de Xiao Te, China

Eu și soțul meu ne cunoșteam și ne iubeam de opt ani și eram pe cale să ne logodim, când am dezvoltat brusc o afecțiune din cauza căreia mi-am pierdut capacitatea de a face copii. La momentul acela, eram complet demoralizată și mi-am pierdut curajul de a mai trăi. Aflând că nu puteam face copii, familia soțului meu a insistat ca el să se despartă de mine, dar el a ignorat avertismentele familiei și a decis ferm că se va căsători cu mine. Loialitatea de neclintit a soțului meu mi-a reaprins încrederea în viață și îi eram foarte recunoscătoare, dar, în același timp, mă simțeam vinovată pentru că nu puteam face copii și aveam mereu senzația că îi sunt îndatorată soțului meu. În inima mea, mi-am spus în secret că trebuia să prețuiesc cum se cuvine uniunea noastră obținută cu greu. După ce ne-am căsătorit, am păstrat mereu casa în ordine deplină pentru ca soțul meu să poată sta liniștit cât era plecat la serviciu. Atât în chestiunile importante, cât și în cele minore, făceam tot ce puteam pentru a-l pune pe el pe primul loc și mă asiguram că îl tratam respectuos în preajma rudelor și prietenilor. Cam la doi ani după ce ne-am căsătorit, nedorind să trăiesc cu vina că nu puteam deveni mamă în mod natural, soțul meu a adoptat un copil. După ce am adoptat acest copil, casa noastră s-a umplut cu mult mai multă bucurie și râsete, iar eu simțeam că în casă era mai multă căldură decât înainte.

În ianuarie 2009, verișoara mea mi-a predicat Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu Atotputernic. Cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic aveau mare autoritate și putere, iar eu am fost puternic atrasă de ele. După aceea, am citit adesea cuvintele lui Dumnezeu și am avut părtășie cu frații și surorile despre înțelegerea noastră asupra cuvintelor Lui. Am ajuns să înțeleg că scopul lucrării din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu era acela de a salva omenirea, că existau mulți oameni cărora Satana le făcuse rău și care nu veniseră încă dinaintea lui Dumnezeu și că era responsabilitatea și obligația noastră să-i aducem pe acești oameni dinaintea lui Dumnezeu pentru a accepta mântuirea Lui. Voiam să contribui și eu la lucrarea de evanghelizare. Nu după mult timp, prin harul lui Dumnezeu, am început să îmi fac datoria în biserică. M-am gândit în sinea mea: „Ce minunat ar fi dacă i-aș aduce soțului meu mărturie despre Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu și el mi s-ar alătura în credința mea în Dumnezeu!” Dar după ce m-a ascultat, soțul meu mi-a spus disprețuitor: „Nu există absolut niciun Dumnezeu în lumea asta” și a adăugat că el era materialist. Soțul meu a observat că eu eram foarte entuziasmată de credința mea în Dumnezeu și, din curiozitate, a intrat pe internet să caute despre ce era vorba. A văzut propaganda negativă inventată de PCC pentru a defăima biserica și a-L huli pe Dumnezeu, așa că m-a întrebat îngrijorat: „Crezi în Dumnezeu Atotputernic? O să fii arestată din cauza asta. Ba mai mult, am văzut pe internet că oamenii care cred în Dumnezeu renunță la familii și la locurile de muncă. Nu te lăsa păcălită.” Mi-a spus și că se dusese la Biroul de Protecție a Securității Naționale să ceară informații și că acolo i se spusese că dacă într-o familie cineva credea în Dumnezeu Atotputernic, alți membri ai familiei trebuiau să îi denunțe, copiii acestora nu puteau deveni funcționari publici și nici nu se puteau înrola în armată în viitor, fiind implicați toți membrii familiei. A spus că, dacă îmi păstram credința, mai devreme sau mai târziu aveam să fiu arestată. Auzind cuvintele soțului meu, am fost foarte surprinsă. PCC se folosea chiar și de membrii familiei pentru a-i denunța pe credincioșii în Dumnezeu; câtă ticăloșie! I-am spus rapid soțului meu: „Nu crede zvonurile pe care le vezi pe internet; sunt toate invenții ale PCC. Eu cred în Dumnezeu, dar nu am renunțat la familia și la slujba mea.” Nu m-a crezut deloc și a luat în continuare partea PCC-ului. Din cauza opoziției soțului meu față de credința mea, nu am avut de ales decât să cred în continuare în secret, pe la spatele lui.

