de Cynthia, Coreea de Sud

Făceam design grafic pentru biserică și, odată, conducătoarea de echipă m-a desemnat să creez un nou tip de imagine. Pe atunci, dat fiind că nu prea aveam experiență și că nu cunoșteam principiile sau cerințele sarcinii, deși am depus foarte mult efort, rezultatul n-a fost prea grozav. Am mai editat imaginea de câteva ori, fără să văd prea multe îmbunătățiri. Apoi mi s-a părut foarte greu să fac design în acest stil nou. După aceea, când conducătoarea de echipă mi-a spus să mai fac o imagine similară, am fost destul de potrivnică. M-am tot gândit la moduri de a pasa sarcina asta altcuiva și chiar am spus, voit, în fața conducătoarei de echipă, că nu mă pricepeam la un astfel de design. Și-a dat seama ce gândeam și nu mi-a mai repartizat astfel de sarcini. Ulterior, conducătoarea de biserică mi-a cerut, în ultima clipă, să editez o imagine și a pus-o pe conducătoarea de echipă să-mi dea instrucțiuni detaliate. Era o treabă urgentă și trebuia să-i editez aspectul pe baza compoziției originale cât mai repede cu putință și să finisez părțile mai detaliate. Mi s-a părut simplu. Întrucât avea deja forma de bază, câteva ajustări minore ar fi trebuit să fie suficiente. Însă conducătoarea de echipă n-a fost mulțumită de editările mele și mi-a oferit câteva sugestii despre cum să remediez situația. Mi s-a părut o bătaie de cap și n-am vrut s-o fac. Am considerat că imaginea era, în principiu, în regulă. Dacă putea fi folosită, era suficient. Chiar era necesar să o modific în detaliu? Avea să fie o risipă de timp și de energie. Așa că am decis să-i spun ce credeam. Dar, spre surprinderea mea, conducătoarea de echipă mi-a trimis acest mesaj: „Nu-ți faci datoria din suflet și nu încerci să obții rezultate bune. Încerci mereu să scapi de bătăi de cap și ești superficială. Cu o astfel de atitudine, cum poți face bine o datorie?” La auzul acestui val de critici, m-am simțit tulburată și nedreptățită. Chiar eram atât de nepricepută? Câteva zile mai târziu, conducătoarea de biserică m-a emondat fiindcă tânjeam după confortul trupului și mă eschivam de la treburi dificile. A spus că voiam să evit bătăile de cap ale designurilor dificile și că nu trudeam la ele, că făceam mereu lucrurile de mântuială în datoria mea și că nu eram demnă de încredere. Auzind-o spunând asta, am fost foarte afectată. Chiar și o soră care mă cunoștea bine a spus direct: „Ca designer, dacă nu te străduiești să creezi un design bun, înseamnă asta că-ți faci datoria?” Cuvintele ei au fost ca un duș rece, care m-a înghețat până în măduva oaselor. Am considerat că, probabil, nu aveam să mai fac nicio datorie. Toți știau ce fel de om eram, așa că nimeni n-avea să mai aibă încredere în mine.

