de Karen, Filipine

Înainte de a crede în Dumnezeu Atotputernic, eram obișnuită să fiu lăudată de profesori. Mereu voiam să fiu în centrul atenției și îmi plăcea să fiu admirată de ceilalți. În mai 2020, am acceptat noua lucrare a lui Dumnezeu Atotputernic. Mâncam și beam activ cuvintele lui Dumnezeu, participam la adunări și în cadrul adunărilor eram mereu prima care să aibă părtășie despre înțelegerea mea. Frații și surorile mele mă complimentau mereu pentru părtășia mea, iar asta mă făcea să mă simt minunat. Credeam că am calibru bun și o înțelegere mai bună decât ceilalți. Mai târziu, am fost aleasă lideră de grup. Am fost încântată la culme. Din atâția oameni, am fost aleasă lideră de grup. Asta însemna că aveam calibru bun și că eram diferită de ceilalți. După aceea, am început să găzduiesc adunări de grup. Toți frații și surorile mă ascultau cu multă atenție și mă admirau. De asemenea, în timpul adunărilor, interacționam cu ei, întrebându-i despre stările și dificultățile lor și trimițându-le cuvintele lui Dumnezeu. Dacă observam că cineva nu avea părtășie sau nu participa la adunări, îl încurajam în particular. Aveam o relație strânsă cu frații și surorile și, ori de câte ori discutam, erau mereu foarte fericiți. Credeam că sunt foarte potrivită pentru a uda nou-veniții și că puteam chiar deveni diacon de udare. Voiam o poziție mai înaltă ca să pot verifica și lucrarea altor lideri de grup. Astfel aveam să câștig admirația și laudele și mai multor oameni. Dar am fost foarte surprinsă când, într-o zi, o lideră mi-a zis că eram cea mai potrivită pentru răspândirea Evangheliei, așa că voia să mă concentrez pe evanghelizare. Dar, la momentul respectiv, nu m-am bucurat. M-am gândit: „Eu sunt udătoare. Cunosc lucrarea de udare ca-n palmă. De ce nu mă lași să continui să ud? De ce mă pui să răspândesc Evanghelia? Ca udător, îmi pot folosi toate talentele, dar, dacă trebuie să răspândesc Evanghelia, voi începe de la zero. Asta presupune doar să le cer celor care cercetează adevărata cale să vină să asculte predicile. Oricine poate îndeplini o datorie atât de simplă, deci cum m-aș putea face eu remarcată? În plus, sunt lideră de grup acum. Dacă mă transferă la evanghelizare, voi fi doar o persoană care împărtășește Evanghelia. Cine mă va admira atunci?” Eram cam abătută și nu prea voiam să predic Evanghelia. Pur și simplu nu reușeam să mă supun. Dar, la momentul respectiv, nu am înțeles asta și m-am simțit doar confuză. Într-o zi, am întrebat-o pe lideră: „De ce mă pui să răspândesc Evanghelia? De ce nu pot continua să ud nou-veniții? Pot îndeplini ambele îndatoriri în același timp. Pot face aranjamente să mă ocup de tot.” Lidera a zis: „Ești o persoană vorbăreață și ești talentată la răspândirea Evangheliei. Ești mai potrivită pentru asta.” Auzind acest lucru, n-am putut decât să încerc să accept situația, dar eu tot consideram că nimeni nu m-ar admira dacă aș predica Evanghelia. M-am simțit deprimată și nedreptățită. Lucrasem ca udătoare mult timp, eram foarte eficientă în lucrarea mea, iar ceilalți aveau o părere bună despre mine. Dacă aveam să fiu transferată la evanghelizare, urma să pierd toate astea. Dacă nu eram eficientă în răspândirea Evangheliei, ce-ar fi crezut lidera despre mine? Mă simțeam foarte abătută și-mi lipsea motivația de a răspândi Evanghelia. Când invitam oameni să asculte predici, o făceam automat, fără să-mi dau silința. Îmi petreceam mai tot timpul stând la taifas cu frații și surorile și glumind, sperând să dau la o parte toate acele sentimente negative. De asemenea, mă întrebam deseori când m-aș fi putut întoarce la a-i uda pe nou-veniți. Ca urmare, după o lună de împărtășire a Evangheliei, nu aveam niciun rezultat. Abia atunci m-am rugat lui Dumnezeu: „Bunule Dumnezeu, îmi este greu să mă supun acestei situații și îmi tot doresc să mă întorc la udare. Te rog să mă îndrumi ca să-Ți înțeleg intenția, pentru a mă putea supune.”

