de Li Jia, China

Înainte, am crezut mereu că ar trebui să fiu tolerantă și generoasă cu ceilalți, să fiu atentă la sentimentele lor și să le înțeleg dificultățile. Preferam să am eu un disconfort decât să-i deranjez pe alții, pentru că asta credeam că fac oamenii generoși, mărinimoși și cu un caracter bun. Mai târziu, când am început să supraveghez producția video, am simțit că, în calitate de șef de echipă, trebuie să dau un bun exemplu și să-mi asum un rol de lider. Aveam standarde foarte ridicate pentru mine și simțeam că nu ar trebui să fiu prea exigentă și strictă cu ceilalți membri ai echipei, așa era bine și generos să procedez. Toți ar fi simțit că am o umanitate măreață, că sunt înțelegătoare și și-ar fi făcut o impresie bună despre mine. Așa că munceam cât puteam de mult pentru grup, iar dacă lucrarea atribuită altora era prea grea și ei nu erau dispuși să o facă, o făceam eu singură. Am încercat pe cât posibil să nu îi presez pe ceilalți, pentru ca ei să nu spună că cerințele mele sunt prea mari și că sunt prea strictă. Chiar dacă uneori credeam că îmi asum prea mult de lucru și că sunt prea exigentă, tot mă răzvrăteam împotriva trupului meu și îmi asumam cât de multe activități puteam, astfel încât ceilalți să nu aibă o părere proastă despre mine.

Mai apoi, câțiva membri noi s-au alăturat grupului nostru. Nu erau obișnuiți cu munca și nu aveau abilități profesionale, așa că a trebuit să monitorizez toate videoclipurile pe care le produceau. Uneori, mă căutau ei pentru a discuta despre problemele întâmpinate. Chiar și numai această activitate îmi umplea întregul program, iar eu aveam multe alte treburi în plus. Sarcinile au început imediat să se adune, iar eu eram complet copleșită de muncă, zi de zi. Uneori, când mă rugau să îi ajut să rezolve sarcini foarte simple, îmi spuneam: „Ați putea să rezolvați singuri această problemă, dacă ați discuta. De ce trebuie să veniți la mine să rezolv totul?” Dar apoi gândeam: „Din moment ce m-au întrebat, dacă eu îi resping va părea că sunt iresponsabilă! Până la urmă, și lor le va lua lua timp să discute problema. Nu mai contează, cred că pot să îmi fac timp să o rezolv eu.” Și, așa, acceptam. După aceea, mi-am dat seama că o soră îmi pasa mie sarcinile ei din lene și din teama de responsabilitate. Inițial, m-am gândit să am părtășie cu ea, dar apoi m-am îngrijorat că ar crede că îi cer prea mult, așa că m-am răzgândit. Uneori, când observam că alții nu păreau să aibă prea mult de lucru, în timp ce eu aveam mai multe sarcini urgente de rezolvat și eram copleșită, voiam să mai deleg din sarcini, ca să putem respecta programul. Dar, după ce mă gândeam mai bine, nu reușeam să îmi fac curaj să le cer asta. Îmi spuneam: „Dacă le măresc volumul de lucru, nu vor crede că sunt prea exigentă și că nu le dau timp liber? O las baltă, mai bine mă descurc singură.” Dar, în timp ce lucram, simțeam că e un pic nedrept. Mai ales când îi vedeam cum se relaxau în vreme ce eu munceam, aveam și mai multe resentimente, învinovățindu-i pentru lipsa lor de greutăți. Părea că nu vedeau cât de mult era de lucru. Dar nu făceam decât să mă plâng în sinea și nu spuneam nimic cu voce tare, îngrijorată că ar părea că am o umanitate precară și că sunt lipsită de generozitate. Așa că, indiferent cât de ocupată eram, încercam să fac cât mai multe de una singură. Uneori, când atribuiam sarcinile în funcție de programul grupului, dacă răspundeau bine, era în regulă, dar dacă păreau nemulțumiți sau se plângeau, ezitam să le atribui sarcini și munceam întreaga noapte ca să rezolv totul singură. De fapt, în timp ce lucram, simțeam că e nedrept și mă umpleam de resentimente. Simțeam că era evident sarcina lor și totuși trebuia să petrec timp în plus ca să o rezolv, iar uneori eram atât de ocupată, că nu mai aveam timp pentru devoționale. Dar nu îndrăzneam să îmi exprim cu voce tare nemulțumirile. Așa că mă linișteam, cu resemnare, spunându-mi: „E mai bine să fiu generoasă și atentă, să îmi pese de ceilalți și să nu fiu meschină, altminteri va părea că am un caracter slab.” Ulterior, frații și surorile din echipa mea spuneau cu toții că sunt responsabilă, pot suporta suferința și plăti prețul, că sunt iubitoare și atentă la nevoile celorlalți. Când auzeam aceste laude, simțeam că, deși suferisem, meritase întru totul, pentru că acum toți mă lăudau. Dar, pentru că nu am acționat principial, pentru că am cedat continuu în fața trupului altora și pentru că am repartizat sarcinile într-un mod nerezonabil, sarcinile au început să se adune, iar progresul nostru ca echipă a fost lent. Unii dintre frați și surori erau leneși, nemotivați, și se mulțumeau să își facă doar sarcinile proprii. Alții nu se rugau lui Dumnezeu sau nu căutau adevărurile-principii atunci când aveau probleme, preferând să se bazeze pe mine și să aștepte ca eu să le rezolv problemele, ceea ce i-a făcut să nu-și îmbunătățească abilitățile.

