Ce evitam eschivându-mă de la datoria mea

aprilie 27, 2023

După cum știți, mă ocupam doar de câteva grupuri de întrunire. Consideram că eram făcut pentru datoria aceea, iar când frații și surorile aveau probleme, veneau mereu și-mi cereau ajutorul. Unii chiar spuneau că vedeam cu acuratețe problemele și că aveam părtășie clară, așa că își doreau mult să-mi asculte părtășia. Era grozav să câștig respectul și laudele celorlalți în datoria asta și îmi plăcea mult sentimentul, așa că nu voiam să plec. Prima dată când m-ai vizitat, am fost puțin șocat. Credeam că pentru a face lucrare textuală e nevoie de calibru bun, o bună înțelegere a adevărului și să te pricepi să scrii bine. Eu aveam un calibru obișnuit și nu eram familiarizat cu scrierea textelor, așa că mă îndoiam că aveam să mă descurc. Dacă nu mă descurcam bine și eram repartizat în altă parte, ce ar fi crezut ceilalți despre mine? Oare asta n-ar fi arătat cât de lipsit de talent eram? Consideram că trebuia să rămân la slujba pe care o aveam. În acele grupuri, am obținut rezultate destul de bune, rareori am fost tratat sau emondat și toți frații și surorile mă respectau și aprobau. Așa că nu voiam să fac lucrare textuală și tot încercam să scap de asta. Pe atunci, îmi doream doar confortul și stabilitatea datoriei pe care o aveam. Apoi, spre surprinderea mea, te-ai întors după doar zece zile, ca să-mi spui că nu era destul personal pentru lucrarea textuală și să ai părtășie cu mine despre felul în care să ținem cont de voia lui Dumnezeu și să nu devenim mulțumiți de sine. Mi-a cerut să mă rog, să caut îndrumare și să nu refuz cu ușurință această șansă. Știam că aveai dreptate, dar pur și simplu nu puteam accepta ce spuneai. Consideram că aveam un calibru obișnuit și că nu aveam talent la scris, așa că sigur aveam să fiu veriga slabă. Dacă tot nu mă descurcam bine după ce exersam puțin și eram repartizat în altă parte, ar fi fost foarte jenant. M-am gândit că mi-ar fi mult mai bine să continui cu datoria pe care o aveam.

