de Mu Yu, Statele Unite

Mă ocup de udarea nou-veniților în biserică. Câțiva credincioși noi s-au alăturat de curând bisericii, iar eu am văzut că unii dintre ei nu vorbeau mult în adunări și nu participau regulat la ele. Veneau numai când aveau chef. Când îi contactam pentru părtășie unu la unu, lor le plăcea să vorbească despre cum să facă bani, să sporească averea familiei, dar imediat ce venea vorba despre credință, se închideau în ei și găseau scuze să închidă telefonul. Simțeam că nu erau interesați de adevăr și nu păreau să fie credincioși adevărați. Însă nu eram complet sigură, întrucât erau noi în credință, așa că am continuat să-i sprijin. După o vreme, erau la fel și, treptat, au încetat să vină la adunări. Abia atunci i-am spus conducătoarei despre situație. Ea m-a întrebat: „Cum i-ai udat? Când îi udau alții, participau normal la întruniri. De ce a apărut problema asta odată ce ai început să te ocupi tu? Ți-ai îndeplinit cu adevărat responsabilitățile și ai avut părtășie clară? Dacă nu ne îndeplinim responsabilitățile fiindcă suntem neglijenți în datoria noastră, iar asta înseamnă că nou-veniții nu participă cum se cuvine la întruniri, asta e doar vina noastră.” Știam că spunea asta din răspundere pentru lucrare, dar mă tot gândeam că fiecare se poate schimba și că faptul că înainte participau la întruniri nu însemna că aveau să continuie s-o facă. În plus, când i-am cunoscut, nu veneau regulat la întruniri, așa că nu era o schimbare bruscă. Voiam doar să-i ud o vreme și să văd. De aceea nu i-am spus imediat. Dacă mă trăgea la răspundere pentru asta, aveam să suport consecințele. Puteam fi emondată, tratată sau chiar demisă. Dacă aș fi știut asta dinainte, i-aș fi spus mai devreme și n-aș mai fi fost trasă la răspundere în final. După aceea, în interacțiunile mele cu nou-veniții, nu m-am putut abține să nu rămân în gardă. Dacă vedeam că cineva avea o problemă sau nu venea la întruniri, mă grăbeam să-i spun conducătoarei. Uneori ea mă întreba ce voiam să spun, dacă intenționam să nu-i mai ud. Eu spuneam: „Nu. Tu ești conducătoarea, așa că voiam să știi ce se întâmplă cu ei.” După ce spuneam asta, ea nu mai spunea nimic. Uneori, după ce-i spuneam despre asta, ea-mi cerea să nu-i mai ud o vreme și, dacă ei chiar nu voiau să vină la întruniri, nu puteau fi forțați și trebuia să renunțăm la ei. Eram complet de acord și mă gândeam că ea cunoștea situația noilor credincioși, așa că eu doar trebuia să ofer sprijin. Era mai bine să-i aduc înapoi sprijinindu-i și dacă nu puteam face asta, dacă nou-venitul nu voia să mai vină la întruniri, conducătoarea nu avea să creadă că s-a întâmplat brusc și să spună că eram iresponsabilă în datoria mea. Gândindu-mă la asta, n-am mai fost atât de atentă în datoria mea. În fiecare zi, doar udam mecanic nou-veniții. Când îi sunam, dacă răspundeau, aveam puțină părtășie, dar dacă nu răspundeau, renunțam. Consideram că nu aveam ce să fac dacă ei nu răspundeau și nu mă gândeam cum să lucrez la rezolvarea problemelor lor. Ulterior, într-o adunare, conducătoarea a spus