În seara aceea, m-am gândit la tot ce se întâmplase recent și la evaluările pe care mi le făcuseră ceilalți. Am fost foarte supărată și m-am urât fiindcă îi dezamăgisem pe toți. De ce mi-am făcut datoria în felul acela? Am plâns mult. În mâhnirea mea, am citit asta în cuvintele lui Dumnezeu: „Atunci când fac o datorie, oamenii aleg întotdeauna munca ușoară, care nu e obositoare, care nu implică înfruntarea intemperiilor de afară. Acest lucru înseamnă să alegi slujbe ușoare și să te eschivezi de la cele grele și este o manifestare a râvnirii la confortul trupului. Ce altceva? (A se plânge mereu când datoria lor este puțin grea, puțin obositoare, când implică plata unui preț.) (A fi preocupat de mâncare și îmbrăcăminte și de plăcerile trupului.) Toate acestea sunt manifestări ale râvnirii la confortul trupului. Când o astfel de persoană vede că o sarcină este prea laborioasă sau riscantă, i-o vâră pe gât altcuiva; ea însăși lucrează doar pe îndelete și își găsește scuze, spunând că este de calibru slab, că îi lipsește capacitatea de lucru și că nu poate prelua această sarcină – când, de fapt, nu o face pentru că râvnește la confortul trupului. […] Mai există și cazul în care oamenii se plâng mereu de greutăți în timp ce-și fac datoria, când nu vor să facă niciun efort pentru asta, când, imediat ce au puțin timp liber, se odihnesc, vorbesc alene sau se relaxează ori se distrează. Iar atunci când începe munca și le întrerupe ritmul și rutina vieții, sunt nefericiți și nemulțumiți de asta. Ei mormăie și se plâng și devin superficiali în a-și face datoria. Aceasta înseamnă râvnirea la confortul trupului, nu-i așa? […] Sunt oamenii care se complac în confortul trupului potriviți pentru a face o datorie? De îndată ce aduce cineva în discuție subiectul efectuării datoriei sau vorbește despre plata unui preț și despre a suferi greutăți, ei vor clătina din cap continuu. Au prea multe probleme, se plâng mereu și sunt plini de negativitate. Astfel de oameni sunt inutili, nu sunt calificați să-și facă datoria și ar trebui eliminați” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (2)”]. Datorită cuvintelor lui Dumnezeu, am văzut că a alege doar sarcini simple și ușoare într-o datorie și a-i pune mereu pe ceilalți să facă lucrurile mai complicate și dificile nu ține de intelect sau de calibru. Înseamnă lăcomie de confort și a nu fi dispus să plătești un preț. În trecut, când conducătoarea de echipă m-a pus să lucrez la un nou tip de design, mi s-a părut dificil fiindcă abia ce începusem să învăț. Trebuia să sufăr, să plătesc un preț, să chibzuiesc și să revizuiesc de mai multe ori ca să fac o treabă bună. Fără să vreau bătăi de cap, mă retrăsesem și găsisem o scuză ca să pasez sarcina. Voisem doar o lucrare simplă și ușoară. Când conducătoarea de biserică mi-a cerut să editez o imagine, conducătoarea de echipă mi-a dat instrucțiuni detaliate, sperând că o să mă descurc mai bine. Deși am fost de acord, mi s-a părut o bătaie de cap, așa că nu m-am gândit bine la asta și n-am depus eforturi reale, încercând să-mi ușurez situația. Am văzut că, orice sarcină ar fi fost, eram reticentă să fac ceva care necesita efort mental sau fizic intens. Mă preocupa trupul. Am citit în cuvintele lui Dumnezeu: „Astfel de oameni sunt inutili, nu sunt calificați să-și facă datoria și ar trebui eliminați.” Asta m-a speriat puțin. Când îmi făceam datoria, mă gândeam întotdeauna la trup și tânjeam după confort și nu eram deloc dispusă să sufăr și să plătesc un preț. Mă gândeam doar să fiu scutită de bătăi de cap și să nu-mi obosesc inima sau mintea. Nu exista nicio sinceritate sau loialitate în felul în care-mi făceam datoria. Credeam că dacă-mi puteam termina sarcinile, chiar și de mântuială, era suficient. Nu jucasem un rol pozitiv. În plus, afectasem progresul lucrării. Dacă o țineam așa, fără să mă schimb, mai devreme sau mai târziu, Dumnezeu avea să mă elimine.

