Am văzut adevărata față a părinților mei

martie 29, 2022

de Xinche, Coreea de Sud

De când eram mică, i-am văzut pe părinții mei drept modele de credință în Dumnezeu. Păreau foarte înflăcărați în credința lor și dornici să facă sacrificii. Curând după acceptarea lui Dumnezeu Atotputernic, mama a renunțat la un loc de muncă foarte bun pentru a-și face datoria cu normă întreagă. Era pricepută, avea cunoștințe și era dornică să plătească un preț, așa că mereu a avut îndatoriri importante în biserică. Ulterior, familia noastră a fost vândută de o iudă, așa că părinții mei s-au ascuns, împreună cu mine, ca să nu fie arestați de PCC. Chiar și așa, au continuat să-și îndeplinească îndatoririle. În plus, întrucât duceau o viață simplă și păreau devotați și spirituali, membrii bisericii spuneau adesea că părinții mei aveau o umanitate bună, erau credincioși adevărați și căutau adevărul. Din cauza opresiunii Partidului, a trebuit să mă despart de părinții mei când aveam 10 ani și nu ne-am mai putut vedea, dar mi-am păstrat mereu această impresie grandioasă despre ei. Chiar îi admiram și simțeam că au o credință imensă în Dumnezeu, că, date fiind toate sacrificiile pe care le-au făcut și asumându-și îndatoriri importante, ei sigur urmăresc adevărul și au o umanitate bună, iar Dumnezeu cu siguranță îi aprobă. Ba chiar simțeam că sunt oameni care ar putea fi mântuiți. Eram foarte mândră să am astfel de părinți.

Ulterior, am ajuns cu toții să fugim în străinătate din cauza persecuției Partidului. După aceea, când am luat legătura cu ei, am văzut că încă își îndeplineau îndatoririle în străinătate. Mai ales când am aflat că mama avusese destul de multe roluri de supraveghetor, am admirat-o și mai mult. Părinții mei crezuseră în Dumnezeu toți acei ani și sacrificaseră atât de multe. În plus, aveau îndatoriri importante. Credeam că precis sunt căutători ai adevărului și că au statură, așa că, pe viitor, aș fi putut merge la ei pentru ajutor oricând aș fi avut vreo dificultate. Era grozav! Apoi, uneori vorbeam despre stările noastre recente. Odată, tata a spus că făcea o datorie care, după părerea lui, nu necesita vreo aptitudine tehnică specială și că își pierdea motivația. Voia mereu să-și schimbe datoria. În acel moment, aveam aceeași experiență, așa că am avut părtășie unul cu celălalt și am împărtășit cuvinte de la Dumnezeu. După un timp, mâncând și bând cuvintele lui Dumnezeu și căutând adevărul, am văzut că eram pretențioasă în privința datoriei mele. Voiam orice datorie m-ar fi pus într-o lumină pozitivă, altfel eram neglijentă. Eram egoistă și nu dădeam dovadă de credință adevărată. Am ajuns să mă disprețuiesc și am reușit să ies din starea aceea. Însă tata era blocat și pur și simplu nu-și găsea motivația de a-și face datoria. Eram confuză. Fiindcă credea de peste 10 ani, trebuia să aibă o anumită statură. De ce nu-și putea rezolva problema de a fi pretențios față de datorie? Am realizat și că, atunci când vorbeam cu părinții mei despre problemele mele, îmi trimiteau niște cuvinte ale lui Dumnezeu și-mi spuneau punctul lor de vedere, dar ceea ce ziceau nu mă ajuta de fapt. Am început să am un sentiment vag că ei nu înțelegeau adevărul cum îmi imaginasem eu.