După un an, soțul meu a descoperit că eu credeam în continuare în Dumnezeu și s-a îngrijorat că voi fi arestată și că voi implica familia noastră, ceea ce îi va afecta reputația. Odată, s-a așezat pe neașteptate în genunchi și m-a implorat să nu mai cred în Dumnezeu. Văzându-mi soțul în genunchi, stăruind pe lângă mine, am fost destul de surprinsă. De obicei, se purta ca un macho, dar nu mă așteptam niciodată să îngenuncheze și să mă implore în acea zi. Mi-am amintit că, în general, îi păsa foarte mult de familia noastră și mă trata foarte bine și m-am gândit: „Dacă nu îl ascult, mă va mai trata la fel de bine ca înainte? Ne vom certa des pe această temă? Vom ajunge la momentul în care nu ne vom mai înțelege? Dar dacă îl ascult și renunț la credința în Dumnezeu, îmi voi pierde șansa de a obține mântuirea.” Cugetând asupra acestor lucruri, am devenit puțin slabă și m-am gândit: „Poate voi ieși mai puțin în viitor. Voi petrece weekendurile acasă cu soțul meu, pentru ca el să nu își mai facă atâtea griji. Poate că e indus în eroare doar temporar de PCC. Adevărurile pe care le înțeleg eu acum sunt superficiale; în viitor, dacă îmi fac timp să vorbesc cu el, am încredere că mă va înțelege.” Mai târziu, pentru a mă face să îmi abandonez credința în Dumnezeu, a tipărit în secret propaganda negativă a PCC de pe internet și a adus-o acasă s-o citesc. Am refuzat, dar el m-a tras lângă el și m-a forțat să o citesc. Fără să îmi dau seama, i-am întors spatele și, spre surprinderea mea, acest lucru l-a făcut pe soțul meu să își piardă cumpătul. M-a prins de guler, m-a împins în colț și, orbit de furie, și-a încleștat mâinile în jurul gâtului meu. Avea o privire fioroasă în ochi. Mi-a spus cu răutate: „Astăzi, vei vedea adevărul! Trebuie să te trezești!” Mă strângea atât de tare, încât îmi era destul de greu să respir și, după un timp destul de îndelungat, m-a eliberat în sfârșit din strânsoare. Văzând ce făcuse soțul meu, am fost uluită. De când îl cunoșteam, nu ridicase niciodată mâna la mine. Acum, devenise violent cu mine din cauza credinței mele în Dumnezeu! M-am simțit teribil de nedreptățită și lacrimile au început să îmi șiroiască pe față. M-am gândit în sinea mea: „Ce voi face în viitor? Dacă voi continua să cred în Dumnezeu și să îmi fac datoria, cu siguranță soțul meu nu mă va mai trata bine, așa cum făcea în trecut. Și atunci cât va putea rezista familia noastră? Dar dacă îmi abandonez credința în Dumnezeu, îmi voi pierde șansa de a fi mântuită. Faptul că Dumnezeu a devenit trup pentru a exprima adevăruri și pentru a mântui omenirea este o ocazie extrem de rară pe care nu-mi pot permite să o ratez.” Eram foarte derutată și îndurerată și nu știam ce să fac. Am mers înaintea lui Dumnezeu și m-am rugat Lui: „Dumnezeule, statura mea este prea mică. Te rog, luminează-mă și îndrumă-mă ca să rămân fermă în aceste împrejurări.” După aceea, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „De la crearea lumii, am început să predestinez și să aleg acest grup de oameni – adică pe voi, cei de astăzi. Temperamentul, calibrul, înfățișarea, statura, familia în care te-ai născut, slujba și căsnicia ta – tu în întregime, chiar și culoarea părului și a pielii, și momentul nașterii tale – au fost rânduite toate de mâinile Mele. Chiar și lucrurile pe care le faci și persoanele pe care le întâlnești în fiecare zi sunt rânduite de mâinile Mele, ca să nu mai spun că, de fapt, tot rânduiala Mea te-a adus astăzi în prezența Mea. Nu te tulbura; ar trebui să acționezi calm” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 74). Cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să-mi dau seama că soarta omului este în mâinile lui Dumnezeu. Slujba, căsnicia și familia unei persoane au fost toate poruncite de Dumnezeu acum mult timp. Dacă familia mea avea să se destrame sau nu era în întregime sub suveranitatea și rânduielile lui Dumnezeu și eu nu puteam controla în niciun fel dacă soțul meu avea să divorțeze de mine sau nu. Trebuia să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu și să îmi fac datoria de ființă creată. După ce am înțeles intenția lui Dumnezeu, inima mea a devenit ceva mai calmă.