După aceea, am citit acest fragment din cuvintele lui Dumnezeu. „Care este atitudinea pe care ar trebui să o ai față de datoria ta, care să poată fi numită corectă și conformă voii lui Dumnezeu? În primul rând, nu poți să cercetezi cine ți-a aranjat-o, de ce nivel de conducere îți este atribuită – ar trebui să o accepți de la Dumnezeu. Nu poți să o analizezi, ar trebui să o accepți de la Dumnezeu. Aceasta este o condiție. Mai mult, oricare ar fi datoria ta, nu face discriminare între cele importante și cele neînsemnate. Să presupunem că spui: «Deși această sarcină este o însărcinare din partea lui Dumnezeu și lucrarea casei lui Dumnezeu, dacă o fac, s-ar putea ca oamenii să mă disprețuiască. Alții ajung să facă o lucrare ce le permite să iasă în evidență. Mi s-a dat această sarcină, care nu îmi permite să ies în evidență, ci mă face să mă străduiesc din răsputeri în culise, e nedrept! Nu voi face această datorie. Datoria mea trebuie să fie una care să mă facă să ies în evidență în fața celorlalți și care îmi permite să îmi fac un nume – și, chiar dacă nu îmi fac un nume sau nu ies în evidență, tot trebuie să beneficiez de pe urma acesteia și să mă simt, fizic, în largul meu.» Este aceasta o atitudine acceptabilă? A fi mofturos înseamnă să nu accepți ceea ce vine de la Dumnezeu; înseamnă să faci alegeri în funcție de propriile preferințe. Asta nu înseamnă că îți accepți datoria; este un refuz al datoriei tale, o manifestare a răzvrătirii tale. Un astfel de moft este denaturat de preferințele și dorințele tale individuale; când te gândești la propriul beneficiu, la propria reputație și așa mai departe, atitudinea față de datoria ta nu este una de supunere” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Ce înseamnă îndeplinirea adecvată a datoriei?”). După ce am citit asta, am reflectat la acțiunile mele. Am ținut cont de preferințele mele în îndatoririle mele. În lucrarea de udare, îmi puteam pune în valoare talentele, eram lideră de grup, responsabilă de alte persoane, aveam rezultate bune în udarea nou-veniților și toți ceilalți mă respectau și mă lăudau, deci eram mereu fericită. Chiar dacă aveam multă lucrare de făcut, nu mă plângeam niciodată. Dar când lidera m-a repartizat la răspândirea Evangheliei, am simțit că doar invitam oamenii să asculte predici, o sarcină pe care oricine o putea face. Și îmi pierdusem poziția de lideră de grup, nimeni nu mă mai admira. Mă simțeam nefericită, mă plângeam mie însămi și încercam să-L contrazic pe Dumnezeu. Deși am fost de acord să răspândesc Evanghelia, nu mă simțeam motivată să fac asta. Am preferat să stau la taifas cu alții în loc să mă gândesc cum să-mi fac mai bine datoria. Ca urmare, după o lună întreagă de evanghelizare, nu aveam niciun rezultat. În datoria mea, am acordat importanță reputației și statutului. Dacă era pe placul meu și-mi aducea reputație și statut, era mai probabil să mă supun. Dar dacă nu-mi plăcea și nu-mi întărea renumele și statutul, mă simțeam abătută și mă plângeam lui Dumnezeu. Nu mă supuneam cu adevărat. Am decis să mă supun lui Dumnezeu doar dacă datoria mă punea în centrul atenției și îmi aducea statut. Nu aveam o atitudine sinceră în datoria mea. Dacă aș fi continuat să urmăresc statutul astfel, chiar dacă făceam lucrare multă, îmi îndeplineam bine îndatoririle și câștigam admirația fraților și surorilor mele, ce rost ar fi avut dacă lui Dumnezeu nu-I plăcea și nu lăuda ce făcusem? După ce am realizat asta, am fost pregătită să-mi schimb atitudinea față de datoria mea. Urma să nu-mi mai fac griji pentru ce cred alții despre mine și să mă concentrez doar pe a-mi face treaba bine.