Ulterior, frații și surorile au avut părtășie despre scrierea de eseuri cu mărturii. M-am gândit că, fiind credincioși de mult timp, părinții mei trebuiau să aibă multe experiențe, mai ales mama. Fusese oprimată de un antihrist și excomunicată pe nedrept din biserică, dar a continuat să răspândească Evanghelia. După ce a fost acceptată din nou, a pus suflet în orice datorie a avut, iar datoria i s-a schimbat de mai multe ori, așa că probabil are o experiență bogată. M-am gândit că ar trebui să scrie despre aceste experiențe ca să mărturisească pentru Dumnezeu. Am început ca, ocazional, s-o îndemn pe mama să scrie un eseu, dar ea s-a tot eschivat, spunând că voia, dar era prea ocupată în datoria ei și nu putea găsi o clipă de liniște. Mă gândeam că ea chiar era ocupată cu datoria ei, dar asta nu era o scuză. Dacă ea chiar ar fi avut o mărturie de împărtășit, nu i-ar fi luat mult să o scrie. O mărturie pentru Dumnezeu bazată pe ani de credință ar fi atât de însemnată! Am continuat să o îndemn, dar nu a scris niciodată nimic. Odată, mi-a spus că nu-și putea organiza gândurile când încerca să o scrie și nu știa de unde să înceapă, așa că a vrut să discute cu mine. Am fost atât de fericită! Chiar voiam să aud despre toate experiențele ei de peste ani. Dar m-a surprins că, atunci când a vorbit despre ce s-a întâmplat și despre corupția pe care o arătase, nu a împărtășit nicio înțelegere adevărată, ci a spus o mulțime de lucruri negative, delimitându-se. Părea foarte dureros să vorbească despre experiențele ei din trecut, de parcă s-ar fi supus fără să aibă de ales. Nu am auzit-o vorbind despre ce a câștigat din asta. După discuția noastră, m-am simțit foarte dezamăgită. Mă gândeam că, dacă într-adevăr câștigase ceva, indiferent cât de dureros a fost atunci, citirea cuvintelor lui Dumnezeu, căutarea adevărului și aflarea voii Lui i-ar fi adus o înțelegere adevărată despre ea însăși și despre Dumnezeu, iar asta, în cele din urmă, i-ar fi adus bucurie adevărată. Dar felul în care a vorbit despre experiențele din trecut tot suna foarte dureros, iar ea avea o înțelegere perceptivă și nepractică despre ea însăși. Oare asta nu însemna că îi lipsea experiența practică? Brusc, am realizat – nu-i de mirare că a fost așa reticentă să scrie o mărturie pentru Dumnezeu. Să spună că nu avea timp era un pretext. De fapt, nu dobândise adevărul și nu avea niciun câștig real, așa că nu putea scrie o mărturie. Tata era dispus să încerce să scrie ceva, dar eseul lui era plin de detalii inutile și nu spunea multe despre cunoașterea de sine sau despre ce dobândise. Nu se potrivea cu anii lui de credință. Mi-am amintit că Dumnezeu a spus: „Dacă poți să fii mântuit nu depinde de câtă vechime ai sau de câți ani ai lucrat, cu atât mai puțin de cât de multe acreditări ai adunat. Dimpotrivă, depinde de faptul dacă urmărirea ta a dat roade. Se cuvine să știi că cei care sunt mântuiți sunt «pomii» care dau rod, nu copacii cu frunzișuri luxuriante și flori abundente, dar care nu dau roade. Chiar dacă ai petrecut mulți ani rătăcind pe străzi, ce contează? Unde este mărturia ta?” („Practica (7)” din Cuvântul Se arată în trup). Asta a fost o revelație pentru mine. E adevărat. Indiferent de vechimea unui om, de câtă muncă sau experiență a acumulat, fără câștiguri reale din experiențele lui, fără să dobândească adevărul și fără să fie martor, lui îi lipsește viața. Un astfel de om nu poate fi mântuit niciodată. Nu pot descrie sentimentul pe care l-am avut când acest lucru mi-a fost clar. Imaginea pe care o aveam despre părinții mei care înțelegeau adevărul și aveau statură s-a spulberat pentru prima oară. Nu înțelegeam. După toți acei ani de credință și atât de multe sacrificii, de ce nu câștigaseră adevărul? Nu m-am putut abține și am plâns în taină. După aceea, nu i-am mai admirat la fel de mult, dar tot m-am gândit că, orice s-ar întâmpla, după ce au oferit atât de multe în toți acei ani, măcar aveau o umanitate decentă și erau credincioși adevărați. Dacă își puteau îndeplini datoria bine și începeau să urmărească adevărul, încă mai puteau fi mântuiți. Însă, ulterior, s-au întâmplat niște lucruri care mi-au schimbat părerea despre ei.

Într-o zi, am aflat că tata fusese destituit din datoria sa fiindcă era mereu neglijent și leneș și nu avea rezultate bune. Curând după aceea, am aflat că și mama fusese demisă fiindcă avea o umanitate slabă, nu sprijinea interesele bisericii și era prea arogantă și perturbatoare în datoria ei. Am avut un șoc și mi-a fost greu să cred. Cum s-a putut întâmpla așa ceva? Dacă nu-ți puteai îndeplini datoria nu însemna, în fond, că erai eliminat? Aveau umanitate slabă? Toți cei care i-au cunoscut pe părinții mei în trecut spuneau mereu că aveau o umanitate puternică, altfel cum au putut să renunțe la atât de multe? Mă frământam și îmi făceam tot felul de griji. Mă întrebam ce fac, dacă suferă. Mă simțeam tot timpul mai pesimistă și mai deprimată și știam că asta trebuie să se fi făcut pe baza principiilor adevărului, că era corect, dar îmi venea greu să accept. Părinții mei au trecut prin atât de multe, fugind mereu de Partidul Comunist, și petrecuserăm atât de mult timp despărțiți în toți acei ani. Speram din suflet să fim reuniți în împărăție după ce Dumnezeu Își termină lucrarea. Cu toate astea, după ce au trecut prin atâtea suișuri și coborâșuri și au lucrat atât de mult, cum au putut să fie demiși atât de ușor? Eram din ce în ce mai supărată din cauza asta și nu m-am putut abține să nu izbucnesc în lacrimi. Timp de câteva zile, am oftat mereu și nu am avut energie pentru datoria mea. Ori de câte ori mă gândeam la asta, mă întristam și mă simțeam paralizată. Brusc mi-am pierdut orice motivație pentru căutare. Știam că nu eram într-o stare bună și îmi tot spuneam: „Mama și tata au fost demiși cu un motiv. Dumnezeu e drept.” Dar pur și simplu nu puteam accepta asta în inima mea și încercam să Îl înduplec pe Dumnezeu. Existau frați și surori care nu aduseseră vreo contribuție adevărată bisericii sau nu făcuseră o datorie însemnată, dar și-au putut păstra datoria, deci de ce nu și-au putut-o păstra și părinții mei? Orice probleme au avut, chiar dacă nu contribuiseră cu nimic în toți acei ani, și-au dat silința, așadar oare nu puteau primi o altă șansă, dată fiind toată suferința lor și munca pe care au depus-o? Știam că nu eram într-o stare bună, că eram severă și nu aveam nicio motivație să caut adevărul. Am venit înaintea lui Dumnezeu și m-am rugat: „Dumnezeule, îmi este foarte greu. Te rog să mă îndrumi și să mă ajuți să-Ți cunosc voia.”