După aceea, am citit mai multe dintre cuvintele lui Dumnezeu: „Trebuie să ai curajul Meu în tine și trebuie să ai principii când te confrunți cu rudele care nu cred. Dar, de dragul Meu, nu trebuie să cedezi în fața niciunei forțe întunecate. Bizuie-te pe înțelepciunea Mea pentru a merge pe calea perfectă; nu permite niciuneia dintre conspirațiile Satanei să preia controlul. Fă tot ce poți pentru a-ți pune inima înaintea Mea, iar Eu te voi alina și îți voi aduce pace și bucurie” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 10). Cugetând asupra cuvintelor lui Dumnezeu, mi-am dat seama că, din cauza afecțiunii mele, aproape fusesem prinsă în complotul perfid al Satanei. PCC răspândea zvonuri nefondate pe internet pentru a denigra biserica, inducându-ne în eroare rudele non-credincioase și folosindu-se de ele pentru a ne îngrădi și a ne persecuta, cu scopul de a ne face să ne ferim de Dumnezeu și să Îl trădăm. La început, soțul meu nu m-a persecutat pentru credința mea, dar după ce a văzut acele zvonuri nefondate pe internet, a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a-și exercita opoziția și persecuția, folosind tot felul de tactici pentru a mă convinge să renunț la credința în Dumnezeu. S-a comportat ca un instrument al Satanei! Dacă renunțam la credința în Dumnezeu și la a-mi face datoria din cauza persecuției soțului meu, asta nu însemna că am fost prinsă în complotul perfid al Satanei? Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Trebuie să ai principii când te confrunți cu rudele care nu cred.” În privința chestiunilor cotidiene, îmi puteam asculta soțul, dar când venea vorba de credința mea în Dumnezeu, trebuia să am propriul punct de vedere și să susțin principiile. Nu puteam renunța la credința în Dumnezeu din cauza persecuției lui; trebuia să combat asta cu înțelepciune. După aceea, am început să îmi fac datoria seara, spunându-i soțului meu că dădeam ore pentru a câștiga niște bani în plus, și mergeam la serviciu ca de obicei în timpul zilei. Lucrurile s-au calmat pentru o vreme și soțul meu nu s-a certat cu mine din cauza credinței mele în Dumnezeu. După un timp, soțul meu a devenit suspicios. A început să mă urmărească în secret, căutându-mi adesea prin geantă. A găsit cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu și notițele de la devoționalele mele pe care le ascunsesem în dulap și și-a îndreptat furios degetul spre mine, spunând: „Dar știu că ești încăpățânată, nu glumă! O să dau foc tuturor cărților ăstora ale tale; să vedem cum vei mai crede atunci!” Pentru că mă temeam că le va da cu adevărat foc, în timp ce el nu era acasă, le-am dus în secret acasă la o soră, pentru a le proteja. Din cauza persecuției din partea soțului meu, nu îmi puteam face devoționalele și nu puteam citi cuvintele lui Dumnezeu în condiții normale acasă, așa că, neavând de ales, mi-am închiriat un apartament. În fiecare zi, citeam cuvintele lui Dumnezeu în acest spațiu închiriat, înainte de a merge acasă.

În mai 2012, pentru că soțul meu mersese la Biroul de Protecție să ceară informații despre chestiunea credinței în Dumnezeu, cineva de la birou a început să îl țină sub observație. În general, îl contactau prin WeChat sub pretextul că îl verificau din preocupare și l-au întrebat unde lucram eu. După ce am fost urmărită de PCC timp de peste două luni, am fost arestată la o adunare. După ce am fost eliberată, m-am temut că, dacă mă urmărea poliția, le voi face probleme fraților și surorilor mele, așa că nu am mai mers la adunări pentru o vreme și, de obicei, doar citeam cuvintele lui Dumnezeu în secret, când soțul meu nu era acasă. Într-o zi, soțul meu a aflat că eu credeam încă în Dumnezeu și m-a întrebat pe un ton serios: „Poți înceta cu credința? Dacă crezi în continuare în Dumnezeu și ești arestată din nou, știi ce va însemna asta pentru reputația mea? Te-ai gândit la sentimentele mele sau la viitorul copilului nostru? Noi trei avem o viață destul de bună, nu? Dacă ești nefericită, putem să călătorim. Ți-aș putea cumpăra și o berlină mică. Dacă vrei ceva, mă asigur că vei avea. De ce insiști să urmezi calea credinței?” La momentul acela, eram oarecum ispitită și slabă. M-am gândit că să fiu fericită în sânul familiei mele suna chiar frumos și voiam să accept propunerea soțului meu. Dar gândul de a renunța la credința în Dumnezeu m-a întristat foarte tare. Așadar, m-am rugat degrabă lui Dumnezeu: „Dumnezeule, vreau să cred în Tine și să îmi fac datoria, dar nu vreau ca familia mea să se destrame. Te rog, dă-mi credință și hotărârea să îndur suferința pentru a putea rezista acestei ispite a Satanei.” După