de Chang Jing, Coreea de Sud

Făceam design grafic, iar conducătoarea de grup m-a desemnat să creez un nou tip de imagine. Pe atunci, nu prea aveam experiență, așa că nu cunoșteam principiile sau cerințele sarcinii. Am făcut mari eforturi, dar rezultatul n-a fost grozav. Am editat imaginea de mai multe ori, dar fără s-o îmbunătățesc. Mi se părea foarte greu să fac design în acest stil nou. Când conducătoarea de grup mi-a spus să mai fac o imagine similară, m-am opus. M-am tot gândit la moduri de a pasa asta altcuiva și chiar am spus, voit, în fața conducătoarei de grup, că nu mă pricepeam la un astfel de design. Și-a dat seama ce gândeam și nu mi-a mai repartizat astfel de sarcini. Ulterior, conducătoarea de biserică mi-a cerut, în ultima clipă, să editez o imagine și a pus-o pe conducătoarea de grup să-mi dea instrucțiuni detaliate. Era o treabă urgentă și trebuia să-i editez aspectul pe baza compoziției originale și să cizelez părțile mai detaliate. Mi s-a părut simplu. Întrucât avea deja forma de bază, câteva ajustări minore ar fi trebuit să fie suficiente. Însă conducătoarea de grup n-a fost mulțumită și mi-a oferit câteva sugestii. Mi s-a părut o bătaie de cap și n-am vrut s-o fac. Consideram că imaginea era în regulă. Dacă putea fi folosită, era suficient. Chiar era necesar să o modific în detaliu? Avea să fie o risipă de timp și energie. Așa că am decis să-i spun ce credeam. Spre surprinderea mea, conducătoarea de grup mi-a trimis acest mesaj: „Nu-ți faci datoria din suflet și nu încerci să realizezi nimic. Încerci mereu să scapi de bătăi de cap și ești superficială. Cu o astfel de atitudine, cum poți face bine o datorie?” Auzind aceste critici, m-am simțit tulburată și nedreptățită. Chiar eram atât de nepricepută? Câteva zile mai târziu, conducătoarea de biserică m-a tratat fiindcă tânjeam după confortul trupului și mă eschivam de la treburi dificile. A spus că voiam să evit bătăile de cap ale designului dificil și că nu trudeam la ele, că făceam mereu lucrurile de mântuială în datoria mea și că nu eram demnă de încredere. Când a spus asta, am fost foarte afectată. Chiar și o soră care mă cunoștea bine a spus direct: „Dacă ești un designer care nu se străduiește să creeze un design bun, înseamnă asta că-ți faci datoria?” Cuvintele ei au fost ca un duș rece, care m-a înghețat. Consideram că probabil nu aveam să mai fac o datorie. Toți știau ce fel de om eram, așa că nimeni n-avea să mai aibă încredere în mine.

În seara aceea, m-am gândit la tot ce se întâmplase recent și la evaluările pe care mi le-au făcut ceilalți. Am fost foarte supărată și m-am urât fiindcă i-am dezamăgit pe toți. De ce mi-am făcut datoria în felul acela? Am plâns mult. În mâhnirea mea, am citit asta în cuvintele lui Dumnezeu: „Atunci când îndeplinesc o datorie, oamenii aleg întotdeauna munca ușoară, care să nu-i obosească, care să nu implice înfruntarea intemperiilor de afară. Acest lucru se numește a alege slujbe ușoare și a se eschiva de la cele grele și este o manifestare a râvnirii la confortul trupului. Ce altceva? (A se plânge mereu când datoria lor este puțin grea, puțin obositoare, când implică plata unui preț.) (A fi preocupat de mâncare și îmbrăcăminte și de răsfățul trupului.) Toate