Într-o zi, am citit mai multe din cuvintele lui Dumnezeu: „La suprafață, unii oameni nu par să aibă probleme serioase pe durata perioadei în care-și realizează îndatoririle. Ei nu fac fățiș nimic rău; nu provoacă perturbări sau tulburări și nu merg pe calea antihriștilor. În realizarea propriilor îndatoriri, nu lasă să apară vreo greșeală sau problemă de principiu majoră, totuși, peste puțini ani, sunt dezvăluiți ca neacceptând deloc adevărul, ca fiind unii dintre neîncrezători. De ce este așa? Alții nu pot vedea o chestiune, dar Dumnezeu scrutează profunzimile inimilor acestor oameni și vede problema. Mereu au fost superficiali și impenitenți în realizarea îndatoririlor lor. Odată cu trecerea timpului, sunt dezvăluiți în mod natural. Ce înseamnă a rămâne impenitent? Înseamnă că, deși ei și-au realizat pe deplin îndatoririle, au avut mereu atitudinea greșită față de ele, o atitudine de superficialitate, o atitudine nepăsătoare și nu sunt niciodată conștiincioși, cu atât mai puțin își dedică toată inima îndatoririlor proprii. Poate că depun un mic efort, însă doar fac lucrurile mecanic. Ei nu fac tot posibilul pentru propriile îndatoriri, iar fărădelegile lor sunt fără sfârșit. În ochii lui Dumnezeu, ei nu s-au căit niciodată; au fost superficiali dintotdeauna și în ei nu s-a petrecut nicio schimbare – adică, nu renunță la răul din mâinile lor și nu se căiesc față de El. Dumnezeu nu vede în ei o atitudine de căință și nu vede o schimbare în atitudinea lor. Ei insistă în a privi propriile îndatoriri și însărcinările date de Dumnezeu cu o astfel de atitudine și o astfel de metodă. De-a lungul timpului, nu există nicio schimbare în această fire încăpățânată și intransigentă și, în plus, ei nu s-au simțit niciodată îndatorați față de Dumnezeu, nu au simțit niciodată că superficialitatea lor reprezintă o fărădelege, un rău. În inimile lor, nu există nicio recunoștință, nicio vinovăție, niciun autoreproș și cu atât mai puțin există autoacuzare. Și, pe măsură ce trece mai mult timp, Dumnezeu vede că acest fel de persoană nu poate fi mântuită. Indiferent ce spune Dumnezeu și indiferent cât de multe predici aud ei sau cât de mult din adevăr înțeleg, inima lor nu e mișcată, iar atitudinea lor nu se modifică și nu se schimbă. Dumnezeu vede asta și spune: «Nu există nicio speranță pentru această persoană. Nimic din ce spun Eu nu îi atinge inima și nimic din ce spun nu o schimbă. Nu există niciun mijloc de a o schimba. Această persoană e inadecvată pentru a-și îndeplini datoria și e inadecvată pentru a munci în casa Mea.» De ce spune Dumnezeu asta? Deoarece, atunci când își îndeplinește datoria și lucrează, este în mod constant superficială. Oricât de mult este emondată și oricât de multă îngăduință și răbdare îi sunt acordate, acestea nu au niciun efect și nu o pot face să se căiască cu adevărat sau să se schimbe. Nu o pot forța să-și facă bine datoria, nu îi pot permite să pornească pe calea urmăririi adevărului. Așadar, această persoană este iremediabilă. Când Dumnezeu stabilește că o persoană nu poate fi îndreptată, va mai păstra aproape această persoană? Nu va face asta. Dumnezeu o va lăsa să plece” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). „Care este standardul după care sunt judecate acțiunile și comportamentul unei persoane drept bune sau rele? Acesta e dacă acea persoană, în gândurile, dezvăluirile și acțiunile sale, deține sau nu mărturia punerii în practică a adevărului și a trăirii adevărului-realitate. Dacă nu ai această realitate sau nu o trăiești, atunci, fără nicio îndoială, ești un răufăcător. Cum îi privește Dumnezeu pe răufăcători? Pentru Dumnezeu, gândurile și acțiunile tale exterioare nu sunt mărturie pentru El, nici nu-l umilesc și nu îl înfrâng pe Satana; în schimb, Îl fac de rușine pe Dumnezeu