55. Mi-am găsit locul

de Rosalia, Coreea de Sud

După ce am început să cred în Dumnezeu, am urmărit cu mult entuziasm. Orice datorie rânduia biserica pentru mine, ascultam. Când aveam greutăți sau probleme în datoria mea, puteam să sufăr și să plătesc prețul pentru a căuta o rezolvare fără să mă plâng. Curând, am început să practic udarea nou-veniților, unde eram promovată continuu. Simțeam că eram un talent, cineva pe care biserica îl cultiva, că urmăream mai mult ca alții, așa că, atât timp cât trudeam în datoria mea, aveam să fiu promovată și să primesc roluri importante. Când m-am gândit la asta, am fost foarte încântată de mine.

Ceva mai târziu, am văzut că mulți frați și surori cam de vârsta mea slujiseră drept conducători de echipă sau supraveghetori și am fost invidioasă. M-am gândit: „Dacă ei pot să îndeplinească îndatoriri atât de importante la o vârstă atât de fragedă, să fie prețuiți de conducători și admirați de frați și surori, eu nu pot fi mulțumită cu starea de fapt. Trebuie să urmăresc bine și să mă străduiesc să am un mare succes în datoria mea, ca să pot avea și eu un rol important.” Așadar, m-am străduit mai mult în datoria mea. Nu mă temeam să stau trează până târziu și să sufăr. Când aveam necazuri în datoria mea, căutam cuvintele lui Dumnezeu ca să le înlătur. Dar munca mea grea n-a adus nicio schimbare. Din cauza capacității mele de muncă slabe, mi s-au atribuit niște sarcini de rutină. După aceea, când am văzut că cei din jur erau promovați, am fost și mai invidioasă. Știam că încă le eram cu mult inferioară, așa că m-am încurajat mereu să nu fiu deznădăjduită sau mulțumită cu starea lucrurilor, că trebuia să urmăresc și să devin mai bună, că încă trebuia să mănânc și să beau mai mult din cuvântul lui Dumnezeu și să depun mai mult efort în intrarea mea în viață. Credeam că, odată ce-mi îmbunătățeam aptitudinile profesionale și depuneam mai mult efort în intrarea în viață, sigur aveam să fiu promovată. Așa că am trudit să devin mai bună și abia am așteptat ziua în care aveam să fiu promovată.

Fără să-mi dau seama, trecuseră doi ani, iar noii mei parteneri veneau și plecau mereu. Unii au fost promovați, iar alții au devenit conducători și lucrători. Am început să devin suspicioasă: „Fac datoria asta de destul de mult timp, iar cei care o fac de mai puțin timp sunt promovați unul după altul, deci de ce datoria mea tot nu s-a schimbat deloc? Oare conducătorii cred că nu merit să fiu cultivată și că sunt potrivită numai pentru sarcini de rutină? Nu cumva nu am nicio șansă de a fi promovată? Voi fi blocată pe vecie în această datorie obscură?” Când m-am gândit la asta, m-am simțit deodată ca un balon dezumflat. Dintr-o dată nu mai aveam niciun entuziasm, nu mai eram la fel de harnică în datoria mea și nu mă grăbeam să mă ocup de treburile care trebuiau făcute. În fiecare zi, doar treceam prin rutină sau făceam sarcinile de mântuială. Drept urmare, în lucrarea mea, apăreau adesea abateri și omisiuni, dar eu nu am luat lucrurile în serios și nu am reflectat asupra mea cum se cuvine. Ulterior, am auzit că și mai mulți frați și surori pe care îi cunoșteam erau promovați și m-am simțit și mai mâhnită. M-am gândit: „Câțiva făceau aceeași datorie ca mine, dar, unul câte unul, acum au fost toți promovați, în vreme ce eu eram blocată exact unde începusem. Poate nu sunt un om care urmărește adevărul sau un subiect demn de cultivare.” Acest gând a fost ca o povară pe umerii mei. M-am simțit groaznic. În zilele acelea, eram într-o stare de mare deprimare și mă simțeam nemotivată în datoria mea. Simțeam tot timpul că nu am un viitor în credința mea în Dumnezeu. Eram foarte mâhnită și nu puteam accepta ceea ce se întâmpla. M-am gândit: „Oare chiar sunt atât de nepricepută? Oare chiar sunt potrivită doar pentru sarcini de rutină? Nu merită să fiu cultivată deloc? Nu vreau decât o șansă. De ce trebuie să stau mereu într-un colț, unde nu mă observă nimeni?” Cu cât mă gândeam la asta, cu atât mai mâhnită și deprimată eram. Am oftat toată ziua și-mi simțeam picioarele ca de plumb. Câteodată plângeam în tăcere, în pat, noaptea, gândindu-mă: „Dacă aptitudinile mele profesionale sunt inferioare celorlalți, atunci voi trudi să urmăresc adevărul. Voi citi cuvintele lui Dumnezeu mai mult și mă voi axa mai mult pe intrarea în viață. Când voi putea avea părtășie cu o anumită cunoaștere practică, iar conducătorii vor vedea că mă axez pe urmărirea adevărului, oare nu mă vor promova și pe mine?” Însă când m-am gândit astfel, m-am simțit și puțin vinovată. Mă gândeam: „Urmărirea adevărului e un lucru pozitiv și e ceea ce ar trebui să urmărească un credincios. Dar eu mă folosesc de asta ca să ies în evidență deasupra celorlalți. Dacă urmăresc astfel, cu ambiții și dorințe, Dumnezeu va detesta și va urî asta, nu? De ce nu sunt mulțumită să-mi fac datoria în anonimat?” Am avut un sentiment de vinovăție, așa că m-am rugat lui Dumnezeu plângând: „Dumnezeule, știu că e greșit să urmăresc statutul, dar ambițiile și dorințele mele sunt foarte puternice. Simt în continuare că e inutil să-mi fac datoria în anonimat. Dumnezeule, nu pot ieși din starea asta. Te rog să mă conduci și să mă îndrumi ca să-Ți înțeleg voia și să mă cunosc.”

