de Su Xin, China

Părinții mei n-au avut multă educație și nu puteau decât să muncească din greu, așa că au atribuit o mare importanță educației mele și a fratelui meu și au făcut economii la sânge ca să ne trimită la școală. Mama mea spunea adesea că tatăl ei nu o lăsase să meargă la școală, așa că n-a avut de ales decât să fie casnică toată viața, și ne-a zis să nu ajungem ca ea. Era dispusă să sacrifice orice pentru a ne trimite la facultate, ca să putem avea o slujbă bună în viitor. După ce fratele meu a intrat la un liceu de elită, deși o duceam destul de greu acasă, părinții mei tot le cereau altora să-i cumpere fratelui meu tot felul de materiale educaționale și suplimente nutritive pentru studiu. Cât despre mine, mi-au lipsit doar câteva puncte ca să intru la liceu, așa că părinții mei au cheltuit peste 7000 de yuani ca să mă trimită la liceu. După absolvire, am învățat o meserie și mi-am deschis un mic magazin. Văzând atâtea magazine asemănătoare în jurul meu, am simțit multă presiune. M-am gândit că nu era deloc ușor să te afirmi pe piață. Am ajuns să înțeleg oarecum de ce părinții mei erau dispuși să muncească din greu pentru a ne asigura educația. Au făcut-o pentru a ne asigura o poziție mai bună în societate. Consideram că, dacă voi avea copii, voi fi o mamă conștiincioasă, voi munci din greu ca să câștig bani și îmi voi cultiva copiii să învețe bine.

După ce m-am căsătorit, am avut o fată și m-am gândit: „Nu o pot lăsa pe fiica mea să piardă startul. De vreme ce am adus-o pe lume, trebuie să-mi îndeplinesc responsabilitatea de mamă, să o cultiv cum se cuvine și să fac tot posibilul să-i bătătoresc calea și să-i planific viitorul. În acest fel, va putea să obțină o slujbă bună și să ducă o viață lipsită de grija nevoilor de bază. Dacă nu îi pregătesc viitorul acum, ar fi un lucru iresponsabil din partea mea, ca mamă.” Când copila mea abia ce învăța să vorbească, îi spuneam povești, îi citeam poezii clasice și o învățam să recunoască literele, ba chiar o puneam să asculte programe de învățare a limbii engleze pentru copii. Fiica mea a început să vorbească devreme și, de la o vârstă fragedă, a putut să citească singură cărți de povești. Văzând cât de isteață era, am avut și mai multă încredere să o cultiv cum se cuvine, gândindu-mă că mă va face mândră ca mamă dacă va avea succes.

Când fiica mea a început grădinița, m-am gândit că educația timpurie era foarte importantă pentru dezvoltarea inteligenței unui copil, așa că i-am ales cu grijă o grădiniță care se axa pe calcule mentale și, ca să mă asigur că fiica mea va avea prestanță și frumusețe fizică, la 5 ani am înscris-o la cursuri de dans. Când era pe cale să înceapă școala primară, am rugat pe cineva să-i caute cea mai bună școală și i-am asigurat un profesor îndrumător cu bune calificări, care i-a predat lecții de înaltă calitate. Am muncit din greu ca să câștig bani pentru a o trimite pe fiica mea la școală. Lucram de dimineața până seara și deseori mâncam la ore nepotrivite. Uneori, luam doar o masă pe zi. De fiecare dată când fiica mea venea acasă de la școală, o grăbeam să-și termine temele și apoi le verificam, iar dacă găseam o singură greșeală, o puneam să rezolve încă zece probleme ca pedeapsă. Uneori, când mergeam cu ea pe stradă, vedeam oameni strângând gunoiul și îi spuneam încet: „Dacă nu înveți bine, asta vei ajunge să faci. E ceea ce îți dorești?” Iar ea dezaproba din cap. Ulterior, am descoperit că fiicei mele îi plăcea mult muzica și că, indiferent de cântec, îl putea cânta după numai două ascultări. M-am gândit în sinea mea: „Încă are o voce de copil. Poate că e prea devreme să învețe canto. Hai să o dau mai întâi la un instrument, ca să poată citi notele. Astfel, îi va fi mai ușor dacă vrea să continue cu muzica mai târziu.” Așadar, când a fost în clasa a II-a, am înscris-o la ore de guzheng. La început, din curiozitate, fiica mea a fost de acord să învețe să cânte la guzheng, dar cum stătea în fiecare zi în fața guzhengului, a început să nu mai vrea. Deseori era îmbufnată și mă privea cu lacrimi în ochi, spunând: „Mamă, nu mai vreau să exersez. Vreau să mă joc puțin.” Dar o convingeam să continue să exerseze, iar fiica mea n-avea de ales, decât să continue să o facă printre lacrimi. Și eu m-am simțit prost când am văzut că se simțea nedreptățită. Mai ales când i-am văzut toate degetele delicate cu pielița de la unghii ruptă, m-am simțit îndurerată și sfâșiată. Și eu voiam să o las pe fiica mea să se joace liber, dar societatea e atât de axată pe succesul practic și atât de neiertătoare și, fără o educație bună sau aptitudini, cum va răzbi în societate? Toți copiii munceau din greu și nu o puteam lăsa pe fiica mea să lenevească. Dacă nu voia să fie mai târziu pe cea mai joasă treaptă a ierarhiei sociale, trebuia să muncească din greu acum, iar eu trebuia să preiau controlul în numele ei și să-mi asum responsabilitatea. Speram doar ca fiica mea să poată înțelege considerentele mele minuțioase de mamă. Ulterior, i-am spus deseori fiicei mele: „Acum, concurența în societate este acerbă, iar dacă educația ta nu e bună și nu ai nicio aptitudine specială, pur și simplu vei fi disprețuită pentru că ești pe fundul grămezii. Mama vrea să înveți să cânți la guzheng ca să ai mai multe posibilități de angajare în viitor. Poate că nu mă înțelegi acum, dar o vei face când vei crește.” Cu resemnare, fiica mea a spus: „Mamă, poți să nu mă mai bați la cap? Nu am dreptul să fac nicio alegere. Trebuie doar să fac tot ce spui tu.” Când îmi vedeam fiica așa, uneori mă întrebam: „Chiar este bine ceea ce fac?” Pe atunci Îl găsisem deja pe Dumnezeu și o soră a avut și ea părtășie cu mine, spunându-mi că nu ar trebui să fim prea exigenți cu copiii noștri, ci doar să ne facem datoria de părinți. Dacă odraslele noastre vor reuși sau vor avea o carieră bună nu depinde de părinți și totul face parte din orânduielile lui Dumnezeu, iar noi ar trebui să-I încredințăm totul Lui. Simțeam că, în fața concurenței atât de acerbe din societate, dacă o persoană nu are o educație bună sau talente speciale, îi este foarte greu să se afirme. Fiica mea era chiar talentată și, dacă nu aș cultiva-o cum se cuvine, oare nu m-ar învinui când va fi mare că sunt iresponsabilă ca mamă? Nu am luat în serios sfatul surorii mele și am continuat să o cultiv pe fiica mea conform planului meu.

