de Mi Hui, China

În 2021, răspundeam de lucrarea de udare de la biserică. În acea vreme, conducătorii ne supravegheau și monitorizau lucrarea, interesându-se frecvent de progresele pe care le făceam și dacă aveam probleme sau dificultăți în îndeplinirea datoriei. La început, răspundeam în mod activ, însă, treptat, am devenit nerăbdătoare și m-am gândit: „Faptul că ne monitorizează mereu ne dă prea mare bătaie de cap. Cine știe cât de mult timp ne irosim? Nu-mi va afecta asta rezultatele lucrării? Dacă rezultatele mele sunt slabe, oare conducătorii nu mă vor demite?” Având aceste gânduri, am devenit foarte potrivnică față de acea supraveghere din partea conducătorilor.

Conducătorii au trimis odată o scrisoare pentru a înțelege stadiul lucrării noastre, punând diverse întrebări, precum câți oameni acceptaseră Evanghelia luna aceea, câți nou-veniți nu participaseră regulat la adunări și de ce, care erau concepțiile lor religioase și cum aveam părtășie pentru a le rezolva. Văzând toate acele întrebări, m-am simțit tulburată și m-am gândit: „Atâtea chestiuni de acoperit, iar eu trebuie să le trec în revistă și să le discut pe toate cu udătorii. Va fi așa o risipă de timp!” Așa că, în inima mea, m-am împotrivit: „Faptul că puneți atâtea întrebări detaliate despre lucrare ne irosește prea mult timp! Pe urmă, dacă rezultatele lucrării noastre de udare sunt slabe, veți spune oare că n-am făcut o lucrare reală și că nu am abilitate pentru lucrare?” Când am văzut că și surorile care mi-erau partenere de lucrare se simțeau tulburate, m-am gândit: „Dacă și ele cred că asta este o risipă de timp, atunci putem, ca echipă, să le facem conducătorilor o sugestie. Astfel, când vor monitoriza lucrarea în viitor, poate conducătorii nu vor mai pune întrebări atât de precise și vor fi expuse mai puține neajunsuri în lucrarea mea.” Așa că, pe jumătate în glumă, am spus: „Conducătorilor cred că le pasă cu-adevărat de noi, de pun întrebări așa detaliate despre lucrarea noastră.” De cum am spus asta, o soră a intervenit în discuție și a zis: „Până la cel mai mic detaliu!” Când am auzit că sora gândea la fel ca mine, am râs și am spus: „Și-așa suntem toate destul de ocupate. Faptul că trebuie să înțelegem și să răspundem la aceste întrebări ne dă prea mare bătaie de cap. N-o să afecteze asta eficiența lucrării noastre de udare?” Văzând că celelalte surori dădeau din cap a aprobare, m-am simțit în taină fericită: „Se pare că sunt toate împotrivă. Mai târziu, putem să ne reunim și să le facem sugestii conducătorilor. Astfel, ei nu ne vor mai controla mereu lucrarea.” Instigate de mine, ori de câte ori încercau conducătorii să afle despre lucrarea noastră, partenerele mele de lucrare păreau tulburate și, chiar dacă răspundeau, o făceau cu reticență, în câteva propoziții. Nu prezentau în detaliu problemele și abaterile legate de lucrare, așa încât conducătorii nu puteau înțelege ori soluționa problemele legate de lucrarea noastră. Ca atare, lucrarea noastră de udare nu s-a îmbunătățit.