că, de atunci, când întreba despre lucrarea de lucrare, doar asculta ce spuneau udătorii despre situațiile nou-veniților, dar avea să afle despre ce aspecte ale adevărului a avut părtășie udătorul și, mai ales, cum i-a sprijinit și apoi, pe baza acestui lucru, avea să decidă dacă udătorul făcea o lucrare practică. Dacă nu avea părtășie din suflet cu noii credincioși și-i făcea să nu participe regulat la întruniri sau să renunțe, asta era responsabiliatea udătorului. Când a spus asta, mi-am dat seama că, atunci când aveam părtășie cu nou-veniții, nu-mi notam ce cuvinte ale lui Dumnezeu am citit sau despre ce adevăruri am avut părtășie. Dacă un credincios nou nu mai participa la întruniri, n-aș fi avut nicio dovadă. Mă întrebam dacă nu cumva conducătoarea avea să creadă că nu făceam lucrare practică, că eram iresponsabilă în udare și apoi avea să mă emondeze și trateze. Așa că am început să fiu atentă la mesajele și cuvintele lui Dumnezeu pe care le trimiteam credincioșilor noi și am ținut evidența lucrurilor despre care am avut părtășie. Uneori trimiteam un mesaj la care nu răspundeau, dar nu dădeam mare importanță acestui lucru. Consideram că le trimisesem toate cuvintele lui Dumnezeu pe care trebuia să le trimit și că avusesem părtășie despre ceea ce trebuia. Dacă un credincios nou nu mai participa la întruniri, conducătoarea putea vedea notițe despre ce făcusem și probabil că n-avea să mă numească iresponsabilă.

După o vreme, conducătoarea a observat că unii dintre noii mei credincioși tot nu voiau să vină la întruniri și a întrebat cum îi udasem. Am scos rapid notițele ca să-i arăt, gândindu-mă că, din fericire, mă pregătisem dinainte și ținusem evidența. Altfel n-aș fi avut nimic concret și cine știe cum m-ar fi mustrat. Tocmai când mă simțeam destul de mulțumită, a spus: „Nu găsesc nicio problemă în notițele astea, dar mai mulți la rând au încetat să mai vină, deci trebuie să fie o problemă cu lucrarea ta. În clipa asta, nu-mi pot da seama care este aceea, dar în ultimele noastre interacțiuni, ai vorbit mereu despre problemele noilor credincioși. Asta chiar nu-i normal. Trebuie să reflectezi mai mult asupra sursei problemei. Dacă ai fost neglijentă și nu i-ai udat bine, făcându-i pe acești credincioși noi să renunțe la credință, înseamnă că ești iresponsabilă și nu-ți faci datoria bine.” Asta a fost o mare lovitură pentru mine. Am înghețat. Nu credeam că avea să mă certe, dar ea a spus că era o problemă în lucrarea mea și să reflectez asupra mea. Am avut un șoc. M-am gândit: „Chiar am problema asta?” Era un gând supărător pentru mine și mă temeam că, dacă problemele mele i-au făcut pe nou-veniți să renunțe, însemna că făceam rău. Așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, ceea ce mi-a spus azi, din senin, conducătoarea a fost cu permisiunea Ta, deci trebuie să fie o lecție de învățat. Nu vreau să le fac rău acestor credincioși noi din cauza problemelor mele, dar mă simt atât de amorțită și nu știu care e problema mea. Te rog să mă luminezi ca să mă cunosc și să fac o schimbare.”