și sunt pline de semnele ocării pe care I-ai adus-o. Nu mărturisești pentru Dumnezeu, nu te sacrifici pentru El și nici nu-ți îndeplinești responsabilitățile și obligațiile față de Dumnezeu; în schimb, acționezi pentru binele tău. Ce înseamnă «pentru binele tău»? Mai precis, înseamnă pentru binele Satanei. Prin urmare, în final, Dumnezeu va spune: «Plecați de la Mine, voi, cei ce săvârșiți fărădelegea!» În ochii lui Dumnezeu, acțiunile tale nu vor fi văzute ca fapte bune, vor fi considerate fapte rele. Nu numai că nu vor obține aprobarea lui Dumnezeu – vor fi condamnate. Ce speră să câștige cineva dintr-o astfel de credință în Dumnezeu? Oare, până la urmă, nu-i așa că o astfel de credință nu va da niciun rezultat?” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Libertatea și eliberarea pot fi dobândite doar prin alungarea firii corupte”). Înainte credeam că, deși pasasem proiectele mai grele și mai complicate, nu eram niciodată inactivă și uneori lucram până târziu la un design. Credeam că era suficient să-mi fac datoria astfel. Din cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că El nu Se uită la cât de mult am lucrat sau la cât efort am depus, ci mai degrabă la atitudinea față de datoria noastră, dacă ținem cont de intenția lui Dumnezeu și dacă deținem mărturia practicării adevărului. Așa decide dacă datoria unui om va dobândi aprobarea Lui. Deși părea că-mi făcusem tot timpul datoria, aveam o atitudine relaxată și superficială față de ea, ținând cont doar de trup și răsfățându-mă. Făceam doar ce-mi era ușor și mă eschivam de la lucrurile grele, fără nicio loialitate sau supunere. A-mi face datoria în felul acesta nici măcar nu întrunea standardele pentru muncă, ci însemna a încerca să-L păcălești și să-L înșeli pe Dumnezeu. M-am gândit la perioada când abia începusem și conducătoarea de echipă mi-a repartizat niște sarcini importante, dar întrucât îmi făceam în permanență datoria de mântuială, fiind atrasă de lucruri ușoare și neținând cont de lucrarea bisericii, ci doar de trupul meu, ea a încetat să-mi mai dea proiecte importante. Am devenit un om pe care nici Dumnezeu, nici alți oameni nu se puteau baza și care nu putea face decât o muncă cu sarcini ușoare. Cu o astfel de atitudine față de datorie, nu făceam fapte bune; mai degrabă, adunam fărădelegi. Dacă nu renunțam la acest rău și nu mă pocăiam față de Dumnezeu, El avea să mă disprețuiască și să mă respingă odată ce fărădelegile mele sporeau și atunci aveam să fiu pe deplin dezvăluită și eliminată de El. Atunci mi-am dat seama cât de periculoasă era atitudinea mea față de datorie și m-am speriat puțin. Am conștientizat și că emondarea aceasta era aducerea aminte și avertismentul lui Dumnezeu pentru mine. Eram prea nepăsătoare și înțelegeam greu lucrurile. Dacă ceilalți nu mi-ar fi atras atenția, n-aș fi văzut că atitudinea mea față de datorie Îl dezgusta pe Dumnezeu. Știam că trebuia să-mi schimb imediat această stare greșită, să mă pocăiesc față de Dumnezeu și să nu mai fiu intransigentă și răzvrătită.

Am citit mai multe din cuvintele lui Dumnezeu despre starea mea de a-mi satisface trupul și a căuta comoditatea. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Indiferent de lucrarea pe care o fac unii oameni sau de datoria pe care o îndeplinesc, nu sunt competenți la ea, nu își pot asuma responsabilitatea și nu sunt capabili să îndeplinească oricare dintre obligațiile sau responsabilitățile pe care s-ar cuveni să le aibă o persoană. Nu sunt ei rebuturi? Mai sunt ei demni de a fi numiți oameni? Cu excepția oamenilor grei de cap, a celor cu handicap mintal și a celor care suferă de dizabilități fizice, există cineva în viață care nu s-ar cuveni să își facă îndatoririle și să își îndeplinească responsabilitățile? Dar o astfel de persoană este