Cu altă ocazie, conducătorii au descoperit că noi nu acordam suficientă atenție cultivării udătorilor și au trimis o scrisoare pentru a avea părtășie despre importanța acelei lucrări și a ne comunica o serie de metode de practică bune. De asemenea, scrisoarea sublinia că noi nu purtam o povară pentru acea lucrare de cultivare, că întârziam cu implementarea și că eficiența noastră era prea scăzută, ceea ce nu numai că îi priva pe frați și surori de instruire, ci și afecta direct lucrarea de udare. Conducătorii voiau să tratăm această chestiune ca pe una importantă și ne cereau să instruim rapid câțiva nou-veniți pentru a practica udarea. După ce am văzut scrisoarea, am simțit că opun rezistență: „Cereți mult prea mult. Acești nou-veniți abia au început să se instruiască în datoria lor. Vă închipuiți că sunt așa ușor de cultivat? Voi aveți experiență în instruirea oamenilor, dar nu ne puteți cere să atingem standardul vostru!” Însă apoi m-am gândit: „Dacă mă plâng direct lor, oare conducătorii vor crede că nu am abilitate pentru lucrare? Nu pot lăsa să se întâmple asta! Trebuie să-i fac să priceapă că această cerință este imposibil de îndeplinit pentru întreaga noastră echipă. În felul acesta, conducătorii nu ne pot face nimic, și chiar dacă insistă cu această chestiune, nu sunt singura implicată.” Încruntându-mă, am spus, cu oarecare dificultate: „Cerința conducătorilor e cam mare, iar experiența noastră nu se poate compara cu a lor.” De cum am spus asta, una câte una, surorile au dat din cap a aprobare. Una dintre ele a spus: „Conducătorii sunt oameni cu calibru înalt și lucrează foarte eficient. Cum ne-am putea compara cu ei?” Alta a spus: „Conducătorii cer prea mult de la noi. Cum putem face această lucrare de acum înainte?” Văzând că toată lumea simțea la fel, am fost foarte fericită, gândindu-mă: „Ar trebui ca acum conducătorii să nu ne poată face nimic. La urma urmei, nu pot demite întreaga echipă!” A doua zi, le-am trimis conducătorilor o scrisoare de răspuns care prezenta toate dificultățile pe care le aveam în îndeplinirea datoriei, așa încât să ne poată înțelege situația. La finalul scrisorii, am adăugat intenționat un rând care suna așa: „Acestea sunt rezultatele lucrării noastre în prezent și nu este ușor să le îmbunătățim.” În scrisoare, am accentuat cuvântul „noastră”, astfel încât conducătorii să știe că era opinia noastră colectivă. În felul acesta, ei nu aveau să ne mai impună cerințe atât de mari. Spre surprinderea mea, însă, la următoarea adunare conducătorii m-au emondat și m-au expus, spunând că nu purtam o povară în îndeplinirea datoriei și nu mă străduiam să mă perfecționez. Au spus că răspândeam negativitate, formam o clică și le instigam pe surori să mi se alăture în atitudinea de împotrivire, că întârziam cultivarea nou-veniților, perturbam lucrarea bisericii și nu jucam deloc un rol pozitiv în cadrul grupului. În cele din urmă, m-au demis.

După ce am fost demisă, m-am simțit plină de remușcări și foarte mâhnită. Știam că provocasem necazuri, săvârșisem rele și Îl ofensasem pe Dumnezeu. Când mă confruntam cu probleme, nu căutam adevărul, ci răspândeam concepții care îi făceau pe toți să trăiască într-o stare de negativitate și pasivitate. Obstrucționam cu-adevărat lucrarea bisericii. Ulterior, când am reflectat la situația mea, am găsit acest fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Întrucât în inimile lor antihriștii se îndoiesc mereu de esența divină a lui Hristos și au întotdeauna o fire neascultătoare, atunci când Hristos le cere să facă lucruri, ei mereu le cercetează cu atenție, le dezbat și le cer oamenilor să stabilească dacă sunt sau nu corecte. Este aceasta o problemă gravă? (Da.) Ei nu abordează aceste lucruri din perspectiva supunerii față de adevăr; în schimb, le abordează în opoziție față de Dumnezeu. Aceasta este firea antihriștilor. Când aud poruncile și aranjamentele de lucru ale lui Hristos, nu le acceptă și nu se supun acestora, ci încep să discute. Și despre ce discută? Discută despre cum să