După o vreme, i-am vorbit deschis unui frate despre starea mea de atunci. După ce a ascultat, a spus pe șleau: „Nu ești cam perfid în felul în care tratezi lucrurile?” Să-l aud numindu-mă „perfid” a fost ca o lovitură în stomac. M-am gândit: „Nu încerc să trag chiulul sau să fac lucrurile mecanic. Chiar nu am calibru bun și nu mă pricep la scris. Cum poți spune că sunt perfid?” N-am spus nimic, dar în sinea mea, mă tot apăram și nu voiam să accept critica. Totuși, știam că puteam învăța ceva din avertismentul fratelui meu. Așadar, am căutat pasaje corespunzătoare în cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu Atotputernic spune: „Ce fel de persoană îndrăznește să-și asume responsabilitatea? Ce fel de persoană are curajul să poarte o povară grea? Cineva care preia conducerea și iese curajos în față într-un moment crucial pentru lucrarea casei lui Dumnezeu, care nu se teme să poarte o responsabilitate grea și să îndure greutăți mari atunci când vede lucrarea cea mai importantă și crucială. Acesta este cineva loial lui Dumnezeu, un bun soldat al lui Hristos. Se poate spune oare că toți cei care se tem să-și asume responsabilitatea în datoria lor o fac pentru că nu înțeleg adevărul? Nu; este o problemă în umanitatea lor. Nu au simțul dreptății sau al responsabilității. Sunt oameni egoiști și ticăloși, nu credincioși în Dumnezeu cu inimă adevărată. Ei nu acceptă câtuși de puțin adevărul și, din aceste motive, nu pot fi mântuiți. Credincioșii în Dumnezeu trebuie să plătească un preț mare pentru a dobândi adevărul și vor întâmpina multe obstacole în a-l practica. Ei trebuie să se lepede de lucruri, să-și abandoneze interesele trupești și să îndure o oarecare suferință. Abia atunci vor putea pune adevărul în practică. Prin urmare, poate cineva care se teme să-și asume responsabilitatea să practice adevărul? Cu siguranță nu poate, și cu atât mai puțin se poate spune că-l câștigă. Îi este frică să practice adevărul, să nu sufere o pierdere în ceea ce privește interesele sale; îi este frică de umilință, de denigrare și de judecată. Nu îndrăznește să practice adevărul, așa că nu-l poate dobândi și, indiferent de câți ani crede în Dumnezeu, nu poate ajunge la mântuire din partea Sa. Aceia care pot să îndeplinească o datorie în casa lui Dumnezeu trebuie să fie oameni a căror povară este lucrarea bisericii, care își asumă responsabilitatea, care susțin principiile adevărului, care suferă și plătesc un preț. Dacă oamenii au carențe în aceste domenii, nu sunt potriviți pentru a îndeplini o datorie și nu îndeplinesc condițiile pentru îndeplinirea ei. […] Dacă te protejezi ori de câte ori ceva se abate asupra ta și îți lași o portiță de scăpare, o ușă prin spate, pui adevărul în practică? Acest lucru nu înseamnă să practici adevărul, ci să fii șiret. Îți îndeplinești datoria în casa lui Dumnezeu acum. Care este primul principiu al îndeplinirii unei datorii? Acesta presupune că mai întâi trebuie să îndeplinești acea datorie din toată inima, fără să cruți niciun efort, pentru a putea proteja interesele casei lui Dumnezeu. Acesta este un principiu al adevărului, unul pe care ar trebui să-l pui în practică. A te proteja lăsându-ți o portiță de scăpare, o ușă prin spate, reprezintă principiul de practică urmat de necredincioși și cea mai elevată filosofie a lor. A ține cont în primul rând de propria persoană în privința tuturor lucrurilor și a pune propriile interese înaintea tuturor, a nu te gândi la alții, a nu avea nicio legătură cu interesele casei lui Dumnezeu și cu interesele celorlalți, a te gândi mai întâi la propriile interese și apoi la o portiță de scăpare – nu este asta ceea ce reprezintă un necredincios? Exact așa este un necredincios. O astfel de persoană nu este potrivită pentru a îndeplini o datorie(Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul opt: I-au pus pe alții să li se supună numai lor, nu adevărului sau lui Dumnezeu (Partea întâi)”). Chibzuind la cuvintele lui Dumnezeu, am realizat că aceia care cred cu adevărat în El și au umanitate bună sunt responsabili în datoria lor și apără lucrarea bisericii. Cu cât o slujbă e mai importantă, cu atât sunt mai capabili să și-o asume. Ei pot prelua poveri grele și țin cont de voia lui Dumnezeu. Astfel de oameni sunt stâlpii bisericii și câștigă aprobarea lui Dumnezeu. Cât despre cei care trag chiulul de la îndatoririle lor, fără să vrea să sufere vreo greutate sau să-și asume vreo răspundere, care se eschivează când văd dificultăți, se gândesc doar la propriile interese și nu apără deloc lucrarea bisericii, astfel de oameni sunt non-credincioși în ochii lui Dumnezeu. Ei nu fac parte din casa lui Dumnezeu, iar El nu-i va mântui. Reflectând la propriile acțiuni în lumina cuvintelor lui Dumnezeu, am văzut că, deși părea că îmi fac treaba, fiind ocupat zilnic cu îndeplinirea datoriei mele, nu mă gândeam decât la reputația și statutul meu. Inima mea nu era întoarsă către Dumnezeu și nu țineam cont de voia Lui. Mă mulțumeam să fac o lucrare ușoară, la care mă pricepeam, fiindcă nu trebuia să depun prea multe eforturi, totuși obțineam rezultate decente, iar dorința mea de statut și reputație era satisfăcută. Eram mai puțin familiarizat cu lucrarea textuală și mai puțin talentat la asta, așadar, chiar dacă încercam, era posibil să nu obțin rezultate bune. Dacă nu-mi făceam bine datoria și eram tratat, emondat sau desconsiderat de ceilalți, ar fi fost foarte jenant. Așadar, ca să-mi mențin reputația și statutul, am tot respins ofertele, folosind scuze precum calibrul slab, lipsa talentului sau a cunoașterii drept pretexte ca să refuz datoria. Părea că am argumente convingătoare și rezonabile, dar eram incredibil de egoist și demn de dispreț. Motivul pentru care alegeam o datorie în defavoarea alteia nu se baza pe nevoile lucrării bisericii sau pe supunerea mea față de rânduielile lui Dumnezeu. Mai degrabă era vorba de propriile interese și de satisfacerea dorinței mele de statut și reputație. Tot ce făceam și gândeam era calculat în folosul reputației și statutului meu. Nu aveam o atitudine sinceră față de datoria mea și chiar eram „perfid”, așa cum a spus fratele meu. De fapt, ar trebui să-mi ofer serviciile în orice domeniu are nevoie biserica, acceptând și supunându-mă, fără să mă tocmesc sau să am pretenții. Asta-i raționalitatea pe care ar trebui s-o aibă toată lumea. În schimb, nu numai că nu m-am supus când mi s-a cerut să fac o datorie, dar am fost meschin, calculând cum m-ar putea afecta sau ajuta. Nu aveam deloc simțul răspunderii. Dumnezeu spune că astfel de oameni nu sunt vrednici de o datorie, nu aparțin casei Lui și nu vor fi mântuiți.