În zilele care au urmat, m-am rugat destul de mult lui Dumnezeu în legătură cu asta. Apoi, într-o zi, am citit un eseu de mărturie, cu un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, care m-a răscolit. „Ar trebui să te cercetezi cu atenție, pentru a vedea dacă ești o persoană corectă. Sunt țelurile și intențiile tale realizate cu Mine în minte? Sunt toate cuvintele pe care le spui și acțiunile pe care le faci în prezența Mea? Îți examinez toate gândurile și ideile. Nu te simți vinovat? Afișezi o altă față pe care alții să o vadă și îți asumi calm un aer de neprihănire de sine; faci asta pentru a te proteja. Faci acest lucru pentru a-ți ascunde răul și chiar te gândești la modalități de a împinge acel rău asupra altcuiva. Ce trădare sălășluiește în inima ta!” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 13). Cuvintele lui Dumnezeu arată că, pentru a-și apăra interesele și a-și ascunde relele, oamenii mint și se prefac pentru a arunca răspunderea asupra altora și a se proteja pe ei înșiși. Aceasta e o manifestare a vicleniei. Simțeam că asta mi-a dezvăluit precis starea și că trebuia să încep să reflectez asupra mea. De ce îi spuneam mereu conducătoarei despre problemele noilor credincioși? Oricând vedeam că cineva avea probleme sau nu venea la întruniri, mă grăbeam să-i spun conducătoarei. Părea că doar spuneam faptele, dar de fapt aveam motive personale. Mă temeam că, dacă cineva înceta să participe, conducătoarea avea să mă tragă la răspundere sau chiar să mă demită, așa că am încercat repede să acționez preventiv: mai întâi să îi spun conducătoarei despre problemele lor, să-i dau impresia falsă că noul credincios nu era bun și că nu eu eram responsabilă. Dacă nu-i puteam sprijini adecvat, iar ei încetau să participe, asta era problema lor. Astfel, mâinile mele aveau să fie complet curate. Dacă ulterior ar fi vrut să participe la întruniri, oamenii ar fi crezut că era meritul meu. Când am văzut asta prin introspecție, am avut un șoc. N-aș fi crezut niciodată că aveam asemenea motive josnice și demne de dispreț, ascunse în spatele vorbelor mele. Eram atât de vicleană!

M-am întrebat cum am putut face un lucru atât de necinstit și viclean fără ca măcar să-mi dau seama. Reflectând la asta, am citit cuvintele lui Dumnezeu care dezvăluiau firile corupte ale oamenilor și în sfârșit, m-am înțeles puțin. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Răul antihriștilor are o caracteristică majoră – voi împărtăși cu voi secretul modului prin care să-l discerneți. Secretul este acesta: în primul rând, fie în vorbirea lor, fie în acțiunile lor, ei sunt de nepătruns pentru tine; nu îi poți citi. Când îți vorbesc, ochii lor se rotesc mereu încoace și încolo, iar tu nu-ți poți da seama ce fel de uneltire pun la cale. Uneori te fac să simți că sunt «loiali» sau deosebit de «sinceri», dar nu este cazul, nu poți vedea niciodată prin ei. Ai un sentiment special în inima ta, o senzație că există o subtilitate profundă în gândurile lor, o profunzime de nepătruns. Par ciudați și misterioși” (Cuvântul, Vol. 3: Demascarea antihriștilor, „Punctul șapte: Ei sunt răi, perfizi și înșelători (Partea a doua)”). „Antihriștii sunt vicleni in comportamentul lor. În ce fel sunt ei vicleni? Ei se comportă întotdeauna într-un mod care depinde de șiretlicuri, iar cuvintele lor nu oferă nimic, așa că este greu pentru oameni să le înțeleagă intențiile și scopurile. Aceasta este viclenia. Ei nu ajung cu ușurință la concluzii în nimic din ceea ce fac; ei fac în așa fel încât subordonații lor și cei care îi ascultă să le poată simți intenția, iar acei oameni, după ce l-au înțeles pe antihrist, acționează conform agendei și motivațiilor lui și îi îndeplinesc ordinele. Dacă o sarcină este îndeplinită, antihristul este