În timp ce învăța să cânte la guzheng, am înscris-o și la alte cursuri, precum cele de engleză și de scriere. Weekendurile și vacanțele erau cele mai ocupate perioade pentru fiica mea și în fiecare zi părea că aleargă dintr-un loc în altul, terminând un curs și mergând repede la altul. De fiecare dată când vedea copii jucându-se afară, se uita la ei cu jind și cu invidie și spunea: „Mamă, vreau să mă joc afară, cum fac ceilalți copii. N-ar trebui să avem o zi liberă duminica? Dar eu sunt mai ocupată acum decât în zilele de școală. Când pot să pun capăt extenuării și să fac orice vreau?” Am spus cu resemnare: „Știu că ești obosită și că vrei să te relaxezi și să te distrezi, dar în timp ce te-ai juca, alți copii ar munci din greu și ai putea rămâne în urmă. Dacă vrei un viitor bun, trebuie să muncești din greu acum. Încă ești mică și nu înțelegi cât de acerbă e concurența în societate. Vei înțelege când vei crește.” Foloseam tot felul de metode ca s-o încurajez să învețe. Fiica mea a muncit din greu ca să se ridice la înălțimea așteptărilor mele, iar scrierile ei au fost publicate în ziarul local. A învățat să cânte bine la guzheng, a interpretat și a participat deseori la concursuri și a interpretat deseori și la spectacole de dans. Eram mulțumită de succesul fiicei mele și credeam că eforturile mele erau justificate. Consideram că îmi voi fi îndeplinit responsabilitățile de mamă dacă fiica mea avea să aibă un viitor bun.

Ulterior, a intrat la gimnaziu și am găsit un profesor îndrumător bun care îi asigura un progres rapid. Ca să mă asigur că nu era în urmă cu învățarea, i-am verificat pe toți colegii de clasă cu care interacționa fiica mea, de teamă că asocierea cu colegi mai puțin sârguincioși i-ar putea afecta învățarea. Fiica mea mi s-a plâns deseori: „Sunt ca o pasăre în colivie. Nu am nicio libertate. În fiecare zi doar vin acasă de la școală ca să tocesc. Nu fac decât să învăț și iar să învăț. Mamă, știi cum e să faci asta? Vreau să fiu liberă. Până și peștii din acvariul nostru au mai multă libertate decât mine. Cel puțin, ei pot să înoate în voie în acvariul mare și grozav pe care îl au. Eu nu am nici măcar atâta spațiu.” De fiecare dată când fiica mea se plângea așa, mă simțeam sfâșiată. Știam că era nefericită, dar cu o concurență atât de feroce în societate, ce altceva puteam să fac? Nu puteam decât să încerc să o conving cu răbdare: „Nu e vorba că nu vreau să-ți ofer libertate; doar că, dacă nu muncești din greu acum, cum vei progresa în viață? Încă nu ai intrat în societate, prin urmare, nu înțelegi cât de dură e concurența. Eu am trecut prin asta și o fac spre binele tău.” De fiecare dată când fiica mea auzea asta, rămânea tăcută. Treptat, am observat că fiica mea vorbea tot mai puțin, iar când venea acasă de la școală, pur și simplu se încuia în cameră. Am crezut că poate traversa o perioadă de răzvrătire specifică adolescenței și că va trece cu timpul.

Nu mă așteptam ca, într-o zi, pe când era în clasa a IX-a, conversația noastră a degenerat complet după numai câteva cuvinte. Uneori o vedeam pe fiica mea pe telefon și i-am spus: „Cursurile tale sunt foarte intense acum și se apropie examenele de admitere la liceu. Ar trebui să stai mai puțin pe telefon!” Fiica mea a spus: „Nu mă uit decât puțin pe telefon, în timpul pauzei.” Am continuat: „La ce îți folosește să te uiți pe telefon? Doar te încurcă să înveți!” A tăcut o vreme, apoi, brusc, a strigat la mine printre lacrimi: „De ce trebuie să ascult tot ce spui? Te-ai gândit vreodată la asta? Mi-ai oferit vreodată libertate, de când am fost mică până acum? Ai controlat și ai manipulat totul în viața mea. Mi-ai ales școala, mi-ai selectat profesorii îndrumători de școală primară și de gimnaziu, m-ai pus să studiez dans, guzheng, scriere, engleză și tot felul de alte cursuri extrașcolare și trebuie să ascult tot ce spui! Te-ai gândit vreodată la sentimentele mele? Măcar mă iubești? Nu vreau să te văd!” În acea noapte, fiica mea a fugit de acasă. Aproape că m-am prăbușit în acea clipă. Pur și simplu nu puteam înțelege; n-a fost spre binele ei tot ce făcusem pentru ea? De ce nu a înțeles fiica mea ce era în inima mea? Eram moartă de îngrijorare că i s-ar putea întâmpla ceva, așa că i-am sunat pe colegii ei apropiați ca să întreb unde e. Toți mi-au spus că nu știau. Îmi bătea inima în gât. Unde s-ar fi putut duce? Ar fi putut face ceva necugetat? Dacă i s-ar întâmpla ceva, cum aș putea trăi cu mine însămi? Am plâns neputincioasă și m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, copila mea e furioasă și a fugit. Mă tem că i se va întâmpla ceva. Dumnezeule, Te rog, ajută-mă să-mi calmez inima. Știu că Tu ai permis această situație, dar nu înțeleg ce lecție ar trebui să învăț din asta. Te rog, îndrumă-mă să-Ți înțeleg intenția.”