Într-o zi, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Pentru antihriști, statutul și prestigiul sunt viața lor. Indiferent de modul în care trăiesc, indiferent de mediul în care trăiesc, indiferent de munca pe care o fac, indiferent pentru ce se străduiesc, care sunt obiectivele lor, care este direcția vieții lor, totul se învârte în jurul faptului de a avea o bună reputație și un rang înalt. Și acest scop nu se schimbă; ei nu pot lăsa niciodată deoparte asemenea lucruri. Aceasta e adevărata față a antihriștilor și esența lor. I-ai putea pune într-o pădure primordială, adânc în munți, și tot n-ar lăsa deoparte urmărirea statutului și a prestigiului. Îi poți pune în orice grup de oameni și tot nu se pot gândi decât la statut și prestigiu. Cu toate că și antihriștii cred în Dumnezeu, ei văd urmărirea statutului și a prestigiului ca echivalând cu credința în Dumnezeu și îi acordă aceeași importanță. Cu alte cuvinte, în timp ce merg pe calea credinței în Dumnezeu, ei își urmăresc și propriul statut și prestigiu. Se poate spune că, în inimile lor, antihriștii consideră credința în Dumnezeu și căutarea adevărului ca fiind căutarea statutului și a prestigiului; căutarea statutului și a prestigiului e și căutarea adevărului, iar a câștiga statut și prestigiu înseamnă a câștiga adevărul și viața. Dacă simt că nu au prestigiu sau statut, că nimeni nu-i admiră, nu-i venerează sau nu-i urmează, sunt foarte frustrați, consideră că nu are rost să creadă în Dumnezeu, că acest lucru nu are nicio valoare și își spun în sinea lor: «Este o astfel de credință în Dumnezeu un eșec? Este lipsită de speranță?» Ei chibzuiesc adesea la astfel de lucruri în inimile lor, plănuiesc cum își pot face un loc în casa lui Dumnezeu, cum pot avea o reputație înaltă în biserică, astfel încât oamenii să-i asculte când vorbesc, să-i sprijine când acționează și să-i urmeze oriunde merg; astfel încât ei să aibă o voce în biserică, o reputație, ca să se bucure de beneficii și să aibă statut – chiar se concentrează la astfel de lucruri. Acestea sunt lucrurile pe care le urmăresc asemenea oameni(Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a treia)”). „Pentru un antihrist, dacă reputația sau statutul lor este atacat sau luat, este o chestiune mai serioasă chiar și decât încercarea de a-i lua viața. Indiferent câte predici ascultă sau cât de multe dintre cuvintele lui Dumnezeu citesc, nu vor simți tristețe sau regret din cauză că nu au practicat niciodată adevărul și că au apucat pe calea antihristului, nici din cauză că au natura-esență a unui antihrist. În schimb, își scotocesc mereu creierii ca să găsească modalități de a câștiga statut și a-și spori reputația. […] În căutarea lor constantă a reputației și a statutului, de asemenea, neagă cu nerușinare tot ce a făcut Dumnezeu. De ce spun asta? În adâncul inimii, un antihrist crede: «Toată reputația și tot statutul sunt obținute de oamenii înșiși. Doar obținând o poziție fermă printre oameni și dobândind reputație și statut pot să se bucure de binecuvântările lui Dumnezeu. Viața are valoare doar când oamenii obțin putere și statut absolut. Numai asta înseamnă să trăiești ca un om. În schimb, ar fi inutil să trăiești în așa fel încât să te supui suveranității și rânduirilor lui Dumnezeu în toate, să stai de bunăvoie în poziția unei ființe create și să trăiești ca o persoană normală, cum s-a spus în cuvintele lui Dumnezeu – nimeni nu ar respecta o astfel de persoană. Statutul, reputația și fericirea unei persoane trebuie câștigate prin lupte proprii; trebuie obținute prin luptă și înșfăcate cu o atitudine pozitivă și proactivă. Nimeni altcineva nu vi le va da – să așteptați pasiv poate conduce doar la eșec.» Așa calculează un antihrist. Aceasta este firea unui antihrist(Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a treia)”). Dumnezeu a revelat că antihriștii văd statutul ca fiind mai important ca viața. Tot ce spun și tot ce