acestea sunt manifestări ale râvnirii la confortul trupului. Când o astfel de persoană vede că o sarcină este laborioasă sau riscantă, i-o vâră pe gât altcuiva; ea însăși lucrează doar pe îndelete și își găsește scuze de ce nu o poate face, spunând că este de calibru slab și nu are aptitudinile necesare, că este prea mult pentru ea – când, de fapt, nu o face pentru că râvnește la confortul trupului. […] Mai există și cazul în care oamenii se plâng mereu în timp ce-și îndeplinesc datoria, când nu vor să facă niciun efort pentru asta, când, imediat ce au puțin timp liber, se odihnesc, vorbesc alene și bârfesc. Iar atunci când începe munca și le întrerupe ritmul și rutina vieții, sunt nemulțumiți de asta. Ei mormăie și se plâng, sunt nemulțumiți și devin neglijenți și superficiali în îndeplinirea datoriei lor. Aceasta înseamnă râvnirea la confortul trupului, nu-i așa? […] Sunt oamenii care râvnesc la confortul trupului potriviți pentru a îndeplini o datorie? Aduceți în discuție subiectul îndeplinirii datoriei, vorbiți despre plata unui preț și despre a suferi greutăți, iar ei vor clătina din cap continuu: ar avea prea multe probleme, se plâng mereu și sunt negativi în toate privințele. Astfel de oameni sunt inutili, nu au dreptul să-și îndeplinească datoria și ar trebui alungați” (Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor). Datorită cuvintelor lui Dumnezeu, am văzut că a alege doar sarcini simple și ușoare într-o datorie și a-i pune mereu pe ceilalți să facă lucrurile mai complicate și dificile nu ține de intelect sau de calibru. Asta e lăcomie de confort și a nu fi dispus să plătești un preț. Când conducătoarea de grup m-a pus să lucrez la un nou tip de design, mi s-a părut dificil fiindcă abia învățam. Trebuia să sufăr, să plătesc un preț, să chizbuiesc și să revizuiesc de mai multe ori ca să fac o treabă bună. Fără să vreau bătăi de cap, m-am retras și am căutat o scuză să pasez sarcina. Voiam o lucrare simplă și ușoară. Când conducătoarea de biserică mi-a cerut să editez o imagine, conducătoarea de grup mi-a dat instrucțiuni detaliate, sperând că o să mă descurc mai bine. Deși am fost de acord, mi s-a părut o bătaie de cap, așa că nu m-am gândit bine la asta și n-am depus efort, încercând să-mi fac situația ușoară. Asta a făcut ca imaginea să iasă prost și să trebuiască refăcută de mai multe ori. Orice sarcină ar fi fost, eram reticentă să fac ceva care necesita efort mental sau fizic. Voiam să fac lucrurile în cel mai simplu și ușor mod. Mă preocupa trupul. Am citit în cuvintele lui Dumnezeu: „Astfel de oameni sunt inutili, nu au dreptul să-și îndeplinească datoria și ar trebui alungați.” Asta m-a speriat puțin. În datoria mea, țineam cont de trup și tânjeam după confort și nu eram deloc dispusă să sufăr și să plătesc un preț. Mă gândeam doar să fiu scutită de efort fizic și să nu-mi obosesc inima sau mintea. În felul în care-mi făceam datoria, nu exista nicio sinceritate sau devoțiune față de Dumnezeu. Credeam că dacă-mi puteam termina sarcinile, chiar și de mântuială, era suficient. Nu jucasem un rol pozitiv. În plus, afectasem progresul lucrării. Dacă o țineam așa, fără să mă schimb, mai devreme sau mai târziu, Dumnezeu avea să mă alunge.