După aceea, am găsit alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Cei care sunt capabili să pună adevărul în practică pot accepta cercetarea lui Dumnezeu atunci când fac lucruri. Când accepți cercetarea lui Dumnezeu, inima ta este îndreptată. Dacă faci mereu lucrurile doar ca să le vadă ceilalți, vrei să câștigi mereu lauda și admirația celorlalți și totuși nu accepți cercetarea lui Dumnezeu, atunci mai este Dumnezeu în inima ta? Astfel de oameni nu Îl mai venerează pe Dumnezeu. Nu face mereu lucrurile de dragul tău și nu lua constant în considerare propriile interese; nu ține cont de interesele omului și nu te gândi la mândria, reputația sau statutul tău. Mai întâi trebuie să ții cont de interesele casei lui Dumnezeu și să le consideri prima ta prioritate. S-ar cuveni să ții seama de voia lui Dumnezeu și să începi prin a contempla dacă ai fost sau nu impur în îndeplinirea datoriei tale, dacă ai fost loial, ți-ai îndeplinit responsabilitățile, și dacă ai dat totul, precum și dacă ai chibzuit sau nu din inimă la datoria ta și la lucrarea bisericii. Trebuie să iei în considerare aceste lucruri. Gândește-te la ele frecvent și înțelege-le și îți va fi mai ușor să-ți îndeplinești bine datoria(Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Libertatea și eliberarea pot fi dobândite doar prin înlăturarea firii corupte”). Chibzuind la cuvintele lui Dumnezeu, am realizat că, în credința noastră, dacă putem să avem intențiile corecte în datoria noastră, să acceptăm analiza minuțioasă a lui Dumnezeu, să punem lucrarea bisericii pe primul loc, să facem tot ce putem în datoria noastră și să facem tot posibilul să cooperăm, asta va fi conform voii lui Dumnezeu. Simțeam că, în situația în care mi se ceruse să fac lucrare textuală, Dumnezeu mă cerceta ca să vadă ce fel de atitudine aveam, dacă aveam să cooperez activ sau să mă eschivez și să mă sustrag. N-ar fi trebuit să mă gândesc dacă aveam sau nu calibru pentru slujba aceea sau cât de bine aș fi putut să fac datoria. Ar fi trebuit să-mi îndrept starea nepotrivită și atitudinea față de datoria mea, supunându-mă și făcând-mi datoria cât puteam de bine. Asta-i raționalitatea pe care ar fi trebuit s-o am ca ființă creată. Dacă, după ce exersam puțin, tot nu eram capabil s-o fac și eram repartizat în altă parte, ar fi trebuit să am atitudinea corectă și să mă supun rânduielilor bisericii. Așadar, ulterior, ți-am spus că eram dispus să fac lucrare textuală. După aceea, m-am simțit mult mai în largul meu. Însă tot simțeam că felul în care mă înțelegeam era superficial, așa că am continuat să mă rog lui Dumnezeu, cerându-I să mă lumineze și să mă îndrume ca să mă cunosc.