fac se învârte în jurul statutului și reputației, iar ei nu se gândesc decât să-l câștige și să-l păstreze. Odată ce-și pierd statutul, își pierd și motivația de a trăi. De dragul statutului, se pot chiar și împotrivi lui Dumnezeu, Îl pot trăda și-și pot întemeia împărății proprii. Mi-am dat seama că statutul a fost important pentru mine mereu. Când eram tânără, rudele mele mă învățau adesea lucruri precum: „Trebuie să înduri o mare suferință pentru a răzbi în viață” și „Omul se luptă în sus; apa curge în jos”. Mereu considerasem aceste legi satanice de supraviețuire drept cuvinte după care să trăiești. Mă gândisem întotdeauna că doar câștigând statut și fiind foarte stimată, o persoană ar fi capabilă să trăiască o viață demnă și prețioasă, pe când a fi mulțumit cu bucățica ta, a fi un om obișnuit și cu picioarele pe pământ denota lipsa aspirațiilor și a unor țeluri adevărate. Credeam că era o cale de a trăi inutilă pentru o persoană. Gândurile și părerile mele nu s-au schimbat după ce am crezut în Dumnezeu. La exterior, nu concuram și nu rivalizam, dar ambițiile și dorințele mele nu erau mici. Voiam numai să îndeplinesc o datorie mai importantă, să câștig un statut înalt și să câștig admirația celorlalți. Când am văzut că oamenii din jurul meu erau promovați conducători de echipă sau supraveghetori, asta doar mi-a stârnit și mai mult dorința și m-a făcut și mai nemulțumită de situația actuală. Ca să fiu promovată, mă trezeam devreme și stăteam până târziu noaptea și eram dispusă să sufăr și să plătesc orice preț pentru datoria mea. Când speranțele mi-au fost spulberate de repetate ori, m-am plâns foarte mult și m-am împotrivit mediului din jurul meu. Ba chiar am simțit că nu are rost să cred în Dumnezeu și mi-am pierdut motivația pentru datoria mea. Făceam lucrurile de mântuială și ca să fie făcute. Am văzut că, de când am ajuns să cred în Dumnezeu, calea pe care am mers nu a fost deloc cea a urmăririi adevărului. Tot ce făceam era pentru faimă și statut. În datoria noastră, Dumnezeu speră să fim capabili să urmărim adevărul, să intrăm în realitățile lui și să scăpăm de firile noastre corupte. Dar mi-am neglijat sarcina. Nu mă gândeam la urmărirea adevărului, nu voiam decât să câștig un statut înalt, iar când dorința mi s-a destrămat, am început să lenevesc, săpându-mi groapa și mai adânc. Chiar nu aveam deloc conștiință sau rațiune! M-am gândit cum, în ciuda anilor mei de credință în Dumnezeu, întrucât nu am urmărit adevărul, chiar și acum, nu aveam multă cunoaștere a firii mele corupte. Nici măcar nu-mi puteam face bine datoria pe care o aveam deja. Tot făceam lucrurile de mântuială și adesea existau probleme și devieri în lucrarea mea. Chiar și așa, voiam să fiu promovată și să fac o lucrare mai mare. Eram atât de nerușinată! Abia atunci am realizat că a crede în Dumnezeu fără a căuta adevărul și a urmări orbește statutul, m-ar face și mai ambițioasă, iar firea mea, mai arogantă, vrând mereu să fiu superioară celorlalți, dar incapabilă să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu. O astfel de căutare e autodistructivă și e urâtă și blestemată de Dumnezeu. Exact ca acei antihriști excluși din biserică, ei nu au urmărit adevărul și au urmărit mereu renumele, câștigul și statutul. Au căutat să fie admirați și adorați și au încercat să-i ademenească și să-i controleze pe oameni. Rezultatul acestui lucru a fost că au făcut prea mult rău și au fost dezvăluiți și alungați de Dumnezeu. Oare căutările mele nu erau aceleași cu ale lor? Nu mergeam pe calea împotrivirii față de Dumnezeu? Firea lui Dumnezeu e dreaptă și nu poate fi ofensată. Dacă refuzam să mă corectez, sigur aș fi fost respinsă și alungată de Dumnezeu! Gândindu-mă la asta, mi-am jurat ca, de acum înainte, să nu urmăresc statutul și să mă supun orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu. Voi urmări adevărul și-mi voi face datoria cum se cuvinte, cu picioarele pe pământ.