După aceea, m-am dedicat trup și suflet răspândirii Evangheliei. După o vreme, câțiva oameni care cercetaseră adevărata cale au acceptat lucrarea lui Dumnezeu. Lidera a spus că făcusem o treabă grozavă și am fost foarte fericită. Nu predicam Evanghelia de mult, dar deja mă descurcam mai bine decât ceilalți. Obținusem până și laudele liderei. Chiar aveam mult potențial! Am început să cred că nu era așa de rău să răspândești Evanghelia. Poate reușeam să-mi etalez talentele și aici și să câștig și mai mulți admiratori. După aceea, am lucrat și mai mult la răspândirea Evangheliei și am obținut rezultate tot mai bune. În martie 2021, am fost aleasă lideră de biserică. Am fost încântată și I-am mulțumit lui Dumnezeu. În această datorie, urma să conduc toți frații și surorile din biserică și să răspund de toate proiectele lucrării. Era o ocazie minunată de a mă face remarcată. Trebuia să mă dedic în întregime acestei datorii. În acel timp, am lucrat cu sârguință. Le trimiteam mereu mesaje tuturor întrebând despre problemele pe care le aveau în îndatoririle lor. Dacă observam că cineva avea probleme în lucrarea sa, îi dădeam sugestii practice. În plus, verificam adesea fiecare proiect și cultivam frații și surorile cu calibru bun. Îngrijindu-mă de frați și surori, mă simțeam ca o soră mai mare. Chiar se bazau cu toții pe mine și erau dispuși să-mi mărturisească problemele lor. O soră chiar m-a lăudat pentru că am găsit repede fragmente din cuvintele lui Dumnezeu pentru a-i rezolva problemele. Faptul că le-am câștigat respectul și admirația m-a făcut foarte fericită și m-am străduit și mai mult în datoria mea.

Cam la o lună după aceea, tot mai mulți oameni acceptau lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă și biserica a fost divizată. Totuși, de data aceasta, am fost selectată să fiu diacon, nu lideră. Am fost foarte dezamăgită. Dacă eram lideră, puteam câștiga astfel mai mult respect. Eu puteam fi o lideră bună. De ce nu fusesem selectată? Când noua lideră mi-a cerut să mă ocup de o lucrare, n-am vrut să răspund. Mă simțeam groaznic și îmi era greu să mă supun acelui mediu. Dar atunci mi-am amintit cuvintele lui Dumnezeu, care spun: „În îndeplinirea datoriei, nu poți, categoric, să te conduci după preferințele personale, făcând pur și simplu orice ți-ai dori să faci, orice te-ar bucura să faci sau orice te-ar face să arăți bine. Aceasta înseamnă a acționa în conformitate cu propria voință. Dacă te bazezi pe propriile preferințe în îndeplinirea datoriei tale, crezând că asta este ceea ce Dumnezeu cere și că asta este ceea ce Îl va face pe Dumnezeu fericit și dacă îți impui cu forța preferințele personale în fața lui Dumnezeu sau le practici de parcă ar fi adevărul, respectându-le ca și cum ar fi principiile adevărului, atunci nu este aceasta o greșeală? Asta nu înseamnă că îți îndeplinești datoria, iar a-ți îndeplini datoria în acest fel nu va fi ținut minte de Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin căutarea principiilor adevărului putem să ne îndeplinim datoria cum se cuvine”). Cu ajutorul acestui fragment din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că era un test faptul că nu am fost aleasă lideră, să vadă dacă pot practica adevărul și dacă pot să mă supun Lui. Dacă nu mă supuneam lui Dumnezeu fiindcă datoria nu era pe placul meu, Dumnezeu n-avea să mă laude. Deci, chiar dacă-mi era greu să accept toate astea, știam că trebuia să mă supun. Două luni mai târziu, am fost din nou realocată unei alte biserici pentru a răspândi Evanghelia. Lidera mi-a dat mult de lucru și deseori îmi cerea părerea când discuta despre lucrare. Chiar a zis că eram foarte potrivită pentru această datorie. Mi-am zis: „Lidera mi-a atribuit toată această lucrare fiindcă are încredere în mine. N-o pot dezamăgi. Trebuie să dovedesc că am calibru bun și că sunt competentă.” În acel moment, mi-am dat seama că iarăși urmăream reputația și statutul. M-am simțit foarte abătută și negativă. Nu-mi puteam