoare familiei noastre!» Ce au reprezentat aceste cuvinte pentru tine? O încurajare sau o restricție? O influență pozitivă sau un soi de control negativ? Cert este că ele reprezintă un fel de control. Părinții tăi ți-au stabilit un obiectiv pe baza unei afirmații sau teorii pe care oamenii o consideră corectă și bună, făcându-te să-ți trăiești viața în slujba acelui scop, iar tu ajungi să-ți pierzi libertatea. De ce ajungi să-ți pierzi libertatea și să cazi sub controlul ei? Pentru că oamenii cred că a aduce onoare familiei lor este un lucru bun care ar trebui făcut. Dacă nu împărtășești acel gând sau nu aspiri să faci lucruri care aduc onoare familiei tale, ești văzut ca făcând umbră pământului degeaba, un ratat bun de nimic, iar oamenii te vor privi cu dispreț. Pentru a avea succes, trebuie să studiezi din greu, să dobândești tot mai multe abilități și să aduci onoare numelui familiei. În acest fel, oamenii nu te vor intimida pe viitor. Oare toate lucrurile pe care le faci de dragul acestui scop nu sunt, de fapt, cătușe care te leagă? (Ba da.) Întrucât urmărirea succesului și onorarea familiei reprezintă ceea ce-ți cer părinții tăi și de vreme ce aceștia acționează în interesul tău, astfel încât să trăiești o viață bună și să-ți faci familia mândră, este firesc să aspiri la un astfel de stil de viață. Însă aceste lucruri sunt, în esență, necazuri și cătușe într-un fel. Când oamenii nu înțeleg adevărul, ei cred că aceste lucruri sunt pozitive, că reprezintă adevărul, calea corectă și, prin urmare, le iau de bune și le respectă sau ascultă de ele și se conformează întru totul acestor cuvinte și cerințe din partea părinților lor. Dacă trăiești după aceste cuvinte, trudind și dedicându-ți tinerețea și întreaga viață și, în sfârșit, ajungi în vârf, trăiești o viață bună și-ți faci mândră familia, s-ar putea să fii sclipitor pentru alți oameni, dar, în lăuntrul tău, ești din ce în ce mai pustiit. Nu știi care este scopul vieții sau ce destinație îți rezervă viitorul sau ce fel de cale ar trebui să urmeze oamenii în viață. Nu ai înțeles și nu ai dobândit absolut nimic cu privire la acele taine ale vieții după ale căror răspunsuri tânjești, pe care vrei să le știi și să le înțelegi. Oare nu ai fost efectiv distrus de bunele intenții ale părinților tăi? Oare n-au fost tinerețea și întreaga ta viață distruse de cerințele părinților tăi, care, după spusele lor, sunt «în interesul tău»? (Ba da.) Așadar, e corect sau greșit ca părinții tăi să facă cereri care sunt «în interesul tău»? Este posibil ca părinții tăi să creadă cu adevărat că acționează în interesul tău, dar sunt ei oameni care înțeleg adevărul? Dețin ei adevărul? (Nu.) Mulți oameni își petrec toată viața agățându-se de cuvintele părinților: «Trebuie să ne faci mândri, trebuie să aduci onoare familiei» – cuvinte care îi inspiră și care îi influențează de-a lungul vieții. Când părinții spun: «Este în interesul tău», acesta devine impulsul din spatele vieții unei persoane, oferind o direcție și un obiectiv pentru care să lucreze. Prin urmare, oricât de plină de farmec este viața acelei persoane, oricât de demnă și de plină de succes este, aceasta e, de fapt, distrusă. Nu-i așa? (Ba da.) Înseamnă acest lucru că dacă o persoană nu trăiește conform cerințelor părinților, nu este distrusă? Nu; are și aceasta un scop propriu. Care este scopul? Este, în continuare, același, și anume să «trăiască o viață bună și să-și facă părinții mândri», nu pentru că i-au spus părinții, ci pentru că a acceptat de altundeva acest scop. Tot vrea să trăiască după aceste cuvinte și să-și facă familia mândră, să