Într-o zi, în timpul devoționalelor mele, am citit cuvântul lui Dumnezeu: „Pentru că oamenii nu recunosc orchestrările lui Dumnezeu și suveranitatea lui Dumnezeu, ei înfruntă întotdeauna sfidător destinul și cu o atitudine rebelă, și vor mereu să arunce la o parte autoritatea și suveranitatea lui Dumnezeu și lucrurile pe care le-a pregătit soarta, sperând în zadar să-și schimbe circumstanțele actuale și să-și modifice destinul. Dar ei nu pot reuși niciodată, sunt împiedicați la fiecare pas. Această luptă, care are loc adânc în sufletul unui om, aduce o durere profundă, de tipul celor care se cioplesc în oasele unei persoane, pe măsură ce aceasta își irosește în permanență viața. Care este cauza acestei dureri? Este din cauza suveranității lui Dumnezeu sau pentru că o persoană s-a născut fără noroc? Evident, niciuna din acestea nu este adevărată. La bază, este cauzată de cărările pe care apucă oamenii, de felurile în care ei aleg să-și trăiască viața. Unii oameni s-ar putea să nu fi realizat aceste lucruri. Dar când cunoști cu adevărat, când ai ajuns cu adevărat să recunoști că Dumnezeu deține suveranitatea asupra destinului omenesc, când ai înțeles cu adevărat că tot ceea Dumnezeu a planificat și hotărât pentru tine este un mare avantaj și o mare protecție, atunci simți că durerea ta începe să se domolească și întreaga ta ființă devine cu totul relaxată, liberă, eliberată. Judecând după starea majorității oamenilor, în mod obiectiv, ei nu pot să accepte valoarea practică și sensul suveranității Creatorului asupra destinului omenesc, cu toate că la nivel subiectiv nu-și doresc să continue să trăiască așa cum o făceau înainte și vor ca durerea să le fie alinată; în mod obiectiv, nu pot recunoaște și nu se pot supune cu adevărat suveranității Creatorului, și cu atât mai puțin știu ei cum să caute și să accepte orchestrările și aranjamentele Creatorului. Așadar, dacă oamenii nu pot recunoaște cu adevărat faptul că Creatorul deține suveranitatea asupra destinului omenesc și asupra tuturor chestiunilor omenești, dacă nu se pot supune cu adevărat dominației Creatorului, atunci le va fi dificil să nu fie conduși și împiedicați de noțiunea că «soarta omului este în propriile sale mâini». Le va fi dificil să se scuture de durerea luptei lor intense împotriva destinului și a autorității Creatorului și, inutil de menționat, le va fi de asemenea greu să devină cu adevărat eliberați și liberi, să devină oameni care Îl venerează pe Dumnezeu(Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul III”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au tulburat inima. Înainte, nu-mi comparasem niciodată starea cu ceea ce revelau aceste cuvinte ale lui Dumnezeu. Credeam că aceste cuvinte le erau adresate necredincioșilor, în vreme ce eu eram unul dintre cei credincioși și credeam în suveranitatea lui Dumnezeu și mă supuneam acesteia. Însă abia când m-am calmat și am contemplat acest pasaj al cuvântului lui Dumnezeu, am realizat că a recunoaște suveranitatea lui Dumnezeu nu reprezintă cunoașterea suveranității atotputernice a lui Dumnezeu, cu atât mai puțin supunere față de suveranitatea Sa. Deși credeam în Dumnezeu, perspectiva mea asupra lucrurilor era încă la fel cu a necredincioșilor. Necredincioșii cred întotdeauna că soarta oamenilor e în mâinile proprii și mereu se luptă împotriva sorții. Vor să-și schimbe destinul prin eforturile proprii și să trăiască o viață de excelență. Drept urmare, suferă mult, plătesc un preț mare, până când, în final, sunt loviți și plini de vânătăi, și chiar și când sunt plini de cicatrici, tot nu se trezesc la realitate. Oare eu nu eram la fel? Am vrut mereu să schimb starea de fapt prin propriile eforturi și m-am bazat pe lupta mea pentru a năzui la promovări și roluri importante. Pentru acest scop, am suferit în tăcere, am plătit un preț și am muncit din greu să învăț aptitudini profesionale. Când dorința mi s-a destrămat, am devenit pasivă și potrivnică și m-am încăpățânat și mai tare. Abia atunci am văzut că eram atât de îndurerată și obosită fiindcă pășeam pe calea greșită și alesesem modul de viață greșit. Consideram că aberațiile satanice precum „Destinul unui om se află în mâna lui” și „Omul își poate crea cu mâinile sale o patrie plăcută” sunt maxime după care să trăiesc. Credeam că, pentru a-mi atinge țelul, trebuia să mă bazez pe propriile eforturi ca să-l ajung. În fața faptului că dorințele mi se destrămau iarăși și iarăși și că nu eram capabilă să câștig promovări sau poziții importante, nu