Peste trei sau patru zile, fiica mea mi-a transmis că nu vrea să se întoarcă acasă și că eram ultima persoană pe care voia să o vadă. Auzind asta, m-am simțit ca înjunghiată în inimă și lacrimile mi-au inundat fața. Mereu mă considerasem o mamă responsabilă și devotată și, de când se născuse fiica mea, planificasem totul pentru ea, vrând să crească fără probleme și să aibă o slujbă bună în viitor. Dar după tot ce făcusem pentru ea, nu primisem în schimb decât faptul că mă evita și mă ura. Am simțit că eșuasem cu totul ca mamă. Deseori plângeam pe ascuns și, în momentele mele cele mai neajutorate, îmi vărsam durerea interioară și confuzia înaintea lui Dumnezeu. În acel moment, am citit cele mai recente cuvinte ale lui Dumnezeu, în care are părtășie despre cele șase cotituri din viața omului, și acestea mi-au ridicat instantaneu piatra de pe inimă. Am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Pe lângă a le da naștere și a-i crește, responsabilitatea pe care o poartă părinții în viața cuiva este doar să le ofere la exterior un mediu în care să crească, și atât, deoarece doar predeterminarea Creatorului are un impact asupra sorții oricărei persoane. Ce fel de viitor va avea cineva nu este ceva ce poate fi controlat de vreo persoană; este predeterminat cu mult timp înainte și nici măcar părinții nu-i pot schimba soarta. În ceea ce privește soarta, fiecare este independent, fiecare are propria soartă. Așadar, părinții niciunei persoane nu îi pot zădărnici deloc soarta în viață și nici nu pot face nimic ca să o ajute când vine vorba de rolul pe care îl joacă în viață. Se poate spune că indiferent în ce familie îi este predeterminat cuiva să se nască și în ce mediu crește acea persoană, acestea nu sunt altceva decât precondiții pentru îndeplinirea misiunii sale în viață. Acestea nu determină în niciun fel soarta unei persoane în viață sau genul de destin în cadrul căruia acea persoană își îndeplinește misiunea. Și astfel, părinții niciunei persoane nu o pot asista pe aceasta la îndeplinirea misiunii sale în viață, și, de asemenea, nicio rudă nu o poate ajuta să-și îndeplinească bine rolul în viață. Modul în care cineva își îndeplinește misiunea și în ce fel de mediu de viață își asumă rolul depind în întregime de soarta sa în viață. Cu alte cuvinte, nicio condiție obiectivă nu poate influența misiunea nimănui, așa cum este ea predeterminată de Creator. Fiecare ajunge la maturitate în mediul specific în care crește; apoi, pas cu pas, pornește pe propria sa cale în viață și împlinește destinul rânduit pentru el de către Creator. În mod firesc și automat, el intră în marea vastă a omenirii și își ocupă locul în viață și, de dragul predeterminării Creatorului și de dragul suveranității Sale, începe să-și îndeplinească responsabilitățile de ființă creată” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul III”). „Când o persoană pleacă de la părinți și devine independentă, mediul social cu care se confruntă și tipurile de slujbe și cariere pe care le întâlnește sunt toate predeterminate și nu au nicio legătură cu părinții săi. Unii oameni își aleg o specializare bună la facultate și ajung să-și găsească o slujbă excelentă după absolvire; se poate spune că au un început fulminant pe drumul vieții. Alții învață și stăpânesc multe abilități diferite, dar totuși nu-și găsesc niciodată o slujbă care să li se potrivească sau un post pentru ei, cu atât mai puțin să-și construiască o carieră proprie; se poate spune că primul pas al acestor oameni în viață este marcat de piedici și perioade dificile, perspectivele lor fiind sumbre, iar viețile lor, incerte. Unii se dedică cu sârguință studiilor, dar ratează la limită fiecare șansă de a primi o educație superioară; par sortiți să nu obțină niciodată succesul – se poate spune că primele lor speranțe pe drumul vieții se fac scrum. Neștiind dacă drumul dinainte este neted sau stâncos, ei simt pentru prima dată cât de imprevizibil este destinul uman și, astfel, înfruntă viața cu un amestec de spaimă și așteptare. Alții nu sunt foarte bine educați, dar pot să scrie cărți, obținând o oarecare faimă. Iar alții sunt aproape analfabeți, dar pot să câștige bani din afaceri și, astfel, sunt capabili să se întrețină. […] Indiferent de diferențele de abilități și inteligență, și de faptul că au sau nu hotărâre, oamenii sunt toți egali în fața sorții, unde nu se face distincție între mare și mic, înalt și de jos, nobil și umil. Ce ocupație are cineva, ce face pentru a-și câștiga existența și câtă avere are în viață nu depinde de părinții săi, de talentele sale sau de eforturile și ambițiile sale – depinde de predeterminarea Creatorului” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul III”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că responsabilitățile părinților includ nașterea și creșterea copiilor. Însă în ceea ce privește soarta și cariera copiilor sau dacă vor fi săraci sau bogați, acestea nu sunt lucruri pe care părinții le pot