Într-o zi, supraveghetorul nostru a venit să ne verifice lucrarea și a constatat că sarcinile nu erau repartizate în mod rezonabil. A spus că o parte dintre sarcini ar putea fi atribuite membrilor echipei și că ar trebui să-mi petrec mai mult timp îndeplinindu-mi sarcinile de lider de echipă, inclusiv prin verificarea progresului muncii și rezolvarea oricăror probleme care apăreau legate de abilități. În acest fel, toți și-ar putea asuma o parte din responsabilitate și ar putea purta o povară. Știam că avea dreptate și că acest mod de repartizare era benefic pentru lucrare. Și totuși mă gândeam că era prea dificil să practicăm în acest mod, așa că m-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să mă călăuzească, pentru a dobândi cunoașterea firii mele corupte. În timpul devoționalelor, am căutat cuvinte ale lui Dumnezeu relevante pentru starea mea actuală. Un fragment m-a impresionat profund: „«Fii strict cu tine însuți și tolerant cu ceilalți», la fel ca și-n cazul zicalelor: «Nu-ți însuși banii găsiți pe jos» și «Găsește plăcere în a-i ajuta pe ceilalți», este una dintre acele cerințe pe care cultura tradițională o are cu privire la conduita morală a oamenilor. În același mod, indiferent dacă o persoană poate atinge sau exercita această conduită morală, aceasta tot nu este standardul sau norma pentru măsurarea umanității sale. Este posibil să fii cu adevărat capabil să fii strict cu tine însuți și tolerant cu ceilalți și să ai standarde deosebit de înalte. S-ar putea să fii integru și să te gândești mereu la alții și să îi respecți, fără să fii egoist și să-ți cauți propriile interese. Poți să pari deosebit de generos și altruist și să ai un puternic simț al responsabilității sociale și moralitate socială. Personalitatea și calitățile tale nobile pot fi dezvăluite celor apropiați și celor pe care îi întâlnești și cu care interacționezi. Comportamentul tău poate să nu le dea niciodată altora niciun motiv să te învinovățească sau să te critice, reușind în schimb să stârnească laude generoase și chiar admirație. Oamenii te pot considera o persoană cu adevărat strictă cu ea însăși și tolerantă cu ceilalți. Totuși, acestea nu sunt altceva decât comportamente externe. Sunt gândurile și dorințele din adâncul inimii tale în concordanță cu aceste comportamente externe, cu aceste acțiuni pe care le trăiești în exterior? Răspunsul este nu, nu sunt. Motivul pentru care poți să acționezi în acest fel este că există un motiv ascuns. Care este acel motiv, mai exact? Ai putea suporta ca acest motiv să fie dezvăluit? Cu siguranță nu. Asta dovedește că acest motiv este ceva de nemenționat, ceva întunecat și rău. Acum, de ce este acest motiv de nemenționat și rău? Din cauza faptului că umanitatea oamenilor este guvernată și mânată de firile lor corupte. Toate gândurile omenirii, indiferent dacă oamenii le transpun în cuvinte sau le exteriorizează, sunt incontestabil dominate, controlate și manipulate de firile lor corupte. Drept urmare, toate motivele și intențiile oamenilor sunt sinistre și rele. Indiferent dacă oamenii sunt capabili să fie stricți cu ei înșiși și toleranți cu ceilalți, sau dacă exprimă sau nu perfect această morală la exterior, este inevitabil ca ea să nu aibă control sau influență asupra umanității lor. Așadar, ce controlează umanitatea oamenilor? Firile lor corupte, umanitatea-esență pe care o au și care se ascunde sub morala: «Fii strict cu tine însuți și tolerant cu ceilalți» – aceasta este adevărata lor natură. Adevărata natură a unei persoane este umanitatea-esență pe care o are. Și în ce constă umanitatea-esență? Constă, în principal, în preferințele ei, ceea ce urmărește, viziunea sa asupra vieții și sistemul ei de valori, precum și atitudinea ei față de adevăr și Dumnezeu și așa mai departe. Numai aceste lucruri reprezintă cu adevărat umanitatea-esență a oamenilor. Se poate spune cu siguranță că majoritatea oamenilor care-și impun să împlinească morala de a fi «stricți cu ei înșiși și toleranți cu ceilalți» sunt obsedați de statut. Mânați de firile lor corupte, nu se pot abține să nu urmărească prestigiul în rândul oamenilor, importanța socială și statutul în ochii celorlalți. Toate aceste lucruri sunt legate de dorința lor de statut și sunt urmărite sub acoperirea bunei lor conduite