După o vreme, am găsit acest pasaj. „Prețuirea antihriștilor față de statutul și prestigiul lor o depășește pe cea a oamenilor normali și este ceva din firea și esența lor; nu e un interes temporar sau efectul tranzitoriu al împrejurimilor lor – e ceva înăuntrul vieții lor, în oasele lor și, astfel, este esența lor. Altfel spus, în tot ceea ce face un antihrist, prima sa considerație este propriul statut și prestigiu, nimic altceva. Pentru un antihrist, statutul și prestigiul sunt viața sa și scopul său de-o viață. În tot ceea ce fac, prima lor considerație este: «Ce se va întâmpla cu statutul meu? Și cu prestigiul meu? Oare această acțiune îmi va da prestigiu? Îmi va ridica statutul în mintea oamenilor?» Acesta e primul lucru la care se gândesc, ceea ce e o dovadă amplă că au firea și esența antihriștilor; altminteri, nu ar lua în considerare aceste probleme. Se poate spune că, pentru un antihrist, statutul și prestigiul nu sunt vreo cerință suplimentară, cu atât mai puțin ceva străin de care s-ar putea lipsi. Ele fac parte din natura antihriștilor, sunt în oasele lor, în sângele lor, sunt înnăscute în ei. Antihriștilor nu le e indiferent dacă dețin statut și prestigiu; nu aceasta e atitudinea lor. Atunci, care e atitudinea lor? Statutul și prestigiul sunt strâns legate de viețile lor de zi cu zi, de starea lor de zi cu zi, de cele pentru care se străduiesc zilnic. Astfel, pentru antihriști, statutul și prestigiul sunt viața lor. Indiferent de modul în care trăiesc, indiferent de mediul în care trăiesc, indiferent de munca pe care o fac, indiferent pentru ce se străduiesc, care sunt obiectivele lor, care este direcția vieții lor, totul se învârte în jurul faptului de a avea o bună reputație și un rang înalt. Și acest scop nu se schimbă; ei nu pot lăsa niciodată deoparte asemenea lucruri. Aceasta e adevărata față a antihriștilor și esența lor. I-ai putea pune într-o pădure primordială, adânc în munți, și tot n-ar lăsa deoparte urmărirea statutului și a prestigiului. Îi poți pune în orice grup de oameni și tot nu se pot gândi decât la statut și prestigiu. Cu toate că și antihriștii cred în Dumnezeu, ei văd urmărirea statutului și a prestigiului ca echivalând cu credința în Dumnezeu și îi acordă aceeași importanță. Cu alte cuvinte, în timp ce merg pe calea credinței în Dumnezeu, ei își urmăresc și propriul statut și prestigiu. Se poate spune că, în inimile lor, antihriștii consideră credința în Dumnezeu și căutarea adevărului ca fiind căutarea statutului și a prestigiului; căutarea statutului și a prestigiului e și căutarea adevărului, iar a câștiga statut și prestigiu înseamnă a câștiga adevărul și viața. Dacă simt că nu au prestigiu sau statut, că nimeni nu-i admiră, nu-i venerează sau nu-i urmează, sunt foarte frustrați, consideră că nu are rost să creadă în Dumnezeu, că acest lucru nu are nicio valoare și își spun în sinea lor: «Este o astfel de credință în Dumnezeu un eșec? Este lipsită de speranță?» Ei chibzuiesc adesea la astfel de lucruri în inimile lor, plănuiesc cum își pot face un loc în casa lui Dumnezeu, cum pot avea o reputație înaltă în biserică, astfel încât oamenii să-i asculte când vorbesc, să-i sprijine când acționează și să-i urmeze oriunde merg; astfel încât ei să aibă o voce în biserică, o reputație, ca să se bucure de beneficii și să aibă statut – chiar se concentrează la astfel de lucruri. Acestea sunt lucrurile pe care le urmăresc asemenea oameni. De ce se gândesc mereu la astfel de lucruri? După ce citesc cuvintele lui Dumnezeu, după ce aud predici, chiar nu înțeleg, chiar nu sunt în stare să discearnă toate acestea? Oare cuvintele lui Dumnezeu și adevărul chiar nu sunt capabile să le schimbe noțiunile, ideile și opiniile? Situația nu e deloc așa. Problema începe cu ei, este în întregime cauzată de faptul că ei nu iubesc adevărul pentru că, în inima lor, le este lehamite de adevăr și, drept urmare, sunt total nereceptivi la adevăr – ceea ce este determinat de natura și esența lor(Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul nouă: Ei își fac datoria numai pentru a se remarca și a-și hrăni propriile interese și ambiții; nu iau niciodată în considerare interesele casei lui Dumnezeu și chiar vând aceste interese în schimbul gloriei personale (Partea a treia)”). Dumnezeu expune felul în care antihriștii prețuiesc reputația și statutul. Nu caută decât să obțină reputație și statut. Este țelul lor în viață. Imediat ce pierd respectul și adorația celorlalți, când își pierd locul în inimile oamenilor, nu mai sunt motivați să lucreze și chiar consideră viața lipsită de sens. Pentru ei, reputația și statutul sunt la fel de importante ca însăși viața. Aceasta este natura unui antihrist. Am realizat că eu căutam exact ce caută un antihrist. Indiferent unde sau cu cine eram, mereu puneam reputația și statutul meu pe primul loc și cel mai mult îmi păsa de respectul și admirația celorlalți. Dacă o datorie îmi permitea să-i impresionez pe ceilalți și să le câștig respectul, eram dispus s-o îndeplinesc. Dar dacă nu-mi sporea reputația și statutul, indiferent cât de importantă era slujba, nu voiam s-o fac și găseam scuze ca să scap de ea, exact ca de data asta, când mi-ai cerut să lucrez în domeniul literar. Știam că slujba era importantă și că era nevoie urgentă de oameni, dar apoi m-am gândit că aveam un calibru obișnuit, că n-aș fi fost capabil să mă fac remarcat și chiar aș fi putut să mă fac de râs dacă obțineam rezultate slabe în lucrarea mea. Când am supravegheat câteva grupuri de întrunire, deși nu aveam un statut înalt și nu lucram la ceva atât de important ca literatura, am obținut rezultate destul de bune în datoria mea. Nu numai că eram admirat de conducători, dar și frații și surorile mă respectau, lucru care mi-a satisfăcut vanitatea. După ce am cântărit avantajele și dezavantajele, tot am vrut să rămân la datoria mea, în acel mic colț de lume, fără să încep să fac lucrare textuală. Am văzut că eram strâns încătușat și constrâns de ideile cu care Satana îmi spălase creierul, precum: „Așa cum un copac trăiește pentru scoarța lui, un om trăiește pentru demnitatea și prestigiul său”, „Moștenirea unui om e ecoul vieții lui” și „Mai bine să fii un pește mare într-un iaz mic”. Aceste toxine satanice deja prinseseră rădăcini în inima mea. Trăiam după aceste toxine și puneam pe primul loc reputația și statutul. Pentru respectul celorlalți și pentru a-mi satisface vanitatea, chiar am respins o datorie și m-am scuzat de la ea. Am fost atât de neascultător! Atunci m-am simțit incredibil de vinovat și mâhnit. Asta nu însemna deloc a face o datorie. Foloseam datoria ca pe o fațadă ca să lucrez pentru statutul și reputația mea. Mergeam pe calea unui antihrist. Când am realizat asta, m-am îngrozit. Dacă trăiam după aceste perspective eronate despre urmărire și nu încercam să le îndrept, aveam să ajung să fiu disprețuit de Dumnezeu.