da seama de ce mereu mă purtam așa. Care era sursa firii mele corupte? M-am rugat lui Dumnezeu, căutând. Mai târziu, am găsit acest fragment din cuvintele lui Dumnezeu. „Unii oameni îl idolatrizează în special pe Pavel. Le place să iasă și să țină discursuri și să lucreze, le place să participe la întâlniri și să predice și le place să-i facă pe oameni să îi asculte, să îi venereze și să se învârtă în jurul lor. Le place să aibă un loc în mintea altora și apreciază când alții prețuiesc imaginea pe care le-o prezintă. Să le analizăm natura din aceste comportamente. Care este natura lor? Dacă ei se comportă într-adevăr în acest fel, atunci este suficient pentru a arăta că sunt aroganți și îngâmfați. Ei nu I se închină deloc lui Dumnezeu; ei caută un statut mai înalt și vor să aibă autoritate asupra celorlalți, să-i posede și să aibă un loc în inimile lor. Aceasta este imaginea clasică a Satanei. Aspectele naturii lor care ies în evidență sunt aroganța și îngâmfarea, refuzul de a I se închina lui Dumnezeu și o dorință de a fi venerați de alții. Astfel de comportamente vă pot oferi o imagine foarte clară despre natura lor” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să cunoști natura omului”). „Prețuirea antihriștilor față de statutul și prestigiul lor o depășește pe cea a oamenilor normali și este ceva din firea și esența lor; nu e un interes temporar sau efectul tranzitoriu al împrejurimilor lor – e ceva înăuntrul vieții lor, în oasele lor și, astfel, este esența lor. Altfel spus, în tot ceea ce face un antihrist, prima sa considerație este propriul statut și prestigiu, nimic altceva. Pentru un antihrist, statutul și prestigiul sunt viața sa și scopul său de-o viață. În tot ceea ce fac, prima lor considerație este: «Ce se va întâmpla cu statutul meu? Și cu prestigiul meu? Oare această acțiune îmi va da prestigiu? Îmi va ridica statutul în mintea oamenilor?» Acesta e primul lucru la care se gândesc, ceea ce e o dovadă amplă că au firea și esența antihriștilor; altminteri, nu ar lua în considerare aceste probleme. Se poate spune că, pentru un antihrist, statutul și prestigiul nu sunt vreo cerință suplimentară, cu atât mai puțin ceva străin de care s-ar putea lipsi. Ele fac parte din natura antihriștilor, sunt în oasele lor, în sângele lor, sunt înnăscute în ei. Antihriștilor nu le e indiferent dacă dețin statut și prestigiu; nu aceasta e atitudinea lor. Atunci, care e atitudinea lor? Statutul și prestigiul sunt strâns legate de viețile lor de zi cu zi, de starea lor de zi cu zi, de cele pentru care se străduiesc zilnic. Astfel, pentru antihriști, statutul și prestigiul sunt viața lor. Indiferent de modul în care trăiesc, indiferent de mediul în care trăiesc, indiferent de munca pe care o fac, indiferent pentru ce se străduiesc, care sunt obiectivele lor, care este direcția vieții lor, totul se învârte în jurul faptului de a avea o bună reputație și un rang înalt. Și acest scop nu se schimbă; ei nu pot lăsa niciodată deoparte asemenea lucruri. Aceasta e adevărata față a antihriștilor și esența lor” (Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a treia)”). Cu ajutorul cuvintelor lui Dumnezeu mi-am dat seama că antihriștii prețuiesc reputația și statutul mult mai mult decât oamenii obișnuiți. E un aspect intrinsec al ființei lor. Indiferent ce fac, principala lor preocupare este mereu reputația și statutul și dacă ceilalți îi respectă și îi admiră. Își doresc un loc în inimile oamenilor, pentru a-i controla și domina. Asta este din cauza esenței lor de antihriști. Am reflectat la cât de mult am râvnit la reputație și statut. Înainte să am credință în Dumnezeu, mereu am căutat admirația celorlalți, am căutat un loc în inimile lor. Chiar și după ce am început să cred în Dumnezeu, tot căutam respect și admirație ca înainte. Adoram să găzduiesc adunări, să am părtășie și să fiu apreciată de ceilalți. Îmi plăcea sentimentul de a fi admirată. Când am trecut de la poziția de lider la cea de diacon, am