schimba. Soarta pe care i-a predestinat-o Dumnezeu unei persoane este așa cum este și nimeni nu poate schimba acest lucru. Nu am înțeles suveranitatea lui Dumnezeu și am crezut că, de vreme ce concurența societății este atât de acerbă, o persoană trebuie să aibă educație sau o aptitudine pentru a se afirma în societate, altfel se va pricopsi cu traiul unei vieți grele, și că nu mi-aș îndeplini responsabilitatea de mamă dacă nu mi-aș cultiva fiica în mod corespunzător. Fiindcă am rămas fidelă acestei opinii greșite, am început să-i planific viitorul când era foarte mică. I-am ales cea mai bună grădiniță și am înscris-o la cursuri pentru diverse aptitudini și, în vreme ce alți copii se jucau afară, fiica mea alerga de la un curs la altul. La o vârstă fragedă, era deja încătușată și își trăia viața ca un robot. A fost împinsă pas cu pas de planul pe care i-l stabilisem eu, iar asta a făcut-o să piardă bucuria copilăriei care i se cuvenea. Fiindcă lucram din zori și până-n seară ca să câștig bani, mult timp am mâncat neregulat, iar asta mi-a cauzat probleme la stomac. Nu numai că am suferit în tăcere, dar mi-am și împins fiica să fugă de acasă. Toate acestea au fost din cauza eșecului meu de a înțelege suveranitatea lui Dumnezeu. Deși credeam în Dumnezeu, am crezut în suveranitatea Lui doar cu numele și, în realitate, nu credeam cu adevărat în cuvintele lui Dumnezeu și nu vedeam oamenii sau lucrurile ori nu acționam sau nu mă purtam conform cerințelor lui Dumnezeu, epuizându-mă atât pe mine, cât și pe copilul meu și suferind atât fizic, cât și psihic. Nu am reflectat niciodată dacă modul meu de a-mi educa fiica era de fapt corect. Chiar putea să schimbe viitorul copilului meu? Când m-am gândit la trecut, notele mele nu erau chiar așa de proaste la școală și am crezut că voi putea să merg la o universitate cu profil pedagogic și să-mi asigur o slujbă statornică pe viitor, dar, în mod neașteptat, am picat examenul de admitere la facultate și nu am intrat nicăieri. După absolvirea liceului, am învățat o meserie și, inițial, aveam în plan să deschid o fabrică de îmbrăcăminte, dar industria textilă nu mergea bine, așa că a trebuit să-mi schimb orientarea profesională și am deschis un coafor. Mă gândeam să mă extind, dar, din varii motive, am renunțat. Progresiv, ajunsesem unde eram și nimic nu se întâmplase conform planurilor mele. Nu mi-am putut schimba nici măcar propria soartă, așadar, cum aș putea-o schimba pe cea a fiicei mele? Soarta ei fusese deja predestinată de Dumnezeu când ea s-a născut, iar ce fel de slujbă va avea în viitor și dacă va trăi o viață bună, toate fuseseră predestinate de Dumnezeu. Indiferent cât de bine planificam sau cât de multilateral o cultivam și o educam, nu puteam să-i schimb soarta. N-am recunoscut suveranitatea lui Dumnezeu sau orânduielile Lui și am crezut că puteam să schimb soarta ei prin propriul meu efort de a o cultiva și educa. Am fost cu adevărat jalnică și ignorantă. Tot ce am făcut pentru fiica mea părea corect la prima vedere și îi planificam viitorul, dar, de fapt, ceea ce făceam a depășit responsabilitățile unui părinte. Acționam în opoziție cu suveranitatea și cu rânduielile lui Dumnezeu!

Apoi am citit cuvintele Lui: „Unde se va duce o persoană, ce va face, ce oameni sau situații va întâlni, ce lucruri va spune și ce se va întâmpla în fiecare zi – sunt acestea lucruri pe care le poate prezice? Se poate spune că oamenii nu numai că nu pot prevedea toate aceste întâmplări, dar, mai mult, nu pot controla cum evoluează lucrurile. În viața de zi cu zi a oamenilor, aceste lucruri imprevizibile sunt departe de a fi noi, sunt întâmplări obișnuite. Apariția acestor treburi neînsemnate ale vieții de zi cu zi și mijloacele și legile dezvoltării lor sunt mementouri constante pentru oameni: nimic din ce se întâmplă nu este o coincidență; cursul dezvoltării și inevitabilitatea a tot ceea ce se întâmplă nu pot fi schimbate de voința umană. Apariția a tot ceea ce se întâmplă transmite o avertizare din partea Creatorului către omenire și trimite mesajul că oamenii nu-și pot controla propriile sorți. În același timp, este o ripostă împotriva ambiției și a dorinței zadarnice a oamenilor de a-și lua soarta în propriile mâini. Această lovitură este ca o palmă puternică dată omenirii peste față în mod repetat, forțându-i pe oameni să reflecteze asupra întrebării cine anume deține suveranitatea și le guvernează sorțile. Și pe măsură ce ambițiile și dorințele lor sunt constant spulberate și zdrobite, oamenii nu se pot abține să nu accepte în mod inconștient rânduielile sorții și să accepte realitatea, voia Cerului și suveranitatea Creatorului” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul III”). „Tragedia omului nu este faptul că el urmărește o viață fericită, că urmărește faima și câștigul sau că se luptă împotriva propriului destin prin ceață, ci faptul că, după ce a văzut existența Creatorului, după ce a aflat că Acesta deține suveranitatea asupra destinului