de Fang Gang, Coreea de Sud

Cu câteva luni în urmă, un conducător a rânduit ca eu și fratele Connor să preluăm udarea. După puțin timp, am observat că el nu purta o povară prea mare în lucrarea lui. Nu avea părtășie, nu ajuta repede oamenii cu problemele lor și nu prea participa la discuțiile despre lucrare. Conducătorul mi-a spus că acesta era neglijent și iresponsabil și că trebuia să am părtășie cu el. M-am gândit că poate era ocupat și de asta a lăsat deoparte o parte a lucrării. Am considerat că nu era ca și cum nu făcea nimic. N-ar fi trebuit să aștept prea multe de la el și mă puteam ocupa de problemele despre care nu avusese părtășie. Așadar, nu am cercetat problemele din lucrarea lui. După o vreme, înainte de o întrunire pentru niște frați și surori, i-am amintit lui Connor să afle dinainte despre problemele și dificultățile lor, ca să putem găsi cuvinte potrivite ale lui Dumnezeu pentru părtășie și să facem întrunirea mai eficientă. Ulterior, i-am întrebat pe câțiva frați și surori dacă fuseseră chestionați de Connor în legătură cu stările și dificultățile lor și toți au spus că nu. Mă gândeam că era foarte iresponsabil. Ceilalți aveau multe dificultăți și defecte în îndatoririle lor. Aveau nevoie de mai mult ajutor și părtășie, dar el nu lua asta în serios. Era foarte nepăsător! M-am gândit că, de data asta, ar trebui să-i menționez problema. Dar apoi m-am gândit că, dacă nu era de acord, dacă spunea că aveam așteptări prea mari și începea să-mi poarte pică, oare asta nu m-ar fi făcut să par prea strict, prea insensibil față de ceilalți? În plus, Connor era tânăr, așa că era înclinat să se axeze pe confortul trupesc. Uneori, și eu deveneam neglijent și mă axam pe confort, așa că n-ar fi trebuit să fiu prea exigent. Mă puteam ocupa singur de asta. Fii dur cu tine însuți și tolerant cu ceilalți. Voi munci mai mult și mă voi odihni mai puțin. Așadar, nu i-am arătat această problemă lui Connor și nu am avut părtășie cu el. Așa m-am purtat și în legătură cu alte lucrări. Când vedeam că cineva nu se descurca bine, nu mă uitam să văd care era cauza sau ce-ar trebui făcut, ci eram tolerant și răbdător. Uneori comportamentul cuiva mă enerva sau mă mânia, dar nu spuneam nimic. Mă gândeam: „Lasă! Să facă ce pot ei, iar eu mă voi ocupa de restul.” După o vreme, frații și surorile au vrut să mă caute ca să-i ajut cu problemele lor. Nu m-am simțit stânjenit sau supărat când am văzut că toți mă admirau. Tot timpul am considerat că, dacă eram strict cu mine și iertător cu ceilalți în interacțiunile noastre, eram un om cu umanitate bună, nu ca unii oameni care mereu caută nod în papură și nu pot lucra cu nimeni.