fericit. Dacă nu este, nimeni nu poate să găsească nimic împotriva lui sau să pătrundă cu mintea motivațiile, intențiile sau scopurile din spatele a ceea ce face. Viclenia faptelor lui stă în comploturi ascunse și obiective secrete, toate menite să-i înșele pe toți ceilalți, să se joace cu ei și să-i controleze. Aceasta este esența comportamentului viclean. Viclenia nu este o simplă minciună; în schimb, este ceva de nepătruns pentru oamenii obișnuiți. Nu este în aceeași categorie cu minciuna obișnuită sau cu faptele rele. Dacă ai făcut ceva despre care nu vrei să știe nimeni sau spui o minciună, asta se consideră a fi viclenie? (Nu.) Aceasta este doar înșelăciune și nu se ridică la nivelul vicleniei. Ce face ca viclenia să fie mai profundă decât înșelăciunea? (Oamenii nu pot să-și dea seama de ea.) Este dificil pentru oameni să-și dea seama de ea. Aceasta este o parte a ei. Ce altceva? (Oamenii nu au nimic împotriva unei persoane viclene.) Așa este. Ideea este că e greu pentru oameni să găsească ceva împotriva lor. Chiar dacă unii oameni știu că acea persoană a săvârșit fapte rele, nu pot determina dacă este o persoană bună sau rea sau un antihrist. Oamenii nu o pot vedea așa cum este de fapt, dar cred că este bună și pot fi înșelați de ea. Aceasta este viclenia. Oamenii sunt, în general, predispuși să spună minciuni și să pună la cale mici comploturi. Aceasta este doar înșelăciune. Însă antihriștii sunt mai siniștri decât oamenii înșelători obișnuiți. Ei sunt ca regii diavolilor; nimeni nu poate înțelege ce fac ei și pot face multe lucruri rele în numele dreptății, iar oamenii le cântă laude, în timp ce ei, de fapt, prind în capcană oamenii și le fac rău. Aceasta se numește viclenie” (Cuvântul, Vol. 3: Demascarea antihriștilor, „Punctul șase: Ei se comportă cu viclenie, sunt arbitrari și dictatoriali, nu au niciodată părtășie cu ceilalți și îi forțează pe alții să li se supună”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că antihriștii au o fire malefică și fac lucrurile în moduri viclene. Asta e diferit de manifestarea corupției vicleniei. Să fii viclean înseamnă, în mod clar, să minți și să înșeli și asta-i ușor de văzut. Dacă un om face lucrurile necinstit, el își ascunde profund motivele, țelurile și intențiile și le dă o impresie falsă celorlalți, ca ei să nu poată vedea nicio problemă în ceea ce spune și face. Chiar dacă simt că e o problemă, n-o pot rezolva și nu pot găsi nimic împotriva acelui om. Așa îi înșeală pe ceilalți și-și atinge țelurile ascunse. M-am comparat cu ce spun cuvintele lui Dumnezeu. Părea că îi vorbeam rapid și proactiv conducătoarei despre noii credincioși, dându-i falsa impresie că-mi asumam o povară în datoria mea și eram bucuroasă să-i accept supravegherea. Dar de fapt, foloseam asta ca o măsură preventivă față de conducătoare, ca ea să aibă o impresie negativă despre noii credincioși care nu participau regulat la întruniri. Astfel, dacă într-o zi încetau să vină, ea nu m-ar fi tras la răspundere. În plus, când conducătoarea a cerut detalii despre lucrarea mea, la suprafață a părut că nu erau probleme cu părtășia pe care le-o ofeream, că stabileam activ ore pentru părtășie și le trimiteam cuvintele lui Dumnezeu, astfel încât conducătoarea să creadă că eram sârguincioasă și iubitoare față de ei. Realitatea era că n-am fost deloc sinceră în părtășia mea cu noii credincioși. Întrucât conducătoarea verifica însemnările lucrării și mie îmi era teamă că n-aș fi fost capabilă să le justific dacă mă întreba cum i-am sprijinit, n-am avut de ales și am făcut lucrurile de mântuială ca să-i ofer un raport. Gândindu-mă retrospectiv la asta, ca să păstrez impresia conducătoarei despre mine, ca să nu fiu trasă la răspundere, să-mi mențin statutul și perspectivele, mă folosisem