Ulterior, am întrebat-o pe o soră cum să-mi schimb starea și nu m-am putut abține să nu plâng în timp ce îi explicam tot. Ea mi-a spus: „Părinților tăi li s-au luat îndatoririle, dar nu au fost excomunicați. De ce ești atât de supărată? Ar trebui să vezi că în asta e iubirea lui Dumnezeu. Acesta este Dumnezeu Care le dă o șansă să se căiască.” Când a spus asta, chiar mi-a deschis ochii. Era adevărat. Dumnezeu n-a spus niciodată că dacă unui om i se ia datoria, el este eliminat. Iar unii frați și surori nu încep să reflecteze asupra lor, să regrete și apoi să se schimbe cu adevărat și să se căiască decât după ce sunt demiși. După aceea, preiau din nou o datorie. În orice caz, a avea o datorie nu înseamnă că poți fi mântuit pe deplin. Dacă nu urmărești adevărul, tot poți fi expus și eliminat de Dumnezeu. De fapt, demiterea părinților mei era șansa pe care Dumnezeu le-o oferea să se căiască, dar am crezut că era același lucru cu a fi eliminat. Asta nu este conform adevărului. Când am văzut lucrurile în felul acela, m-am simțit puțin mai bine, dar tot mă supăram ori de câte ori mă gândeam la asta ulterior. Mereu am simțit că biserica a fost prea aspră cu ei.

Mai târziu am citit două pasaje din cuvintele lui Dumnezeu: „Atunci când te confrunți cu problemele vieții reale, cum ar trebui să știi și să înțelegi autoritatea lui Dumnezeu și suveranitatea Lui? Când nu știi cum să înțelegi, să tratezi și să experimentezi aceste probleme, ce atitudine ar trebui să adopți ca să-ți arăți intenția, dorința și realitatea supunerii tale față de suveranitatea și aranjamentele lui Dumnezeu? Mai întâi, trebuie să înveți să aștepți; apoi trebuie să înveți să cauți; apoi trebuie să înveți să te supui. «Așteptarea» înseamnă așteptarea timpului lui Dumnezeu, așteptarea oamenilor, evenimentelor și lucrurilor pe care El le-a aranjat pentru tine; așteptarea voinței Lui ți se va revela treptat” („Dumnezeu Însuși, Unicul (III)” din Cuvântul Se arată în trup). „Cu cât îți lipsește mai mult înțelegerea într-o anumită chestiune, cu atât mai mult ar trebui să ai o inimă pioasă, cu frică de Dumnezeu, și să vii des înaintea lui Dumnezeu să cauți voia Lui și adevărul. Când nu înțelegi lucrurile, ai nevoie de luminarea și îndrumarea lui Dumnezeu. Când întâlnești lucruri pe care nu le înțelegi, ai nevoie de mai multă lucrare a lui Dumnezeu asupra ta, iar aceasta este buna intenție a lui Dumnezeu. Cu cât vii mai mult înaintea lui Dumnezeu, cu atât mai aproape este inima ta de Dumnezeu. Și nu este adevărat că, pe măsură ce inima ta este tot mai aproape de Dumnezeu, El sălășluiește tot mai mult în ea? Dacă Dumnezeu este mai mult în inimile oamenilor, starea, țelurile și condiția lor se vor îmbunătăți sau se vor înrăutăți? Cu siguranță se vor îmbunătăți” („Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, m-am simțit puțin mai calmă. Dumnezeu a spus: cu cât înțelegi mai puțin un lucru, cu atât mai mult ar trebui să cauți adevărul cu venerație față de Dumnezeu, astfel încât starea ta să poată continua să se îmbunătățească. Cât despre demiterea părinților mei, știam că biserica a avut dreptate s-o facă și că n-ar trebui să mă plâng. Încercam să nu mă gândesc la asta, dar nu mi-am schimbat cu adevărat înțelegerea greșită sau îndepărtarea de Dumnezeu. Ori de câte ori mă gândeam la asta, mă simțeam rănită. Apoi am înțeles că, atunci când nu înțelegem un lucru, trebuie să căutăm adevărul, nu să urmăm reguli, să ne înfrânăm și să lăsăm lucrurile să treacă haotic – nu așa se rezolvă problemele. De fapt, nu-mi cunoșteam foarte bine părinții. Știam doar că părea că au renunțat la multe și alții au spus lucruri bune despre ei, dar acest lucru e unilateral și mărginit. Am vrut să văd ce aveau de spus despre ei frații și surorile cu care avuseseră legături, să nu mă iau doar după propriile sentimente. Am început să cercetez detaliile comportamentelor părinților mei în îndatoririle lor. Când am citit evaluările celorlalți despre ei, am văzut ca tata a fost mereu neglijent și s-a eschivat de la orice greutate și că nu era dispus să facă prea multe pentru orice lucru ce însemna plata unui preț. Avea aptitudini, dar fusese mereu pasiv în datoria lui, fără să realizeze multe. A avut mai multe îndatoriri, dar n-a făcut-o bine pe nici una dintre ele. În datoria de evanghelizare, era tot neglijent și se eschiva de la muncă grea. Nu făcea nimic fără să fie urmărit de supraveghetor. Când frații și surorile au arătat problemele din datoria lui, nu a reflectat asupra lui, ci a găsit scuze, spunând că îmbătrânea și avea probleme de sănătate, iar acea datorie nu era potrivită pentru calitățile lui, așa că era normal să fie probleme, iar ceilalți aveau așteptări prea mari. Când nu a obținut niciodată rezultate bune în datoria lui a fost demis. Iar mama părea plină de energie și putea plăti un preț, dar asta numai la suprafață – făcea lucrurile de mântuială. Nu a făcut lucrare practică, lucru care a întârziat progresul lucrării bisericii. Nu era smerită în felul în care se ocupa de jertfe, ceea ce a dus la multe risipe inutile și pierderi ale jertfelor pentru casa lui Dumnezeu. A lucrat mult, dar erau atât de multe probleme și omisiuni. Asta a adus mari pierderi casei lui Dumnezeu. Încă nu au fost rezolvate toate acele încurcături. Și mereu se proteja pe ea însăși, apărându-și propriile interese în loc de cele ale casei lui Dumnezeu. Uneori, când cel mai bine pentru ea era să meargă să se ocupe de niște probleme urgente, ea insista să trimită pe altcineva, de teamă să nu ofenseze pe nimeni. Asta a întârziat lucrarea casei lui Dumnezeu. Frații și surorile au spus și că era foarte arogantă și încăpățânată, că se baza pe experiența ei făcând orice voia fără să discute lucrurile cu ceilalți. Se opunea sugestiilor celorlalți, era posesivă cu propria lucrare și îi lipsea transparența. Frații și surorile nu erau siguri în privința detaliilor unor lucruri. Iar în momentul în care cineva făcea ceva ce ei nu-i plăcea, își pierdea cumpătul și certa furioasă oamenii. Ceilalți se simțeau constrânși de ea și situația se înrăutățise atât de mult pentru un frate, încât i-a spus: „Soră, îmi lipsește calibrul. Cred că e o povară mare pentru tine să lucrezi cu mine, îmi pare rău.” Iar alții au spus că, dacă n-ar fi fost datoria ei, ei nu ar fi vrut să aibă de-a face niciodată cu un astfel de om. Problemele ei erau extrem de grave, dar ea nu voia să accepte deloc atunci când ceilalți i le arătau. Avea multe prejudecăți și era potrivnică față de sora care îi supraveghea lucrarea. Credea că problema era că ceilalți nu puteau să se înțeleagă cu ea și erau nedrepți.