puteam să mă supun și voiam mereu să lupt împotriva lui Dumnezeu, să mă eliberez de rânduielile Lui și să câștig statut și reputație prin eforturile proprii. Abia atunci am văzut că eram credincioasă numai cu numele. În realitate, în inima mea, nu credeam în suveranitatea lui Dumnezeu și cu atât mai puțin eram dispusă să mă supun rânduielilor Sale. Care era diferența dintre un credincios ca mine și un non-credincios? Dumnezeu este Domnul Creației și Dumnezeu are suveranitate și control asupra tuturor lucrurilor. Destinul fiecărui om, calibrul și punctele sale forte, datoria pe care o poate îndeplini în casa lui Dumnezeu, felul și momentul în care experimentează anumite situații și așa mai departe, sunt toate rânduite și prestabilite de Dumnezeu și nimeni nu poate scăpa de ele și nu poate schimba nimic. Numai supunându-ne suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu, putem să avem inimile în pace. Știind asta, m-am simțit deodată demnă de milă și jalnică. Crezusem în Dumnezeu mulți ani și, cu toate că mâncasem și băusem atât de mult din cuvântul lui Dumnezeu, încă eram întocmai ca un necredincios. Nu cunoșteam omnipotența și suveranitatea lui Dumnezeu. Eram atât de arogantă și ignorantă! Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Când ai înțeles cu adevărat că tot ceea Dumnezeu a planificat și hotărât pentru tine este un mare avantaj și o mare protecție, atunci simți că durerea ta începe să se domolească și întreaga ta ființă devine cu totul relaxată, liberă, eliberată(Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul III”). Chibzuind la cuvântul lui Dumnezeu, m-am întrebat cum puteam ști dacă acest mediu era benefic pentru mine și mă proteja? În timp ce căutam, am realizat că, de când am început să cred în Dumnezeu, nu experimentasem niciodată vreun mare eșec sau obstacol și nu fusesem demisă sau transferată. Fusesem promovată și cultivată continuu. Fără să realizez, începusem să cred că eram un om care urmărea adevărul și că eram un subiect cheie pentru cultivare în biserică, așa că, în mod natural, ajunsesem să cred că „promovarea” era țelul de urmărit. De fiecare dată când eram promovată, nu primeam asta ca pe o responsabilitate și o datorie de la Dumnezeu, nu urmăream adevărul în mod realist și nu mă gândeam cum să folosesc principiile în datoria mea. În schimb, mi-am privit datoria ca pe o unealtă pentru a urmări statutul și a fi apreciată de ceilalți. Cu cât datoria era mai măreață și statutul mai înalt, mă gândeam eu, cu atât mai mult oamenii aveau să mă admire și prețuiască, așa că eram foarte preocupată să fiu promovată și-mi petreceam zilele făcându-mi griji pentru aceste câștiguri și pierderi. Uitasem demult ceea ce se cuvenea într-adevăr să urmăresc în credința mea în Dumnezeu. Privind în urmă, ambiția și dorințele mele erau atât de mari, iar dacă aș fi fost promovată și mi s-ar fi dat un rol important, așa cum îmi dorisem, nu știu cât de arogantă aș fi putut deveni sau ce rău aș fi putut face. Sunt prea multe exemple de asemenea eșecuri. Există mulți oameni care-și pot îndeplini îndatoririle sincer când nu au statut, dar, în momentul în care îl au, ambiția lor crește, încep să facă rău, înșală și ademenesc oamenii. Pentru a-și menține renumele, câștigurile și statutul, îi exclud și suprimă pe ceilalți și, drept urmare, se ruinează pe ei înșiși. Am văzut că statutul, pentru cei care urmăresc adevărul și merg pe calea cea bună, este practică și desăvârșire. Însă pentru cei care nu urmăresc adevărul și nu merg pe calea cea bună, este ispită și revelare. De atunci, tot nu am avut statut și, numai fiindcă nu fusesem promovată sau văzută ca importantă, am fost atât de plină de resentimente, că nu am mai vrut să-mi fac datoria. Puteam vedea că ambițiile și dorințele mele erau enorme și că, dacă într-adevăr aș fi fost promovată într-o datorie importantă, sigur aș fi eșuat la fel de rău ca aceia care eșuaseră deja. În acest moment, am simțit cu adevărat că în spatele faptului că nu fusesem promovată ca lider sau supraveghetor se afla permisiunea lui Dumnezeu. Dumnezeu a folosit acest mediu ca să mă forțeze să mă opresc și să reflectez asupra mea, astfel încât să mă pot îndrepta și să merg pe calea urmăririi adevărului. Acest mediu era ceea ce îi lipsea vieții mele și era o mare protecție pentru mine! Gândindu-mă la asta, am simțit că fusesem atât de oarbă și ignorantă, nu înțelesesem voia lui Dumnezeu. Îl înțelesesem greșit și Îl învinuisem pe Dumnezeu. Chiar rănisem inima lui Dumnezeu!