morale. Și cum se înfăptuiesc aceste lucruri pe care le urmăresc? Provin în întregime din firile lor corupte și sunt conduse de acestea. Așadar, oricum ar fi, dacă un om împlinește sau nu morala de a fi «strict cu el însuși și tolerant cu ceilalți» și dacă o face sau nu la perfecțiune, acest lucru nu poate schimba deloc umanitatea-esență pe care o are. Prin deducție, asta înseamnă că nu-și poate schimba în niciun fel viziunea asupra vieții sau sistemul de valori și nu-și poate ghida atitudinile și perspectivele asupra tuturor felurilor de oameni, evenimente și lucruri. Nu așa stau lucrurile? (Ba da.) Cu cât un om este mai capabil de a fi strict cu sine și tolerant cu ceilalți, cu atât e mai bun la a se preface, a se deghiza și a-i induce în eroare pe alții cu un comportament bun și cuvinte plăcute și cu atât mai înșelător și mai ticălos este din fire. Cu cât este mai mult acest tip de persoană, cu atât devin mai profunde dragostea sa și urmărirea statutului și a puterii” (Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului I, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (6)”). Am văzut cum cei care sunt „stricți cu ei înșiși și toleranți cu ceilalți” au o obsesie profundă pentru statut. Ei caută întotdeauna să aibă un loc în inimile oamenilor. Astfel de oameni au o natură înșelătoare și ticăloasă și sunt ipocriți. Această caracterizare m-a întristat profund. M-am gândit la modul în care mi-am asumat o mare parte din lucrarea echipei noastre din poziția de lider al echipei. Luam mereu în considerare programul celorlalți, volumul lor de muncă și dificultățile cu care se confruntau. Am fost deosebit de grijulie și atentă cu ceilalți, asigurându-mă că nu se simt niciodată nefericiți. La suprafață, e posibil să fi părut destul de înțelegătoare, dar, în realitate, acționam astfel doar pentru a-mi consolida reputația și statutul. Eram mereu îngrijorată că aș putea să spun sau să fac vreun lucru care i-ar supăra pe ceilalți și că ei și-ar face o impresie proastă despre mine. Am purtat o povară mai mare decât oricine altcineva, am fost capabilă să sufăr și să plătesc un preț, am dat dovadă de toleranță, înțelegere și capacitatea de a face compromisuri, dar substratul era că mă credeam mai bună decât alții, că aveam o statură mai mare decât alții și că eram înțelegătoare și tolerantă cu ei. Acest lucru i-a determinat să mă admire și să se bazeze pe mine. Au așteptat ca eu să le rezolv problemele și au fost incapabili să se bazeze pe Dumnezeu și să caute adevărul pentru a ajunge la o rezolvare. Mi-am dat seama că fusesem coruptă de Satana și că eram plină de firi satanice. Nu am fost deloc altruistă și mărinimoasă! Când sora mi-a pasat sarcina ei, am acceptat-o cu plăcere, dar în sinea mea, eram nefericită și, în timp ce munceam, îi purtam pică pentru că nu purta o povară. Aveam mult de lucru și simțeam o presiune enormă și, deși nu spuneam nimic și acționam ca și cum aș fi fost altruistă, în sinea mea simțeam că totul este foarte nedrept și nu voiam să sufăr sau să mă gândesc la altceva. În timpul repartizării sarcinilor, când o soră a cedat trupului ei și nu a vrut să muncească prea mult, nu i-am împărtășit adevărul pentru a-i rezolva problema, ci m-am ocupat eu de sarcina ei. În realitate, îmi formasem deja părerea despre ea, nu-mi plăcea că lenea ei mă făcea să muncesc mai mult. Gândindu-mă la toate astea, mi-am dat seama că toleranța mea față de ceilalți era falsă, era doar o prefăcătorie, și nu eram cu adevărat fericită să-i ajut. Eram în mod clar doar egoistă, dar mă purtam ca și cum aș fi fost pur altruistă – înșelam pe toată lumea. Am avut un singur motiv în acțiunile mele – am vrut doar să câștig lauda, respectul și elogiile celorlalți. Cât de ipocrită și falsă am fost! Oamenii vedeau doar acțiunile mele înșelătoare, dar nu-mi puteau vedea gândurile reale. Cu toții credeau că am o umanitate bună și că sunt foarte tolerantă. Nu îi înșelam? Nu îi păcăleam? Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât eram mai dezgustată de mine însămi. Am trecut prin viață purtând o mască și nu numai că am suferit foarte mult eu însămi, dar am și întârziat lucrarea bisericii. Îmi făceam rău atât mie, cât și altora. Am început să mă urăsc și am vrut să mă căiesc și să mă schimb cât mai curând posibil.