Apoi, într-o zi, am citit ceva în cuvintele lui Dumnezeu despre a fi „strict cu tine însuți și tolerant cu ceilalți” și m-am văzut altfel. Dumnezeu Atotputernic spune: „«Fii strict cu tine însuți și tolerant cu ceilalți» – ce înseamnă această zicală? Înseamnă că ar trebui să ai cerințe stricte de la tine și să fii îngăduitor cu ceilalți oameni, astfel încât aceștia să vadă cât de generos și mărinimos ești. Atunci, de ce ar trebui oamenii să facă acest lucru? Ce este menit să realizeze? Este realizabil? Este, într-adevăr, o expresie naturală a umanității oamenilor? Cât de mult trebuie să te compromiți pentru a accepta asta? Trebuie să fii lipsit de dorințe și pretenții, cerându-ți să simți mai puțină bucurie, să suferi un pic mai mult, să plătești un preț mai mare și să muncești mai mult, astfel încât ceilalți să nu fie nevoiți să se epuizeze. Și dacă alții se vaită, se plâng sau nu dau randament, nu trebuie să le ceri prea mult – mai mult sau mai puțin este suficient de bun. Oamenii cred că acesta este un semn de virtute nobilă – dar de ce Mie Îmi sună fals? Nu este fals? (Este.) În împrejurări normale, expresia naturală a umanității unei persoane obișnuite este să fie tolerantă cu sine și strictă cu ceilalți. Acesta este un lucru cert. Oamenii pot percepe problemele tuturor celorlalți – «Această persoană este arogantă! Acea persoană este rea! Acesta este egoist! Acela este neglijent și superficial în a-și face datoria! Persoana aceasta e atât de leneșă!» va spune cineva, în timp ce gândește în sinea sa: «Dacă sunt puțin leneș, e în regulă. Am un calibru bun. Deși sunt leneș, fac o treabă mai bună decât alții». Le găsesc cusur celorlalți și le place să caute nod în papură, dar cu ei înșiși sunt toleranți și grijulii ori de câte ori este posibil. Nu este aceasta o expresie naturală a umanității lor? (Este.) Dacă se așteaptă ca oamenii să fie la înălțimea ideii de a fi «stricți cu ei înșiși și toleranți cu ceilalți», la ce agonie trebuie să se supună? Chiar ar putea să o îndure? Câți oameni ar reuși să facă asta? (Niciunul.) De ce? (Oamenii sunt egoiști din fire. Ei acționează conform principiului: «Fiecare om pentru el însuși și diavolul îl ia pe cel mai din spate».) Într-adevăr, omul se naște egoist, omul este o creatură egoistă și e extrem de dedicat acestei filosofii satanice: «Fiecare om pentru el însuși și diavolul îl ia pe cel mai din spate». Oamenii cred că ar fi catastrofal și nefiresc să nu fie egoiști și să nu aibă grijă de ei înșiși atunci când li se întâmplă lucruri. Asta cred oamenii și așa acționează. Dacă se așteaptă ca oamenii să nu fie egoiști, să nu aibă cerințe stricte de la ei înșiși și să piardă de bunăvoie, în loc să profite de alții, este aceasta o așteptare realistă? Dacă, atunci când cineva profită de ei, se așteaptă ca oamenii să spună cu bucurie: «Tu profiți, dar eu nu fac tam-tam din asta. Sunt o persoană tolerantă, nu am să te vorbesc de rău și nu am să încerc să mă răzbun pe tine, iar dacă încă nu ai profitat suficient de mult, nu ezita să continui» ‒ este o așteptare realistă? Câți oameni ar putea reuși să facă asta? Așa se comportă omenirea coruptă în mod normal? (Nu.) Evident, este anormal ca acest lucru să se întâmple. De ce? Deoarece oamenii cu firi corupte, în special cei egoiști și răi, se luptă pentru propriile interese și nu se pot mulțumi cu faptul că alții își asigură propriile interese. Deci, acest fenomen, atunci când se petrece, este o anomalie. «Fii strict cu tine însuți și tolerant cu ceilalți» – această afirmație despre virtute, care reflectă înțelegerea deficitară a unui moralist social asupra naturii umane, cere oamenilor ceva care în mod clar nu se potrivește nici cu faptele, nici cu natura umană. Este ca și cum i-ai spune unui șoarece să nu facă găuri sau unei pisici să nu prindă șoareci. Este corect să faci o asemenea cerere? (Nu. Sfidează legile naturii umane.) Este o cerere deșartă și în mod clar nu se potrivește cu realitatea” (Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul? (6)”). Când le-am citit pentru