practice supunerea? (Nu.) Discută dacă poruncile și cuvintele lui Hristos sunt corecte sau greșite și cercetează dacă ar trebui sau nu îndeplinite. Este atitudinea lor una a oamenilor care vor cu adevărat să ducă la îndeplinire aceste lucruri? Nu, vor să încurajeze mai mulți oameni să fie ca ei, să nu facă aceste lucruri. Și, nefăcându-le, înseamnă oare că practică adevărul supunerii? Evident că nu. Așadar, ce fac ei? (Se opun.) Nu doar că se opun lui Dumnezeu, ci caută și opoziția colectivă. Aceasta este natura acțiunilor lor, nu-i așa? Opoziție colectivă: să-i facă pe toți la fel ca ei, să-i determine pe toți să gândească la fel ca ei, să spună la fel ca ei, să decidă la fel ca ei, opunându-se colectiv hotărârii și poruncilor lui Hristos. Acesta este modul de a opera al antihriștilor. Convingerea antihriștilor este: «Nu este o crimă dacă toată lumea o face», așa că îi îndeamnă pe alții să se opună lui Dumnezeu împreună cu ei, crezând că, în acest caz, casa lui Dumnezeu nu le va putea face nimic. Nu este o prostie? Abilitatea antihriștilor de a se opune lui Dumnezeu este extrem de limitată, sunt singuri. Așadar, încearcă să recruteze oameni ca să se opună lui Dumnezeu în mod colectiv, gândind în inimile lor: «Voi induce în eroare un grup de oameni și îi voi face să gândească și să acționeze în același mod ca mine. Împreună, vom respinge cuvintele lui hristos, vom zădărnici cuvintele lui dumnezeu și le vom opri să dea roade. Și când va veni cineva să-mi verifice lucrarea, voi spune că toată lumea a hotărât să o facă așa și apoi vom vedea noi cum te descurci cu asta. Nu o voi face pentru tine, nu intenționez să duc asta la bun sfârșit, și să vedem ce îmi faci!» […] nu sunt odioase aceste lucruri care se manifestă în antihriști? (Sunt extrem de odioase.) Și ce le face să fie odioase? Acești antihriști își doresc să pună mâna pe putere în casa lui Dumnezeu; cuvintele lui Hristos nu pot fi implementate de aceștia, iar ei nu le vor împlini. Desigur, un alt tip de situație ar putea fi implicat și atunci când oamenii sunt incapabili să se supună cuvintelor lui Hristos: unii au un calibru slab, nu pot înțelege cuvintele lui Dumnezeu când le aud și nu știu cum să le ducă la îndeplinire; chiar dacă îi înveți cum să o facă, ei tot nu sunt în stare. Aceasta este o chestiune diferită. Subiectul despre care avem părtășie chiar acum este esența antihriștilor, care nu are legătură cu abilitatea sau inabilitatea oamenilor de a face lucruri sau cu ce fel de calibru au; se referă la firea şi esenţa antihriștilor. Ei se opun întru totul lui Hristos, rânduielilor de lucru ale casei lui Dumnezeu și adevărurilor-principii. Nu dau dovadă de supunere, ci doar de împotrivire. Acesta este un antihrist” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul zece: Ei disprețuiesc adevărul, sfidează cu obrăznicie principiile și ignoră rânduielile casei lui Dumnezeu (Partea a patra)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama de natura gravă a acțiunilor mele, mai ales după ce am văzut cuvintele lui Dumnezeu expunând faptul că antihriștilor le lipsește o atitudine supusă față de cerințele lui Dumnezeu și rânduielile lucrării casei lui Dumnezeu, pe care nu le acceptă niciodată. Inimile lor sunt pline de împotrivire și confruntare, iar ei îi induc în eroare pe alții și îi raliază pentru a se opune. Amintindu-mi cum mă purtam pe atunci, am văzut că și comportamentul meu era de aceeași natură cu al lor. Când conducătorii ne monitorizau lucrarea în detaliu, nu voiam să-mi bat capul și mă îngrijoram că irosesc un timp pe care-l puteam petrece îndeplinindu-mi datoria, afectând rezultatele lucrării. Nu puteam accepta asta, așa că răspândeam idei preconcepute împotriva conducătorilor și le instigam pe surorile din echipă să mi se alăture într-un front comun și să li se opună. Când conducătorii au evidențiat că progresul nostru era lent și că ne lipseau rezultatele, arătându-ne cum să îmbunătățim eficiența lucrării, m-am împotrivit, am protestat și am refuzat să mă supun. Simțeam că