A fost un mare șoc. Pur și simplu nu voiam să cred că părinții mei erau așa. Apoi am citit două pasaje din cuvintele lui Dumnezeu. „Conștiința și rațiunea ar trebui să fie amândouă componente ale umanității unei persoane. Acestea sunt ambele fundamentale și extrem de importante. Ce fel de persoană este aceea care nu are conștiință și nu are rațiunea umanității normale? În general, este o persoană lipsită de umanitate, una cu umanitate extrem de săracă. Discutând mai amănunțit, cum se manifestă o persoană cu umanitate pierdută? Încercați să analizați ce trăsături se regăsesc în astfel de oameni și ce manifestări specifice prezintă. (Ei sunt egoiști și demni de dispreț.) Oamenii egoiști și demni de dispreț sunt superficiali în acțiunile lor și sunt rezervați față de orice lucru care nu îi privește personal. Ei nu iau în considerare interesele casei lui Dumnezeu și nici nu arată considerație pentru voia lui Dumnezeu. Nu-și asumă povara de a mărturisi pentru Dumnezeu sau de a-și îndeplini datoriile și nu au niciun simț al responsabilității” („Oferă-ți inima sinceră lui Dumnezeu și poți dobândi adevărul” în Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă). „Când o persoană are umanitate bună, o inimă adevărată, conștiință și rațiune, acestea nu sunt lucruri goale sau vagi, care nu pot fi văzute sau atinse, ci mai degrabă sunt lucruri care pot fi descoperite peste tot în viața de zi cu zi; toate sunt lucruri ale realității. Să spunem că o persoană e extraordinară și perfectă. Este asta ceva ce poți să vezi? Nu poți să vezi, să atingi, și nici măcar să-ți imaginezi cum este să fii perfect sau extraordinar. Dar dacă spui că cineva este egoist, poți să vezi faptele acelei persoane – și corespunde ea descrierii? Dacă se spune despre cineva că este onest, cu o inimă adevărată, poți să vezi acest comportament? Dacă se spune despre cineva că este înșelător, necinstit și josnic, poți să vezi aceste lucruri? Chiar dacă închizi ochii, poți să simți dacă umanitatea unei persoane este inferioară sau superioară prin ceea ce spune și după cum se poartă. De aceea, «umanitate bună sau rea» nu este o sintagmă goală. De exemplu, egoismul și josnicia, necinstea și înșelătoria, aroganța și neprihănirea de sine sunt toate lucruri pe care poți să le sesizezi în viață când intri în contact cu o persoană; acestea sunt elementele negative ale umanității. Așadar, pot elementele pozitive ale umanității pe care oamenii ar trebuie să le aibă – precum onestitatea și iubirea pentru adevăr – să fie percepute în viața de zi cu zi? Poți, atunci, să vezi și să distingi dacă o persoană are luminarea Duhului Sfânt, dacă poate să obțină îndrumarea lui Dumnezeu și dacă Duhul Sfânt lucrează sau nu în ea? Cum pot să fie percepute acestea? (Prin ceea ce trăiește ea și prin esența faptelor sale.) Prin ceea ce trăiește ea și prin esența faptelor sale. Ce dovedesc aceste două lucruri? Ele dovedesc calitatea umanității sale. Când intri în contact cu o persoană, la ce te uiți prima dată? Cum poți să stabilești ce fel de persoană este, dacă este iubitoare de adevăr, dacă îl poate accepta și dacă îl poate obține? Uită-te mai întâi la calitatea umanității sale. Dacă gura unei persoane e plină de cuvinte mieroase, dar nu face nimic real – când vine vremea să facă ceva real, se gândește numai la ea și niciodată la ceilalți – atunci ce fel de umanitate este aceasta? (Egoism și josnicie. Nu are umanitate.) Îi este ușor unei persoane fără umanitate să obțină adevărul? Îi este greu. […] Nu dați nicio atenție la ceea ce spune o asemenea persoană; trebuie să vedeți cum trăiește, ce dezvăluie și care îi este atitudinea când își îndeplinește datoriile, precum și care îi este starea lăuntrică și ce iubește. Dacă iubirea pentru propria faimă și avere depășește loialitatea sa pentru Dumnezeu, dacă iubirea sa pentru propria faimă și avere depășește interesele casei lui Dumnezeu sau dacă iubirea sa pentru propria faimă și avere depășește considerarea pe care o arată lui Dumnezeu, atunci are o astfel de persoană umanitate? Aceasta nu este cineva cu umanitate. Comportamentul său poate fi văzut de către alții și de către Dumnezeu. Este foarte dificil pentru o asemenea persoană să dobândească adevărul” („Oferă-ți inima sinceră lui Dumnezeu și poți dobândi adevărul” în Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă). Din cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că, pentru a evalua umanitatea cuiva, trebuie să-i vedem atitudinea față de însărcinarea de la Dumnezeu și de adevăr. Cei cu umanitate bună iubesc adevărul și țin cont de voia lui Dumnezeu în datoria lor. Ei tratează responsabil însărcinarea de la Dumnezeu, sunt demni de încredere și apără interesele bisericii. Cei cu umanitate slabă sunt foarte egoiști și josnici, gândindu-se doar la propriile interese. Își fac de mântuială datoria, sunt vicleni și numai gura e de ei, fără să lucreze cu adevărat. Ba chiar s-ar putea să nu țină seama de interesele casei lui Dumnezeu și să o trădeze pentru propriul câștig. Privind comportamentul părinților mei prin prisma cuvintelor lui Dumnezeu, am văzut că ei chiar nu erau oameni buni așa cum credeam eu. Exact ca tata – a făcut sacrificii superficiale, dar nu a dus o povară în datoria lui, ci a fost neglijent și s-a eschivat de la munca grea. Când a fost un preț de plătit, a găsit multe scuze ca să îngrijească de trupul său, fără să țină seama de nevoile bisericii. Avea nevoie de supraveghere și îndemnare constantă în datoria sa. Era foarte pasiv. Cât despre mama, deși era ocupată tot timpul, putea suferi pentru datoria ei și părea că făcuse ceva lucrare, îndatoririle ei nu aveau niciun rezultat real și le făcuse numai de fațadă. Părea incredibil de ocupată, dar căuta doar câștiguri rapide și făcea lucrurile pentru propriul nume și statut. Chiar și atunci când s-a ocupat de ceva important precum jertfele, i-a lipsit venerația pentru Dumnezeu, iar asta a creat mari pierderi pentru casa lui Dumnezeu. A lucrat mult, dar problemele, omisiunile și pierderile erau mai mari. În lucruri care implicau interesele bisericii, știa că era omul cel mai potrivit pentru sarcina respectivă, dar insista ca altcineva să se ocupe. Nu a apărat interesele bisericii în chestiuni cruciale și nu era în acord cu Dumnezeu. Am văzut doar că îndeplinise multe sarcini și plătise un preț mare, dar nu m-am uitat la motivele ei sau dacă a avut într-adevăr rezultate, dacă a contribuit cu adevărat cu ceva sau a făcut mai mult rău decât bine. Am realizat că evaluarea umanității cuiva nu se referă la sacrificii și eforturi superficiale, ci mai mult la a avea motive corecte, dacă se gândește cu adevărat la casa lui Dumnezeu sau face lucrurile pentru propriul nume și statut. Oamenii cu o umanitate bună s-ar putea să nu înțeleagă adevărul, dar au intenții bune și-și urmează conștiința. Ei sprijină casa lui Dumnezeu și țin cont de interesele acesteia, motiv pentru care chiar pot realiza lucruri. Dar cei cu umanitate slabă, oricât de mult suferă și trudesc sau oricât de bine vorbesc, sunt superficiali în tot ce fac, socotind și plănuind pentru propriul câștig fără să se gândească într-adevăr la casa lui Dumnezeu. De aceea ei au multe omisiuni în lucrarea lor și nu prea realizează nimic. Sau poate că pot realiza niște lucruri datorită talentelor sau experienței lor, dar, pe termen lung, pierderile sunt mai mari decât câștigurile fiindcă umanitatea și caracterul lor sunt slabe. Nu sunt de încredere și nu fac lucrare adevărată. Nu știi niciodată când pot dăuna casei lui Dumnezeu. Când am realizat asta, am fost pe deplin convinsă că părinților mei le lipsea o umanitate bună.