Ulterior, am mai citit din cuvintele lui Dumnezeu. „La suprafață, unii oameni nu par să aibă probleme serioase pe durata perioadei în care-și îndeplinesc datoria. Ei nu fac fățiș nimic rău; nu provoacă perturbări sau tulburări și nu merg pe calea antihriștilor. În îndeplinirea datoriei lor, nu lasă să apară vreo greșeală sau problemă majoră, totuși, peste puțini ani, sunt dați în vileag ca neacceptând deloc adevărul, ca fiind unii dintre necredincioși. De ce este așa? Alții nu pot vedea o chestiune, dar Dumnezeu scrutează profunzimile inimilor acestor oameni și vede problema. Mereu au fost superficiali și impenitenți în îndeplinirea datoriei lor. Odată cu trecerea timpului, sunt dați în vileag în mod natural. Ce înseamnă a rămâne impenitent? Înseamnă că, deși ei și-au făcut pe deplin datoria, au avut mereu atitudinea greșită față de ea, o atitudine de neglijență și superficialitate, o atitudine nepăsătoare, și nu sunt niciodată conștiincioși, cu atât mai puțin devotați. Poate că depun un mic efort, însă doar fac lucrurile mecanic. Ei nu fac tot posibilul pentru asta, iar fărădelegile lor sunt fără sfârșit. Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, ei nu s-au căit niciodată; au fost superficiali dintotdeauna și în ei nu s-a petrecut nicio schimbare – adică, ei nu renunță la răul din mâinile lor și nu se căiesc față de El. Dumnezeu nu vede în ei o atitudine de căință și nu vede o schimbare în atitudinea lor. Ei insistă în a-și privi datoria și însărcinarea dată de Dumnezeu cu o astfel de atitudine și o astfel de metodă. De-a lungul timpului, nu există nicio schimbare în această fire încăpățânată și intransigentă și, în plus, ei nu s-au simțit niciodată îndatorați față de Dumnezeu, nu au simțit niciodată că neglijența și superficialitatea lor reprezintă o fărădelege, un rău. În inimile lor, nu există nicio recunoștință, nicio vinovăție, niciun autoreproș și cu atât mai puțin există autoacuzare. Și, pe măsură ce trece mai mult timp, Dumnezeu vede că această persoană nu se poate îndrepta. Indiferent ce spune Dumnezeu și indiferent cât de multe predici aud ei sau cât de mult din adevăr înțeleg, inima lor nu e mișcată, iar atitudinea lor nu se modifică și nu se îndreaptă. Dumnezeu vede asta și spune: «Nu există nicio speranță pentru această persoană. Nimic din ce spun Eu nu îi atinge inima și nimic din ce spun nu o îndreaptă. Nu există niciun mijloc de a o schimba. Această persoană e inadecvată pentru a-și îndeplini datoria și e inadecvată pentru a face servicii în casa Mea.» De ce spune Dumnezeu asta? Deoarece, atunci când își îndeplinește datoria și lucrează, este în mod constant neglijentă și superficială. Oricât de mult este emondată și tratată și oricât de multă îngăduință și răbdare îi sunt acordate, acestea nu au niciun efect și nu o pot face să se căiască cu adevărat sau să se schimbe. Nu o pot forța să-și facă bine datoria, nu îi pot permite să pornească pe calea urmăririi adevărului. Așadar, această persoană este iremediabilă. Când Dumnezeu stabilește că o persoană nu poate fi îndreptată, va mai păstra aproape această persoană? Nu va face asta. Dumnezeu o va lăsa să plece” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). „Care este standardul după care sunt judecate faptele unei persoane drept bune sau rele? Standardul e dacă acea persoană, în gândurile, expresiile și acțiunile sale, deține sau nu mărturia punerii în practică a adevărului și a trăirii realității adevărului. Dacă nu ai această realitate sau nu o trăiești, atunci, fără nicio îndoială, ești un răufăcător. Cum îi vede Dumnezeu pe răufăcători? Gândurile și acțiunile tale exterioare nu sunt mărturie pentru Dumnezeu, nici nu-l fac de rușine pe Satana