cerințele conducătorilor erau exagerate și că ei nu înțelegeau dificultățile noastre reale. Când aceștia aveau părtășie despre moduri de a îmbunătăți eficiența lucrării noastre, nu voiam să ascult. Pentru a-i face pe conducători să fie mai îngăduitori, să reducă cerințele și să înțeleagă că nu doar eu eram răspunzătoare de rezultatele slabe ale lucrării, am răspândit printre frați și surori ideea că cerințele conducătorilor erau prea mari, astfel încât să simtă și ei că liderii ne îngreunau munca și instigându-i să mi se alăture în împotrivire. Eram foarte vicleană și spuneam lucruri pline de motive ascunse și tertipuri satanice, folosindu-mă de alți oameni pentru a-mi atinge scopul. Conducătorii voiau o înțelegere amănunțită a lucrării noastre ca să descopere și să corecteze rapid problemele și abaterile, să ne ajute să lucrăm mai eficient și să-i cultivăm cât mai repede pe nou-veniți, ca aceștia să-și poată face datoria. Conducătorii făceau o lucrare precisă, în conformitate cu cerințele lui Dumnezeu și cu rânduielile bisericii. Însă eu nu m-am supus, dimpotrivă, m-am împotrivit. Asta nu însemna că le îngreunam conducătorilor situația; de fapt, mă împotriveam lucrării bisericii și cerințelor lui Dumnezeu și mă plasam pe o poziție cu totul opusă față de El. I-am indus în eroare și instigat pe toți să-mi țină partea, așa încât să gândească la fel ca mine și să spună aceleași lucruri ca mine, opunându-se împreună rânduielilor bisericii. Ceea ce dezvăluisem era firea unui antihrist, iar eu jucam rolul de slugă a Satanei! Vorbeam negativ pentru a-i induce în eroare pe frați și surori, ca să nu se mai gândească niciunul să progreseze și să fie toți mulțumiți de cum stăteau lucrurile, făcându-și zilnic datoria într-un mod superficial, iar lucrarea de udare producea mereu rezultate slabe. Săvârșeam răul împiedicând și perturbând lucrarea bisericii. Când mi-am dat seama de asta, a început să-mi fie teamă. Dacă aș fi continuat așa, aș fi făcut și mai mult rău, devenind în cele din urmă un antihrist, și aș fi fost dezvăluită și eliminată. Am venit în fața lui Dumnezeu și m-am rugat: „O, Dumnezeule, faptul că am fost demisă a fost un semn limpede al dreptății Tale. Fiind expusă și judecată de cuvintele Tale, am dobândit o mai bună înțelegere a firii mele de antihrist. Prin demiterea mea, m-ai ocrotit, ba chiar mai mult, m-ai mântuit. Îți sunt recunoscătoare!”

După aceea, am găsit alte două fragmente din cuvintele lui Dumnezeu care expuneau această fațetă a firii corupte a omenirii. Dumnezeu Atotputernic spune: „Antihriștii lansează deseori un set de teorii pentru a-i induce în eroare pe oameni și, indiferent de sarcina de lucru pe care o pun în aplicare, ei au ultimul cuvânt, încălcând în totalitate adevărurile-principii. Privind din perspectiva manifestărilor antihriștilor, care este, mai exact, firea lor? Sunt ei oameni care iubesc lucrurile pozitive și adevărul? Au ei o supunere adevărată față de Dumnezeu? (Nu.) Esența lor este de a fi scârbiți de adevăr și de a-l urî. Mai mult, sunt atât de aroganți, încât își pierd orice rațiune, lipsindu-le chiar conștiința și rațiunea de bază pe care oamenii ar trebui să le aibă. Astfel de oameni nu sunt vrednici să fie numiți umani. Nu se poate spune despre ei decât că sunt cei din șleahta Satanei; sunt diavoli. Oricine nu acceptă câtuși de puțin adevărul este un diavol; acest lucru este dincolo de orice îndoială” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul zece: Ei disprețuiesc adevărul, sfidează cu obrăznicie principiile și ignoră rânduielile casei lui Dumnezeu (Partea a patra)”]. „În inimile antihriștilor, care este atitudinea lor față de practicarea adevărului și supunerea față de Hristos? Un singur cuvânt: împotrivire. Ei continuă să se împotrivească. Și care este firea cuprinsă în această împotrivire? Ce îi dă naștere? Neascultarea este cea care îi dă naștere. În ceea ce privește firea, aceasta este aversiune față de adevăr, prezența neascultării în inimile lor, faptul că ei nu vor să se supună. Și, așadar, ce