Mai apoi, am dat peste alte două fragmente din cuvintele lui Dumnezeu care mi-au oferit o nouă perspectivă asupra stării mele. Dumnezeu Atotputernic spune: „Unii conducători ai bisericii nu își dojenesc frații sau surorile când văd că-și îndeplinesc îndatoririle superficial, deși ar trebui. Atunci când văd ceva care în mod clar este în detrimentul intereselor casei lui Dumnezeu, ei închid ochii și nu fac anchete, pentru a nu-i ofensa câtuși de puțin pe ceilalți. De fapt, nu țin cu adevărat cont de slăbiciunile oamenilor; în schimb, intenția lor este să-i câștige pe oameni. Ei sunt pe deplin conștienți de asta, gândind: «Dacă voi continua astfel și nu voi ofensa pe nimeni, vor crede că sunt un bun conducător. Vor avea o părere foarte bună despre mine. Mă vor aprecia și le voi fi pe plac.» Indiferent cât de mult se dăunează intereselor casei lui Dumnezeu și indiferent cât de mult sunt împiedicați aleșii lui Dumnezeu în intrarea lor în viață sau cât de tulburată este viața lor bisericească, asemenea conducători persistă în filosofia lor satanică și nu jignesc pe nimeni. În inima lor, nu-și fac niciodată reproșuri. Cel mult, când văd pe cineva că provoacă perturbări și tulburări, s-ar putea să menționeze întâmplător această problemă în trecere și apoi să termine cu ea. Ei nu au părtășie despre adevăr și nici nu evidențiază acestei persoane esența problemei sale și cu atât mai puțin analizează cu atenție starea acesteia. Ei nu au părtășie niciodată despre voia lui Dumnezeu. Conducătorii falși nu expun și nu analizează cu atenție niciodată ce tip de greșeli fac oamenii deseori sau firile corupte pe care oamenii le dezvăluie deseori. Ei nu rezolvă nicio problemă reală, ci, în schimb, întotdeauna tolerează comportamentele greșite ale oamenilor sau revelația corupției lor și rămân nepăsători, indiferent cât de negativi sau slabi sunt oamenii, doar predicând câteva cuvinte și doctrine, dând câteva îndemnuri superficiale, încercând să evite conflictele. Drept urmare, aleșii lui Dumnezeu nu știu cum să reflecteze asupra lor înșiși și să se cunoască, nu câștigă nicio rezolvare privind dezvăluirea firilor lor corupte și trăiesc înconjurați de cuvinte, doctrine, noțiuni și închipuiri, fără nicio intrare în viață. Ei chiar cred în inimile lor astfel: «Conducătorul nostru are chiar mai multă înțelegere pentru slăbiciunile noastre decât are Dumnezeu. Statura noastră poate fi prea mică pentru a ne ridica la nivelul cerințelor lui Dumnezeu, dar noi trebuie să îndeplinim doar cerințele conducătorului nostru; supunându-ne conducătorului nostru, ne supunem lui Dumnezeu. Dacă vine o zi în care Cei de mai sus îl vor demite pe conducătorul nostru, atunci ne vom face auziți; pentru a ne păstra conducătorul și pentru a opri demiterea lui de către Cei de mai sus, vom negocia cu aceștia și îi vom forța să fie de acord cu solicitările noastre. Astfel, îi vom face dreptate conducătorului nostru.» Când oamenii au astfel de gânduri în inimile lor, când au o astfel de relație cu acest conducător și, în inimile lor, simt dependență, admirație și venerație față de el, apoi vor ajunge să aibă o încredere din ce în ce mai mare în acest conducător, cuvintele acestuia sunt ceea ce vor dori să asculte și nu vor mai căuta adevărul în cuvintele lui Dumnezeu. Un astfel de conducător aproape că I-a luat locul lui Dumnezeu în inimile oamenilor. Dacă un conducător este dornic să mențină o astfel de relație cu aleșii lui Dumnezeu, dacă obține în inima sa un sentiment de satisfacție din asta și dacă el crede că aleșii lui Dumnezeu ar trebui să-l trateze astfel, atunci nu există nicio diferență între el și Pavel și deja a pășit pe calea unui antihrist. Aleșii lui Dumnezeu, complet lipsiți de discernământ, vor fi fost deja induși în eroare de un antihrist” (Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul unu: Ei încearcă să tragă oamenii de partea lor”).