și nici nu îl înfrâng; în schimb, Îl fac de rușine pe Dumnezeu și sunt pline de semne care-L fac pe Dumnezeu să-I fie rușine. Nu mărturisești pentru Dumnezeu, nu te sacrifici pentru El, și nici nu-ți îndeplinești responsabilitatea și obligațiile față de Dumnezeu; în schimb, acționezi pentru binele tău. Ce înseamnă «pentru binele tău»? Mai exact, înseamnă pentru binele Satanei. Prin urmare, în final, Dumnezeu va spune: «Plecați de la Mine, voi, cei ce săvârșiți fărădelegea!» În ochii lui Dumnezeu, nu ai făcut fapte bune, ci, mai degrabă, ai început să te comporți rău. Nu numai că nu vei obține prin asta aprobarea lui Dumnezeu, dar va fi și ceva de condamnat. Ce caută să câștige cineva cu o astfel de credință în Dumnezeu? Oare, până la urmă, nu-i așa că o astfel de credință nu va da niciun rezultat?” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Libertatea și eliberarea pot fi dobândite doar prin înlăturarea firii corupte”). Înainte credeam că, deși pasasem proiectele mai grele și mai complicate, nu am eram niciodată inactivă și uneori lucram până târziu la un design. Credeam că era suficient să-mi fac datoria astfel. Însă, din cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că El nu Se uită la cât de mult am lucrat sau la cât efort am făsut, ci la atitudinea față de datoria noastră, dacă ținem cont de voia lui Dumnezeu, dacă deținem mărturia practicării adevărului. Așa decide dacă datoria unui om va dobândi aprobarea Lui. Deși părea că-mi făcusem tot timpul datoria, aveam o atitudine relaxată și neglijentă față de ea, ținând cont de trup și răsfățându-mă. Făceam doar ce-mi era ușor și mă eschivam de la lucrurile grele, fără nicio devoțiune sau supunere. Astfel de servicii sunt inadecvate, înseamnă a încerca să-L păcălești pe Dumnezeu. Când abia începusem, conducătoarea de grup mi-a repartizat niște sarcini importante, dar întrucât îmi făceam datoria de mântuială, fiind atrasă de lucruri ușoare și neținând cont de lucrarea bisericii, ci doar de mine, ea a încetat să-mi mai dea proiecte importante. Am devenit un om pe care nici Dumnezeu, nici alți oameni nu se puteau baza, făcând servicii cu sarcini ușoare. Cu o astfel de atitudine față de datorie, nu numai că nu făceam fapte bune, dar adunam fărădelegi. Dacă nu renunțam la acest rău și nu mă căiam lui Dumnezeu, El avea să mă deteste și să mă respingă odată ce fărădelegile mele sporeau și atunci aveam să fiu dezvăluită și alungată de El. Atunci mi-am dat seama cât de periculoasă era atitudinea mea față de datorie și m-am speriat puțin. Am realizat și că emondarea și tratarea erau avertismentul lui Dumnezeu pentru mine. Eram prea nepăsătoare și înțelegeam greu lucrurile. Dacă ceilalți nu mi-ar fi atras atenția, n-aș fi văzut că atitudinea mea față de datorie Îl dezgusta pe Dumnezeu. Știam că trebuia să-mi schimb imediat această stare greșită, să mă căiesc lui Dumnezeu și să nu mai fiu obtuză și răzvrătită.

Am citit din cuvintele lui Dumnezeu despre starea mea de a-mi mulțumi trupul și a căuta comoditatea, inclusiv acest pasaj: „Indiferent ce lucrare fac unii oameni sau ce datorie realizează, sunt incapabili să reușească, este prea mult pentru ei, sunt incapabili să îndeplinească oricare dintre obligațiile sau responsabilitățile pe care oamenii ar trebui să le îndeplinească. Nu sunt gunoaie? Mai merită să fie numiți oameni? Cu excepția neghiobilor, a celor cu deficiențe mintale și a celor care suferă de handicapuri fizice, există cineva în viață care nu trebuie să-și îndeplinească îndatoririle și să-și îndeplinească responsabilitățile? Însă acest tip de persoană este mereu uneltitoare și joacă murdar și nu dorește să-și îndeplinească responsabilitățile; implicația acestui