gândesc antihriștii în inimile lor când casa lui Dumnezeu cere conducătorilor și lucrătorilor să învețe să lucreze împreună în armonie, în loc ca o singură persoană să ia toate deciziile, să învețe cum să discute cu ceilalți? «Este mult prea problematic să discutăm totul cu oamenii! Pot să iau eu decizii cu privire la aceste lucruri. Să lucrezi cu alții, să vorbești cu ei, să faci lucrurile conform principiului, cât de slab, cât de jenant!» Antihriștii cred că înțeleg adevărul, că totul este clar pentru ei, că au propriile perspective și moduri de a face lucrurile și, așadar, sunt incapabili să colaboreze cu alții, nu discută nimic cu oamenii, fac totul cum vor și nu cedează în fața nimănui altcuiva! Deși antihriștii declară verbal că sunt dispuși să se supună și să colaboreze cu ceilalți, indiferent cât de bune par răspunsurile lor din exterior, cât de frumos sună cuvintele lor, ei sunt incapabili să-și schimbe starea de răzvrătire, incapabili să-și schimbe firile satanice. Totuși, lăuntric, sunt de o opoziție feroce; în ce măsură? Dacă s-ar explica în limbajul cunoașterii, acesta este un fenomen care se petrece atunci când două lucruri de naturi diferite sunt puse laolaltă: repulsia, pe care o putem interpreta ca «opoziție». Tocmai aceasta este firea antihriștilor: împotrivirea faţă de Cel de mai sus. Le place să se împotrivească Celui de mai sus și nu ascultă de nimeni” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul zece: Ei disprețuiesc adevărul, sfidează cu obrăznicie principiile și ignoră rânduielile casei lui Dumnezeu (Partea a patra)”]. Dumnezeu spune că ura față de adevăr și împotrivirea față de Dumnezeu reprezintă natura-esență a unui antihrist, iar eu mi-am dat seama că dezvăluiam firea unui antihrist. Supravegherea conducătorilor mă irita și îi opuneam rezistență. Simțeam că aceasta ne irosea timpul și că liderii ne cereau prea mult permițându-ne să îmbunătățim rezultatele lucrării. Nu voiam să mă supun, ci continuam să mă împotrivesc. De fapt, conducătorii evidențiau problemele și abaterile din lucrarea noastră, iar eu ar fi trebuit să accept asta și să reflectez serios la motivele din spatele rezultatelor atât de slabe ale lucrării: dacă era vorba de o atitudine neglijentă față de îndeplinirea datoriei mele sau de faptul că nu vedeam deslușit lucrurile și nu puteam folosi adevărul pentru a rezolva dificultățile și problemele fraților și surorilor. Aflând aceste motive, era de așteptat să pot să remediez rapid lucrurile și să mă schimb. Însă eu nu acceptam adevărul și nu reflectam deloc și nu mă învinuiam sau mă simțeam culpabilă că nu-mi făceam bine datoria. Pentru a evita să fiu demisă, am făcut tot posibilul să-i instig pe toți să mi se alăture în opoziția față de conducători. Dumnezeu cere ca liderii să monitorizeze și să supravegheze lucrarea, ceea ce este un lucru pozitiv. Însă eu opuneam rezistență și mă împotriveam. Din afară, părea că opun rezistență conducătorilor, însă, în esență, eram potrivnică adevărului și uram lucrurile pozitive, obstrucționând și perturbând lucrarea bisericii. Înțelegând că eram scârbită de adevăr și că mă opuneam chiar lui Dumnezeu, mi-am dat seama cât era de cumplită firea mea satanică! M-am gândit la anumiți antihriști care fuseseră excluși din biserică. Când erau ajutați, corectați și emondați, ei nu acceptau niciodată adevărul și nu reflectau asupra lor. Dacă cineva le supraveghea lucrarea sau le dădea sugestii, erau cuprinși de furie din cauză că se simțeau umiliți, iar apoi priveau persoana respectivă ca pe un dușman. Vociferau și aberau cu încăpățânare, se opuneau până-n pânzele albe și chiar săvârșeau rele care prejudiciau serios lucrarea bisericii, totuși nu simțeau nicio remușcare. Până la urmă, au fost excluși de către biserică. Toate acestea erau din cauza naturii lor de antihriști, care era scârbită de adevăr și îl ura. Oare nu dezvăluiam și eu aceeași fire ca acei antihriști? Dacă nu mă căiam, mai devreme sau mai târziu aveam să fiu și eu dezvăluită de Dumnezeu și eliminată.