întotdeauna alunecoasă, leneșă și nu dorește să își îndeplinească responsabilitățile; implicația este că nu dorește să fie o ființă umană în adevăratul sens al cuvântului. Dumnezeu i-a dat șansa de a fi o ființă umană, i-a dat calibru și daruri, însă ea nu le poate folosi pentru a-și face datoria. Nu face nimic, ci dorește să se bucure de distracții la tot pasul. Este o astfel de persoană potrivită pentru a fi numită ființă umană? Indiferent ce lucrare îi este dată – fie că este importantă sau obișnuită, dificilă sau simplă – întotdeauna este superficială, alunecoasă și leneșă. Atunci când apar probleme, încearcă să arunce responsabilitatea pentru acestea asupra altora, neasumându-și nicio responsabilitate, și dorește să continue să-și trăiască viața parazitară. Nu este oare un rebut inutil?” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (8)”]. „Ce fel de oameni sunt cei inutili? Oamenii inutili sunt zăpăciți, oameni care sunt în derivă prin viață. Oamenii de acest fel nu sunt responsabili în nimic din ceea ce fac și nici nu sunt conștiincioși; transformă totul într-un dezastru. Nu iau în seamă cuvintele tale, indiferent de modul în care ai părtășie cu ei despre adevăr. Ei cred: «Voi pluti prin viață dacă asta vreau. Ce contează? Îmi îndeplinesc datoria și am ce mânca, iar asta este de ajuns. Măcar nu trebuie să cerșesc. Dacă într-o zi nu voi avea ce să mănânc, mă voi gândi atunci la asta. Cerul va lăsa mereu omului o cale de ieșire. Prin urmare, ce se întâmplă dacă spui că nu am conștiință sau rațiune sau că sunt zăpăcit? Nu am încălcat legea, nu am ucis pe nimeni și nu am dat foc la nimic. Cel mult, nu am cel mai bun caracter, dar acest lucru nu reprezintă o mare pierdere pentru mine. Atât timp cât am de mâncare, e în regulă.» Ce părere ai despre această perspectivă? Îți spun, oamenii zăpăciți de acest fel, care plutesc prin viață, sunt cu toții sortiți să fie alungați. Nu pot, sub nicio formă, să obțină mântuirea. Cei care au crezut în Dumnezeu vreme de câțiva ani, dar de abia au acceptat adevărul, vor fi alungați. Niciunul nu va supraviețui. Gunoaiele și cei buni de nimic sunt cu toții niște paraziți și sunt sortiți să fie alungați. În cazul în care conducătorii și lucrătorii caută doar să fie hrăniți, cu atât mai mult trebuie să fie concediați și alungați. Oamenii zăpăciți ca aceștia mai vor încă să fie conducători și lucrători, dar nu sunt vrednici de acest lucru. Ei nu fac nicio lucrare reală și totuși vor să conducă. Într-adevăr, n-au pic de rușine!” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (8)”]. Expunerea aspră de la Dumnezeu m-a făcut să conștientizez că, dacă o persoană este mereu superficială într-o datorie, fără să-și asume vreo răspundere, înseamnă că este ca un gunoi. Dacă nu pune suflet în nimic, dacă mereu trage chiulul, plutind în derivă prin viață, fără să-și îndeplinească îndatoririle cum trebuie sau să deprindă abilități noi, atunci este inutilă. Am reflectat și am văzut că așa eram eu în datoria mea. Indiferent ce sarcină primeam, nu voiam să mă gândesc prea mult la ea, să sufăr sau să mă străduiesc să fiu eficientă în datoria mea. Eram mulțumită doar să par ocupată și să nu fiu inactivă. Oare nu mă prosteam făcându-mi datoria în felul acela? Mi-am dat seama și că, de când eram mică, mereu invidiasem oamenii din familii înstărite, care nu aveau nicio grijă pe lume, puteau călători și avea o viață confortabilă și ușoară. Tânjeam să am și eu o astfel de viață! Consideram că, de vreme ce noi, oamenii, trăim doar câteva decenii, dacă nu ne simțim bine, oare nu-i o viață trăită în van? Când am crescut, am văzut că toți ceilalți trudeau pentru bani, așa că am pornit o afacere. Dar tot n-am vrut să consum prea multă energie și mereu eram captivată de emisiuni TV și de romane. Nu m-am