„Puteți compara acest lucru cu unii dintre antihriștii și oamenii răi din biserică. Pentru a-și consolida statutul și puterea în cadrul bisericii și pentru a dobândi o reputație mai bună printre ceilalți membri, ei sunt capabili să sufere și să plătească un preț în timp ce își îndeplinesc îndatoririle și pot chiar să renunțe la munca și familiile lor și să vândă tot ce au, ca să se sacrifice pentru Dumnezeu. În unele cazuri, prețul pe care îl plătesc și suferința pe care o îndură atunci când se sacrifică pentru Dumnezeu depășesc lucrurile cărora le poate ține piept o persoană obișnuită; sunt capabili să întruchipeze un spirit de lepădare de sine extremă pentru a-și menține statutul. Totuși, indiferent cât de mult suferă sau ce preț plătesc, niciunul dintre ei nu protejează mărturia lui Dumnezeu sau interesele casei Lui și nici nu practică potrivit cuvintelor lui Dumnezeu. Scopul pe care îl urmăresc este doar acela de a obține statut, putere și recompense din partea lui Dumnezeu. Nimic din ceea ce fac ei nu are nici cea mai mică legătură cu adevărul. Indiferent cât de stricți sunt cu ei înșiși și cât de toleranți sunt față de ceilalți, care va fi finalul lor, în cele din urmă? Ce va gândi Dumnezeu despre ei? Le va stabili El finalul pe baza comportamentelor exterioare bune pe care le trăiesc? Cu siguranță nu o va face. Oamenii îi privesc și îi judecă pe ceilalți pe baza acestor comportamente și manifestări și, pentru că nu pot vedea esența altor oameni, ajung să fie înșelați de ei. Dumnezeu, însă, nu este niciodată înșelat de om. El nu va lăuda și nu-Și va aduce aminte de conduita morală a oamenilor pentru că au putut să fie stricți cu ei înșiși și toleranți cu ceilalți. În schimb, El îi va condamna pentru ambițiile lor și pentru căile pe care le-au parcurs în urmărirea statutului” (Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului I, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (6)”). Meditând asupra cuvintelor lui Dumnezeu, m-am lămurit mai mult cu privire la natura și consecințele acțiunilor mele. Pentru a-mi proteja reputația și statutul, am luat întotdeauna în considerare dificultățile altora și am făcut totul singură. Prin urmare, frații și surorile nu și-au putut îndeplini îndatoririle în mod normal. Unii își satisfăceau trupul și nu purtau o povară, alții mă admirau și se bazau pe mine, rămânând blocați, și mă căutau ori de câte ori aveau probleme, fiind incapabili să se bazeze pe Dumnezeu și să caute adevărul pentru a rezolva problemele. Dumnezeu nu avea loc în inimile lor. Eu făcusem răul! Când sora nu a fost dispusă să poarte o povară în lucrarea ei și mi-a impus mie lucrarea ei, dacă aș fi avut părtășie cu ea cât de puțin și i-aș fi permis să vadă natura și consecințele stării ei actuale, poate că s-ar fi putut răzvrăti împotriva trupului ei și s-ar fi bazat pe Dumnezeu pentru a-și rezolva problema. Acest lucru ar fi dus la un progres în viața ei, iar abilitățile ei profesionale s-ar fi îmbunătățit. Dar m-am gândit doar la propria mea reputație și la statutul meu, și nu am avut părtășie sau nu am dat sfaturi fraților și surorilor mele împotmoliți în firi corupte. În aparență, acest mod de a acționa era în acord cu preocupările trupești ale oamenilor, dar ei nu făceau niciun progres în viață și deveneau tot mai decadenți. Păsuindu-i mereu, de fapt le făceam rău! Nimeni nu a reușit să discearnă comportamentul meu și toți au fost induși în eroare de mine, crezând că sunt o persoană bună și grijulie. Cât de falsă am fost, îi induceam pe toți în eroare! În aparență, purtam o mare povară în datoria mea și puteam suferi și plăti un preț. Oamenii mă vedeau ca pe o persoană bună, dar de fapt am fost condamnată de Dumnezeu, pentru că fiecare acțiune a mea nu a fost făcută pentru a-L satisface pe Dumnezeu, ci mai degrabă pentru a-mi proteja statutul în inimile oamenilor. Nu făcusem niciun rău evident, dar nu i-am adus pe oameni în realitatea cuvintelor lui Dumnezeu, ci i-am întors către trupul lor și către mine. Încercam să îi cuceresc pe oameni și dezvăluiam firea unui antihrist. Dându-mi seama de acest lucru, am văzut că mă aflam într-o stare destul de precară. Îmi făceam datoria pe baza valorilor culturale tradiționale și mergeam pe calea unui antihrist.