Mă gândisem mereu la cât de multe lucruri au renunțat, inclusiv la o viață foarte confortabilă, făcându-și datoria timp de aproape douăzeci de ani, cu suișuri și coborâșuri, așadar, chiar dacă nu au urmărit adevărul, cel puțin erau credincioși adevărați, oameni buni. Dar sunt atât de mulți oameni care pot arăta că au biruit greutățile, însă motivațiile și esența din acest lucru pot varia. Nu am văzut ce îi determina să trudească atât de mult sau dacă au realizat cu adevărat ceva. M-am uitat doar la eforturilor lor superficiale și am crezut că sunt credincioși adevărați, cu umanitate bună. Am fost foarte superficială și nesăbuită în perspectiva mea. Toți acei ani, în calitate de credincioși, am suferit opresiunea Partidului Comunist și durerea de a avea o familie destrămată, dar ne-am bucurat atât de mult de harul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu numai că ne dă atât de multe adevăruri, dar ne dă și multe mijloace de subzistență pentru ceea ce ne trebuie în viață. Cine are conștiință și rațiune ar trebui să facă tot ce poate ca să-și îndeplinească datoria și să răsplătească iubirea lui Dumnezeu. Dar după atâția ani de credință și de atât de multă doctrină, părinții mei tot nu aveau o minimă responsabilitate față de îndatoririle lor. Nu puteau nici măcar să apere interesele bisericii. Pe baza comportamentului lor, faptul că li s-au luat îndatoririle era dreptatea lui Dumnezeu. Nu era bine doar pentru lucrarea bisericii, ci și pentru ei. Dacă a eșua și a se poticni în felul acela îi putea ajuta să reflecteze asupra lor și să se întoarcă spre Dumnezeu, să-și schimbe atitudinea față de îndatoririle lor, asta ar fi mântuire pentru ei și un punct de cotitură în calea lor de credință. Dacă ei continuă să se comporte în felul acela, fără să reflecteze asupra lor, fără căință sau schimbare, atunci chiar ar putea fi expuși și eliminați. M-am gândit la un lucru spus de Dumnezeu: „Măsura în care trebuie să sufere un individ și distanța pe care trebuie să o parcurgă pe calea lui sunt rânduite de Dumnezeu și că nimeni nu poate ajuta cu adevărat pe altcineva” („Calea… (6)” din Cuvântul Se arată în trup). Nu puteam decât să le arăt problemele pe care le vedeam și să fac tot ce pot să-i ajut, dar în ceea ce privește calea pe care au ales-o, acesta nu era un lucru despre care trebuia să-mi fac griji. După ce am realizat asta, mi-am simțit inima mult mai ușoară. Nu m-am mai necăjit și n-am mai plâns din cauza lor, ci am putut aborda situația cum se cuvine.