omenesc, tot nu se poate întoarce de pe calea cea greșită, nu-și poate trage picioarele afară din mâl, ci își împietrește inima și persistă în greșelile lui. Ar prefera să se zvârcolească în noroi în continuare, concurând cu încăpățânare cu suveranitatea Creatorului, opunându-i rezistență până la capăt, totul fără cea mai mică fărâmă de pocăință. Doar când zace zdrobit și însângerat se hotărăște în sfârșit să renunțe și să se întoarcă. Aceasta este adevărata tragedie a omului. Așa că spun: aceia care aleg să se supună sunt înțelepți, în vreme ce aceia care aleg să se lupte și să fugă sunt nesăbuiți și încăpățânați” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul III”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am început să reflectez asupra mea. Privind în urmă la modul în care îmi cultivasem fiica, am crezut mereu că, atât timp cât îi planificam viitorul și duceam la îndeplinire acel plan, va reuși cu siguranță în cariera ei. După ce L-am găsit pe Dumnezeu, frații și surorile au avut părtășie cu mine despre faptul că viitorul unui copil este rânduit de Dumnezeu, că părinții nu pot controla asta și că ar trebui să ne supunem orchestrărilor și rânduielilor Sale. Dar tot am rămas fidelă opiniilor mele, crezând că reușita fiicei mele în carieră depindea de munca ei asiduă. Oamenii din lume nu cred în suveranitatea lui Dumnezeu și consideră că destinul unei persoane este în mâinile ei. Ei cred că omul se poate ridica deasupra celorlalți doar îndurând greutăți și se împotrivesc orbește orânduielilor și suveranității Creatorului. Deși credeam în Dumnezeu, nu credeam în suveranitatea Lui asupra sorții umane și aveam aceleași perspective ca non-credincioșii, vrând să schimb soarta fiicei mele prin efortul uman. În ce fel eram o credincioasă? Opiniile mele erau exact ca ale neîncrezătorilor. Eram cu adevărat nevrednică să trăiesc înaintea lui Dumnezeu! Eram foarte conștientă că Dumnezeu este Domnul întregii creații, că este suveran peste toate lucrurile și le controlează, dar de dragul propriilor mele dorințe egoiste, am vrut cu încăpățânare să scap de suveranitatea lui Dumnezeu și să schimb viitorul fiicei mele. Acest lucru ne-a adus multă durere și ne-a rănit atât pe mine, cât și pe ea, ba mai mult, asta însemna împotrivire față de orânduielile lui Dumnezeu. Dându-mi seama de acest lucru, n-am mai vrut să mă împotrivesc suveranității lui Dumnezeu și am devenit dispusă să-mi încredințez fiica în mâinile Lui; indiferent dacă se descurcă bine sau rău cu studiile sale, voi fi dispusă să mă supun. După ce m-am rugat, mi-am simțit inima mai împăcată.

La scurt timp după aceea, fiica mea s-a întors. Mi-a spus că lucrează la un restaurant. Văzând că fiica mea slăbise, am întrebat-o cu tristețe: „Ai de gând să pleci din nou?” Fiica mea a aprobat din cap, înghițindu-și lacrimile. M-am controlat să-mi înăbuș lacrimile și am spus: „E foarte greu în lume. De ce nu vii acasă?” Fiica mea a plâns și a spus: „Nu am nicio libertate aici.” Răspunsul fiicei mele m-a străpuns ca lama unui cuțit și am simțit că mi se rupe inima. Nu era totul din cauză că am presat-o eu? Mi-am privat copilul de libertate și de fericire până în punctul în care prefera să plece și să sufere, decât să se întoarcă acasă. În ce fel am fost o mamă devotată? Nu mi-am mai putut înăbuși lacrimile și mi-am îmbrățișat fiica, plângând incontrolabil. Și fiica mea a plâns amarnic, iar eu am spus: „Am greșit. N-am fost o mamă bună; n-ar fi trebuit să te presez atât de mult. Te-am privat de toată libertatea acasă și ți-am pricinuit atât de multă durere. Te rog să te întorci acasă. Nu te voi mai presa să studiezi toate lucrurile pe care le-ai studiat.” După ce s-a întors fiica mea, n-am mai presat-o să studieze ca înainte. Am lăsat-o să se dezvolte natural și m-am concentrat mai mult asupra grijii față de nevoile ei zilnice și față de viața de zi cu zi și am vorbit cu ea despre credință. Treptat, fiica mea a vorbit mai mult și a devenit mult mai veselă, iar casa s-a umplut de râsete. Într-o zi, fiica mea a spus: „Mamă, te-ai schimbat; nu mă mai presezi să studiez ca înainte.” Am spus: „Această mică schimbare a mea se datorează îndrumării cuvântului lui Dumnezeu. Din cuvântul Lui, am ajuns să înțeleg că responsabilitatea mea este să te cresc în mod sănătos și să-ți ofer îndrumarea cuvenită în gândire. Dacă vei reuși pe plan academic sau dacă te vei afirma în societate pe viitor, totul e rânduit și predestinat de Dumnezeu. Am greșit când te-am presat înainte. Ne-a provocat amândurora atât de multă durere, dar nu-ți face griji, nu te voi mai presa.” Am plâns și eu, și fiica mea. Ulterior, ea s-a înscris la o școală profesională și a fost tot timpul printre cei mai buni elevi la examene. Mă suna aproape în fiecare seară, spunându-mi tot ce se întâmplase la școală în acea zi, iar relația noastră a devenit ca aceea dintre două prietene. În inima mea, am simțit cu adevărat cât de bine e să practici conform cuvintelor lui Dumnezeu.