După aceea, am citit cuvântul lui Dumnezeu: „Ce fel de inimă vrea Dumnezeu să aibă oamenii? Mai întâi, această inimă trebuie să fie onestă, iar oamenii trebuie să-și poată face datoria în mod conștiincios, cu picioarele pe pământ, să fie capabili să sprijine lucrarea bisericii, să nu mai aibă așa-numite «ambiții mărețe» sau «țeluri înalte». Fiecare pas lasă o urmă; în timp ce-L urmează și Îl venerează pe Dumnezeu, ei se comportă ca niște ființe create; nu mai urmăresc să devină o persoană excepțională sau măreață, cu atât mai puțin o persoană deosebit de funcțională și nu venerează creațiile de pe planete extraterestre. În plus, această inimă trebuie să iubească adevărul. Ce înseamnă în primul rând dragostea de adevăr? Înseamnă să iubești lucruri pozitive, să ai simțul dreptății, să fii capabil să te sacrifici în mod sincer pentru Dumnezeu, să-L iubești cu adevărat, să I te supui și să mărturisești pentru El(Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cele cinci condiții care trebuie îndeplinite pentru a porni pe calea cea dreaptă a credinței în Dumnezeu”). După ce am citit cuvântul lui Dumnezeu, am fost profund mișcată. Am simțit speranțele și cerințele lui Dumnezeu pentru oameni. Dumnezeu nu vrea ca oamenii să fie faimoși, măreți sau semeți. Dumnezeu nu ne cere să ne angajăm în întreprinderi mărețe sau să avem realizări glorioase. Dumnezeu speră doar ca oamenii să urmărească adevărul, să se supună suveranității și rânduielilor Lui și să-și îndeplinească îndatoririle într-o manieră realistă. Dar eu n-am înțeles voia lui Dumnezeu și nu m-am cunoscut pe mine. Am vrut mereu statut și să fiu o figură măreață și impunătoare. Fără statut și atenție, am simțit că trăiesc o viață deprimată și inutilă. Nu aveam deloc umanitate sau rațiune. În mod clar, eram iarbă ce-și dorea să fie copac, o cinteză care se voia vultur și, drept urmare, m-am străduit până am ajuns nefericită și extenuată. Când am realizat asta, m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule! În trecut, mereu am urmărit statutul, renumele și câștigul. Am vrut mereu să fiu apreciată și lăudată. Nu m-am mulțumit să-mi îndeplinesc datoria în obscuritate, lucru pe care Tu îl urăști și detești. Acum înțeleg că aceasta este calea greșită. Vreau să mă supun suveranității și rânduielilor Tale. Indiferent dacă pot fi sau nu promovată în viitor, voi urmări adevărul într-o manieră realistă și-mi voi îndeplini bine datoria.” După ce m-am rugat, m-am simțit foarte eliberată și mai aproape de Dumnezeu.