lucru este că nu doresc să se comporte precum o persoană adecvată. Dumnezeu le-a dat calibru și daruri, El le-a dat posibilitatea de a fi o ființă umană și, totuși, ei nu se pot folosi de asta în a-și îndeplini îndatoririle. Nu fac nimic, dar sunt dornici să se bucure de toate. O astfel de persoană poate fi numită ființă umană? Indiferent ce lucrare le este dată – indiferent dacă este importantă sau obișnuită, dificilă sau simplă – ei sunt întotdeauna neglijenți și superficiali, întotdeauna leneși și înșelători. Când apar probleme, încearcă să paseze altor oameni responsabilitatea pentru acestea; nu își asumă nicio responsabilitate, dorind să-și continue viața de paraziți. Nu sunt gunoaie inutile?” (Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor). „Ce fel de oameni sunt cei inutili? Oamenii inutili sunt zăpăciți, oameni care sunt în derivă prin viață. Oamenii de acest fel nu sunt responsabili în nimic din ceea ce fac și nici nu sunt conștiincioși; transformă totul într-un dezastru. Nu iau în seamă cuvintele tale, indiferent de modul în care ai părtășie cu ei despre adevăr. Ei cred: «Voi pluti prin viață dacă asta vreau. Ce contează? Îmi îndeplinesc datoria și am ce mânca, iar asta este de ajuns. Măcar nu trebuie să cerșesc. Dacă într-o zi nu voi avea ce să mănânc, mă voi gândi atunci la asta. Cerul va lăsa mereu o ușă deschisă. Prin urmare, ce se întâmplă dacă spui că nu am conștiință sau rațiune sau că sunt zăpăcit? Nu am încălcat legea, nu am ucis pe nimeni și nu am dat foc la nimic. Cel mult, nu am cel mai bun caracter, dar acest lucru nu reprezintă o mare pierdere pentru mine. Atât timp cât am de mâncare, e în regulă.» Ce părere ai despre această perspectivă? Îți spun, oamenii zăpăciți de acest fel, care plutesc prin viață, sunt cu toții sortiți să fie alungați. Nu pot, sub nicio formă, să obțină mântuirea. Cei care au crezut în Dumnezeu vreme de câțiva ani, dar de abia au acceptat adevărul, vor fi alungați. Niciunul nu va supraviețui. Gunoaiele și cei buni de nimic sunt cu toții niște paraziți și sunt sortiți să fie alungați. În cazul în care conducătorii și lucrătorii caută doar să fie hrăniți, cu atât mai mult trebuie să fie concediați și alungați. Oamenii zăpăciți ca aceștia mai vor încă să fie conducători și lucrători, dar nu sunt vrednici de acest lucru. Ei nu fac nicio lucrare reală și totuși vor să conducă. Într-adevăr, n-au pic de rușine” (Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor). Dezvăluirea aspră de la Dumnezeu m-a făcut să văd că a fi mereu nepăsător într-o datoria, fără să-ți asumi răspunderea, înseamnă că ești ca un gunoi. Dacă nu pui suflet în nimic, dacă mereu tragi chiulul, fără să-ți faci cum trebuie îndatoririle sau să-ți dezvolți aptitudinile, ești un gunoi. Am reflectat și am văzut că așa eram în datoria mea. Indiferent ce sarcină primeam, nu voiam să mă gândesc prea mult la ea, să sufăr sau să năzuiesc la realizări. Eram mulțumită doar să par ocupată și să nu fiu inactivă. Oare nu mă prosteam făcându-mi datoria în felul acela? Mi-am dat seama și că, de când eram mică, mereu indiviasem oamenii din familii înstărite, care nu aveau nicio grijă, puteau călători și aveau o viață confortabilă și ușoară. Tânjeam să am o astfel de viață! Consideram că de vreme ce noi, oamenii, trăim doar câteva decenii, dacă nu ne simțim bine, oare nu-i o viață trăită în van? Când am crescut, am văzut că toți ceilalți trudeau pentru bani, așa că am pornit o afacere. Dar tot n-am vrut să consum prea multă energie și mereu eram captivată de emisiuni TV sau de romane. Mi-am ignorat afacerea și nu mi-a păsat dacă făceam sau nu bani. Până la sfârșitul anului, nu numai că nu câștigasem nimic, dar pierdusem