Ulterior, am citit mai mult din cuvântul lui Dumnezeu și am discernut într-o oarecare măsură dacă așteptările de la fiica mea fuseseră raționale. Dumnezeu Atotputernic spune: „Toți părinții au anumite așteptări de la copiii lor. Fie că sunt mari sau mici, din viitorul apropiat sau îndepărtat, aceste așteptări sunt o atitudine pe care o au părinții față de comportamentul, acțiunile sau viețile copiilor sau față de modul în care îi abordează copiii, cât și un tip de cerință specifică. Din perspectiva copiilor lor, aceste cerințe specifice sunt lucruri pe care se cuvine să le facă deoarece, pe baza noțiunilor tradiționale, copiii nu se pot împotrivi ordinelor părinților lor – în caz contrar, sunt lipsiți de sentimente filiale. În consecință, mulți oameni poartă poveri mari și grele în această privință. Deci n-ar trebui ca oamenii să înțeleagă dacă așteptările specifice pe care le au părinții de la urmașii lor sunt rezonabile sau nu, dacă părinții lor ar trebui să aibă aceste așteptări, precum și care dintre aceste așteptări sunt rezonabile, care sunt irezonabile, care sunt legitime și care sunt forțate și nelegitime? Mai mult, există adevăruri-principii ce se cuvine să fie înțelese și respectate de oameni când vine vorba de modul în care ar trebui să abordeze așteptările părinților, cum ar trebui să le accepte sau să le respingă și atitudinea și perspectiva din care ar trebui să privească și să abordeze aceste așteptări. Când aceste lucruri nu au fost rezolvate, părinții poartă deseori aceste tipuri de poveri, crezând că este responsabilitatea și obligația lor să aibă așteptări de la copiii și urmașii lor și că, firește, există chiar mai multe așteptări pe care se cuvine să le aibă. Au impresia că, dacă n-ar avea așteptări de la urmașii lor, ar fi echivalent cu a nu-și îndeplini responsabilitățile sau obligațiile față de urmașii lor și cu a nu face ceea ce se cuvine să facă părinții. Cred că acest lucru i-ar face părinți răi, care nu-și îndeplinesc responsabilitățile. Prin urmare, când e vorba de așteptările pe care le au de la urmașii lor, oamenii creează involuntar diverse cerințe pentru copiii lor. Au diferite cerințe pentru diferiți copii, la momente și în circumstanțe diferite. Întrucât au acest tip de opinie și povară în privința copiilor lor, părinții merg și fac lucrurile ce se cuvine să fie făcute pe baza acestor reguli nescrise, indiferent dacă ele sunt corecte sau greșite. Părinții au cerințe de la copiii lor în timp ce tratează aceste abordări ca pe un tip de obligație și de responsabilitate și, totodată, le impun copiilor, obligându-i pe aceștia să le îndeplinească” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (18)”]. „Indiferent cât de mari sunt așteptările părinților de la copiii lor și indiferent cât de justificate și de firești ar putea părinții să creadă că sunt așteptările lor de la copiii lor, atât timp cât aceste așteptări contravin intențiilor lui Dumnezeu, contravin suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu și nu sunt o supunere autentică față de Dumnezeu, ele sunt ceva la care oamenii ar trebui să renunțe. Se poate spune că aceste așteptări sunt lucruri negative; nu sunt potrivite și cu atât mai puțin sunt pozitive. Mai degrabă, ele contravin responsabilităților părintești și depășesc sfera acelor responsabilități. Sunt așteptări și cerințe de la copii care sunt nerealiste și contravin umanității. […] unele acțiuni și manifestări anormale, precum și un comportament extrem, manifestat de părinți față de copiii lor care nu sunt încă adulți, duc la tot felul de influențe și presiuni negative asupra copiilor lor, provocând unele daune bunăstării spirituale, fizice și mentale a copiilor lor mici. Din aceste fapte, putem vedea că este nepotrivit și contrar principiilor cerute de Dumnezeu de la oameni. Oricine este rezonabil ar trebui să renunțe la aceste gânduri și moduri de a acționa. Asta pentru că, din perspectiva umanității, ele sunt un mod crud și inuman de a distruge bunăstarea fizică și mentală a oamenilor care nu au ajuns încă la maturitate” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (19)”]. Dumnezeu expune că, atunci când părinții își tratează așteptările și cerințele iraționale de la copiii lor ca pe responsabilități și obligații pe care trebuie să le îndeplinească pentru aceștia și apoi îi forțează pe copii să se ridice la înălțimea lor, acest lucru le face rău copiilor și îi distruge. Am reflectat asupra mea. Din copilărie, văzusem cât de mult s-au sacrificat părinții mei pentru a se asigura că vom avea slujbe bune în viitor și i-am admirat cu adevărat, am crezut că erau conștiincioși și m-am gândit că voi face la fel ca ei atunci când voi avea copii și că voi fi o mamă responsabilă și bună. După ce s-a născut fiica mea, m-am gândit că, de vreme ce era atât de mică, ea nu cunoștea realitatea dură și brutalitatea concurenței sociale și că trebuia să-i planific viitorul și să-i bătătoresc calea care o aștepta, fiindcă eu trecusem prin asta, și, chiar dacă asta presupunea o oarecare suferință sau extenuare, trebuia să fiu econoamă, să strâng bani și să fac tot ce pot ca să o educ și să o cultiv, astfel încât să poată fi multitalentată și să aibă un viitor strălucit. Am crezut că acestea erau responsabilitatea și obligația mea de mamă. Mi-am urmat planul de-a o educa și cultiva pe fiica mea, înscriind-o la diferite cursuri extrașcolare, ba chiar verificându-i interacțiunile cu colegii de clasă, ca să nu rămână în urmă cu învățarea. Deseori i-am dat sfaturi din experiența mea și, chiar și atunci când fiica mea se plângea că era obosită și că nu avea libertate, încercam să o înduplec și să o conving să treacă peste această greutate temporară. Niciodată nu m-am gândit că ar fi ceva greșit în asta. Credeam că făceam asta spre binele ei și că eram responsabilă de ea. Nici atunci când frații și surorile au avut părtășie cu mine, nu m-am răzgândit și nu m-am gândit deloc la sentimentele fiicei mele. Nu m-am gândit că era un copil sau la lucrurile de care avea nevoie la vârsta ei și doar mi-am impus așteptările pe care le aveam de la ea, încărcându-i inima și mintea fragedă cu presiune, constrângeri și durere enormă. Nu îmi îndeplineam prin asta responsabilitățile sau obligațiile de mamă, iar acțiunile mele erau în întregime bazate pe așteptări umane iraționale. Mi-am tratat toate așteptările ca pe responsabilitatea unei mame și mi-am forțat fiica până în punctul de-a fugi de acasă. Așa-numita mea „responsabilitate” ne-a adus durere atât mie, cât și fiicei mele.