de tot felul de trucuri. Mi-am ascuns intențiile când am vorbit și am avut grijă să fac lucrurile tot așa. În mod clar, nu-mi făceam datoria din inimă, făcându-i pe nou-veniți să nu mai vină regulat la întruniri. Și conducătoarea credea că există probleme în datoria mea, dar nu știa care erau acestea și nu putea găsi dovezi ca să mă tragă la răspundere. Eram atât de înșelătoare! Înainte, n-am făcut niciodată legătura dintre purtarea mea și a face lucrurile într-o manieră vicleană. Mereu am crezut că oamenii care sunt perspicace, calculați și vicleni sunt, mai ales, oameni în vârstă, cu multă experiență. Dar eu sunt tânără, lipsită de experiență și de o gândire complexă. Părea o greșeală să-mi clasific purtarea drept vicleană. Dar faptele mi-au dezvăluit că aveam o fire rea, de antihrist și că viclenia nu are nimic de-a face cu vârsta. Vine întru totul dintr-o natură satanică. Apoi, din senin, mi-a venit altceva în minte. Era o nouă credincioasă care punea multe întrebări și vorbea foarte franc. Dacă nu-mi înțelegea părtășia, mă contrazicea direct în întruniri, lucru care era rușinos pentru mine. Nu mai voiam să merg la întruniri cu ea, ca să-mi apăr reputația, dar nu îndrăzneam să spun asta direct, de teamă că aveam să fiu tratată de conducătoare. Voiam să găsesc o cale de a o pasa unui alt udător. Odată, acea nouă credincioasă a menționat în treacăt că grupul ei actual era mult mai mic decât precedentul. Am folosit asta drept scuză ca să-i spun conducătoarei că nu-i plăcea cât de mici erau întrunirile noastre, că-i plăceau grupuri mai mari și i-am cerut conducătoarei s-o transfere. Conducătoarea a rânduit imediat ca ea să frecventeze alt grup. Astfel, am reușit să-mi acopăr motivațiile rușinoase și demne de dispreț și am dat-o afară din grup pe această nouă credincioasă. Până și conducătoarea a crezut greșit că aveam o povară în datoria mea și că mă gândeam la nou-venită. Eram atât de rea și vicleană!

Ulterior, am mâncat și am băut mai mult din cuvintele lui Dumnezeu despre starea mea. „Vă spun: ceea ce Dumnezeu disprețuiește cel mai mult și vrea să abandoneze este acest tip de persoană intransigentă, care este perfect conștientă de greșelile ei, dar nu se pocăiește. Ea nu-și recunoaște niciodată greșelile și caută mereu scuze și justificări pentru a se absolvi și a se apăra și vrea să folosească alte modalități pentru a deveni mai evazivă și pentru a îmbrobodi oamenii. Ea vrea să facă greșeală după greșeală și nu se gândește la pocăință sau la recunoașterea greșelilor ei. Acest tip de persoană este destul de dificilă și este greu ca ea să fie mântuită, exact genul de lucru pe care Dumnezeu vrea să-l abandoneze” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „În credința în Dumnezeu, cel mai important este să practici și să experimentezi cuvintele Lui”). Gândindu-mă la asta, am realizat că orice s-ar întâmpla, cheia e acceptarea adevărului. Dacă cineva greșește în datoria lui și nu recunoaște și nu acceptă să fie emondat și tratat, ci caută scuze și motive să-și pledeze cauza, ba chiar se folosește de trucuri ca să-și acopere greșelile, asta înseamnă că nu acceptă deloc adevărul. E dezgustător pentru Dumnezeu, iar dacă nu se căiește, va fi abandonat și alungat. Am putut face o lucrare atât de importantă precum udarea noilor credincioși și ar trebui să-i sprijinin și să-i ajut cu iubire și răbdare și să am părtășie clară despre adevărul viziunilor și să-i ajut să pună repede bazele pe adevărata cale. Știam prea bine că unii credincioși noi nu participau regulat la întruniri și aveam o răspundere pe care n-o puteam nega. Dar atunci când conducătoarea mi-a pus întrebări și m-a tratat, nu numai că n-am înțeles asta de la Dumnezeu și nu am acceptat critica ei, gândindu-mă la o cale de a sprijini