Mai apoi, am dat peste un alt fragment din cuvintele lui Dumnezeu, care m-a lămurit mai mult cu privire la problemele mele: „Indiferent cărui grup îi sunt propuse afirmații despre conduita morală, toate necesită ca oamenii să practice autocontrolul – controlul asupra propriilor dorințe și conduite imorale – și să aibă puncte de vedere ideologice și morale favorabile. Indiferent cât de mult influențează aceste afirmații omenirea și dacă acea influență este pozitivă sau negativă, scopul acestor așa-ziși moraliști era, pe scurt, să restricționeze și să reglementeze conduita morală a oamenilor, promovând aceste afirmații, astfel încât oamenii să aibă un cod de bază pentru felul în care ar trebui să se comporte și să acționeze, cum ar trebui să privească oamenii și lucrurile și cum ar trebui să-și perceapă societatea și țara. Privind partea pozitivă, invenția acestor afirmații despre conduita morală a jucat, într-o anumită măsură, un rol în restricționarea și reglementarea conduitei morale a omenirii. Dar, privind faptele obiective, ea a convins oamenii să accepte unele gânduri și puncte de vedere nesincere și pretențioase, făcând-i pe cei care sunt influențați și îndoctrinați de cultura tradițională mai insidioși, mai vicleni, mai pricepuți la a se preface și mai limitați în gândire. Din cauza influenței și îndoctrinării culturii tradiționale, oamenii au adoptat treptat acele opinii și afirmații greșite ale culturii tradiționale ca fiind lucruri pozitive și venerează ca pe sfinți aceste somități și aceste persoane importante care induc oamenii în eroare. Când oamenii sunt induși în eroare, mințile lor devin confuze, amorțite și încețoșate. Ei nu știu ce este umanitatea normală sau ce ar trebui să urmărească sau la ce ar trebui să adere oamenii cu umanitate normală. Nu știu cum ar trebui să trăiască oamenii în această lume sau ce fel de mod sau reguli de existență ar trebui să adopte, cu atât mai puțin care este scopul adecvat al unei existențe umane. Din cauza influenței, a îndoctrinării și chiar a limitării culturii tradiționale, lucrurile pozitive, cerințele și regulile de la Dumnezeu au fost suprimate. În acest sens, diversele afirmații despre conduita morală în cultura tradițională au indus în eroare, în mare măsură, și au influențat profund gândirea oamenilor, limitându-le gândurile și abătându-i departe de calea corectă în viață și tot mai departe de cerințele lui Dumnezeu. Prin urmare, cu cât ești mai profund influențat de diversele idei și puncte de vedere despre conduita morală din cultura tradițională și cu cât ți se inoculează acestea mai mult timp, cu atât te îndepărtezi mai mult de gândurile, aspirațiile, țelul ce trebuie urmărit și regulile de existență pe care ar trebui să le aibă oamenii cu umanitate normală și cu atât te îndepărtezi mai mult de standardul pe care-L pretinde Dumnezeu oamenilor. […] Aleșii lui Dumnezeu trebuie să intuiască un lucru: cuvântul lui Dumnezeu este cuvântul lui Dumnezeu, adevărul este adevărul, iar cuvintele oamenilor sunt cuvintele oamenilor. Bunăvoința, dreptatea, decența, înțelepciunea și credibilitatea sunt cuvinte ale oamenilor, iar cultura tradițională este formată din cuvinte ale oamenilor. Cuvintele oamenilor nu sunt și nu vor deveni niciodată adevărul. Aceasta este realitatea” (Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului I, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (8)”). Cu ajutorul cuvintelor lui Dumnezeu, mi-am dat seama că opiniile și ideile pe care ni le insuflă cultura tradițională sunt ridicole și absurde și sunt în contradicție cu conștiința și rațiunea oamenilor normali și cu umanitatea normală pe care Dumnezeu îi cere omului să o trăiască. Indusă în eroare și influențată de această idee tradițională de „a fi strictă cu mine însămi și tolerantă cu ceilalți”, am devenit confuză, lipsită de discernământ și am greșit. Am crezut că numai fiind tolerantă față de oameni, grijulie față de ei în toate privințele și ostenindu-mă eu și nu alții, aș da dovadă de caracter bun, orizonturi