Într-o zi, o soră cu care eram parteneră m-a întrebat: „Mereu ai crezut că a-ți cultiva fiica înseamnă a-ți îndeplini responsabilitatea de mamă, dar nu ai lăsat-o niciodată să facă ce îi place și, în schimb, i-ai cerut să se ridice la înălțimea așteptărilor tale. Nu este un fel de fire coruptă în spatele acestui lucru?” Am pus această întrebare înaintea lui Dumnezeu, prin rugăciune, și am citit cuvintele Lui: „Pe ce se bazează aceste așteptări părintești? De unde provin? Provin din societate și din lume. Scopul tuturor acestor așteptări părintești este de a le permite copiilor să se adapteze la această lume și societate, de a evita să fie eliminați de lume sau de societate și de a-și găsi un loc în societate, de a obține un loc de muncă sigur, de a avea o familie stabilă și un viitor stabil, așa că părinții au diverse așteptări subiective de la urmașii lor. De exemplu, în prezent, este la modă să fii inginer IT. Unii spun: «Fiul meu va fi inginer IT în viitor. Poate să câștige mulți bani în acest domeniu și ne va pune și pe noi, părinții, într-o lumină bună!» În aceste circumstanțe, în care copiii nu au niciun fel de idee despre nimic, părinții le hotărăsc viitorul. Nu este greșit? (Ba da.) Părinții își pun speranțele în copiii lor bazându-se în întregime pe modul adulților de a vedea lucrurile, precum și pe opiniile, perspectivele și preferințele adulților despre lucrurile din lume. Nu este ceva subiectiv? (Ba da.) Dacă ar fi să te exprimi politicos, ai putea spune că este subiectiv, dar cum este de fapt? Care este o altă interpretare a acestei subiectivități? Nu este egoism? Nu este constrângere? (Ba da.) Îți place o anumită ocupație, ți-ar plăcea să fii o oficialitate, să te îmbogățești, să fii plin de farmec și de succes în societate, așa că îi faci și pe copiii tăi să caute și ei să fie o astfel de persoană și să meargă pe o astfel de cale. Dar le va plăcea copiilor tăi să trăiască într-un astfel de mediu și să facă o astfel de muncă în viitor? Sunt ei potriviți pentru asta? Care este destinul lor? Care este suveranitatea și rânduiala lui Dumnezeu pentru ei? Știi aceste lucruri? Unii spun: «Nu-mi pasă de acele lucruri, ceea ce contează sunt lucrurile care îmi plac mie, părintele lor. Îmi pun speranțele în ei pe baza preferințelor mele.» Nu este extrem de egoist? (Ba da.) Este atât de egoist! Ca să ne exprimăm frumos, este foarte subiectiv, înseamnă că iau singuri toate deciziile, dar cum este în realitate? Este foarte egoist! Acești părinți nu iau în considerare calibrul sau talentele copiilor lor, nu le pasă de rânduielile pe care le are Dumnezeu pentru destinul și viața fiecărei persoane. Nu iau în considerare aceste lucruri, doar își impun propriile preferințe și planuri asupra copiilor lor prin gândirea lor nerealistă și unilaterală. Unii oameni spun: «Dacă nu fac aceste aranjamente, viitorul lor va fi afectat. Ei sunt tineri și naivi și, până când vor înțelege, va fi prea târziu. Ca părinte, trebuie să-mi fac griji pentru copiii mei și să aranjez totul pentru ei. Aceasta este responsabilitatea unui părinte!» Nu este nimic greșit în această afirmație, dar dacă planurile și aranjamentele tale nu sunt lucrurile de care au nevoie copiii tăi, ci lucruri pe care le impui asupra lor, atunci nu este potrivit. Planurile și aranjamentele multor părinți pentru copiii lor nu duc la nimic. Care este motivul? Este pentru că părinții nu își înțeleg cu adevărat copiii; ei nu știu pe ce cale vor merge copiii lor în viață sau ce fel de oameni vor deveni. În acest caz, nu sunt astfel de aranjamente niște aranjamente oarbe? Mulți oameni aleg specializări bune când studiază, dar de ce nu pot lucra într-un domeniu înrudit după ce absolvă? Acest lucru este în întregime determinat de destinul unei persoane; în aceasta există suveranitatea și aranjamentele lui Dumnezeu. Cât despre ce fel de carieră sau ce fel de cale în viață ar trebui să aleagă o persoană, nimeni nu poate desluși aceste lucruri – destinul fiecărei persoane are propriul ritm și propriile legi – iar acestea nu au nicio legătură cu părinții. […] Îi faci pe copiii tăi să suporte această presiune de timpuriu, pentru ca ei să îndure mai puțin din acea greutate în viitor, făcându-i să suporte această presiune începând de la o vârstă la care nu înțeleg încă nimic. Chiar este adevărat că vor ajunge cineva pentru că au îndurat această presiune? Dacă nu reușesc să dobândească nicio abilitate sau cunoaștere adecvată, nu va fi totul inutil? A-i face să suporte presiune de la o vârstă fragedă nu este benefic pentru sănătatea lor fizică și mentală. Dacă provoacă boli și alte consecințe, nu le face asta rău? Chiar faci acest lucru pentru binele lor? Nu este neapărat un lucru rău că ei nu înțeleg. Cel puțin pot trăi câțiva ani într-un mod confortabil, simplu și fericit. Dacă, de la o vârstă fragedă, ar putea desluși aceste lucruri și ar începe să suporte aceste presiuni, nu ar fi neapărat un lucru bun pentru ei” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (18)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că așteptările iraționale pe care le au părinții de la copiii lor sunt influențate de tendințe rele și de societate și că toate aceste lucruri sunt de la Satana. Exact ca în cazul meu, eu am avut puțină educație și nicio aptitudine specială și de-abia îmi câștigam traiul în societate prin eforturile mele, în vreme ce aceia cu educație înaltă sau cu aptitudini speciale suferă mai puțin și pot duce o viață lipsită de grija nevoilor de bază, folosindu-și creierul și vorbirea. Am fost influențată de filosofii satanice amăgitoare și înșelătoare: „A urmări altceva e neînsemnat, cărțile le excelează pe toate”, „Cunoștințele