fost destul de supărată. Simțeam că îmi pierdusem reputația și statutul și îmi făceam griji că ceilalți mă vor desconsidera. Când am fost repartizată la o altă biserică pentru a răspândi Evanghelia, din nou am vrut să-mi arăt valoarea pentru a câștiga respectul tuturor. Căutarea mea nu era cu nimic diferită de a lui Pavel. Lui Pavel îi plăcea să țină discursuri în public. Îi plăcea să fie înconjurat de public, să fie respectat și admirat. Voia un loc în inimile oamenilor și, în cele din urmă, s-a autointitulat Hristos. Natura lui era extrem de arogantă. În timp ce-mi îndeplineam îndatoririle, nu m-am gândit decât la câștigarea respectului și admirației celorlalți. Voiam să ocup un loc important în inimile oamenilor. Am fost extrem de arogantă! Deși credeam în Dumnezeu, nu aveam o inimă temătoare de Dumnezeu. Îmi făceam îndatoririle pentru faimă și statut, nu ca să-L mulțumesc pe Dumnezeu. Deja pășisem pe calea antihristului. Chiar eram în pericol! Mi-am dat seama că Dumnezeu mă proteja prin faptul că nu mă lăsa să fiu aleasă lideră. Fără această situație care m-a expus, nu mi-aș fi dat seama niciodată cât de arogantă eram și cât de periculoasă devenise situația mea. Am fost îngrozită și m-am simțit vinovată și întristată de urmăririle mele inadecvate. M-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule Atotputernic, am luat-o pe calea greșită, căutând reputație și statut, și mă simt groaznic. Îți mulțumesc că m-ai expus prin cuvintele Tale. Nu voi mai căuta reputație și statut și mă voi supune tuturor rânduielilor Tale. Nu contează ce cred ceilalți despre mine, îmi voi îndeplini datoria cât pot de bine.”

Mai târziu, am mai descoperit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu. „Ca și creatură a lui Dumnezeu, omul ar trebui să caute să îndeplinească datoria unei creaturi a lui Dumnezeu și să caute să-L iubească pe Dumnezeu fără să facă alte alegeri, pentru că Dumnezeu este vrednic de dragostea omului. Aceia care caută să-L iubească pe Dumnezeu nu ar trebui să caute vreun beneficiu personal sau să caute ceva după care tânjesc în mod personal; aceasta este cea mai corectă metodă de a urmări. Dacă ceea ce cauți este adevărul, dacă ceea ce pui în practică este adevărul, și dacă ceea ce obții este o schimbare în firea ta, atunci cărarea pe care calci este cea corectă. Dacă ceea ce cauți este binecuvântarea trupului și ceea ce pui în practică este adevărul propriilor noțiuni, și dacă nu există nicio schimbare în firea ta, nu ești deloc ascultător lui Dumnezeu în trup și încă trăiești în neclaritate, atunci ceea ce cauți te va duce cu siguranță în iad, deoarece cărarea pe care mergi este cărarea eșecului. Dacă vei fi făcut desăvârșit sau dacă vei fi alungat, depinde de propria ta căutare. Cu alte cuvinte, succesul sau eșecul depind de cărarea pe care merge omul” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Succesul sau eșecul depinde de cărarea pe care umblă omul”). Acest fragment din cuvintele lui Dumnezeu m-a ajutat foarte mult. Mi-am dat seama că trebuie să caut adevărul și transformarea firii, că aceasta este calea corectă. Urmărirea reputației și a statutului e o cale spre eșec. Înainte, mereu urmăream reputația și statutul. Când udam nou-veniții, am câștigat admirație și laude și am fost ulterior promovată lideră. În ochii celorlalți, statutul meu crescuse, dar eu devenisem tot mai arogantă. Aveam o părere foarte bună despre mine, iar firea mea nu se schimbase deloc. Continuând să urmăresc în acest mod, în cele din urmă aveam să fiu alungată. Eram exact ca Pavel, care a cucerit mulți oameni prin răspândirea Evangheliei. Multe dintre epistolele lui pot fi găsite în Biblie și el e venerat și admirat în lumea religioasă. Dar Pavel nu s-a înțeles deloc pe sine, nu și-a schimbat niciodată firea coruptă și a fost aruncat în iad. Mi-am dat seama că cel mai important aspect al credinței era să merg pe calea urmăririi adevărului. Altfel, mai devreme sau mai târziu, aveam să regret.