bani. Însă nici asta nu m-a mâhnit prea tare și m-am alinat, considerând că niște pierderi nu contau atât timp cât era mâncare pe masă. Perspectiva mea asupra vieții era: „Trăiește clipa azi și nu-ți face griji pentru ziua de mâine” și „Trăiește momentul pentru plăcere, pentru că viața este scurtă”. De când fusesem influențată de aceste idei satanice, nu m-am ocupat cum trebuie de îndatoririle mele și n-am trudit pentru progres. Nu aveam un țel în viață. Am trăit după aceste idei și după ce am devenit credincioasă. Consideram că a fi relaxată în datoria mea, a nu mă obosi, a nu gândi prea mult sau nu a mă stresa erau moduri grozave de a trăi. Dar, de fapt, nu puteam face față niciunui fel de lucrare. Nu eram deloc utilă, eram ca un gunoi. Cu cât reflectam mai mult la purtarea mea, cu atât mai surprinsă eram. Oare nu eram exact tipul de parazit dezvăluit de Dumnezeu? Ca să mântuiască omenirea, Dumnezeu nu numai că Și-a exprimat cuvintele și ne-a furnizat adevărul și viața, dar ne-a oferit și toate lucrurile necesare ca să supraviețuim și ne-a permis să ne bucurăm de abundența lor. El ne veghează și ne apără, împiedicându-ne să cădem în capcanele Satanei. Însă eu eram lipsită de inimă. Nu am știut că trebuia să răsplătesc iubirea lui Dumnezeu în datoria mea și, în schimb, am devenit un parazit leneș. Această gândire satanică m-a otrăvit și m-a pătruns. Valorile și perspectiva mea asupra vieții deveniseră ca cele ale unui animal, cunoscând doar plăcerile și răsfățurile trupului. Nu m-am concentrat la îndatoririle mele sau cum să-mi fac bine datoria ca să-L mulțumesc pe Dumnezeu. La gândul acela, am simțit greață și dezgust față de mine însămi, precum și dispreț. Am simțit că fusesem prea adânc coruptă de Satana. Îmi pierdusem complet conștiința și rațiunea și devenisem nepăsătoare. Am văzut și cum Satana folosește aceste gânduri ca să paralizeze oamenii și să ne facă și mai depravați. În final, devenim gunoaie, cadavre ambulante fără suflet. Am regretat profund că nu-mi făcusem bine datoria, că nu făcusem nimic să-L alin pe Dumnezeu. M-am simțit foarte îndatorată față de El și m-am rugat: „Dumnezeule, am fost profund coruptă de Satana. Fără dezvăluirea Ta, n-aș fi văzut niciodată cât de gravă e problema mea. Am fost iresponsabilă și mi-a lipsit umanitatea în datoria mea, bucurându-mă de harul Tău, dar neștiind cum să-Ți răsplătesc iubirea. Am fost un parazit. Văd că trupul mă împiedică cel mai mult să practic adevărul. Vreau să mă lepăd de el și să mă căiesc Ție, să pot căuta adevărul în mod conștient și să-mi fac datoria conform cerințelor Tale.”

Am mai citit din cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu Atotputernic spune: „Întrucât ești o persoană, ar trebui să te gândești bine care sunt responsabilitățile unei persoane. Nu este nevoie să fie menționate responsabilitățile pe care necredincioșii le stimează cel mai mult, ca de exemplu să fii filial, să ai grijă de părinții tăi și să-ți faci un nume pentru familia ta. Toate acestea sunt goale și lipsite de orice semnificație reală. Care este responsabilitatea minimă pe care ar trebui să o îndeplinească o persoană? Cea mai practică este maniera în care îți îndeplinești bine datoria astăzi. Să fii mulțumit doar cu a face lucrurile de formă nu înseamnă că-ți îndeplinești responsabilitățile și a fi capabil doar să repeți papagalicește cuvinte doctrinare nu înseamnă că-ți îndeplinești responsabilitățile. Numai practicarea adevărului și îndeplinirea lucrurilor în conformitate cu principiile înseamnă să-ți îndeplinești responsabilitățile și numai atunci când maniera în care practici adevărului a fost eficientă și de folos oamenilor, îți vei fi îndeplinit cu adevărat