Ulterior, am citit aceste două pasaje: „Trebuie să știi ce tip de oameni doresc Eu; cei care sunt impuri nu au permisiunea de a intra în împărăție, cei care sunt impuri nu au permisiunea de a spurca pământul sfânt. Deși probabil că ai săvârșit o lucrare mare și ai lucrat mulți ani, în cele din urmă, dacă ești jalnic de murdar, atunci legea Raiului nu va tolera dorința ta de a intra în Împărăția Mea! De la crearea lumii și până în prezent, nu le-am oferit niciodată acces facil în împărăția Mea celor care încearcă să se pună bine cu Mine. Aceasta este o lege cerească și nimeni nu o poate încălca!” („Succesul sau eșecul depind de cărarea pe care umblă omul” din Cuvântul Se arată în trup). „Eu decid destinația fiecărei persoane nu pe baza vârstei, a vechimii, a cantității de suferință, și cu atât mai puțin pe baza gradului în care cerșește mila, ci ținând cont de faptul că posedă sau nu adevărul. Nu există nicio altă alegere în afara acesteia. Voi trebuie să realizați și că toți cei care nu respectă voia lui Dumnezeu vor fi pedepsiți. Este un adevăr care nu poate fi schimbat” („Pregătește suficiente fapte bune pentru destinația ta” din Cuvântul Se arată în trup). Aceste pasaje m-au emoționat foarte mult. Singurul standard după care Dumnezeu judecă dacă oamenii pot fi mântuiți este dacă ei au adevărul și și-au schimbat firile. Dumnezeu a lucrat atât de mulți ani și a exprimat atât de multe adevăruri, oferindu-ne părtășie atât de precisă și detaliată pe calea de a intra în adevăr și de a obține mântuirea. Atât timp cât cineva poate iubi și accepta adevărul, există speranță pentru obținerea mântuirii lui Dumnezeu. Dar, dacă un om nu poate face decât sacrificii superficiale chiar și după ani de credință, fără să practice adevărul sau să-și schimbe firea, el nu acceptă adevărul, ci îl urăște. Un astfel de om, oricât de mult ar sacrifica, oricât de mulți ani ar lucra sau oricât de importante au fost îndatoririle sale, dacă nu a câștigat adevărul sau nu a avut vreo schimbare a firii în final, ci tot se răzvrătește și se împotrivește lui Dumnezeu, tulburând lucrarea bisericii, nu poate fi mântuit. Cei care fac mult rău vor fi pedepsiți de Dumnezeu, iar acest lucru este determinat de dreptatea lui Dumnezeu. Văzând asta, am dobândit mai multă claritate asupra felului în care părinții mei au ajuns în acel punct. Renunțaseră la casa și la slujbele lor, munciseră din greu, dar nu iubeau adevărul. Erau superficiali și îndărătnici în datoria lor și nu reflectau asupra lor pe baza cuvintelor lui Dumnezeu. Când frații și surorile le menționau problemele, ei căutau scuze, crezând mereu că era problema celuilalt, că avea așteptări prea mari. Asta mi-a arătat că ei chiar urau adevărul și nu voiau să-l accepte, motiv pentru care firile lor nu se schimbaseră chiar și după atâția ani de credință. În schimb, pe măsură ce anii de credință și vechimea lor au sporit, au devenit din ce în ce mai aroganți. Am putut vedea din felul în care tratau adevărul că toate sacrificiile lor nu erau pentru a câștiga adevărul și viața, ci erau făcute fără tragere de inimă, pentru binecuvântări. Exact ca Pavel, tot ce a făcut a fost să se târguiască cu Dumnezeu. El nu a fost un credincios adevărat care chiar s-a sacrificat pentru Dumnezeu. Mi-a fost clar că, doar pe baza atitudinii sale față de adevăr, se poate determina dacă un om urmărește adevărul, are umanitate bună și poate fi mântuit. Contribuțiile sale superficiale, cât a lucrat, ce îndatoriri a făcut – toate sunt irelevante. Unii frați și surori s-ar putea să nu aducă mari contribuții bisericii, iar îndatoririle lor par nesemnificative, dar ei sunt fermi și fac tot ce pot. Un om care se concentreză în datoria sa la căutarea adevărului, reflecția asupra propriei corupții, la regretul personal, practicarea adevărului și schimbarea firii sale corupte este tipul de om care poate rămâne ferm în casa lui Dumnezeu. Cu cât mă gândesc mai mult la asta, cu atât mai mult văd dreptatea lui Dumnezeu. Standardul după care Dumnezeu judecă oamenii nu s-a schimbat niciodată. Doar că eu mă uitam la mântuire ca la ceva ce avea legătură cu norocul. Credeam că Dumnezeu nu i-ar abandona pe cei care au făcut mari sacrificii și au trudit, chiar dacă nu au contribuit cu nimic. Dar chiar am văzut dreptatea lui Dumnezeu în cazul părinților mei. Dumnezeu nu judecă oamenii pe baza emoțiilor sau noțiunilor omenești, ci măsoară și Se uită la fiecare om pe baza standardelor adevărului. Nu fac excepție nici oamenii care au avut roluri importante în biserică.