ajungă în vârf și să devină o persoană onorabilă și demnă. Scopul ei nu s-a schimbat; tot își dedică întreaga viață și își trăiește toată viața încercând să obțină aceste lucruri. Așadar, atunci când oamenii nu înțeleg adevărul și acceptă multe doctrine, afirmații și perspective așa-zis corecte care predomină în societate, transformă acele lucruri corecte în direcția, baza și motivația pentru eforturile propriilor vieți. În cele din urmă, oamenii trăiesc fără compromisuri și fără rezerve de dragul acestor obiective, zbătându-se toată viața, până la moarte, moment în care, unii tot nu sunt dispuși să vadă adevărul. Ce vieți jalnice duc oamenii! Cu toate acestea, odată ce înțelegi adevărul, nu lași treptat în urmă aceste lucruri, învățături și afirmații așa-zis corecte, precum și așteptările părinților tăi de la tine? Odată ce lași treptat în urmă aceste lucruri așa-zis corecte, iar standardul după care măsori lucrurile nu se mai bazează pe afirmațiile culturii tradiționale, nu-i așa că nu mai ești legat de acele afirmații? Și dacă nu ești legat de aceste lucruri, trăiești liber? S-ar putea să nu fii complet liber atunci, dar cel puțin cătușele vor fi fost slăbite” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Care este adevărul-realitate?”). Chiar m-a emoționat citirea cuvântului lui Dumnezeu. Din copilărie, mama îmi spusese mereu să studiez temeinic, să răzbesc, s-o fac mândră și să aduc onoare familiei. Ca să aduc onoare familiei, să-mi fac părinții mândri și să câștig lauda celorlalți, m-am devotat complet studiului și nu am dat nicio atenție chestiunilor externe, iar studiul a devenit în bună măsură unicul meu țel. Timp de atâția ani, fusesem ca o mașinărie de studiu, lucrând zi și noapte. Nu aveam drept de-a alege și nici simț al împotrivirii. Deși eram lăudată de părinți și de cei din jur, mereu aveam un gol în suflet. Mă întrebam adesea: De ce trăiesc în felul acesta? Are sens o astfel de viață? Însă n-am putut găsi un răspuns și deseori eram deznădăjduită și sufeream. Citind cuvântul lui Dumnezeu, am realizat că toate erau un rău făcut de Satana. Satana folosea otrăvuri ca „Pietatea filială este o virtute care trebuie pusă mai presus de toate orice altceva”, și „Să te distingi și să aduci onoare străbunilor tăi” pentru a încătușa și controla oamenii. Erau ca un jug pe care Satana îl pusese pe trupul meu. Dacă nu urmăream aceste lucruri, eram condamnată de familie și societate, etichetată ca neambițioasă și inutilă. Influențată de acest mediu, mergeam pasivă pe calea urmăririi faimei și câștigului. În goana după note bune și diplome, mulți studenți ajung depresivi din cauza presiunii academice. Unii chiar s-au sinucis și viețile lor au fost distruse. Dar de fiecare dată când voiam să renunț la școală ca să-ndeplinesc o datorie, mă simțeam legată și controlată de aceste otrăvuri satanice. Mi se părea că părinții cheltuiseră atât de mult cu mine și că, dacă renunțam la școală, îi dezamăgeam și nu le aduceam onoare. Până la urmă, am văzut că otrăvurile astea-s modurile Satanei de-a ne induce în eroare și corupe. Ele ne distorsionează direcția și țelurile în viață, ne fac să ne abandonăm credința, să nu ne facem datoria de ființe create, ne fac să ne-ndepărtăm încet de Dumnezeu și să-L trădăm. Fără revelația cuvântului lui Dumnezeu, n-aș fi văzut niciodată răul acestor otrăvuri satanice. Aș fi continuat pe drumul acesta fără întoarcere, pierzând mântuirea lui Dumnezeu și fiind distrusă alături de Satana, în cele din urmă. Înțelegând asta, am fost plină de recunoștință față de Dumnezeu. Dumnezeu mă proteja și mă mântuia.