largi și mărinimie. Nu ar trebui să cer prea mult de la nimeni sau să fiu prea strictă și ar trebui să mă abțin să fiu meschină. Aceste idei erau adânc înrădăcinate în mintea mea, îmi controlau fiecare cuvânt și acțiune și influențau modul în care interacționam cu ceilalți. Gândindu-mă la asta, am văzut că toleranța mea față de alții nu era îngăduința umanității normale, ci mai degrabă o îngăduință lipsită de principii sau standarde. Ca șef de echipă, ar fi trebuit să repartizez sarcinile în mod rezonabil în funcție de programul nostru general de lucru și de abilitățile fiecărui membru, astfel încât fiecare să poată avea un rol, să aibă șansa de a-și exercita atribuțiile și de a-și folosi competențele. Numai astfel lucrarea echipei noastre ar fi progresat în mod normal și s-ar fi îmbunătățit. Pentru cei cu mai puține abilități, un calibru mediu și o lentoare în actualizarea cunoștințelor, atribuțiile de lucru ar trebui să se bazeze pe statura și dificultățile lor reale. Ar trebui să li se atribuie sarcini mai ușoare pentru a se asigura că vor fi la înălțimea sarcinii și nu ar trebui să fie forțați să facă ceva de care nu sunt capabili. În ceea ce îi privește pe cei cu un calibru bun, o capacitate de a învăța lucruri noi și o înțelegere a principiilor și abilităților, lor ar putea să li se dea un volum de lucru rezonabil mai mare, să li se ceară să se gândească mai mult la lucrarea lor și să suporte o povară mai mare – acest lucru le-ar permite să progreseze mai rapid. Dacă întâmpinau dificultăți și se simțeau puțin stresați, acest lucru era normal și i-ar fi impulsionat să se bazeze mai mult pe Dumnezeu, să-și îmbunătățească abilitățile și să facă progrese mai rapide. Mai mult, dacă cineva s-ar fi supărat după ce îi repartizam o sarcină, puteam să comunic cu acel om, pentru a vedea dacă are dificultăți reale sau doar caută confort și nu este dispus să sufere și să plătească un preț. Aș fi putut apoi să gestionez lucrurile în funcție de situația reală, adică să acționez în baza adevărurilor-principii. De fapt, de cele mai multe ori am repartizat sarcinile în mod rezonabil, bazându-mă pe situațiile reale ale membrilor echipei. Nu am cerut prea mult, nu am fost foarte strictă, iar membrii echipei mele puteau să se descurce cu sarcinile lor. Când erau uneori leneși, reticenți să plătească un preț și să se străduiască să reușească, sau când se temeau să își asume responsabilitatea și lăsau sarcinile pe seama altora, ar fi trebuit să am părtășie cu ei și să-i sfătuiesc, pentru a-i face conștienți de firea lor coruptă. În cazuri mai grave, ar fi trebuit să-i emondez, n-ar fi trebuit să îi păsuiesc încontinuu și să le tolerez comportamentul fără un standard de bază. Numai astfel puteam menține progresul normal al lucrării echipei noastre. Mai târziu, am dat peste alte două fragmente din cuvintele lui Dumnezeu, care m-au ajutat să îmi înțeleg mai bine calea de practică: „În tot ceea ce faci, trebuie să cercetezi dacă intențiile tale sunt corecte. Dacă ești în stare să acționezi conform cerințelor lui Dumnezeu, atunci relația ta cu Dumnezeu este normală. Acesta este standardul minim. Analizează-ți intențiile și, dacă afli că s-au ivit intenții incorecte, fii capabil să te răzvrătești împotriva lor și să acționezi conform cuvintelor lui Dumnezeu; astfel, vei deveni cineva care este drept înaintea lui Dumnezeu, lucru ce demonstrează la rândul său că relația ta cu Dumnezeu este normală și că tot ceea ce faci este de dragul lui Dumnezeu și nu pentru tine însuți. În tot ceea ce faci și în tot ceea ce spui, fii capabil să-ți îndrepți inima și fii drept în acțiunile tale, fără să fii condus de sentimente sau să acționezi potrivit voinței tale. Acestea sunt principiile conform cărora trebuie să se comporte credincioșii în Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cum este relația ta cu Dumnezeu?”). „Prin urmare, care sunt principiile adevărului cerute de Dumnezeu? Ca oamenii să înțeleagă slăbiciunea și negativitatea altora atunci când aceștia sunt slabi și negativi, ca