prima dată, nu am înțeles pe deplin aceste cuvinte de la Dumnezeu, fiindcă mereu crezusem că „fii strict cu tine însuți și tolerant cu ceilalți” era un lucru bun. Mereu am admirat astfel de oameni și am năzuit să fiu ca ei. Însă, gândindu-mă atent la cuvintele lui Dumnezeu, am simțit că erau complet adevărate. M-am convins pe deplin. Mai ales când am citit asta: „Oamenii cu firi corupte, în special cei egoiști și răi, se luptă pentru propriile interese și nu se pot mulțumi cu faptul că alții își asigură propriile interese. Deci, acest fenomen, atunci când se petrece, este o anomalie. «Fii strict cu tine însuți și tolerant cu ceilalți» – această afirmație despre virtute, care reflectă înțelegerea deficitară a unui moralist social asupra naturii umane, cere oamenilor ceva care în mod clar nu se potrivește nici cu faptele, nici cu natura umană. Este ca și cum i-ai spune unui șoarece să nu facă găuri sau unei pisici să nu prindă șoareci.” Am avut un șoc! S-a dovedit că această idee pe care o sprijinisem nu era practică, se opunea umanității și era un lucru pe care oamenii pur și simplu nu-l puteau realiza. Nu poate deveni un standard de urmat. Analizându-mi comportamentul, acesta chiar era așa cum îl expusese Dumnezeu. Când eram strict cu mine și tolerant cu ceilalți, mă simțeam nedreptățit și supărat și chiar când o făceam, nu voiam cu adevărat, nu eram bucuros s-o fac. Ca în cazul lui Connor: știam prea bine că-și făcea de mântuială datoria, fiind leneș și iresponsabil. M-am înfuriat și am vrut să-i expun problemele, ca să poată să schimbe rapid lucrurile și să-mi fie un partener bun. Dar apoi mă gândeam că n-ar fi trebuit să fiu prea strict, că ar fi trebuit să fiu dur cu mine și tolerant cu ceilalți și apoi renunțam la ideea de a-i vorbi despre problemele sale. Consideram că puteam să sufăr puțin mai mult, să plătesc un preț mai mare și să nu-i cer prea multe, ca să nu par prea nepăsător, prea exigent. Eram responsabil pentru lucrarea câtorva grupuri, așa că deja aveam mult de muncă. În plus, faptul că trebuia să-l ajut să se ocupe de problemele din lucrarea lui m-a făcut să mă simt nedreptățit și să mă plâng, dar de dragul de a fi strict cu mine și tolerant cu ceilalți și ca aceștia să aibă o părere bună despre mine, n-am spus nimic și am tolerat situația. Aceasta era starea mea reală și ceea ce gândeam cu adevărat. Întocmai precum spune Dumnezeu: „Omul se naște egoist, omul este o creatură egoistă și e extrem de dedicat acestei filosofii satanice: «Fiecare om pentru el însuși și diavolul îl ia pe cel mai din spate». Oamenii cred că ar fi catastrofal și nefiresc să nu fie egoiști și să nu aibă grijă de ei înșiși atunci când li se întâmplă lucruri. Asta cred oamenii și așa acționează.” Toți suntem egoiști prin natura noastră, iar eu nu sunt o excepție. Când fac mai multe, simt amărăciune față de trudă și epuizare. Mă simt nedreptățit, supărat și nefericit. Dar tot nu mi-am urmat inima și am fost strict cu mine și îngăduitor cu ceilalți. Ce fire coruptă se ascunde de fapt în spatele acestei atitudini de a fi „strict cu tine însuți și tolerant cu ceilalți”? Când ești astfel, care sunt consecințele?

Am venit cu acea întrebare înaintea lui Dumnezeu, în rugăciune și căutare, și apoi am citit un pasaj din cuvintele Lui. „«Fii strict cu tine însuți și tolerant cu ceilalți», la fel ca și-n cazul zicalelor despre returnarea banilor pe care i-ai găsit și bucuria de a-i ajuta pe alții, este una dintre acele cerințe pe care cultura tradițională o are de la oameni, ca aceștia să acționeze cu virtute. În același mod, indiferent dacă o persoană poate atinge sau exercita o astfel de virtute, aceasta tot nu este standardul sau norma pentru măsurarea umanității sale. Este posibil să fii cu adevărat capabil de strictețe în ceea ce te privește și să ai standarde deosebit de înalte. S-ar putea să fii integru și să te gândești mereu la alții, fără să fii egoist și să-ți cauți propriile interese. Poți să pari deosebit de generos și altruist și să ai un puternic simț al responsabilității sociale