Ulterior, am mai citit două pasaje care m-au luminat și alinat foarte mult. Dumnezeu Atotputernic spune: „Într-o zi, când vei înțelege o parte din adevăr, nu vei mai crede că mama ta este cea mai bună persoană sau că părinții tăi sunt cei mai buni oameni. Îți vei da seama că și ei sunt membri ai omenirii corupte și că firile lor corupte sunt toate la fel. Singurul lucru care îi deosebește este legătura de sânge cu tine. Dacă nu cred în Dumnezeu, atunci sunt la fel ca necredincioșii. Nu îi vei mai privi din perspectiva unui membru al familiei sau din perspectiva legăturii tale de familie, ci prin prisma adevărului. Care sunt principalele aspecte pe care ar trebui să le cercetezi? Ar trebui să cercetezi părerile lor despre credința în Dumnezeu, despre lume, părerile lor despre cum să se ocupe de lucruri și, cel mai important, atitudinile lor față de Dumnezeu. Dacă vei cerceta cu acuratețe aceste aspecte, vei putea să vezi clar dacă sunt oameni buni sau răi. Dacă într-o zi vei putea să vezi clar că sunt exact ca tine, că sunt oameni cu firi corupte, ba chiar mai mult, că nu sunt oamenii inimoși pe care ți-i imaginezi tu, care au o iubire adevărată pentru tine, și că nu sunt capabili deloc să te conducă spre adevăr sau pe calea cea dreaptă în viață, și dacă vei putea să vezi clar că ceea ce au făcut pentru tine nu îți este de mare folos și că nu are nicio însemnătate pentru tine să o iei pe calea cea dreaptă în viață, și dacă ți se va părea și că multe dintre practicile și opiniile lor sunt contrare adevărului, că ei aparțin trupului și că asta te face să-i disprețuiești și să simți aversiune și ură față de ei, atunci, în lumina acestor factori, vei fi capabil să îi tratezi corect în inima ta și nu îți va mai fi dor de ei, nu-ți vei mai face griji pentru ei și vei fi capabil să te desparți de ei. Ei și-au terminat misiunea de părinți, iar tu nu îi vei mai trata ca pe cele mai apropiate persoane ție, nici nu-i vei mai idolatriza. În schimb, îi vei trata ca pe niște oameni obișnuiți și, atunci, vei scăpa cu totul de robia emoțiilor și te vei desprinde cu adevărat de emoțiile tale și de afecțiunea familiei” („Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă”). „Mulți oameni îndură multă suferință emoțională lipsită de sens. Toată este o suferință superfluă și inutilă. De ce spun asta? Pentru că oamenii sunt întotdeauna constrânși de emoțiile lor, așa că nu pot să practice adevărul și să asculte de Dumnezeu. Să fii constrâns de emoțiile tale este mult în detrimentul îndeplinirii îndatoririlor tale și al urmăririi lui Dumnezeu, fiind și o piedică mare pentru intrarea în viață. De aceea, suferința cauzată de constrângeri emoționale nu are niciun sens și Dumnezeu nu o apreciază. Așadar, cum poți să scapi de această suferință fără sens? Trebuie să înțelegi adevărul. Odată ce vei vedea și vei înțelege esența acestor legături trupești, vei scăpa ușor de constrângerile trupului. […] Satana folosește afecțiunea familială pentru a-i constrânge și înlănțui pe oameni. Dacă oamenii nu înțeleg adevărul, vor fi înșelați ușor. Oamenii plătesc deseori prețul și suferă, plâng și îndură greutăți de dragul părinților și al rudelor lor. Aceasta este ignoranță și nesăbuință. Ești dispus să suferi în acest mod, e pur și simplu ceva autoprovocat, nefolositor și inutil de îndurat; nu este deloc apreciat de Dumnezeu și se poate spune că nu este altceva decât pură suferință! În ziua în care vei înțelege adevărul, vei fi eliberat și vei simți că ai fost ignorant și nesăbuit când ai îndurat acele greutăți și că nu a fost vina nimănui, decât a orbirii, ignoranței și lipsei tale de înțelegere a adevărului și de claritate în modul în care vezi lucrurile” („Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au emoționat foarte mult. Dumnezeu ne înțelege atât de bine! Toate lacrimile și suferința mea inutilă au fost pentru că eram prea sentimentală și nu înțelegeam lucrurile. Înainte, nu înțelegeam adevărul și nu aveam discernământ asupra părinților mei, ci credeam doar că sunt grozavi, admirabili, că erau modelele mele și ar trebui să încerc să fiu ca ei. Ba chiar am crezut că erau oameni care puteau fi mântuiți, dar când i-am văzut prin prisma adevărului și a cuvintelor lui Dumnezeu, mi-am dat seama cât de mult am greșit și am avut în cele din urmă puțin discernământ asupra felului de oameni care erau. Am văzut multe lucruri în ei pe care nu numai că nu le admiram, dar le și disprețuiam. Nu-i mai idolatrizam și admiram și nu mai sufeream și plângeam tot timpul pentru ei. Am devenit capabilă să-i văd cu acuratețe și obiectiv.