preocupat prea mult de afacerea mea și nu mi-a păsat dacă făceam sau nu bani. Până la sfârșitul anului, nu numai că nu câștigasem nimic, dar pierdusem bani. Însă nici asta nu m-a mâhnit prea tare și m-am alinat, considerând că niște pierderi nu contau atât timp cât era mâncare pe masă. Perspectiva mea asupra vieții era: „Bea azi vinul de azi și fă-ți mâine griji pentru ziua de mâine” și „Viaţa e scurtă. Bucură-te de ea cât poţi”. De când fusesem influențată de aceste gânduri satanice, nu m-am ocupat cum trebuie de îndatoririle mele și nu m-am străduit să progresez. Nu aveam un țel în viață. Am trăit după aceste gânduri și după ce am devenit credincioasă. Consideram că a fi mereu relaxată în datoria mea, a nu mă obosi, a nu gândi prea mult sau a nu mă stresa erau moduri grozave de a trăi. Dar, de fapt, nu puteam face față niciunui fel de lucrare. Nu eram deloc utilă, eram ca un gunoi. Cu cât reflectam mai mult la purtarea mea, cu atât mai surprinsă eram. Oare nu eram exact tipul de parazit dezvăluit de Dumnezeu? Ca să mântuiască omenirea, Dumnezeu nu numai că Și-a exprimat cuvintele și ne-a furnizat adevărul și viața, dar ne-a oferit și toate lucrurile necesare ca să supraviețuim și ne-a permis să ne bucurăm de abundența lor. El are grijă de noi și ne apără, împiedicându-ne să cădem în capcanele Satanei. Însă eu nu eram atentă. Nu am știut cum să răsplătesc iubirea lui Dumnezeu în datoria mea și, în schimb, am devenit un parazit leneș. Otrăvită și influențată de această gândire satanică, am căutat doar plăcerile și răsfățurile trupului. Nu m-am gândit niciodată cu seriozitate la lucruri potrivite sau cum să-mi fac bine datoria ca să-L mulțumesc pe Dumnezeu. La gândul acela, am simțit greață și dezgust față de mine însămi, precum și dispreț. Am simțit că fusesem cu adevărat prea profund coruptă de Satana. Îmi pierdusem complet conștiința și rațiunea și devenisem foarte nepăsătoare. Am văzut și cum Satana folosește aceste gânduri ca să paralizeze oamenii și să ne facă tot mai depravați. În final, devenim gunoaie, cadavre ambulante fără suflet. Am regretat profund că nu-mi făcusem corespunzător datoria, că nu făcusem nimic ca să-L alin pe Dumnezeu. M-am simțit foarte îndatorată față de El și m-am rugat: „Dumnezeule, am fost profund coruptă de Satana. Fără dezvăluirea Ta, n-aș fi văzut niciodată cât de gravă e problema mea. Am fost iresponsabilă în datoria mea și mi-a lipsit umanitatea, bucurându-mă de atât de mult din harul Tău, dar neștiind niciodată cum să-Ți răsplătesc iubirea. Am fost un parazit. Mă voi răzvrăti împotriva trupului și mă voi pocăi față de Tine, voi căuta adevărul în mod conștient și-mi voi face datoria conform cerințelor Tale.”

Mai târziu, am citit un alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu Atotputernic spune: „Întrucât ești o persoană, ar trebui să te gândești bine care sunt responsabilitățile unei persoane. Nu este nevoie să fie menționate responsabilitățile pe care non-credincioșii le stimează cel mai mult, ca de exemplu să fii filial, să ai grijă de părinții tăi și să-ți faci un nume pentru familia ta. Toate acestea sunt goale și lipsite de orice semnificație reală. Care este responsabilitatea minimă pe care ar trebui să o îndeplinească o persoană? Cea mai practică este maniera în care îți faci bine datoria astăzi. Să fii mulțumit doar cu a face lucrurile de formă nu înseamnă că-ți îndeplinești responsabilitățile și a fi capabil doar să discuți despre cuvinte și doctrine nu înseamnă că-ți îndeplinești responsabilitățile. Numai practicarea adevărului și îndeplinirea lucrurilor în conformitate cu principiile înseamnă să-ți îndeplinești responsabilitățile. Numai atunci când maniera în care practici adevărul a fost eficientă și de folos oamenilor, îți vei fi îndeplinit cu adevărat