Ulterior, am citit alt pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, care m-a marcat profund. Dumnezeu spune: „De la început până astăzi, doar omul a fost capabil să converseze cu Dumnezeu. Adică, dintre toate ființele vii și făpturile lui Dumnezeu, niciuna în afară de om nu a putut să converseze cu Dumnezeu. Omul are urechi care îi permit să audă și ochi care îl fac să vadă, are limbaj și propriile idei și liber arbitru. El are tot ce îi trebuie pentru a-L auzi pe Dumnezeu vorbind și a-I înțelege voia și a accepta însărcinarea dată de El și, astfel, Dumnezeu îi conferă toate dorințele Sale omului, voind să îl facă pe om un tovarăș care este în asentiment cu El și care poate merge cu El. De când a început să gestioneze, Dumnezeu așteaptă ca omul să-I dea inima, să Îl lase să o purifice și să o înzestreze, să îl facă acceptabil pentru Dumnezeu și iubit de El, să-l facă să Îl venereze pe Dumnezeu și să se ferească de rău. Dumnezeu a așteptat cu nerăbdare și a sperat tot timpul la acest final(Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”). Dumnezeu a creat atât de multe ființe vii, dar dintre toate ființele create, Dumnezeu stă de vorbă doar cu omenirea și doar pentru om are cerințe și speranțe. El speră că creeze un grup de oameni care sunt în armonie cu voia Lui, care țin cont de ea și duc poveri pentru El. Aceasta este speranța Lui pentru omenire. M-am gândit cum, după atâția ani de credință în Dumnezeu, după ce m-am bucurat atât de mult de udarea cuvintelor Lui, precum și de șansele de cultivare și instruire din partea bisericii, ajunsesem să înțeleg unele adevăruri și progresasem atât profesional, cât și în intrarea în viață. Totul se datora harului lui Dumnezeu. Dar ce atitudine am avut eu față de Dumnezeu și de lucrarea bisericii? Nu m-am îngrijit în mod special de lucrare și nu mi-am asumat nicio răspundere și chiar am respins datoria ca să-mi păstrez reputația și statutul. Părea că îmi practicam credința și-mi făceam datoria, dar în inima mea, nu aveam iubire pentru Dumnezeu și nu țineam cont de voia Lui. Am răsplătit harul lui Dumnezeu cu neascultare și înșelăciune. În fața speranțelor și cerințelor lui Dumnezeu, m-am simțit foarte rușinat și plin de regrete. Am simțit că am fost prea neascultător și că n-am avut deloc conștiință sau rațiune, așa că m-am rugat lui Dumnezeu, vrând să-mi îndrept starea și să nu mai trăiesc în mod atât de egoist și josnic. Eram gata să țin cont de voia lui Dumnezeu și să mă străduiesc să fiu mai bun.