îți pot schimba soarta” și „Cei ce trudesc cu mintea îi guvernează pe alții, iar cei ce trudesc cu mâinile sunt guvernați de ceilalți.” Am crezut că doar cunoașterea și aptitudinile speciale ar putea să schimbe soarta cuiva și să ducă la o viață bună, prin urmare, bazându-mă pe experiența mea, am decis singură să fac planuri pentru tânăra mea fiică, forțând-o să-și însușească aptitudini și cunoștințe, fără să mă gândesc deloc dacă erau lucruri care îi plăceau fiicei mele. M-am concentrat exclusiv asupra cultivării ei ca să devină o persoană talentată și remarcabilă. Satana folosește aceste filosofii pentru a-i induce în eroare pe oameni, făcându-mă să cred în mod greșit că numai cunoașterea ar putea schimba soarta cuiva, și nu m-am putut gândi la altceva decât la modul în care să-mi cultiv fiica, pentru a-i schimba soarta. Privind în urmă, mi-am dat seama că ceea ce am făcut nu avea nicio însemnătate reală, că Dumnezeu predestinase deja ce va deveni fiica mea și că nimeni nu poate să schimbe asta. N-am avut niciun discernământ față de metodele corupte sau intențiile răuvoitoare ale Satanei și am forțat-o intenționat pe fiica mea să acționeze cum doream. Drept rezultat, la o vârstă atât de fragedă, ea a suportat atât de multă presiune și durere, iar copilăria ei odinioară inocentă și lipsită de griji a fost distrusă de egoismul meu. Nu îi făceam rău copilului meu? La prima vedere, părea că mă gândesc la viitorul fiicei mele, dar în realitate, îi impuneam preferințele și dorințele mele, totul de dragul propriilor mele dorințe egoiste și pentru a mă acoperi de glorie. Am fost cu adevărat egoistă! De-abia suport să mă gândesc; dacă nu m-ar fi îndrumat cuvintele lui Dumnezeu, ce s-ar fi întâmplat cu fiica mea dacă aș fi continuat să o îngrădesc și să o suprim? Dându-mi seama de asta, I-am mulțumit sincer lui Dumnezeu pentru că m-a luminat și m-a îndrumat, permițându-mi să-mi înțeleg puțin mai bine firea coruptă.

Am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu: „Disecând esența așteptărilor părinților de la copiii lor, putem vedea că acestea sunt egoiste, că sunt contrare umanității și că nu au nicio legătură cu responsabilitățile părinților. Când le impun copiilor tot felul de așteptări și de cerințe, părinții îi supun la o presiune suplimentară foarte mare – asta nu înseamnă că-și îndeplinesc responsabilitățile. Așadar, care sunt responsabilitățile pe care se cuvine să le îndeplinească părinții? Cel puțin, ar trebui să-și învețe copiii să fie oameni onești, care spun adevărul și fac lucrurile într-un mod onest, și să-i învețe să fie buni la suflet și să nu facă lucruri rele, îndrumându-i într-o direcție pozitivă. Acestea sunt responsabilitățile lor cele mai elementare. În plus, ar trebui să-și îndrume copiii în studiul cunoștințelor și abilităților practice și așa mai departe, în funcție de calibrul și de condițiile lor. Dacă părinții cred în Dumnezeu și înțeleg adevărul, ar trebui să-i determine pe copiii lor să citească cuvintele lui Dumnezeu și să accepte adevărul, astfel încât să ajungă să-L cunoască pe Creator și să înțeleagă că oamenii sunt creați de Dumnezeu și că Dumnezeu există în acest univers; ar trebui să-și conducă copiii în rugăciune către Dumnezeu și să mănânce și să bea cuvintele lui Dumnezeu, astfel încât să poată înțelege unele adevăruri, pentru ca, după ce vor crește, să poată crede în Dumnezeu, să-L urmeze și să-și facă datoria de ființă creată, în loc să urmărească tendințe lumești, să devină blocați în diverse relații interpersonale complicate și să fie ademeniți, corupți și distruși de diferitele tendințe rele ale acestei lumi. Acestea sunt adevăratele responsabilități pe care ar trebui să le îndeplinească părinții. Responsabilitățile pe care ar trebui să le îndeplinească în rolul lor de părinți sunt de a le oferi copiilor îndrumări pozitive și sprijin adecvat înainte ca aceștia să devină adulți, precum și de a se îngriji prompt de ei în viețile lor fizice în ceea ce privește necesitățile zilnice” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (18)”]. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au indicat o cale de practică, iar acum știam să-mi tratez cum se cuvine copiii. Părinții ar trebui să asigure o creștere și o educație adecvate, conform nevoilor copilului la diferite vârste. Când sunt mici, copiii au nevoie ca părinții lor să-i învețe cum să se poarte, cum să aibă gânduri umane normale, cum să fie persoane amabile, iar părinții lor trebuie să aibă grijă de sănătatea lor, ca aceștia să poată deveni adulți într-un mod sănătos. Părinții nu ar trebui să le impună gânduri greșite, presiuni și poveri și, când este posibil, le pot spune cum a creat Dumnezeu cerul, pământul și toate lucrurile, cum lucrează El ca să-i conducă și să-i mântuiască pe oameni, și pot să-i îndrume să creadă în Dumnezeu și să le ofere o orientare și o îndrumare pozitivă. Și acestea sunt responsabilitatea și obligația unui părinte. Acum, fiica mea nu lucrează într-un domeniu legat de specializarea ei, iar sora mea mai mare mi-a cerut să o conving pe fiica mea să-și găsească o slujbă bazată pe specializarea ei, dar eu știu că orice slujbă are fiica mea, Dumnezeu a rânduit-o deja. Pot să îi dau sfaturi fiicei mele, dar este liberă să aleagă cum dorește. Apoi i-am împărtășit fiicei mele gândurile pe care le aveam. Fiica mea a spus: „Îmi place slujba mea actuală.” Am spus: „Dacă spui asta, îți respect alegerea.” A fost o conversație ușor de purtat cu ea și nu a existat nicio constrângere sau presiune. Am ajuns să experimentez că practicarea conform cuvintelor lui Dumnezeu este cu adevărat eliberatoare. Slavă lui Dumnezeu pentru îndrumarea Lui!