corect credincioșii noi, ci am început să folosesc trucuri și tactici mai alunecoase și viclene ca să ascund faptul că nu-mi făceam datoria bine. Nu i-am spus nimic conducătoarei ca ea să nu poată găsi nimic împotriva mea. Când am scăpat nepedepsită cu trucurile mele, am fost mulțumită de mine și de istețimea mea. Nu am realizat că Dumnezeu putea vedea clar mijloacele mele abjecte și trucurile meschine – nu le puteam ascunde. Problemele din datoria mea aveau să iasă la lumină. Dacă nu m-ar fi avertizat conducătoarea, n-aș fi știut să reflectez asupra mea, darămite să vreau să mă căiesc. Eram foarte amorțită. Nu am acceptat adevărul și nu am rezumat și schimbat problemele din lucrarea mea. În schimb, m-am gândit numai cum s-o păcălesc pe conducătoare, pentru a-mi proteja imaginea, statutul și viitorul. Am fost alunecoasă și vicleană ca să acopăr faptul că nu-mi făceam datoria bine. Nu am udat și ajutat din tot sufletul noii credincioși cu problemele lor. Astfel, unele probleme ale nou-veniților nu au fost rezolvate multă vreme. Nici atunci câțiva dintre ei nu participau regulat la întruniri. Ce m-a speriat cu adevărat era faptul că nou-venita pe care am forțat-o să plece în alt grup nu mai voia să participe la întruniri din cauza schimbării bruște a udătorului ei. Ceilalți, răbdători, au avut părtășie cu ea multă vreme înainte ca ea să fie de acord să se întoarcă la întruniri. Mă întrista foarte tare să mă gândesc la ce făcusem. Ceilalți făceau tot ce puteau ca să convertească oamenii, dar eu eram foarte neglijentă în abordarea mea. Făceam rău. Dacă nu era revelația din cuvintele lui Dumnezeu, care mi-a trezit inima amorțită, nu mi-aș fi dat seama că eram pe marginea prăpastiei. Nu mai voiam să mai trăiesc după firea mea rea și antihristă, ci voiam să plec de pe acea cale rea și să mă căiesc lui Dumnezeu.

Tocmai când conștientizasem puțin lucrurile, conducătoarea m-a întrebat cum mă descurcasem în ultimul timp. I-am spus despre introspecția și realizările mele. Mi-a trimis niște cuvinte de la Dumnezeu. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Practicarea onestității acoperă multe aspecte. Cu alte cuvinte, standardul de sinceritate nu este atins doar printr-o singură privință; trebuie să fii la nivelul standardului în multe privințe înainte de a putea fi sincer. Unii oameni cred mereu că nu trebuie decât să reușească să nu mintă pentru a fi sinceri. Este corect acest punct de vedere? A fi sincer implică doar a nu minți? Nu – se referă și la alte câteva aspecte. În primul rând, indiferent cu ce te confrunți, fie că este ceva ce ai văzut cu ochii tăi sau ceva ce ți-a spus altcineva, fie că este vorba de a interacționa cu oamenii sau de a rezolva o problemă, fie că este datoria pe care se cuvine să o îndeplinești sau ceva ce Dumnezeu ți-a încredințat, tu trebuie mereu să abordezi aceste lucruri cu o inimă sinceră. Cum ar trebui să practici abordarea lucrurilor cu o inimă onestă? Spune ce crezi și vorbește onest; nu folosi vorbe goale, jargonul oficial sau cuvinte care sună plăcut, nu spune lucruri false flatante sau ipocrite, ci rostește cuvintele care sunt în inima ta. Asta înseamnă a fi cineva onest. A exprima gândurile și părerile adevărate care sunt în inima ta – asta este ceea ce oamenii onești trebuie să facă. Dacă nu spui niciodată ceea ce gândești, iar cuvintele putrezesc în inima ta și ceea ce spui este întotdeauna în contradicție cu ceea ce gândești, asta nu este ceea ce face o persoană cinstită. De exemplu, nu îți îndeplinești bine datoria, iar oamenii te întreabă ce se întâmplă, iar tu spui: «Vreau să-mi fac bine datoria, dar din diverse motive, nu am făcut-o», când, de fapt, știi în inima ta că nu ai fost sârguincios, dar nu ai spus adevărul. Găsești tot felul de motive, justificări