Ulterior, m-am mai gândit la ceva: de ce le instigasem pe surori să se opună supravegherii conducătorilor? Care era motivul de bază pentru asta? În căutarea mea, am găsit acest fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Înainte ca oamenii să experimenteze lucrarea lui Dumnezeu și să înțeleagă adevărul, natura Satanei este cea care preia controlul în ei și îi domină. Ce lucruri specifice sunt în acea natură? De exemplu, de ce ești egoist? De ce trebuie să îți protejezi propria poziție? De ce ai sentimente atât de puternice? De ce te bucuri de acele lucruri nedrepte? De ce îți plac cele rele? Care este baza preferinței tale pentru aceste lucruri? De unde vin aceste lucruri? De ce ești așa de fericit să le accepți? De pe acum, ați ajuns cu toții să înțelegeți că motivul principal din spatele tuturor acestor lucruri este că otrava Satanei e înăuntrul omului. Așadar, ce este otrava Satanei? Cum poate fi ea exprimată? De exemplu, dacă întrebi: «Cum ar trebui să trăiască oamenii? Pentru ce ar trebui să trăiască ei?», oamenii vor răspunde: «Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate.» Această singură frază exprimă sursa problemei. Filosofia și logica Satanei au devenit viața oamenilor. Indiferent ce urmăresc oamenii, o fac pentru ei înșiși – și, astfel, trăiesc doar pentru ei înșiși. «Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate» – aceasta este filosofia de viață a omului și reprezintă, de asemenea, natura umană. Aceste cuvinte au devenit deja natura omenirii corupte și sunt adevărata zugrăvire a naturii satanice pe care o are omenirea coruptă. Această natură satanică a devenit deja baza existenței omenirii corupte. Vreme de câteva mii de ani, omenirea coruptă a trăit cu acest venin al Satanei, chiar până în zilele noastre. Tot ceea ce face Satana este de dragul propriilor dorințe, de dragul propriilor ambiții și scopuri. Își dorește să-L depășească pe Dumnezeu, să se elibereze de Dumnezeu și să preia controlul asupra tuturor lucrurilor create de Dumnezeu. Astăzi, atât de corupți sunt oamenii de Satana: toți au naturi satanice, toți încearcă să-L tăgăduiască pe Dumnezeu și să I se împotrivească și vor să-și controleze propriile destine și încearcă să se opună orchestrărilor și aranjamentelor lui Dumnezeu. Ambițiile și dorințele lor sunt exact aceleași ca ale Satanei. Prin urmare, natura omului este natura Satanei” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să mergi pe calea lui Petru”). După ce am terminat de citit cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că principalul motiv pentru care mă comportam în felul acela era natura mea satanică, firea satanică dinlăuntrul meu. Trăiam în conformitate cu filosofia satanică, potrivit căreia: „Fiecare om pentru el însuşi şi diavolul îl ia pe cel mai din spate”, și devenisem incredibil de egoistă și de vicleană. În tot ce făceam și spuneam, scopul era să mă protejez și să-mi apăr interesele. Mă temeam că, atunci când liderii ne supravegheau lucrarea și descopereau probleme în modul în care-mi făceam datoria, aveam să fiu demisă. Așa că unelteam și conspiram, semănând nemulțumire împotriva conducătorilor, atrăgându-i și instigându-i pe frați și surori să mi se alăture într-un front unit împotriva supravegherii din partea conducătorilor. Asta i-ar fi înștiințat pe conducători că nu doar eu aveam o eficiență scăzută în înfăptuirea lucrării, ci era o problemă colectivă. Pentru a-mi apăra statutul, m-am gândit cum să procedez cu liderii și să mă protejez, ceea ce a dăunat lucrării bisericii. Cu cât reflectam mai mult, cu atât simțeam mai acut lipsa mea de umanitate. În inima mea, am simțit o remușcare adâncă și m-am rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Am săvârșit răul și am perturbat lucrarea bisericii. Sunt gata să mă căiesc pe deplin, să accept supravegherea și îndrumarea conducătorilor și să-mi îndeplinesc conștiincios datoria ca ființă creată.”

