de Ai Yi, China

Într-o zi din octombrie 2018, un conducător mi-a spus: „Părinții tăi au fost înlăturați din biserică.” Am fost șocată – pur și simplu nu-mi venea să cred. Părinții mei făcuseră lucruri perturbatoare, știam, dar sigur nu atât de rele încât să fie înlăturați! Stăteam, pur și simplu, cu inima tulburată. Sora mea mai mare fusese anterior dată afară de biserică pentru că fusese complicele unui antihrist și nu reușise să se pocăiască, în ciuda tuturor eforturilor de a avea părtășie cu ea. Acum erau și părinții mei înlăturați, lăsându-mă singura credincioasă din familia noastră. În acel moment, m-am simțit atât de singură. Trecuseră mai bine de două decenii de când familia noastră se alăturase credinței și înduraserăm asuprirea PCC-ului în tot acel timp. Tatăl meu fusese arestat de două ori pentru că împărtășise Evanghelia și petrecuse cinci ani în închisoare. Mama, sora mea și cu mine trăiserăm fără un domiciliu stabil, mutându-ne de colo-colo pentru a evita arestarea. Trecuserăm prin tot felul de suișuri și coborâșuri, iar acum lucrarea lui Dumnezeu era aproape de final. Prin urmare, cum ar putea fi îndepărtați din biserică? Avuseseră o perioadă foarte grea și suferiseră mult. Oare a fost totul în zadar? La acel gând, nu mi-am putut reține lacrimile. În inima mea, am încercat să-I argumentez lui Dumnezeu: poate că părinții mei nu s-au distins, dar suferiseră din plin. Având în vedere numeroșii lor ani de sacrificiu, oare nu meritau încă o șansă de a se pocăi? Chiar dacă acest lucru însemna să rămână doar ca făcători de servicii! Cu cât gândeam mai mult în acel fel, cu atât era mai dureros și mai sumbru pentru mine și mi-am pierdut motivația de a-mi îndeplini datoria. Sora care-mi era parteneră a oferit un cuvânt de înțelepciune: „Când se întâmplă un astfel de lucru, trebuie să-l accepți de la Dumnezeu – nu te poți plânge. Orice face Dumnezeu este drept.” Deși la momentul respectiv i-am înțeles raționamentul, pur și simplu, nu mi-am putut schimba gândirea.

Câteva săptămâni mai târziu, am citit documentele cu privire la înlăturarea părinților mei. Scria în ele că tatăl meu era deosebit de arogant, mergând mereu pe drumul lui în gestionarea treburilor generale, în loc să-și îndeplinească datoria conform principiilor. El nu accepta sugestiile fraților și surorilor, ceea ce făcuse ca biserica să sufere pierderi bănești semnificative. Mai mult decât atât, continuase să livreze cărți conținând cuvintele lui Dumnezeu, în ciuda faptului că era pe deplin conștient de preocupările legate de siguranță care-l priveau în mod special. Pur și simplu respinsese sfaturile fraților și surorilor și continuase oricum, așa că a fost arestat și închis, iar cărțile au fost confiscate. Acest lucru avusese consecințe grave pentru biserică. În plus, tatăl meu denaturase lucrurile atunci când sora mea a fost exclusă, spunând că acest lucru s-a întâmplat doar pentru că liderul avea ceva cu ea. De asemenea, exagerase cu privire la corupția afișată de conducătoare, amenințând că o va discredita și o va doborî. Unii dintre ceilalți, fiind păcăliți să-i ia partea, dezvoltaseră prejudecăți față de conducătoare, iar acest lucru o împiedicase pe aceasta să-și îndeplinească datoria în mod normal. Lucrarea bisericii fusese grav perturbată de acțiunile și conduita tatălui meu, iar el nu dăduse dovadă de nicio remușcare sau pocăință pentru răul pe care îl făcuse. În cele din urmă, a fost clasificat drept răufăcător și înlăturat din biserică. La rândul