De-a lungul acestei situații, am văzut că mă preocupau prea mult sentimentele mele și că, atunci când trăiam cu atașamente lumești, mă gândeam numai la cât de mult ar putea suferi părinții mei și nu puteam accepta felul în care casa lui Dumnezeu se ocupase de lucruri. Am fost potrivnică și chiar am simțit că Dumnezeu nu e drept. Apoi mi-am dat seama de ce Dumnezeu urăște afecțiunea umană. Din cauză că ne facem să confundăm între corect și greșit, bine și rău și ne îndepărtează de Dumnezeu. Înainte, nu mă cunoșteam. Când frații și surorile își vedeau rudele demise sau alungate și plângeau zile întregi, i-am disprețuit. Mă gândeam că, dacă vreodată mi s-ar întâmpla mie, nu aș fi atât de slabă. Dar, când am înfruntat în realitate același lucru, am fost mult mai slabă ca oricine și am fost dărâmată. Nu am plâns doar de câteva ori, ci am fost deprimată, iar asta mi-a afectat datoria. Am văzut că am fost naivă și nesăbuită și complet absurdă. Prin această experiență, am dobândit puțină înțelegere pentru acei frați și surori care s-au zbătut să scape de ataşamentele lor lumești și am câștigat puțină rușine pentru ignoranța și infatuarea mea din trecut. Am învățat și că există adevăr de căutat în tot ce se întâmplă. Mereu există șansa de a învăța o lecție și a dobândi discernământ. Trebuie să-i tratăm pe toți din jur, chiar și pe părinţii noștri, conform cuvintelor lui Dumnezeu și adevărului. Atunci nu-i vom mai privi prin prisma ataşamentului și închipuirilor noastre și nu ne vom mai împotrivi lui Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu!

Ai vrea să știi cum să-L întâmpini pe Domnul înaintea marilor dezastre? Participă la întâlnirea noastră online, care te va ajuta să găsești calea.

Conținut similar

Eliberată de faimă și avere

de Xiao Min, China Înainte să devin credincioasă, urmăream întotdeauna renumele și statutul și eram invidioasă și mă supăram dacă mă...

Cum m-a schimbat datoria

de Jiang Ling, Spania Anul trecut, am preluat îndatori de design grafic și am răspuns și de lucrarea altora. La început, pentru că nu am...

Lasă un răspuns

Contactează-ne pe Messenger