Citind cuvintele lui Dumnezeu, am ajuns ulterior să înțeleg cum să tratez corect supravegherea și îndrumarea conducătorilor. Dumnezeu Atotputernic spune: „Cu toate că, astăzi, mulți oameni fac o datorie, sunt doar câțiva care urmăresc adevărul. Foarte puțini oameni urmăresc adevărul și intră în realitate pe măsură ce își fac datoria; pentru majoritatea, încă nu există principii în modul în care fac lucrurile, încă nu sunt oameni care I se supun cu adevărat lui Dumnezeu; doar pretind că iubesc adevărul și că sunt dispuși să-l urmărească și să lupte pentru el, totuși, încă nu se știe cât de mult le va dura hotărârea. Oamenii care nu urmăresc adevărul sunt predispuși să-și dezvăluie firile corupte oricând și oriunde. Sunt lipsiți de orice simț al responsabilității față de datoria lor, sunt adesea superficiali, acționează așa cum doresc și sunt chiar incapabili să accepte emondarea. De îndată ce devin pesimiști și slabi, sunt predispuși să-și abandoneze datoria – acest lucru se întâmplă des, nimic nu este mai obișnuit; așa se comportă toți cei care nu urmăresc adevărul. Prin urmare, atunci când oamenii încă nu au obținut adevărul, nu sunt de încredere și nu sunt serioși. Ce înseamnă că nu sunt de încredere? Înseamnă că, atunci când întâmpină dificultăți sau eșecuri, sunt predispuși să se prăbușească și să devină pesimiști și slabi. Cineva care este adesea pesimist și slab este o persoană de încredere? Cu siguranță că nu. Dar oamenii care înțeleg adevărul sunt diferiți. Oamenii care chiar înțeleg adevărul cu siguranță că au o inimă temătoare de Dumnezeu și o inimă supusă lui Dumnezeu și numai oamenii cu o inimă temătoare de Dumnezeu sunt oameni de încredere; oamenii fără o inimă temătoare de Dumnezeu nu sunt de încredere. Cum ar trebui abordați oamenii fără o inimă temătoare de Dumnezeu? Desigur, ar trebui să li se acorde asistență și sprijin iubitor. Ar trebui să fie monitorizați mai mult pe măsură ce își fac datoria și să li se acorde mai mult ajutor și instrucțiuni; numai atunci se poate garanta că își vor face datoria în mod eficient. Și care este scopul de a face asta? Scopul principal este de a susține lucrarea casei lui Dumnezeu. În al doilea rând, este pentru identificarea cu promptitudine a problemelor, pentru a-i aproviziona prompt, pentru a-i sprijini sau emonda, corectându-le abaterile și compensându-le neajunsurile și deficiențele. Acest lucru este benefic pentru oameni; nu este nimic răuvoitor în asta. A-i supraveghea pe oameni, a-i observa, a încerca să-i înțelegi – toate acestea sunt pentru a-i ajuta să pășească pe calea corectă a credinței în Dumnezeu, pentru a le permite să-și facă datoria așa cum o cere Dumnezeu și conform principiilor, pentru a-i împiedica să provoace vreo tulburare sau întrerupere și pentru a-i împiedica să facă lucrări inutile. Scopul pentru a face acest lucru se referă în întregime la a da dovadă de responsabilitate față de ei și față de lucrarea casei lui Dumnezeu; nu există rea voință în acest lucru” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (7)”]. „Casa lui Dumnezeu îi supraveghează, observă și încearcă să-i înțeleagă pe aceia care fac o datorie. Sunteți în stare să acceptați acest principiu al casei lui Dumnezeu? (Da.) Este un lucru minunat dacă poți accepta supravegherea, observarea și încercarea de a înțelege din partea casei lui Dumnezeu . Te ajută să-ți îndeplinești datoria, să fii capabil să ți-o faci într-o manieră conform standardelor și să satisfaci intențiile lui Dumnezeu. Îți aduce beneficii și te ajută, fără să existe niciun dezavantaj. Odată ce ai înțeles acest principiu, nu ar trebui atunci să nu mai ai vreun sentiment de împotrivire sau precauția față de supravegherea din partea conducătorilor, a lucrătorilor și a aleșilor lui Dumnezeu? Cu toate că, uneori, cineva încearcă să te înțeleagă, te observă și îți supraveghează lucrarea, acesta nu este un lucru pe care să-l iei personal. De ce spun asta? Deoarece sarcinile care sunt acum ale tale, datoria pe care o îndeplinești și orice activitate pe care o faci nu reprezintă treburile particulare sau lucrarea personală a unei singure persoane; implică lucrarea casei lui Dumnezeu și are legătură cu o parte a lucrării lui Dumnezeu. Prin urmare, când cineva petrece puțin timp supraveghindu-te sau observându-te ori dacă ajunge să te înțeleagă în profunzimile tale, încercând să aibă o discuție sinceră cu tine și să afle care a fost starea ta în acest răstimp și chiar, uneori, când atitudinea sa este puțin mai dură, te emondează și