ei, mama mea a fost îndepărtată – tot conform principiului – pentru că nu a încetat să riposteze față de excluderea surorii mele. Ea continuase să se plângă de conducătoare în fața celorlalți frați și surori, provocând neîncredere de ambele părți și denaturase faptele în timpul adunărilor, pledând în favoarea mai multor oameni care fuseseră excluși și spunând despre conducătoare că le pusese gând rău. Și acest lucru perturbase grav viața bisericească. În ciuda numeroaselor eforturi depuse de frați și surori de a avea părtășie cu ea, refuzase categoric să accepte adevărul. Ea nu văzuse lucrurile în conformitate cu principiile adevărului și luase partea răufăcătorilor în întreruperea lucrării bisericii. Neavând niciun sentiment de pocăință, ea a fost, în cele din urmă, înlăturată din biserică. Având în vedere toate faptele lor rele, știam în principiu că era drept ca mama și tatăl meu să fie înlăturați, dar când mă gândeam că se va întâmpla cu adevărat, nu știam cum aveam să fac față. Era foarte dureros. Citirea materialelor cu privire la înlăturarea lor m-a paralizat și nu mă puteam opri din plâns. Am început să raționez cu Dumnezeu: „Dumnezeule, Tu iubești omenirea. Părinții mei sunt credincioși de mai bine de 20 de ani și au trecut prin atâtea greutăți. Nu li se cuvine o recunoaștere pentru tot ceea ce au sacrificat?” Trăiam în negativitate și neînțelegere. Cu toată familia mea dată afară, rămânând singura credincioasă, mă întrebam cum aș putea continua pe acea cale. Timp de peste doi ani am rămas în această stare confuză și, în cele din urmă, am fost demisă pe motiv că nu realizam nimic în datoria mea. Simțeam o mare suferință și mă rugam, în repetate rânduri, plângând: „O, Dumnezeule! Ți-am purtat ranchiună și Te-am înțeles greșit din cauza înlăturării părinților mei din biserică. Știu că aceasta este o stare periculoasă, dar nu am puterea să scap de ea. Dumnezeule, Te rog, îndrumă-mă și mântuiește-mă.”

Apoi, în devoționalele mele, am citit câteva dintre cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu Atotputernic spune: „Odată ce oamenii știu că Dumnezeu iubește omenirea, ei Îl definesc drept simbol al iubirii: cred că indiferent ce fac oamenii, indiferent cum se comportă, indiferent cum Îl tratează pe Dumnezeu și indiferent cât de răzvrătiți ar putea fi, nimic din toate acestea nu contează cu adevărat pentru că Dumnezeu are iubire, iar iubirea Lui este nelimitată și nemăsurată; Dumnezeu are iubire, așa că poate fi tolerant față de oameni; Dumnezeu are iubire, așa că poate fi milos față de oameni, milos față de imaturitatea lor, milos față de ignoranța lor și milos față de răzvrătirea lor. Chiar așa e oare? Unii oameni, după ce au experimentat o dată sau chiar de câteva ori răbdarea lui Dumnezeu, vor trata aceste experiențe drept capitale în propria înțelegere a lui Dumnezeu, crezând că El va fi veșnic răbdător și milos față de ei, iar apoi, pe parcursul vieții lor, iau această răbdare a lui Dumnezeu și o consideră drept standardul conform căruia îi tratează Dumnezeu. Mai există și aceia care, după ce au experimentat o dată toleranța lui Dumnezeu, Îl vor defini veșnic pe Dumnezeu drept tolerant – și, în mințile lor, această toleranță este nedefinită, necondiționată și chiar total neprincipială. Sunt corecte asemenea credințe?” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Cum să cunoaștem firea lui Dumnezeu și rezultatele pe care le va obține lucrarea Sa”). „Dumnezeu e drept în felul în care tratează pe fiecare om în parte și cinstit în abordarea lucrării de cucerire și mântuire a oamenilor. Aceasta este gestionarea Lui. El tratează fiecare om în mod serios, și nu ca pe un animal de companie cu care să Se joace. Iubirea lui Dumnezeu pentru oameni nu este una care răsfață sau răzgâie, și nici mila și toleranța Lui față de omenire nu sunt indulgente sau neatente. Dimpotrivă, iubirea lui Dumnezeu pentru oameni implică prețuirea, compătimirea și respectarea vieții; mila și toleranța Lui transmit așteptările Lui de la ei și sunt ceea ce îi trebuie omenirii pentru a supraviețui. Dumnezeu este viu și există efectiv; atitudinea Lui față de omenire este principială, deloc un set de reguli dogmatice, și se poate schimba. Planurile Lui pentru omenire se schimbă treptat și se transformă cu timpul, în funcție de împrejurările care apar și odată cu atitudinea fiecărui om în parte. Așadar, în inima ta ar trebui să știi cu o claritate deplină că esența lui Dumnezeu este imuabilă și că firea Lui se va manifesta în momente și contexte diferite. S-ar putea să nu crezi că aceasta este o chestiune serioasă și să folosești propriile noțiuni pentru a-ți imagina cum ar trebui să facă Dumnezeu lucrurile. Totuși, există momente în care adevărat e tocmai opusul punctului tău de vedere și, folosind propriile noțiuni pentru a încerca să-L măsori pe Dumnezeu, L-ai mâniat deja. Aceasta pentru că Dumnezeu nu acționează așa cum crezi tu că o face și nici nu va trata această chestiune așa cum spui tu că o va face” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Cum să cunoaștem firea lui Dumnezeu și rezultatele pe care le va obține lucrarea Sa”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că El este iubitor, dar iubirea Sa pentru om se bazează pe principii. Nu este oarbă și neprincipială, ca iubirea pe care o au oamenii. Dumnezeu este un Dumnezeu drept și El adoptă o poziție fermă cu privire la comportamentul și acțiunile fiecărei persoane. Dumnezeu are iubire și milă pentru cei care iubesc adevărul, dar totuși au comis fărădelegi. Însă în ceea ce-i privește pe oamenii răi, cei cărora le este lehamite de adevăr și perturbă lucrarea bisericii, El îi condamnă și îi alungă. Doar pentru că Dumnezeu este iubitor nu înseamnă că El are compasiune și toleranță pentru răufăcători și le permite să perturbe lucrarea bisericii. Înțelesesem greșit firea și esența lui Dumnezeu și L-am definit conform propriilor noțiuni. Presupusesem că, din moment ce Dumnezeu îi iubește pe oameni, El va continua să ne ofere șanse să ne pocăim, oricât de mult rău am face, cu condiția să-L urmăm și să facem sacrificii pentru El. De aceea nu fusesem capabilă să accept înlăturarea părinților mei și începusem să negociez cu Dumnezeu și să mă împotrivesc Lui. Gândindu-mă în urmă, biserica le oferise părinților mei o mulțime de șanse înainte de a-i înlătura, iar lucrurile au ajuns în acel punct doar pentru că ei nu s-au pocăit niciodată. Firea lui Dumnezeu este dreaptă și sfântă. Atât timp cât oamenii sunt dispuși să se pocăiască pentru fărădelegile și manifestările corupției lor, Dumnezeu este extrem de milos și tolerant. Însă oamenii asemenea părinților mei, care au făcut atât de mult rău fără să se pocăiască cu adevărat și ale căror fapte rele s-au agravat în realitate sunt, de fapt, răufăcători, iar Dumnezeu nu poate continua să arate milă și toleranță față de aceștia. În special, El nu poate fi îngăduitor cu ei doar pentru că sunt credincioși de multă vreme și au suferit mult pentru credință.