și al binelui public. Personalitatea și calitățile tale nobile pot fi dezvăluite celor apropiați și celor pe care îi întâlnești și cu care interacționezi. Comportamentul tău poate să nu le dea niciodată altora niciun motiv să te învinovățească sau să te critice, reușind în schimb să stârnească laude generoase și chiar admirație. Oamenii te pot considera o persoană cu adevărat strictă cu ea însăși și tolerantă cu ceilalți. Totuși, acestea nu sunt altceva decât comportamente externe. Sunt gândurile și dorințele din adâncul inimii tale în concordanță cu aceste comportamente externe, cu aceste acțiuni pe care le trăiești în exterior? Răspunsul este nu, nu sunt. Temeiul pentru care poți acționa astfel este că există un motiv ulterior. Care este acel motiv, mai exact? Un lucru, cel puțin, se poate spune despre asta: este ceva nedemn de a fi menționat, ceva întunecat și rău. […] Se poate spune cu siguranță că cei mai mulți dintre aceia care-și impun să trăiască virtutea de a fi «stricți cu ei înșiși și toleranți cu ceilalți» sunt obsedați de statut. Mânați de firile lor corupte, nu se pot abține să nu urmărească prestigiul, importanța socială și statutul în ochii celorlalți. Toate aceste lucruri sunt legate de dorința lor de statut și sunt urmărite sub acoperirea unui comportament bun și virtuos. Și cum apar aceste lucruri pe care le urmăresc? Provin în întregime din firi corupte și sunt conduse de acestea. Așadar, oricum ar fi, dacă un om trăiește virtutea faptului de a fi «strict cu el însuși și tolerant cu ceilalți» și dacă o face la perfecțiune, nu poate schimba esența umanității lui. Prin deducție, asta înseamnă că nu-și poate schimba în niciun fel viziunea sau valorile și nu-și poate ghida atitudinile și perspectivele asupra tuturor felurilor de oameni, evenimente și lucruri. Nu așa stau lucrurile? (Ba da.) Cu cât un om este mai capabil de a fi strict cu sine și tolerant cu ceilalți, cu atât e mai bun la a se preface, a-i amăgi pe alții cu un comportament bun și cuvinte plăcute și cu atât mai înșelător și mai rău este. Cu cât este mai mult acest tip de persoană, cu atât sunt mai profunde dragostea sa și urmărirea statutului și a puterii. Oricât de impresionantă ar fi demonstrația lui de virtute și oricât de plăcut ar fi să o vedem, urmărirea nespusă din adâncul inimii lui, natura și esența sa și chiar ambițiile personale pot izbucni în orice moment. Prin urmare, oricât de virtuos este comportamentul lui, nu-i poate ascunde umanitatea intrinsecă sau ambițiile și dorințele. Nu poate ascunde natura și esența lui hidoasă, care nu iubește lucrurile pozitive, căreia îi e lehamite de adevăr și-l disprețuiește. Așa cum arată aceste fapte, zicala: «Fii strict cu tine însuți și tolerant cu ceilalți» este mai mult decât absurdă – îi dă în vileag pe acei oameni ambițioși care folosesc astfel de cuvinte și comportamente pentru a ascunde ambițiile și dorințele despre care nu pot vorbi” (Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul? (6)”). Din ceea ce dezvăluie cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că, dacă ești „strict cu tine însuți și tolerant cu ceilalți”, pari a fi înțelegător și mărinimos cu ceilalți, că denotă o minte deschisă și noblețe, dar, în adâncul sufletului, se ascunde un motiv de negrăit, întunecat și rău. Înseamnă să te dai mare printr-o purtare bună superficial, doar ca să fii admirat și să ai un statut și o reputație mai înalte printre ceilalți. Un astfel de om pare lăudabil din afară, dar de fapt, este un ipocrit, care se preface că e un om bun. M-am gândit la felul în care mă purtasem și la ce dezvăluisem în cazul lui Connor. Oricât de neglijent și iresponsabil a fost în lucrarea lui, eu nu numai că nu i-am spus asta, nu am avut părtășie și nu l-am tratat, dar am continuat să fiu înțelegător și permisiv. Oricât de ocupat eram, oricât de puțin timp aveam, mergeam să fac orice nu făcuse Connor. Chiar dacă era dificil sau obositor, eu perseveram. De fapt, făcând asta, nu eram mărinimos. Aveam motive ascunse. Îmi era teamă să nu-i rănesc mândria