Mai târziu, urmărind un videoclip cu mărturia unei experiențe, am văzut următorul fragment din cuvintele lui Dumnezeu. „Dacă dorești să fii devotat în tot ceea ce faci pentru a împlini voia lui Dumnezeu, nu poți doar să îndeplinești o singură datorie; trebuie să accepți orice însărcinare pe care Dumnezeu ți-o acordă. Fie că ea corespunde sau nu gusturilor tale și se încadrează sau nu în interesele tale, sau că este ceva de care nu te bucuri sau ceva ce n-ai mai făcut niciodată, ori e ceva dificil, tot ar trebui să o accepți și să te supui. Nu doar că trebuie să o accepți, ci trebuie să cooperezi proactiv, să înveți despre ea, să o experimentezi și să dobândești intrarea. Chiar dacă suferi, nu ieși în evidență, ești umilit și marginalizat, tot trebuie să îți dedici devotamentul. Trebuie să o privești ca pe datoria ta de împlinit, nu ca pe o afacere personală. Cum ar trebui oamenii să-și înțeleagă îndatoririle? Ca pe ceva ce Creatorul – Dumnezeu – le dă de făcut; așa iau naștere îndatoririle oamenilor. Însărcinarea pe care ți-o dă Dumnezeu este datoria ta și este poruncit de Cer și recunoscut pe pământ ca tu să-ți îndeplinești datoria așa cum cere Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). A trebuit să-mi amintesc că îndatoririle sunt însărcinare dată de Dumnezeu oamenilor. Indiferent dacă oamenii aveau o părere foarte bună despre mine, trebuia să-mi dedic viața indeplinirii responsabilității mele, nu spre a deveni obiectul admirației celorlalți. În trecut, nu mi-am acceptat datoria ca venind de la Dumnezeu, ținând cont doar de preferințele mele. Clasificam îndatoririle drept importante sau neimportante, mai mari sau mai mici. Îndeplineam cu entuziasm și în mod activ îndatoririle care-mi permiteau să mă fac remarcată și aveam o atitudine de nemulțumire, negativă și îndărătnică față de acelea care nu făceau asta și nu le acceptam. Mi-am dat seama că nu pot fi așa mofturoasă când vine vorba de îndatoririle mele, nici nu pot ține cont doar de preferințele mele. În realitate, fie că erau îndatoriri care mă aduceau în atenția publicului, fie că erau îndeplinite în culise, erau lucrarea bisericii și nu exista nicio diferență de rang. În ochii lui Dumnezeu, toate îndatoririle sunt egale. Biserica ne atribuie diferite îndatoriri, în funcție de talentele noastre, astfel încât toți să ne putem pune în valoare punctele forte. Acest lucru e benefic atât pentru lucrarea bisericii, cât și pentru propria noastră intrare în viață. Trebuie să mă supun rânduielilor lui Dumnezeu și să-mi fac datoria bine. Așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule Atotputernic, nu mai vreau să-mi fac datoria ghidată de preferințele mele. Chiar dacă nu mă pot face remarcată, tot sunt gata să mă dedic complet datoriei mele pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu.”

Într-o zi, țineam o adunare și speram ca lidera să mă lase pe mine să fiu gazda, dar când am ajuns la adunare am văzut că o altă soră o găzduia. Mi-am zis: „Eu eram lidera acestei surori, iar acum ea a devenit lidera grupului meu. În plus, eu obișnuiam să găzduiesc mereu adunările. Acum nu fac asta și nu mă pot face remarcată. Oare mă vor desconsidera frații și surorile?” M-am simțit foarte rușinată și stânjenită. Am vrut să ignor mesajele grupului și să particip la adunarea unui alt grup. Dar atunci mi-am dat seama că aveam o atitudine greșită, așa că m-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să mă călăuzească să renunț la mândrie. După rugăciune, m-am simțit destul de calmă. Ar trebui să mă străduiesc să-mi fac bine datoria și să nu-mi mai fac griji dacă voi fi remarcată. Înțelegând asta, n-am mai fost atât de supărată. Mai târziu, le-am împărtășit tuturor experiența mea din acea perioadă și modul în care cuvintele lui Dumnezeu m-au schimbat. M-am simțit atât de fericită și eliberată! Acum, sunt tot o simplă persoană care răspândește Evanghelia, dar nu-mi mai pasă de rangul datoriei mele. Chiar dacă nu mai sunt lideră de grup, diacon sau lideră de biserică, am rămas dornică să-mi îndeplinesc datoria în continuare. Slavă lui Dumnezeu! Cuvintele lui Dumnezeu m-au transformat.