Într-o zi, am citit un alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu. „Oamenii spun că Dumnezeu este un Dumnezeu drept și că atât timp cât omul Îl urmează până la final, El va fi cu siguranță imparțial față de om, căci El este cel mai drept. Dacă omul Îl urmează până la final, ar putea El oare să îl dea la o parte pe om? Sunt imparțial față de toți oamenii și îi judec cu firea Mea dreaptă, totuși există condiții potrivite pentru cerințele pe care le am pentru om și care cer să fie realizate de toți oamenii, indiferent cine sunt ei. Nu Îmi pasă cum sunt calificările tale sau de câtă vreme le ai; Mie Îmi pasă doar dacă urmezi calea Mea și dacă iubești sau nu și tânjești sau nu după adevăr. Dacă îți lipsește adevărul și în schimb Îmi faci de rușine numele și nu te comporți conform căii Mele, doar urmând fără grijă sau preocupare, atunci, în acel moment, te voi doborî și te voi pedepsi pentru răutatea ta, și ce vei avea de spus atunci? Vei putea să spui că Dumnezeu nu e drept? Astăzi, dacă ai respectat cuvintele pe care le-am rostit, atunci ești tipul de persoană pe care o aprob. Spui că ai suferit mereu în timp ce Îl urmai pe Dumnezeu, că L-ai urmat la bine și la rău și ai împărtășit cu El vremurile bune și cele rele, însă nu ai trăit cuvintele rostite de Dumnezeu; îți dorești doar să alergi pentru Dumnezeu și să te sacrifici pentru Dumnezeu în fiecare zi și nu te-ai gândit niciodată să trăiești o viață plină de semnificații. Spui, de asemenea: «În orice caz, cred că Dumnezeu este drept. Am suferit pentru El, am umblat de colo colo pentru El și m-am dedicat Lui și am lucrat din greu, deși nu am primit recunoaștere; cu siguranță El Își va aminti de mine.» E adevărat că Dumnezeu este drept, totuși această dreptate nu este întinată de nicio impuritate: nu conține voință umană și nu este întinată de trup sau de tranzacții umane. Toți cei care sunt răzvrătiți și potrivnici, toți cei care nu sunt în conformitate cu calea Lui vor fi pedepsiți; nimeni nu e iertat și nimeni nu e cruțat!” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și judecată”). Din cuvintele lui Dumnezeu am aflat că dreptatea lui Dumnezeu nu este așa cum credeam – că ceea ce primim înapoi depinde de cât de mult investim. Dumnezeu nu este obligat să-i favorizeze pe cei care aleargă de colo-colo sacrificându-se, suferind pentru lucrarea lor. Pentru Dumnezeu, nu există niciun merit în „a munci din greu, indiferent de contribuție”. Dumnezeu nu stabilește finalul unei persoane în funcție de cât de mult suferă aceasta pentru lucrare sau de vechimea sa. El nu Se uită la cât de mult se sacrifică aceasta la exterior. Ceea ce contează este dacă urmărește adevărul și îl pune în practică și dacă există o schimbare în firea sa. Ea nu va dobândi niciodată aprobarea lui Dumnezeu dacă nu pune cuvintele Sale în practică, indiferent cât de experimentată ar fi sau cât de multe a îndurat pentru lucrare. Va fi pedepsită pe drept de Dumnezeu pentru răul pe care l-a făcut. Cântărisem dreptatea lui Dumnezeu cu o mentalitate tranzacțională. Mă gândisem că, întrucât părinții mei sacrificaseră și înduraseră multe în anii lor de credință, s-ar cuveni să aibă mai multe șanse să se pocăiască și să rămână în biserică, indiferent cât de mult rău au făcut. Altminteri, nu ar fi corect față de ei. Dar modul meu de a gândi era complet greșit. M-am gândit la Pavel, străbătând Europa pentru a răspândi Evanghelia Domnului. A fost arestat de mai multe ori și a suferit din plin, dar oriunde mergea făcea lucrurile cu fală și era martor pentru el însuși. În cele din urmă, el a spus că trăia ca Hristos și că moartea ar fi un câștig. Drept urmare, a fost venerat timp de două mii de ani. În mintea oamenilor, el ocupa un loc mai înalt decât cel al Domnului Isus și, în cele din urmă, a fost pedepsit de Dumnezeu pentru că I s-a împotrivit. Am văzut din asta că Dumnezeu nu Se uită la cât de mult lucrează și suferă oamenii pe dinafară. El îi pedepsește pe cei care fac rău și Îi ofensează firea fără a se pocăi, conform faptelor acestora. Părinții mei, de exemplu, au suferit și au sacrificat mult pentru lucrarea lor, dar nu au acceptat niciodată adevărul. Tot ceea ce au făcut a servit pentru a perturba lucrarea bisericii și a submina viața bisericească normală, dăunând vieților fraților și surorilor și prejudiciind interesele bisericii. Înlăturarea lor din biserică respecta principiile și reprezenta dreptatea lui Dumnezeu. Neînțelegând firea cea dreaptă a lui Dumnezeu, mă agățasem de noțiunea tranzacțională potrivit căreia „a munci din greu, indiferent de contribuție” era un lucru merituos. Încercasem să negociez cu Dumnezeu cu privire la acest lucru și să fac mare caz, trăind în tot acest timp într-o stare negativă și fiind sfidătoare față de Dumnezeu. Eram atât de răzvrătită! Dându-mi seama de acest lucru, m-am simțit îngrozitor, am avut remușcări și m-am rugat, plângând: „Dumnezeule! Am avut credință în Tine în toți acești ani fără să Te cunosc deloc. Am măsurat iubirea și dreptatea Ta în funcție de propriile mele noțiuni și închipuiri, mergând mereu împotriva Ta și încercând să raționez cu Tine. O, Dumnezeule, acum pot vedea că înlăturarea părinților mei reprezenta dreptatea Ta.” M-am simțit foarte ușurată după ce am spus acea rugăciune.