responsabilitatea. Indiferent de datoria pe care o îndeplinești, numai când perseverezi în a acționa conform principiilor adevărului îți vei fi îndeplinit cu adevărat responsabilitatea. A face ceva mecanic după maniera umană de a face lucrurile înseamnă să fii superficial și nepăsător; numai respectând principiile adevărului poți să-ți faci datoria și să-ți îndeplinești responsabilitatea cum se cuvine. Iar când îți îndeplinești responsabilitatea, nu este aceasta o manifestare a loialității? Este manifestarea loialității față de datoria ta. Numai când ai acest simț al responsabilității, iar această voință și această dorință se regăsesc în manifestarea loialității tale față de propria datorie, Dumnezeu te va favoriza și te va privi aprobator. Dacă tu n-ai nici măcar acest simț al responsabilității, Dumnezeu te va trata ca pe un leneș, un nerod și te va detesta. […] Ce așteptări are Dumnezeu de la o persoană căreia i-a alocat o anumită sarcină în biserică? În primul rând, Dumnezeu speră că este responsabilă și sârguincioasă, că acordă o mare importanță sarcinii și o îndeplinește bine. În al doilea rând, Dumnezeu speră că este o persoană demnă de încredere, că oricât de mult timp îi ia și indiferent de modul în care s-ar schimba mediul ei, simțul său de răspundere nu se clatină, iar caracterul ei face față testului. Dacă este o persoană de încredere, Dumnezeu este liniștit. El nu va mai monitoriza sau verifica această chestiune pentru că, în sinea Lui, Dumnezeu are încredere în ea. Când Dumnezeu îi dă această sarcină, ea o va duce cu siguranță la bun sfârșit, fără nicio gafă. Când Dumnezeu le încredințează oamenilor o sarcină, nu reprezintă aceasta dorința Lui? (Ba da.) Prin urmare, odată ce înțelegi voia lui Dumnezeu, ce ar trebui să faci pentru a-L determina pe Dumnezeu să aibă încredere în tine și să te placă? Se întâmplă de multe ori ca performanța și comportamentul oamenilor, precum și atitudinea cu care își abordează datoria să îi facă până și pe ei să se disprețuiască. Așadar, cum poți cere ca Dumnezeu să te aprobe și să-ți arate îndurare sau să-ți ofere un tratament special? Nu este acest lucru irațional? (Ba da.) Până și tu te privești cu dispreț, până și tu te disprețuiești, așa că nu are niciun sens să ceri ca Dumnezeu să te aprobe. Ca atare, dacă vrei ca Dumnezeu să te placă, alți oameni ar trebui să poată măcar să aibă încredere în tine. Dacă vrei ca ceilalți să aibă încredere în tine, să te favorizeze, să aibă o părere bună despre tine, atunci trebuie măcar să fii respectabil, responsabil, de cuvânt și demn de încredere. Atunci cum ar trebui să fii înaintea lui Dumnezeu? Dacă ești, de asemenea, responsabil, sârguincios și devotat în îndeplinirea datoriei tale, atunci ai îndeplinit în mare măsură cerințele lui Dumnezeu în ceea ce te privește. Atunci există speranță să obții aprobarea lui Dumnezeu, nu-i așa?” (Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor). Din cuvintele lui Dumnezeu, am aflat că fiecare om are propriile responsabilități și îndatoriri și că, pentru a trăi cu demnitate și însemnătate, cheia e să ne îndeplinim responsabilitățile și să ne facem datoria serios și atent. N-ar trebui să avem nevoie de îndemnurile constante ale celorlalți, ci să avem simțul răspunderii. Oricum ar ieși lucrurile, important este dacă un om pune suflet în ceea ce face. Doar cei cu o astfel de atitudine au caracter și demnitate și sunt oameni de bază, iar Dumnezeu Își va aminti de faptele lor. Să înțeleg voia lui Dumnezeu a fost edificator pentru mine și mi-a oferit o cale de practică. Ulterior, în datoria mea, îmi aminteam mereu să fiu mai atentă, să caut principiile adevărului și să mă străduiesc să fac lucrurile cât de bine puteam.