Ulterior, după ce am reflectat, am observat că mai aveam o problemă. În afară că aveam o fire coruptă, alt motiv pentru care am respins datoria era o anumită idee pe care o aveam. Credeam că un calibru bun și aptitudini speciale erau cruciale pentru a face bine o datorie, așa că atunci când biserica mi-a dat o sarcină și eu am crezut că nu eram talentat în domeniu sau că nu aveam un calibru adecvat, nici nu m-am deranjat să încerc și am respins direct sarcina, menționând calibrul meu slab și lipsa talentului. Oare această idee era corectă? Care era intenția lui Dumnezeu? În final, am găsit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, care m-a ajutat să înțeleg intenția Lui în privința acestei chestiuni. Dumnezeu Atotputernic spune: „Care sunt manifestările unei persoane oneste? În primul rând, să nu se îndoiască de cuvintele lui Dumnezeu – aceasta este o manifestare a unei persoane oneste. După cum este și a căuta și practica adevărul în toate – aceasta e cea mai importantă și critică manifestare a unei persoane oneste. Spui că ești onest, dar împingi întotdeauna cuvintele lui Dumnezeu într-un ungher al minții tale și pur și simplu faci orice vrei tu. Este asta o manifestare a unei persoane oneste? Tu spui: «Deși calibrul meu e slab, am o inimă onestă.» Și totuși, când e rândul tău să preiei o datorie, te temi că vei suferi sau că vei fi tras la răspundere dacă nu o îndeplinești bine, deci inventezi scuze ca să te eschivezi de acea datorie sau sugerezi s-o facă altcineva. Este aceasta manifestarea unei persoane oneste? Nu este, în mod clar. Așadar, cum ar trebui atunci să se poarte o persoană onestă? Ar trebui să se supună rânduielilor lui Dumnezeu, să fie devotată datoriei pe care trebuie să o îndeplinească și să se străduiască să mulțumească voia lui Dumnezeu. Acest lucru se manifestă pe mai multe căi. Una este să-ți accepți datoria cu o inimă onestă, să nu iei în considerare interesele trupești, să nu fii fără tragere de inimă în privința ei sau să complotezi pentru beneficiul propriu. Aceasta este o manifestare a onestității. O alta este să îți îndeplinești bine datoria, cu toată inima și puterea, făcând lucrurile cum se cuvine, și punând iubire în datoria ta pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu. Acestea sunt manifestările pe care ar trebui să le aibă o persoană onestă în timp ce-și îndeplinește datoria(Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Prin cuvintele lui Dumnezeu, am realizat că Dumnezeu îi iubește pe cei sinceri. El speră că toți putem avea onestitate și o atitudine sinceră față de El și de datoria noastră, că ne vom gândi doar să-L mulțumim în datoria noastră, fără să ținem cont de interesele proprii. Abordarea unui om onest față de datorie e să facă tot ce poate, să pună suflet în a-și face bine datoria. Nu contează dacă are sau nu un talent special pentru lucrare și nici cât de multe poate realiza de fapt. Diferite îndatoriri în biserică necesită diferite niveluri de calibru și aptitudini profesionale. Cei cu calibru bun și aptitudini profesionale vor înțelege mai repede și vor obține rezultate mai bune, în vreme ce aceia cu un calibru mai slab și cu aptitudini obișnuite nu vor obține rezultate la fel de bune. Pur și simplu așa stau lucrurile. Dar calibrul și aptitudinile profesionale nu sunt singurii factori care determină dacă cineva își poate face bine datoria. Atitudinea unui om față de datoria lui, simțul răspunderii și abilitatea de a căuta adevărul și de a face lucrurile conform principiilor sunt factori esențiali în datoria cuiva. Unii par să fie deștepți și să aibă un calibru bun, dar au umanitate slabă, lenevesc și fac lucrurile mecanic în datoria lor. Orice calibru au, vor face mai mult rău decât bine. Acești oameni vor fi alungați. Apoi există niște frați și surori care au calibru și aptitudini de lucru obișnuite, dar intențiile lor sunt bune. Sunt harnici și responsabili, pun căutarea adevărului pe primul loc, pot să sufere greutăți și să facă sacrificii. Astfel de oameni devin mereu mai buni în îndatoririle lor. Uneori, când oamenii nu au un calibru suficient de bun, să se roage la Dumnezeu pentru luminarea și îndrumarea Duhului Sfânt îi poate ajuta să-și compenseze neajunsurile. Astfel de oameni tot pot obține rezultate bune în îndatoririle lor. Înainte, când nu înțelegeam adevărul, foloseam mereu calibrul meu slab drept scuză ca să refuz îndatoriri și să scap de răspundere. Ba chiar am crezut că, făcând asta, eram destul de rezonabil. Drept urmare, mereu mă subapreciam, crezând că nu puteam face față datoriei și neavând măcar curajul de a încerca, refuzând aceste oferte. Apoi am văzut că această idee era falsă și mă putea ține pe loc în datoria mea. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles mult mai clar și am găsit o cale de practică. După aceea, m-am rugat lui Dumnezeu și am fost dispus să mă supun și să-mi fac bine datoria.