Ulterior, am reflectat asupra faptului că, din cauza sentimentelor mele puternice față de părinți, fusesem atât de supărată cu privire la înlăturarea lor de către biserică. Acest lucru m-a făcut să mă gândesc la câteva dintre cuvintele lui Dumnezeu: „Dumnezeu a creat această lume și a adus în ea omul, o ființă vie căreia El i-a dăruit viață. Mai departe, omul a ajuns să aibă părinți și rude și nu a mai fost singur. Încă de când omul a zărit prima oară această lume materială, a fost menit să existe sub predestinarea lui Dumnezeu. Suflarea vieții de la Dumnezeu susține fiecare ființă vie în parte pe parcursul creșterii sale și până la maturitate. În acest proces, nimeni nu simte că omul crește sub îngrijirea lui Dumnezeu; mai degrabă, el consideră că omul face asta sub dragostea grijulie a părinților săi și că este propriul său instinct al vieții cel care îi dirijează creșterea. Acest lucru e cauzat de faptul că omul nu știe cine i-a dăruit viața sau de unde a venit aceasta, cu atât mai puțin felul în care instinctul vieții creează miracole. El știe doar că hrana este baza pe care viața sa continuă, că perseverența este sursa existenței sale și că acele credințe din mintea lui sunt capitalul de care depinde supraviețuirea lui. Cu privire la harul și aprovizionarea lui Dumnezeu, omul e total uituc, și astfel el își irosește viața oferită lui de Dumnezeu… Nimeni din această omenire, de care Dumnezeu are grijă zi și noapte, nu ia hotărârea de a I se închina. Dumnezeu doar continuă, așa cum a plănuit, să lucreze asupra omului, de la care El nu are nicio așteptare. El face acest lucru în speranța că, într-o zi, omul se va trezi din visul lui și va realiza brusc valoarea și semnificația vieții, prețul pe care Dumnezeu l-a plătit pentru tot ce i-a dat și bunăvoința sârguincioasă cu care Dumnezeu așteaptă ca omul să se reîntoarcă la El” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu este sursa vieții omului”). „Niciun non-credincios nu are credință că există un Dumnezeu sau că El a creat cerul, pământul și toate lucrurile sau că omul este creat de Dumnezeu. Ba chiar există unii care spun: «Viața îi este dată omului de către părinții lui, iar el ar trebui să-i cinstească.» De unde vine un asemenea gând sau o asemenea părere? De la Satana? Multele milenii de cultură tradițională au educat și au indus în eroare omul în acest fel, făcându-l să nege creația și suveranitatea lui Dumnezeu. Fără înșelăciunea și controlul Satanei, omenirea ar investiga lucrarea lui Dumnezeu și ar citi cuvintele Lui și ar ști că este creată de Dumnezeu, că viața ei este dată de Dumnezeu; ar ști că tot ceea ce are este dat de Dumnezeu și că lui Dumnezeu ar trebui să-I mulțumească. Dacă ne-ar ajuta cineva cu ceva, ar trebui să acceptăm acest lucru de la Dumnezeu – în special părinții noștri, care ne-au adus pe lume și ne-au crescut; toate acestea sunt rânduite de Dumnezeu. Dumnezeu are suveranitate peste toate; omul este doar o unealtă pentru servicii. Dacă cineva poate să-și lase deoparte părinții, sau soțul (sau soția) și copiii, ca să se sacrifice pentru Dumnezeu, atunci, respectiva persoană va fi mai puternică și va avea un simț mai mare al dreptății înaintea Lui” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin recunoașterea propriilor păreri nechibzuite se poate obține cu adevărat o transformare”). Din cuvintele lui Dumnezeu am înțeles că El este sursa vieții umane și tot ceea ce avem ne este dăruit de Dumnezeu; că am ajuns acolo unde suntem astăzi doar prin grija și protecția lui Dumnezeu, iar cei care sunt milostivi