te disciplinează puțin și îți aduce câteva reproșuri, toate acestea sunt pentru că are o atitudine conștiincioasă și responsabilă față de lucrarea casei lui Dumnezeu. Nu ar trebui să ai vreun gând sau sentiment negativ față de acest lucru. Ce înseamnă dacă poți accepta când alții te supraveghează, te observă și încearcă să te înțeleagă? Înseamnă că, în inima ta, accepți scrutarea de către Dumnezeu. Dacă nu accepți supravegherea, observarea și încercările oamenilor de a te înțelege – dacă respingi toate acestea – ești capabil să accepți scrutarea de către Dumnezeu? Scrutarea de către Dumnezeu este mai detaliată, aprofundată și mai corectă decât atunci când oamenii încearcă să te înțeleagă; cerințele lui Dumnezeu sunt mai specifice, exigente și amănunțite. Dacă nu poți accepta să fii supravegheat de aleșii lui Dumnezeu, oare nu sunt afirmațiile tale că poți accepta scrutarea de către Dumnezeu niște cuvinte goale? Pentru ca tu să poți accepta scrutarea și examinarea de către Dumnezeu, trebuie să accepți mai întâi să fii supravegheat de casa lui Dumnezeu, de conducători și de lucrători sau de frați și surori” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (7)”]. Prin cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama că, din cauza firii satanice corupte dinlăuntrul nostru, adesea ne facem datoria după cum poftim. Și având în vedere adânca noastră ticăloșie și trândăvie, suntem adesea superficiali în îndeplinirea datoriei noastre, nu ne străduim să obținem rezultate și încălcăm principiile în multe domenii. De aceea, ne trebuie mai multă supraveghere și monitorizare din partea conducătorilor și lucrătorilor în lucrarea noastră, astfel încât toate elementele lucrării bisericii să progreseze fără probleme. Asta le cere Dumnezeu conducătorilor și lucrătorilor – asta este treaba lor. Ar fi trebuit să mă supun și să accept supravegherea și îndrumarea din partea conducătorilor și lucrătorilor. De asemenea, aveam un punct de vedere greșit atunci când simțeam că supravegherea constantă și întrebările detaliate ale conducătorilor ne-ar fi irosit timp pe care îl puteam folosi pentru a ne face datoria, ceea ce putea influența rezultatele lucrării noastre. În realitate, însă, conducătorii voiau o înțelegere amănunțită a lucrării noastre ca să găsească probleme, să ne ajute să le rezolvăm și să rectifice abaterile, ceea ce ar fi făcut lucrarea noastră mai eficientă. Nu era o pierdere de vreme. De pildă, odată, când conducătorii ne monitorizau lucrarea, ei au descoperit că ne lipsea un simț al grijii și răbdării în udarea nou-veniților și că ceream prea mult de la aceștia. Aceasta i-a făcut negativi pe unii nou-veniți, ei neîndeplinindu-și datoria. Ne-am dat seama de propriile abateri în îndeplinirea datoriei prin intermediul părtășiei și îndrumării conducătorilor. Ulterior, am găsit cuvintele lui Dumnezeu privind dificultățile nou-veniților și am avut părtășie cu ei, ca ei să înțeleagă ce înseamnă să-ți faci datoria, și am făcut rânduieli rezonabile pentru îndatoririle lor pe baza staturii lor concrete. Ulterior, starea nou-veniților s-a îmbunătățit, ei fiind capabili să-și facă datoria în mod normal. Am văzut că supravegherea și îndrumarea conducătorilor nu numai că nu influențau negativ rezultatele lucrării noastre, ci ne ajutau, de asemenea, să pricepem principii în îndeplinirea datoriei noastre. Toate erau beneficii aduse de acceptarea supravegherii și îndrumării conducătorilor și lucrătorilor privind lucrarea noastră. Am înțeles că acceptarea supravegherii de către conducători și lucrători este o atitudine responsabilă față de lucrarea bisericii și un principiu de practică esențial în îndeplinirea datoriei.

După un timp, conducătorii au rânduit ca eu să continui udarea nou-veniților, iar inima mea era plină de recunoștință față de Dumnezeu. După aceea, ori de câte ori conducătorii monitorizau lucrarea și ofereau îndrumare cu privire la aceasta, nu mai eram atât de potrivnică. Reuneam problemele descoperite de conducători și le discutam proactiv cu frații și surorile care mi-erau parteneri, iar împreună rezumam abaterile constatate în datoria noastră. Întrucât vedeam mai limpede problemele existente, lucrarea noastră a devenit treptat mai eficientă. Am simțit cu-adevărat că, pentru a obține rezultate bune în îndeplinirea datoriei noastre, trebuie să acceptăm supravegherea și îndrumarea conducătorilor și lucrătorilor, să adoptăm o atitudine de acceptare față de adevăr și să acționăm conform adevărurilor-principii. Slavă lui Dumnezeu!