și scuze pentru a acoperi faptele și pentru a evita responsabilitatea. Oare asta face un om cinstit? (Nu.) Păcălești oamenii și faci lucrurile de mântuială spunând aceste lucruri. Însă esența a ceea ce este în interiorul tău, a intenției din tine, este o fire coruptă. Dacă nu poți să o scoți la iveală și să o analizezi, nu poate fi purificată – și aceasta nu este o chestiune minoră! Trebuie să vorbești sincer: «Am amânat puțin îndeplinirea datoriei mele. Am fost neglijent, superficial și neatent. Când sunt într-o dispoziție bună, pot depune puțin efort. Când sunt într-o dispoziție proastă, lenevesc și nu vreau să depun efort și râvnesc la confortul trupului. Prin urmare, încercările mele de a-mi face datoria sunt ineficiente. Situația s-a schimbat în ultimele zile și încerc să dau totul, să-mi îmbunătățesc eficiența și să-mi îndeplinesc bine datoria.» Asta înseamnă a vorbi din inimă. Celălalt mod de a vorbi nu era din inimă. Din cauza fricii tale de a fi tratat, de oameni care îți descoperă problemele și de oameni care te trag la răspundere, găsești tot felul de motive, justificări și scuze pentru a acoperi faptele, mai întâi făcându-i pe ceilalți să nu mai vorbească despre situație, apoi pasând responsabilitatea, pentru a evita să fii tratat. Aceasta este sursa minciunilor tale. Indiferent cât de mult vorbesc mincinoșii, o parte din ceea ce spun ei este cu siguranță adevăr și realitate. Dar unele lucruri cheie pe care le spun vor conține un pic de falsitate și un pic din motivația lor. Prin urmare, este foarte important să discernem și să diferențiem ceea ce este adevărat și ceea ce este fals. Totuși, acest lucru nu este ușor de făcut. O parte din ceea ce spun ei va fi pătată și înfrumusețată, unele dintre lucrurile pe care le spun vor fi în concordanță cu faptele, iar unele vor contrazice faptele; cu realitatea și ficțiunea astfel încurcate, este greu să distingem ceea ce este adevărat de ceea ce este fals. Acesta este cel mai înșelător tip de persoană și cel mai greu de identificat. Dacă nu poate să accepte adevărul sau să practice onestitatea, cu siguranță va fi alungată. Atunci, care este calea pe care ar trebui să o aleagă oamenii? Care este calea de a practica onestitatea? Voi ar trebui să învățați să spuneți adevărul și să fiți capabili să aveți părtășie deschisă despre starea și problemele voastre reale. Acesta este modul în care practică oamenii cinstiți și o astfel de practicare este corectă” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar fiind onest poți trăi ca o adevărată ființă umană”). Acest pasaj m-a emoționat foarte mult. Dumnezeu ne cunoaște atât de bine. Știe că toți vom avea probleme și vom face greșeli în îndatoririle noastre. E inevitabil. Dar cheia este atitudinea pe care o are cineva atunci când apar probleme, dacă e cu picioarele pe pământ și-și recunoaște cinstit greșeala, apoi o îndreaptă sau dacă își pledează cauza, acoperă problema și e înșelător. Înainte, trăiam după firea mea satanică, eram vicleană și duplicitară. Eram pe calea greșită și nu puteam continua așa. Voiam să fiu onestă și să accept cercetarea minuțioasă a lui Dumnezeu. Orice greșeli sau probleme ar apărea în datoria mea sau dacă venea conducătoarea să întrebe despre lucrarea mea, trebuia să abordez asta cu integritate, cu o inimă onestă, să caut adevărul din fapte și să spun orice aveam pe suflet. Trebuie să spun lucrurilor pe nume și să recunosc dacă nu am făcut ceva, nu să spun minciuni și să mă apăr. În afară de a vorbi cinstit, voiam sa practic reflecția asupra motivelor din spatele cuvintelor și faptelor mele și să le schimb imediat dacă nu erau corecte, nu să-mi apăr interesele și să folosesc trucuri ca să înșel oamenii. Am decis în sinea mea că aceea avea să fie calea pe care urma să merg.