responsabilitatea. Indiferent de datoria pe care o faci, numai când perseverezi în a acționa conform adevărurilor-principii îți vei fi îndeplinit cu adevărat responsabilitatea. A face ceva mecanic după maniera umană de a face lucrurile înseamnă să fii superficial; numai respectând adevărurile-principii înseamnă să-ți faci datoria și să-ți îndeplinești responsabilitatea cum se cuvine. Iar când îți îndeplinești responsabilitatea, nu este aceasta o manifestare a loialității? Este manifestarea loialității față de datoria ta. Numai când ai acest simț al responsabilității, această voință și dorință, și această manifestare a loialității față de propria datorie, Dumnezeu te va favoriza și te va privi aprobator. Dacă tu n-ai nici măcar acest simț al responsabilității, Dumnezeu te va trata ca pe un leneș, un neghiob și te va detesta. […] Ce așteptări are Dumnezeu de la o persoană căreia i-a alocat o anumită sarcină în biserică? În primul rând, Dumnezeu speră că este responsabilă, că acordă o mare importanță sarcinii și o îndeplinește bine. În al doilea rând, Dumnezeu speră că este o persoană demnă de încredere, că oricât de mult timp trece și indiferent de modul în care s-ar schimba mediul ei, simțul său de răspundere nu se clatină, iar caracterul ei face față testului. Dacă este o persoană de încredere, Dumnezeu va fi liniștit. El nu va mai monitoriza sau verifica această chestiune pentru că, în sinea Lui, Dumnezeu are încredere în ea. Când Dumnezeu îi dă această sarcină, ea o va duce cu siguranță la bun sfârșit, fără nicio gafă. Când Dumnezeu le încredințează oamenilor o sarcină, nu reprezintă aceasta dorința Lui? (Ba da.) Apoi, odată ce înțelegi intenția lui Dumnezeu, ar trebui să știi în inima ta cum să îndeplinești cerințele lui Dumnezeu, cum să-L faci pe Dumnezeu să-ți fie favorabil și cum să-L faci pe Dumnezeu să aibă încredere în tine. Dacă îți poți vedea clar performanța și comportamentul propriu, precum și atitudinea cu care îți abordezi datoria, dacă ai cunoaștere de sine și știi ce ești, nu este atunci nerezonabil să ceri ca Dumnezeu să te favorizeze și să-ți arate har sau să-ți acorde un tratament special? (Ba da, este.) Chiar și tu te desconsideri, chiar și tu te disprețuiești, așa că nu are sens să ceri ca Dumnezeu să te favorizeze. Ca atare, dacă vrei ca Dumnezeu să te favorizeze, ar trebui ca ceilalți cel puțin să poată avea încredere în tine. Dacă vrei ca ceilalți să aibă încredere în tine, să te favorizeze, să aibă o părere bună despre tine, atunci trebuie cel puțin să fii demn, responsabil, fidel cuvântului dat și demn de încredere. Și apoi, înaintea lui Dumnezeu, trebuie să fii responsabil și loial – atunci ai îndeplinit în mare parte cerințele lui Dumnezeu de la tine. Atunci există speranța să obții aprobarea lui Dumnezeu, nu-i așa? (Da, așa e.)” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (8)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am aflat că fiecare om are propriile responsabilități și obligații și că, pentru a trăi cu demnitate și însemnătate, cheia e să ne putem îndeplini responsabilitățile din îndatoririle noastre și să tratăm fiecare sarcină încredințată de Dumnezeu cu seriozitate și atenție. N-ar trebui să avem nevoie de îndemnurile și de aducerile aminte constante ale celorlalți, ci să avem simțul răspunderii. Oricum ar ieși lucrurile, important este în ce mod pune un om suflet în ceea ce face. Doar cei cu o astfel de atitudine au integritate și demnitate și sunt oameni pe care se poate conta, iar Dumnezeu Își va aminti de faptele lor. Să înțeleg intenția lui Dumnezeu a fost edificator pentru mine și mi-a oferit o cale de practică. Ulterior, în datoria mea, mi-am amintit adesea să fiu mai atentă, să caut adevărurile-principii și să mă străduiesc să fac lucrurile cât de bine puteam.