sau de ajutor față de noi sunt astfel datorită rânduielii lui Dumnezeu. Ar trebui să acceptăm acest lucru de la Dumnezeu și să-I fim recunoscători pentru iubirea Sa. Mi-am dat seama că, în loc să mă ghidez după cuvintele lui Dumnezeu, mă gândisem doar la bunătatea pe care mi-o arătaseră părinții mei. Nu văzusem felul în care domnia și rânduielile lui Dumnezeu se aflau în spatele a tot ceea ce făceau părinții mei și că grija, protecția și îndrumarea lui Dumnezeu au fost cele care m-au adus până în ziua de azi. Nu-L slăvisem pe Dumnezeu pentru grija și protecția Sa și nu-I răsplătisem iubirea. În schimb, Îl sfidasem. Cu cât reflectam mai mult la asta, cu atât mai mult simțeam că fusesem lipsită de inimă. Îl dezamăgisem pe Dumnezeu!

Mai târziu, am citit un alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu. „Cine este Satana, cine sunt demonii și cine sunt dușmanii lui Dumnezeu, dacă nu cei ce se împotrivesc și care nu cred în Dumnezeu? Nu sunt ei acei oameni care sunt răzvrătiți împotriva lui Dumnezeu? Nu sunt aceia care pretind că au credință și, totuși, sunt lipsiți de adevăr? Nu sunt ei aceia care doar caută să obțină binecuvântări, în timp ce nu sunt în stare să fie martori pentru Dumnezeu? Tu tot te amesteci cu acei demoni astăzi și îi tratezi cu conștiință și iubire, dar, în cazul acesta, nu ai intenții bune față de Satana? Nu complotezi cu demonii? Dacă oamenii au ajuns până în acest punct și sunt încă incapabili să distingă între bine și rău și continuă orbește să fie iubitori și miloși fără nicio dorință de a căuta intențiile lui Dumnezeu și fără a fi capabili în vreun fel de a considera intențiile lui Dumnezeu ca pe ale lor, atunci sfârșiturile lor vor fi cu atât mai jalnice. Cine nu crede în Dumnezeul întrupat este un dușman al lui Dumnezeu. Dacă tu poți să acorzi importanță conștiinței și iubirii față de un dușman, nu îți lipsește un simț al dreptății? Dacă tu ești compatibil cu aceia pe care Eu îi detest și îi dezaprob, și tot îi iubești sau ai sentimente personale față de ei, atunci nu ești tu răzvrătit? Nu te împotrivești intenționat lui Dumnezeu? Are o astfel de persoană adevărul? Dacă oamenii acordă importanță conștiinței față de dușmani, iubirii pentru demoni și îndurării față de Satana, atunci nu întrerup ei în mod intenționat lucrarea lui Dumnezeu?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu și omul vor intra în odihnă împreună”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dezvăluit întocmai starea. Dumnezeu ne cere să iubim ceea ce iubește El și să urâm ceea ce urăște El. Cei care urăsc adevărul și I se împotrivesc lui Dumnezeu sunt, în esență, oameni răi pe care Dumnezeu îi disprețuiește și îi urăște, așa că ar trebui să-i urâm și noi. Nu deslușisem esența părinților mei conform cuvintelor lui Dumnezeu. Oricât de mult au dăunat lucrării bisericii, eu le ținusem partea, raționând cu Dumnezeu și împotrivindu-mă Lui. Ba chiar îmi pierdusem dorința de a-mi îndeplini datoria. Însă acum am înțeles de ce Dumnezeu a spus: „Sentimentele sunt dușmanul Său.” Din cauza atașamentului emoțional, nutrisem iubire și milă față de răufăcători. Chiar sperasem ca Dumnezeu să le mai dea o șansă să se pocăiască și să rămână în biserică. Fusesem atât de nesăbuită! Oamenii răi nu se pocăiesc niciodată cu adevărat, orice ar fi. Acesta este un lucru determinat de esența lor. A le permite părinților mei să rămână în biserică ar fi însemnat să tolerăm răul pe care continuau să-l facă și tulburarea lucrării bisericii. Ar fi însemnat să stăm alături de răufăcători împotriva lui Dumnezeu!