oamenii să fie conștienți de durerea și dificultățile altora și apoi să întrebe despre aceste lucruri și să le ofere ajutor și sprijin și să le citească cuvintele lui Dumnezeu pentru a-i ajuta să rezolve problemele, astfel încât să nu mai fie slabi și să fie aduși înaintea lui Dumnezeu. Este acesta un mod de a practica în conformitate cu principiul? Practicarea în acest fel este în conformitate cu principiul adevărului. În mod firesc, relațiile de acest fel sunt, de asemenea, în conformitate cu principiul. Atunci când oamenii sunt în mod deliberat băgăcioși și perturbatori sau în mod deliberat neglijenți și superficiali atunci când își îndeplinesc datoria, dacă vezi acest lucru și ești capabil să gestionezi problemele conform principiilor și poți să le evidențiezi aceste lucruri, să îi admonestezi și să-i ajuți, atunci acest lucru este în conformitate cu principiile adevărului. Dacă închizi ochii sau ești tolerant față de ei, îi acoperi și chiar mergi atât de departe încât să spui lucruri frumoase ca să-i lauzi și să-i aplauzi, menajându-i folosind cuvinte false, atunci astfel de comportamente, astfel de moduri de a interacționa cu oamenii, de a trata și de a gestiona problemele sunt în mod clar în contradicție cu principiile adevărului și nu au nicio bază în cuvintele lui Dumnezeu – în acest caz, aceste comportamente și moduri de a interacționa cu oamenii și de a gestiona problemele sunt evident nelegitime” (Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (14)”). După ce am reflectat asupra cuvintelor lui Dumnezeu, am înțeles totul mult mai bine. În calitate de credincioasă, trebuia să vorbesc și să acționez purtându-L pe Dumnezeu în inimă și trebuia să-mi aduc inima înaintea scrutării lui Dumnezeu. Măcar atât puteam face. Mai mult, în timp ce interacționam cu ceilalți și-mi îndeplineam datoria alături de un partener, trebuia să îmi stabilesc intenții bune, să acționez conform adevărurilor-principii, să mă abțin de la a face ceva care ar dăuna intereselor casei lui Dumnezeu și să am mereu în vedere lucrarea bisericii. Trebuia să-i ajut și să-i sprijin pe cei care erau negativi, slabi și se confruntau cu greutăți și să am părtășie cu oricine își dezvăluie firea coruptă sau perturbă și tulbură intenționat lucrarea bisericii, să îl ajut, să îl sfătuiesc sau să îl demasc, în loc să îl tolerez sau să îi arăt tot mai multă bunăvoință fără rost. Atunci când repartizam sarcinile, nu trebuia să-mi protejez propria reputație și să iau în considerare doar trupul și sentimentele oamenilor. Trebuia să atribui sarcinile în mod rezonabil, bazându-mă pe principii și pe starea reală a echipei, pentru a mă asigura că lucrarea nu are întârzieri. Acest mod de a practica ar fi benefic pentru lucrarea bisericii și pentru toți membrii. După aceea, în interacțiunile cu frații și cu surorile, am exersat să fiu sinceră, să spun ceea ce simt cu adevărat și să comunic cu oamenii atunci când aveam probleme. Atunci când repartizam sarcinile, o făceam pe baza situațiilor reale ale oamenilor astfel încât fiecare să aibă un rol. Repartizam membrilor probleme relativ ușoare și mă implicam doar dacă nu le puteau rezolva. Când oamenii erau nemulțumiți de sarcina lor și nu voiau să plătească un preț mai mare, aveam părtășie cu ei despre intenția lui Dumnezeu, îi lăsam să reflecteze și să-și cunoască firea coruptă și să-și corecteze atitudinile nepotrivite. Când nu făceam față volumului de lucru sau întâmpinam probleme, discutam cu ceilalți despre cum să repartizăm sarcinile în mod rezonabil pentru a preveni întârzierile și nu îmi mai asumam toate sarcinile. Toți au putut să contribuie în mod proactiv la lucrare și au fost mult mai entuziaști în îndeplinirea îndatoririlor lor, iar progresul lucrării noastre s-a îmbunătățit. M-am simțit mult mai mult în largul meu. Uneori mai dau dovadă de corupție, dar sunt capabilă să practic în mod conștient, conform cuvintelor lui Dumnezeu. Doar cu îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu am reușit să schimb situația. Slavă Domnului!