și să nu-l ofensez dacă îi spuneam direct. Atunci, ce ar fi crezut despre mine? Voiam să-mi consolidez poziția și să le fac celorlalți o impresie bună. N-o făceam din inimă; mă forțam de fiecare dată, ca să le arăt tuturor cât de generos eram, ca să le câștig admirația. Drept urmare, am devenit tot mai alunecos și viclean. Păream a fi un om înțelegător, dar motivele mele erau greșite. Le făceam oamenilor o impresie falsă, înșelându-i și păcălindu-i. Este asta o umanitate normală? În acel moment, am dobândit discernământ despre esența faptului de a fi „strict cu tine însuți și tolerant cu ceilalți”. Simțeam că motivele josnice ascunse în inima mea îmi făceau greață. Îi eram și foarte recunoscător lui Dumnezeu. Dacă El n-ar fi expus realitatea acelei părți ale culturii tradiționale, aș fi rămas ignorant, crezând că a fi „strict cu tine însuți și tolerant cu ceilalți” înseamna să ai o umanitate bună. În sfârșit, am înțeles că aceasta este o aberație pe care Satana o folosește ca să înșele și să corupă oamenii. Nu e deloc adevărul sau un standard de folosit în evaluarea umanității unei persoane. Ulterior, am citit alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu. „Indiferent cât de standardizate sunt cerințele și maximele umanității cu privire la caracterul moral sau cât de mult se potrivesc gusturilor, perspectivelor, dorințelor și chiar intereselor maselor, acestea nu sunt adevărul. Acesta este un lucru pe care trebuie să-l înțelegi. Pentru că nu reprezintă adevărul, ar trebui să te grăbești să le tăgăduiești și să le abandonezi. De asemenea, trebuie să le diseci esența, precum și rezultatele care apar din trăirea lor. Pot acestea să-ți aducă o reală pocăință? Te pot ajuta cu adevărat să te cunoști? Te pot determina într-adevăr să trăiești asemănarea umană? Nu pot face niciunul dintre aceste lucruri. Te vor face doar să fii ipocrit și neprihănit de sine. Te vor face mai șiret și mai rău. Sunt unii care spun: «În trecut, când am susținut aceste părți ale culturii tradiționale, ne simțeam oameni buni. Când alții au văzut cum ne comportam, au crezut că și noi eram oameni buni. Dar, de fapt, în inima noastră știm de ce fel de rău suntem capabili. Câteva fapte bune nu fac decât să-l mascheze. Dar dacă ar fi să renunțăm la comportamentul bun pe care ni-l cere cultura tradițională, ce am face în schimb? Ce comportament și acțiuni vor aduce onoare lui Dumnezeu?» Ce părere ai despre această întrebare? Încă nu știu ei ce adevăr ar trebui să practice aceia care cred în Dumnezeu? Dumnezeu a rostit foarte multe adevăruri și sunt atât de multe pe care oamenii ar trebui să le practice. Așadar, de ce refuzi să practici adevărul și insiști să fii un fals binefăcător și un ipocrit? De ce te prefaci? […] Pe scurt, scopul aducerii acestor maxime morale în discuție nu este doar să vă permită să aflați că sunt noțiunile și închipuirile oamenilor și că vin de la Satana. Este de a vă face să înțelegeți că esența acestor lucruri e falsă, mascată și înșelătoare. Chiar dacă oamenii se comportă bine, asta nu înseamnă în niciun caz că trăiesc umanitatea normală. Mai degrabă, ei se folosesc de falsul comportament pentru a-și ascunde intențiile și scopurile și pentru a-și camufla firile, naturile și esențele corupte. Drept urmare, omenirea devine din ce în ce mai bună la a se preface și a-i păcăli pe alții, făcându-i și mai corupți și răi. Standardele morale ale culturii tradiționale susținute de omenirea coruptă nu sunt deloc compatibile cu adevărul rostit de Dumnezeu și nici nu sunt în concordanță cu nimic din ce-i învață Dumnezeu pe oameni. Între cele două lucruri nu există nicio legătură. Dacă încă sprijini cultura tradițională, atunci ai fost pe deplin indus în eroare și otrăvit. Dacă există vreo chestiune în care susții cultura tradițională și respecți principiile și punctele de vedere ale acesteia, atunci încalci adevărul, te răzvrătești împotriva lui Dumnezeu și I te opui în acea privință. Dacă susții oricare dintre aceste maxime morale și le ești loial, dacă le tratezi drept criterii