Un alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, pe care l-am citit mai târziu, m-a luminat întrucâtva. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Într-o zi, când vei înțelege o parte din adevăr, nu vei mai crede că mama ta este cea mai bună persoană sau că părinții tăi sunt cei mai buni oameni. Îți vei da seama că și ei sunt membri ai coruptului neam omenesc și că firile lor corupte sunt toate la fel. Singurul lucru care îi deosebește este legătura de sânge cu tine. Dacă nu cred în Dumnezeu, atunci sunt la fel ca non-credincioșii. Nu îi vei mai privi din perspectiva unui membru al familiei sau din perspectiva legăturii tale trupești, ci prin prisma adevărului. Care sunt principalele aspecte pe care ar trebui să le cercetezi? Ar trebui să cercetezi părerile lor despre credința în Dumnezeu, despre lume, părerile lor despre cum să se ocupe de lucruri și, cel mai important, atitudinile lor față de Dumnezeu. Dacă vei evalua cu acuratețe aceste aspecte, vei putea să vezi clar dacă sunt oameni buni sau răi. Într-o zi e posibil să vezi clar că sunt oameni cu firi corupte, exact ca tine. E posibil să fie și mai clar că nu sunt oamenii inimoși care au o iubire adevărată pentru tine pe care ți i-ai imaginat tu, și nici nu sunt capabili deloc să te conducă spre adevăr sau pe calea cea dreaptă în viață. E posibil să vezi clar că ceea ce au făcut pentru tine nu îți este de mare folos și că nu îți folosește în a o lua pe calea cea dreaptă în viață. E posibil să descoperi și că multe dintre practicile și opiniile lor sunt contrare adevărului, că ei aparțin trupului și că asta te face să-i disprețuiești și să simți repulsie și scârbă. Dacă vei ajunge să vezi aceste lucruri, atunci vei fi capabil să îți tratezi corect părinții în inima ta și nu îți va mai fi dor de ei, nu-ți vei mai face griji pentru ei și nu vei mai fi incapabil să trăiești separat de ei. Ei și-au terminat misiunea de părinți, deci nu îi vei mai trata ca pe cele mai apropiate persoane ție, nici nu-i vei mai idolatriza. În schimb, îi vei trata ca pe niște oameni obișnuiți și, atunci, vei scăpa cu totul de robia sentimentelor și te vei desprinde cu adevărat de sentimentele tale și de afecțiunea familiei” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Numai înlăturarea firii corupte poate produce o transformare adevărată”). Citirea acestora a fost profund emoționantă. Din cauza puterii sentimentelor mele față de părinți, văzusem doar cât de buni erau cu mine, și nu atitudinea lor față de adevăr și față de Dumnezeu. Nu fusesem capabilă să văd clar esența lor sau calea pe care se aflau și de aceea nu tratasem corect problema înlăturării lor. Stăpânită de emoții, încercasem să-L conving pe Dumnezeu cu argumente și, mai bine de doi ani, fusesem negativă și sfidătoare. Viața îmi fusese grav afectată și comisesem fărădelegi. Încetul cu încetul, prin udarea și susținerea cuvintelor lui Dumnezeu, inima mea împietrită și răzvrătită fusese trezită, iar înțelegerea mea greșită cu privire la Dumnezeu fusese ștearsă. Acum mă simt mult mai liberă și mi-am recăpătat energia de a-mi îndeplini datoria. Slavă lui Dumnezeu pentru mântuirea Sa!