Odată, când vorbeam cu o soră despre planul unei imagini, a menționat că trebuia să folosim stilurile Western ca referințe și să o facem impresionantă. Când a spus „impresionantă”, m-am gândit că avea să fie dificil și, deși știam că stilurile Western arătau bine, să facem tot felul de efecte decorative ar fi fost complicat. Alte surori făcuseră mereu acele tipuri de design în trecut, dar eu nu mă pricepeam prea bine la ele. Mi-ar fi fost foarte greu să le fac să iasă bine și ar fi necesitat mult timp și energie. Am ezitat și am vrut să refuz, să pun o altă soră să le facă, dar apoi m-am gândit la un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu pe care îl mai citisem: „Să presupunem că biserica îți dă o treabă de făcut, iar tu spui: «[…] Orice slujbă îmi încredințează biserica, o voi prelua cu toată inima și puterea mea. Dacă există ceva ce nu înțeleg sau se ivește o problemă, mă voi ruga lui Dumnezeu, voi căuta adevărul, voi rezolva problemele potrivit adevărurilor-principii și voi face bine treaba. Oricare ar fi datoria mea, voi folosi tot ce am pentru a o îndeplini bine și pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu. Pentru orice pot realiza, voi face tot posibilul să-mi asum întreaga responsabilitate pe care o am și, cel puțin, nu mă voi împotrivi conștiinței și rațiunii mele, nu voi fi neglijent și superficial, viclean și indolent, și nici nu mă voi bucura de roadele muncii altora. Nimic din ce voi face nu va fi sub standardele conștiinței». Acesta este standardul minim al comportamentului uman, iar cel care își îndeplinește datoria în acest fel se poate califica drept persoană conștiincioasă și rezonabilă. Trebuie cel puțin să ai conștiința curată în îndeplinirea datoriei tale și să simți, măcar, că îți câștigi cele trei mese pe zi, că nu te milogești pentru ele. Acest lucru se numește simț al responsabilității. Indiferent dacă ai un calibru bun sau slab și dacă înțelegi sau nu adevărul, trebuie să ai această atitudine: «Deoarece mi s-a dat să fac această lucrare, trebuie să o tratez cu seriozitate; trebuie să o transform în preocuparea mea și să o fac bine, din toată inima și cu toată puterea mea. În ceea ce privește posibilitatea de a o face perfect, nu pot să-mi permit să ofer o garanție, dar atitudinea mea este că mă voi strădui să văd că e bine făcută și, cu siguranță, nu voi fi neglijent și superficial în acest sens. Dacă apare o problemă cu lucrarea, ar trebui să-mi asum responsabilitatea și să mă asigur că învăț ceva din asta și-mi îndeplinesc bine datoria». Aceasta este atitudinea corectă” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (8)”]. M-am gândit cât de iresponsabilă fusesem în datoria mea. Mereu făceam lucrurile de mântuială și multe fapte care-L dezgustau pe Dumnezeu. De data asta nu puteam să-mi mulțumesc trupul și să tânjesc după confort, ci trebuia să țin cont de intenția lui Dumnezeu și să-mi asum responsabilitatea pentru datoria mea. Am hotărât în sinea mea că, oricât de multe puteam realiza, mai întâi trebuia să mă supun și să trudesc. Cel mai important era să fac tot ce-mi stătea în putință. Cu aceste gânduri, am simțit că aveam o direcție. Am chibzuit la principiile lucrării noastre și am compilat niște materiale de referință, iar apoi am făcut mai multe versiuni și le-am trimis altor surori ca să-mi dea sugestii. După câteva revizuiri, imaginea a fost gata, în sfârșit. Când am făcut lucrurile în felul acela, m-am simțit împăcată în inima mea și mai pragmatică decât înainte.

Ulterior, m-am axat pe autoreflecție și pe răzvrătirea împotriva trupului în datoria mea. M-am asigurat că mă gândesc mai mult la lucrurile mărunte din viața mea, la sarcinile pe care mi le repartiza biserica și la felul în care să-mi fac mai bine datoria. De fapt, asta nu m-a obosit, ci m-a făcut să mă simt împlinită. E minunat să te comporți într-un asemenea mod! Deși, uneori, tot vreau să țin cont de trup și să mă răsfăț, îmi cunosc mai bine corupția decât înainte. Odată ce-mi dau seama că este dezvăluită, mă voi ruga imediat și-I voi cere lui Dumnezeu să mă ajute să mă răzvrătesc împotriva trupului și să mă disciplineze dacă sunt din nou superficială, înșelătoare și iresponsabilă. Cu timpul, am putut să port o povară în datoria mea și am fost dispusă să fac față responsabilităților mele și să-mi îndeplinesc datoria. Aceasta e singura cale de a trăi cu integritate, demnitate și pace lăuntrică.