sau ca punct de referință din care să percepi oamenii sau circumstanțele, atunci ai săvârșit o eroare. Dacă judeci sau rănești oamenii cu acestea într-o anumită măsură, ai săvârșit un păcat. Dacă insiști mereu să evaluezi pe toată lumea după standardele morale ale culturii tradiționale, atunci numărul de oameni pe care i-ai condamnat și nedreptățit va crește în continuare, iar tu cu siguranță Îl vei condamna pe Dumnezeu și I te vei împotrivi. Atunci vei fi un arhipăcătos” (Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul? (5)”). Cugetând la cuvintele lui Dumnezeu, m-am edificat. Când observăm că cineva e superficial, viclean sau iresponsabil în lucrare, ar trebui să îi spunem asta sau să-l emondăm și tratăm, ca să poată vedea natura și consecințele nepăsării și să se schimbe la timp. Asta ar trebui să facă cineva cu o umanitate bună. Însă ca să-mi mențin imaginea și statutul, am fost îngăduitor și tolerant și nu am spus nimic despre problemele pe care le-am văzut. Drept urmare, Connor n-a fost conștient de firea lui coruptă și a continuat să fie nepăsător și iresponsabil în datoria lui. Asta înseamnă să afectezi intrarea în viață a oamenilor și e o fărădelege. Nu țineam deloc cont de el și nu-l înțelegeam, ci îl răneam. Am văzut că nu eram deloc un om bun. Nu numai că răneam frații și surorile, dar întârziam și afectam lucrarea bisericii. Am experimentat personal că „Fii strict cu tine însuți și tolerant cu ceilalți” nu e adevărul, că acestea nu sunt cuvinte bune după care să trăim, ci o aberație pe care Satana o folosește ca să înșele și să corupă oamenii. Nu-l mai puteam lăsa pe Satana să se joace cu mine. Trebuia să fac ceea ce cere Dumnezeu, folosind cuvintele Lui drept fundament și adevărul drept standard pentru a vedea și a face lucrurile. După aceea, când observam probleme la Connor, nu-l mai toleram. I le arătam ca să poată să le înțeleagă și să se schimbe.

Curând, mi s-a dat răspunderea pentru alt proiect. În vreme ce îl verificam, am observat că un frate nu era serios în datoria lui și că era neglijent în tot ce făcea. Voiam doar să mă ocup eu și să termin odată, să evit să-i arăt problema și să-l fac de rușine. Atunci mi-am dat seama că aveam aceste gânduri ca să-mi protejez interesele, ca să-mi consolidez o imahine bună în fața celorlalți. Nu voiam să-i arăt problema de teamă să nu-l ofensez. Acesta e un motiv josnic! Mi-am amintit un lucru spus de Dumnezeu: „În același timp în care îți îndeplinești corect îndatoririle, trebuie să te asiguri că nu faci nimic care să nu fie în avantajul intrării în viață a aleșilor lui Dumnezeu și să nu spui nimic care nu este de ajutor fraților și surorilor. Cel puțin, nu trebuie să faci nimic care să fie împotriva conștiinței tale și să nu faci absolut nimic rușinos. În mod special, nu trebuie să faci, sub nicio formă, ceva ce se răzvrătește sau se împotrivește lui Dumnezeu și nu trebuie să faci nimic care perturbă lucrarea sau viața bisericii. Fii drept și onorabil în tot ceea ce faci și asigură-te că fiecare acțiune a ta este prezentabilă înaintea lui Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cum este relația ta cu Dumnezeu?”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au arătat principiul după care să acționez. Orice aș face, trebuie să fie edificator și în beneficiul intrării în viață a celorlalți. În plus, trebuie să accept deschis analiza minuțioasă a lui Dumnezeu. Când am văzut că acel frate era neglijent în datoria lui, ar fi trebuit să-i spun, ca să poată să-și vadă problema și să se schimbe rapid. Asta era în beneficiul intrării lui în viață și al lucrării bisericii. Dacă nu spuneam nimic, ci doar îl ajutam la treabă în tăcere, nu și-ar fi putut vedea problemele și n-ar fi progresat în datoria lui. La gândul acesta, i-am spus despre problemele pe care le-am văzut în lucrarea lui. După ce m-a ascultat, a vrut să se schimbe. M-am simțit foarte liniștit și împăcat după ce am pus asta în practică și am obținut rezultate mai bune decât înainte în datoria noastră. Slavă lui Dumnezeu Atotputernic!