Ulterior, citind cuvântul lui Dumnezeu, am dobândit o anumită cunoaștere a părerilor mele greșite despre căutare. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Când cineva este promovat pentru a sluji drept conducător sau lucrător sau este cultivat pentru a fi supraveghetor al unui anumit tip de lucrare tehnică, aceasta nu reprezintă nimic altceva decât faptul că îi este încredințată o povară de către casa lui Dumnezeu. Este o însărcinare, o responsabilitate și, desigur, este și o datorie specială, o oportunitate extraordinară; reprezintă o înălțare excepțională, iar această persoană nu are cu ce să se laude. Când cineva este promovat și educat de casa lui Dumnezeu, asta nu înseamnă că are o poziție sau un statut special în casa lui Dumnezeu, astfel încât să se poată bucura de tratament și favoruri speciale. În schimb, după ce este înălțat în mod excepțional de casa lui Dumnezeu, i se oferă condiții excelente pentru a fi instruit de către aceasta, pentru a practica săvârșirea unor lucrări însemnate ale bisericii și, totodată, standardele pe care casa lui Dumnezeu i le va cere acestui om să le atingă vor fi mai înalte, ceea ce este foarte benefic pentru intrarea lui în viață. Când o persoană este promovată și educată în casa lui Dumnezeu înseamnă că i se vor impune cerințe stricte și va fi supravegheată îndeaproape. Casa lui Dumnezeu va inspecta și supraveghea cu strictețe lucrarea pe care o face și aceasta va ajunge să înțeleagă și să acorde atenție intrării sale în viață. Din aceste puncte de vedere, se bucură oamenii promovați și cultivați de casa lui Dumnezeu de un tratament special, de un statut special și de o poziție specială? Categoric nu și cu atât mai puțin se bucură de vreo identitate specială. Dacă oamenii care au fost promovați și cultivați simt că au capital în urma îndeplinirii datoriei lor într-un mod oarecum eficient și, astfel, stagnează și nu mai caută adevărul, atunci, sunt în pericol când se confruntă cu încercări și nenorociri. Dacă statura oamenilor este prea mică, cel mai probabil nu vor putea să rămână fermi. Unii spun: «Dacă cineva este promovat și educat drept lider, atunci are identitate. Chiar dacă nu este unul dintre fiii întâi născuți, cel puțin are speranță să devină unul dintre oamenii lui Dumnezeu. Nu am fost niciodată promovat și cultivat, așadar, ce speranță am să mă număr printre oamenii lui Dumnezeu?» Este greșit să gândim așa. Pentru a deveni unul dintre oamenii lui Dumnezeu, trebuie să ai experiență de viață și trebuie să fii cineva care Îl ascultă pe Dumnezeu. Nu contează dacă ești lider, lucrător sau un adept de rând, oricine deține adevărurile-realități este unul dintre oamenii lui Dumnezeu. Chiar dacă ești lider sau lucrător, dacă îți lipsesc adevărurile-realități, rămâi tot un făcător de servicii(Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (5)”). Din cuvântul lui Dumnezeu, am înțeles că promovarea și cultivarea în biserică nu înseamnă că oamenii au un statut special sau că primesc un tratament special precum oficialitățile din lume. Este doar o șansă de a practica. Este doar o mai mare responsabilitate pentru oameni. A fi promovat și cultivat înseamnă doar că un om se mută de la o datorie la alta. Nu înseamnă că identitatea și statutul acelui om sunt mai mari decât ale celorlalți și, mai mult decât atât, nu înseamnă că înțelege adevărul sau că are realitățile acestuia. Să nu fii promovat nu înseamnă că ești inferior și nici că nu ai niciun viitor și nu poți fi mântuit. Pe scurt, orice datorie îndeplinești, fie că ești sau nu promovat, Dumnezeu îi tratează corect pe toți oamenii și fiecărei persoane i se dă șansa de a practica în datoria sa. Biserica rânduiește îndatoririle în mod rezonabil, conform calibrului și punctelor forte ale fiecăruia, astfel încât calibrul și punctele forte ale fiecărui om să poată fi folosite la maximum. Asta e atât în beneficiul lucrării bisericii, cât și al intrării noastre în viață. Fie că ești promovat sau nu într-o datorie importantă, așteptările lui Dumnezeu de la oameni și proviziile pentru fiecare sunt aceleași. Dumnezeu vrea ca oamenii să urmărească adevărul și să-și schimbe firile pe parcursul îndeplinirii îndatoririlor. Așadar, mântuirea lui Dumnezeu pentru oameni nu depinde niciodată de statutul sau calificările lor. Mai degrabă, depinde de atitudinea oamenilor față de adevăr și de datoria lor. Dacă mergi pe calea căutării adevărului, în timp ce-ți faci datoria vei practica mai mult și vei continua să progresezi în viață. Dacă nu urmărești adevărul, indiferent cât de înalt îți e statutul, nu vei rezista. Mai devreme sau mai târziu, vei fi demis și alungat. În trecut, nu aveam o înțelegere pură despre promovare. Credeam mereu că să fii promovat înseamnă să obții statut și, cu cât era statutul mai înalt, cu atât mai bune viitorul și destinul meu. Drept urmare, nu m-am axat pe urmărirea adevărului în datoria mea și am urmărit doar statutul. Abia acum realizez că această perspectivă e absurdă! În realitate, biserica mi-a dat șansa de a practica, dar calibrul meu era efectiv prea mic pentru sarcini mai importante. Însă eu nu aveam conștiință de sine, așa că întotdeauna simțeam că eram capabilă și puteam fi promovată să fac o lucrare mai importantă. Chiar nu mă cunoșteam deloc. Orice fel de lucrare am face în casa lui Dumnezeu, cu toții trebuie să înțelegem adevărul și să intrăm în adevărurile-principii pentru ca lucrarea noastră să obțină rezultate bune. Dar eu nu am înțeles adevărul și nu am putut face deloc lucrare practică. Chiar dacă aș fi promovată, ce bine aș putea oare face? Oare nu doar aș încurca? Nu numai că aș fi complet epuizată, dar aș și stânjeni lucrarea bisericii. Nu ar merita. În acest moment, am realizat în sfârșit că datoria mea curentă era foarte potrivită pentru mine. Eram capabilă s-o fac și să mă folosesc de punctele mele forte. Asta a fost de ajutor intrării mele în viață și al lucrării bisericii. Prin luminarea și îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu, am devenit mai conștientă de voia Lui, mi-am găsit locul, am aflat ce datorie ar trebui să fac, iar starea mea negativă a fost transformată.