Acum, când întâmpin dificultăți, tot mă simt nepotrivit și mă tem să nu mă fac de râs, dar cel puțin nu-mi folosesc calibrul slab drept scuză ca să mă eschivez ca înainte. De exemplu, recent, în timp ce discutam o problemă cu frații și surorile, nu mi-am putut spune clar punctul de vedere, iar vechile mele obiceiuri au reapărut. M-am gândit: „Calibrul meu e atât de slab. Ar trebui să tac și să-i ascult pe ceilalți.” Dar apoi am realizat că asta nu era o stare potrivită, așa că m-am rugat conștient lui Dumnezeu, cerându-I să-mi îndepărteze atenția de la reputație și statut, ca să-mi pot face datoria fără să fiu constrâns. Chiar atunci m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu, care spun: „Nu face mereu lucrurile de dragul tău și nu lua constant în considerare propriile interese; nu ține cont de interesele omului și nu te gândi la mândria, reputația sau statutul tău. Mai întâi trebuie să ții cont de interesele casei lui Dumnezeu și să le consideri prima ta prioritate(Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Libertatea și eliberarea pot fi dobândite doar prin înlăturarea firii corupte”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat putere. Trebuia să-mi îndrept intențiile și să pun pe primul loc interesele bisericii. Trebuia să nu mă mai gândesc la părerea celorlalți despre mine, protejându-mi reputația, dar evitând îndatoririle și să încep să mă gândesc cum să obțin rezultate mai bune în datoria mea. Asta trebuia să fac. Așa că mi-am liniștit inima și am început să meditez la problema asta. Treptat, gândurile mele s-au limpezit. Ulterior, cu ajutorul părerilor celorlalți, problema a fost în sfârșit rezolvată.

Lucrarea textuală e mai solicitantă decât ultima mea datorie și poate fi mai stresantă, dar cred că dacă îmi dau silința, mă pot descurca. În plus, exersând, chibzuind și căutând, am câștigat mai multă înțelegere a anumitor detalii ale adevărului și ale principiilor de practică. Chiar am învățat multe prin toate astea. Slavă lui Dumnezeu!

Ești norocos! Apasă pe butonul de Messenger pentru a ne contacta, ceea ce te va ajuta să ai ocazia de a întâmpina pe Domnul și de a obține binecuvântarea lui Dumnezeu în 2024!

Conținut similar

Consecințele autoconservării

de Xiaowei, China Callie a preluat supravegherea lucrării bisericii în 2019. O cunoscusem cu doi ani înainte și, interacționând cu ea acum,...

Lasă un răspuns

Contactează-ne pe Messenger