Ulterior, am mai citit din cuvântul lui Dumnezeu: „Întrucât a fi filial față de părinți nu reprezintă adevărul, ci doar o responsabilitate și o obligație umană, atunci ce ar trebui să faci în cazul în care obligația intră în conflict cu datoria ta? (Să acord prioritate datoriei mele; s-o pun pe primul loc.) O obligație nu reprezintă neapărat datoria unei persoane. A alege să-ți îndeplinești datoria înseamnă a practica adevărul, în timp ce îndeplinirea unei obligații, nu. Dacă ești în această situație, îți poți îndeplini această responsabilitate sau obligație, dar dacă mediul actual nu ți-o permite, ce ar trebui să faci? Ar trebui să spui: «Trebuie să-mi fac datoria – asta este practicarea adevărului. A fi filial cu părinții mei înseamnă să trăiesc după conștiința mea și nu se ridică la nivelul practicării adevărului.» Prin urmare, ar trebui să acorzi prioritate datoriei tale și să te ții de ea. Dacă nu ai nicio datorie acum, nu lucrezi departe de casă și locuiești aproape de părinții tăi, atunci găsește modalități pentru a avea grijă de ei. Fă tot posibilul pentru a-i ajuta să trăiască puțin mai bine și a le ușura suferința. Dar asta depinde și de ce fel de oameni sunt părinții tăi. Ce ar trebui să faci dacă părinții tăi au o umanitate slabă, dacă te împiedică în mod constant să crezi în Dumnezeu și dacă ei continuă să te îndepărteze de credința în Dumnezeu și de îndeplinirea datoriei? Care este adevărul pe care ar trebui să-l practici? (Respingerea.) În acest punct, trebuie să-i respingi. Ți-ai îndeplinit obligația. Părinții tăi nu cred în Dumnezeu, așa că nu ai nicio obligație să le arăți respect filial. Dacă ei cred în Dumnezeu, atunci sunt familie, sunt părinții tăi. Dacă nu o fac, atunci voi mergeți pe căi diferite: ei cred în Satana și-l venerează pe diavolul-rege și merg pe calea Satanei; sunt oameni care merg pe căi diferite de cele ale oamenilor care cred în Dumnezeu. Nu mai sunteți o familie. Ei îi consideră pe credincioșii în Dumnezeu drept adversarii și dușmanii lor, așa că nu mai ai nicio obligație să ai grijă de ei și trebuie să rupi orice legătură cu ei. Care este adevărul: să fii filial față de părinți sau să-ți îndeplinești datoria? Desigur, îndeplinirea datoriei reprezintă adevărul. A-ți îndeplini datoria în casa lui Dumnezeu nu înseamnă doar a-ți îndeplini obligația și a face ceea ce se cuvine să faci. Este vorba despre îndeplinirea datoriei unei ființe create. Implică însărcinarea dată de Dumnezeu; este obligația și responsabilitatea ta. Aceasta este o adevărată responsabilitate, și anume să-ți îndeplinești responsabilitatea și obligația înaintea Creatorului. Aceasta este cerința Creatorului de la oameni și lucrul de mare importanță al vieții. Însă a le arăta părinților respect filial reprezintă doar responsabilitatea și obligația unui fiu sau ale unei fiice. Cu siguranță, nu este însărcinată de Dumnezeu și cu atât mai puțin este conform cerinței Lui. Prin urmare, între a arăta respect filial părinților și îndeplinirea datoriei nu există nicio îndoială că a-ți îndeplini datoria, și numai asta, înseamnă a practica adevărul. A-ți îndeplini datoria de ființă creată reprezintă adevărul și este o datorie de legământ. A arăta respect filial părinților înseamnă a fi filial cu oamenii. Nu înseamnă că o persoană își îndeplinește datoria și nici că practică adevărul” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Care este adevărul-realitate?”). Cuvântul lui Dumnezeu arată principiile pentru interacțiunile cu părinții: dacă ei te susțin în credința și datoria ta, poți să-i onorezi pe cât e posibil fără să-ți întârzii datoria. Dar dacă I se opun lui Dumnezeu și te împiedică în credința și datoria ta, nu ar trebui să fii constrâns de ei și-ar trebui să pui pe primul loc îndeplinirea datoriei și mulțumirea lui Dumnezeu. Părinții mei urmăreau banii, faima și câștigul, urmându-l pe Satana. Esența lor este cea a diavolilor și-i aparține Satanei. În credința mea, vreau să urmăresc adevărul și să fac o datorie. Căile noastre sunt complet opuse. Dac-ar fi să-mi ascult părinții și să nu fac o datorie, l-aș urma pe Satana și m-aș împotrivi lui Dumnezeu. Realizând asta, m-am simțit eliberată și am știut cum să-mi tratez familia conform principiilor.

Apoi, am continuat să îndeplinesc o datorie în biserică și, spre surprinderea mea, familia s-a dus, în locul meu, la școală să rezolve problema demisiei mele. Văd că tot mai mulți oameni acceptă Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu. Sunt foarte norocoasă să mă alătur celor care răspândesc Evanghelia Lui și să pot să-mi ofer puterile pentru răspândirea Evangheliei Împărăției lui Dumnezeu. Sunt atât de fericită pentru asta! Acum îmi fac datoria cu frații și surorile mele, avem părtășie și practicăm adevărul. Deși înțeleg foarte puțin din adevăr, simt că firea mea coruptă se schimbă, încetul cu încetul, trăiesc o oarecare asemănare umană, pot răspândi evanghelia și mărturisi pentru lucrarea lui Dumnezeu. Sunt lucruri pe care nu le-aș fi învățat niciodată, oricât de mulți ani aș fi studiat în școală. Simt cu adevărat că a-mi face datoria și a mă consuma pentru Dumnezeu e cea mai corectă alegere pe care am făcut-o.