După aceea, am fost controlată mult mai puțin de renumele, câștigul și statutul meu și am dus o povară în datoria mea. Când nu eram ocupată cu lucrarea, îmi foloseam timpul liber ca să practic predicarea Evangheliei și să mărturisesc despre Dumnezeu. Când vedeam că oameni care cred cu adevărat în Dumnezeu și însetează după adevăr acceptă lucrarea lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă, mă simțeam foarte liniștită și împăcată. În sfârșit, am înțeles că nu contează cât de importantă e funcția care ți-a fost atribuită, ceea ce contează e dacă poți juca rolul unei ființe create în timp ce-ți faci datoria. Asta e cel mai important. Acum, deși aud adesea vești că unii frați și surori pe care îi cunosc sunt promovați, sunt mult mai calmă și nu mai sunt invidioasă cum eram înainte, fiindcă știu că, deși îndeplinim îndatoriri diferite, toți năzuim către același țel și facem tot ce putem pentru a răspândi Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu. Acum, în sfârșit mi-am găsit locul. Sunt doar o mică ființă creată. Datoria mea este să ascult de orchestrările și rânduielile Creatorului. Pe viitor, oricare ar fi datoria mea, sunt dispusă să accept, să ascult și să fac tot ce pot în datoria mea pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu.

Anterior: 54. Egoismul este josnic

Înainte: 56. Cum mi s-a transformat datoria în tranzacție?

Ești norocos! Apasă pe butonul de Messenger pentru a ne contacta, ceea ce te va ajuta să ai ocazia de a întâmpina pe Domnul și de a obține binecuvântarea lui Dumnezeu în 2024!

Conținut similar

11. M-am reunit cu Domnul

de Lilan, Coreea de SudDumnezeu Atotputernic spune: „Hristos din zilele de pe urmă aduce viață și aduce calea trainică și veșnică a...

32. Un progres

de Fangfang, ChinaToți cei din familia mea credem în Domnul Isus și, cu toate că în biserica noastră eram doar o credincioasă de rând,...

2. Calea spre purificare

de Allie, Statelor UniteAm fost botezată în numele Domnului Isus în 1990 și în 1998 devenisem conlucrătoare în cadrul bisericii Mulțumită...

10. Eliberarea inimii

de Zheng Xin, Statele UniteÎn octombrie 2016, soțul meu și cu mine am acceptat lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă pe când eram în...

Setări

  • Text
  • Teme

Culori compacte

Teme

Fonturi

Mărime font

Spațiu între linii

Spațiu între linii

Lățime pagină

Cuprins

Căutare

  • Căutare în text
  • Căutare în carte

Contactează-ne pe Messenger