Într-o zi, am observat că un nou credincios nu venise la mai multe întruniri la rând. L-am sunat de câteva ori și el nu a răspuns și nu răspundea nici la mesaje. Nu știam ce se întâmplă. Nu m-am putut abține să nu-mi fac griji că va înceta să vină la întruniri și m-am întrebat dacă ar trebui să-i spun conducătoarei, astfel încât, dacă într-o zi nu mai venea, ea să nu mă tragă la răspundere. Când am avut acel gând, mi-am dat seama că iar se ivea problema mea de a folosi șiretlicuri. Apoi mi-am amintit câteva cuvinte ale lui Dumnezeu: „Nu trebuie să folosești nicio metodă ca să-ți protejezi reputația, imaginea și statutul, nici nu trebuie să-ți acoperi sau ascunzi greșelile. Nu trebuie să întreprinzi aceste eforturi inutile. Dacă poți să renunți la aceste lucruri, vei fi foarte relaxat, vei trăi fără constrângeri sau durere și vei trăi complet în lumină” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Numai cei care se supun cu adevărat lui Dumnezeu au inimi cu frică de El”). E adevărat. Dumnezeu vede ce-i în inimile noastre. Poate că sunt capabilă să păcălesc oamenii cu tacticile mele viclene, dar Dumnezeu vede totul clar ca lumina zilei și, în final, dezvăluie totul. Îmi făceam datoria înaintea lui Dumnezeu, nu lucram pentru cineva anume. Nu era nevoie să folosesc trucuri și să mă acopăr. Ca înainte, când am făcut tot ce am putut ca să sprijin câțiva nou-veniți, dar ei oricum nu au participat la întruniri și nu erau interesați de credință și de adevăr. Când a aflat conducătoarea despre situația reală, a stabilit că ei nu erau credincioși adevărați, așa că nu m-a tras la răspundere. Puteam să văd că biserica avea principii în felul ăn care trata oamenii și era corectă cu fiecare. Nu trebuia să folosesc trucuri ca să scap de răspundere sau să uneltesc pentru o cale de scăpare. Înainte trăisem după firea mea satanică și nu mi-am făcut datoria bine. De data asta, nu puteam fi neglijentă. Trebuia să pun suflet în asta și să-mi îndeplinesc responsabilitățile. M-am rugat în tăcere lui Dumnezeu, pregătită să mă schimb și să fac tot ce puteam ca să-i ajut și să-i sprijin pe nou-veniți. Dacă făceam tot ce puteam ca să-i ajut și sprijin și aveam părtășie despre toate adevărurile potrivite, dar un nou-venit tot nu voia să vină la întruniri, puteam înfrunta asta direct și-i puteam spune cinstit conducătoarei. Odată ce mi-am schimbat atitudinea și l-am contactat iar pe acel nou credincios, spre surprinderea mea, a răspuns repede, spunând că, în ultima vreme, fusese ocupat cu munca și era foarte obosit și de aceea nu venea la întruniri. Am folosit cuvintele lui Dumnezeu ca să am părtășie și, din ele, el a înțeles voia lui Dumnezeu, a găsit o cale de practică și a reînceput să vină regulat la întruniri. De atunci, când erau credincioși noi care nu venea mereu la adunări, făceam tot ce puteam ca să le ofer sprijin și ajutor și aveam părtășie despre cuvintele lui Dumnezeu. I-am sprijinit cu sinceritate. După ce am făcut asta, mai mulți credincioși noi au reînceput să meargă la adunări. Făcând asta, m-am simțit foarte împăcată și ușurată. Slavă lui Dumnezeu!