Odată, când vorbeam cu o soră despre designul unei imagini, a menționat că trebuia să folosim stilul Western ca referință și să o facem impresionantă. Când a spus „impresionantă”, m-am gândit că avea să fie dificil și, deși știam că stilurile Western arătau bine, să facem tot felul de efecte decorative ar fi fost complicat. Alte surori făcuseră mereu acele tipuri de design, iar eu nu mă pricepeam prea bine la ele. Mi-ar fi fost greu să le fac să iasă bine și ar fi necesitat mult timp și energie. Am ezitat și am vrut să refuz, să pun altă soră să le facă, dar apoi m-am gândit la un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Să presupunem că biserica îți dă o treabă de făcut, iar tu spui: «[…] Orice slujbă îmi încredințează biserica, o voi prelua cu toată inima și puterea mea. Dacă există ceva ce nu înțeleg sau se ivește o problemă, mă voi ruga lui Dumnezu, voi căuta adevărul, voi înțelege principiile adevărului și voi face bine treaba. Oricare ar fi datoria mea, voi folosi tot ce am pentru a o îndeplini bine și pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu. Pentru orice pot realiza, voi face tot posibilul să-mi asum întreaga responsabilitate pe care o am și, cel puțin, nu mă voi împotrivi conștiinței și rațiunii mele, nu voi fi neglijent și superficial, viclean și indolent, și nici nu mă voi bucura de roadele muncii altora. Nimic din ce voi face nu va fi sub standardele conștiinței». Acesta este standardul minim al comportamentului uman, iar cel care își îndeplinește datoria în acest fel se poate califica drept persoană conștiincioasă și rezonabilă. Trebuie cel puțin să ai conștiința curată în îndeplinirea datoriei tale și să simți măcar că îți câștigi cele trei mese pe zi, că nu te milogești pentru ele. Acest lucru se numește simț al responsabilității. Indiferent dacă ai un calibru bun sau slab și dacă înțelegi sau nu adevărul, trebuie să ai această atitudine: «Deoarece mi s-a dat să fac această lucrare, trebuie să o tratez cu seriozitate; trebuie să o transform în preocuparea mea și să o fac bine, din toată inima și cu toată puterea mea. În ceea ce privește posibilitatea de a o face perfect, nu pot să-mi permit să ofer o garanție, dar atitudinea mea este că mă voi strădui să văd că e bine făcută și, cu siguranță, nu voi fi neglijent și superficial în acest sens. Dacă apare o problemă, ar trebui să-mi asum responsabilitatea și să mă asigur că învăț ceva din asta și-mi îndeplinesc bine datoria». Aceasta este atitudinea corectă” (Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor). M-am gândit cât de iresponsabilă am fost în datoria mea. Mereu făceam lucrurile de mântuială și multe fapte care-L dezgustau pe Dumnezeu. De data asta nu puteam să-mi mulțumesc trupul și să tânjesc după confort, ci trebuia să țin cont de voia lui Dumnezeu și să-mi asum răspunderea pentru datoria mea. Am hotărât în sinea mea că, oricât de multe puteam realiza, mai întâi trebuia să mă supun și să trudesc. Era important să fac tot ce-mi stătea în putință. Cu aceste gânduri, am simțit că aveam o direcție. Am chibzuit la principiile lucrării noastre și am compilat niște materiale de referință, iar apoi am făcut mai multe versiuni și le-am trimis altor surori ca să-mi dea sugestii. După câteva revizuiri, imaginea a fost gata. Când am făcut lucrurile în felul acela, m-am simțit împăcată și mai pragmatică decât înainte.

Ulterior, m-am axat pe autoreflecție și pe lepădarea trupului în datoria mea. M-am asigurat că mă gândesc mai mult la lucrurile mărunte din viața mea, la sarcinile pe care mi le repartiza biserica și la felul în care să-mi fac mai bine datoria. De fapt, asta nu m-a obosit, ci m-a făcut să mă simt împlinită. E minunat să fii un astfel de om! Deși uneori tot vreau să țin cont de trup și să mă răsfăț, îmi cunosc mai bine corupția decât înainte. Știu că trebuie să mă rog imediat și să-I cer lui Dumnezeu să mă ajute să mă lepăd de trup și să mă disciplineze dacă sunt superficială, înșelătoare și iresponsabilă. Cu timpul, am putut să-mi asum o povară în datoria mea și am fost dispusă să fac față responsabilităților mele și să-mi îndeplinesc datoria. Aceasta e singura cale de a trăi cu integritate, demnitate și pace lăuntrică!