aceea, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă, pe calea spre a-L iubi pe Dumnezeu, vei fi în stare să rămâi de partea lui Dumnezeu atunci când El Se va lupta cu Satana și nu te vei întoarce la Satana, atunci vei fi obținut iubirea față de Dumnezeu și vei fi rămas ferm în mărturia ta” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Numai iubirea față de Dumnezeu este credința adevărată în Dumnezeu”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat credință și putere. În fața acestor împrejurări, trebuia să rămân de partea lui Dumnezeu și să îl umilesc pe Satana. Soțul meu se temea că, dacă aș fi arestată din nou, acest lucru îi va afecta reputația și că, din cauza asta, îi va fi rușine să se mai întâlnească cu rudele și cu familia, așa că s-a folosit de plăcerile materiale pentru a mă seduce să Îl trădez pe Dumnezeu. Eu nu aveam deloc discernământ și eram ispitită, dorindu-mi chiar să îmi mulțumesc soțul și să urmăresc fericirea familială omenească. Statura mea era cu adevărat atât de mică! M-am gândit cum, înainte de a fi arestată, pentru a mă convinge să îmi abandonez credința în Dumnezeu, soțul meu folosise tot felul de mijloace pentru a mă monitoriza și a mă urmări, ba chiar intenționase să îmi ardă cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu! Am văzut că soțul meu nu era cu adevărat bun cu mine; îmi oferea aceste beneficii materiale doar pentru a mă convinge să îmi abandonez credința. Nu puteam să mă las prinsă în complotul perfid al Satanei. Așa că i-am spus soțului meu: „Omul este creat de Dumnezeu și este absolut firesc și justificat să ne închinăm Lui.” Soțul meu mi-a răspuns disprețuitor: „Ideea că omul este creat de Dumnezeu vine din Biblie, care a fost scrisă chiar de către om, dar tu tot o crezi. Chiar ești naivă!” Auzindu-i cuvintele, mi-am dat seama că opiniile noastre contradictorii despre credința în Dumnezeu erau ireconciliabile. Mergeam pe două căi diferite și, mai devreme sau mai târziu, căsnicia noastră avea să se sfârșească. La acest gând, inima mi-a fost cuprinsă de durere și m-am gândit: „Chiar am trecut prin multe în timpul căsniciei noastre. La început, loialitatea de neclintit a soțului meu m-a ajutat să trec prin cel mai dificil moment din viața mea. Dacă pierd această căsnicie, cum voi continua să trăiesc în viitor?” Mă simțeam în continuare oarecum îndatorată față de soțul și de copilul meu. Dar apoi m-am gândit: „Dumnezeu este sursa vieții omului și a nu-L avea pe Dumnezeu echivalează cu a nu avea viață. Dacă îmi ascult soțul și nu cred în Dumnezeu, nu mănânc și nu beau cuvintele Lui, atunci voi fi abandonat mântuirea lui Dumnezeu și voi fi continuat să trăiesc sub puterea Satanei. Atunci nu voi trăi ca un cadavru umblător? Nu îmi pot abandona credința în Dumnezeu!” Așa că m-am rugat lui Dumnezeu și I-am cerut să mă îndrume să merg pe calea ce se așternea în fața mea.

După aceea, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Influențe dăunătoare, pe care mii de ani de «spirit înalt al naționalismului» le-au lăsat adânc în inima omului, precum și gândirea feudală, prin care oamenii sunt legați și înlănțuiți, fără un dram de libertate, fără nicio voință de a aspira sau a persevera, nicio dorință de a face progrese, rămânând, în schimb, negativ și regresiv, înrădăcinat într-o mentalitate de sclav, și așa mai departe – acești factori obiectivi au conferit o distribuție urâtă și o mizerie permanentă a concepției ideologice, idealurilor, moralității și firii umanității. Oamenii, s-ar părea, trăiesc într-o lume întunecată a terorismului pe care niciunul dintre ei nu caută să o depășească și, niciunul dintre ei nu se gândește să avanseze spre o lume ideală; mai degrabă, ei sunt mulțumiți cu soarta lor în viață, să-și petreacă zilele născând și crescând copiii, străduindu-se, transpirând, făcându-și treburile casnice, visând la o familie confortabilă și fericită, la afecțiune conjugală, la copii ascultători, la bucurie în anii lor de amurg, în timp ce-și trăiesc, în pace, viețile… Timp de zeci, mii, zeci de mii de ani până acum, oamenii și-au risipit timpul, în acest fel, fără ca nimeni să-și creeze o viață desăvârșită. Toți intenționează doar să se ucidă reciproc în această lume întunecată, în cursa pentru faimă și avere, și să se provoace unul pe celălalt. Cine a căutat vreodată intențiile lui Dumnezeu? A fost cineva vreodată atent la lucrarea lui Dumnezeu? Toate părțile umanității, ocupate de influența întunericului, au devenit, de mult timp, natură umană și, astfel, este destul de dificil de îndeplinit lucrarea lui Dumnezeu, iar oamenii au chiar mai puțină inimă pentru a acorda atenție la ceea ce Dumnezeu le-a încredințat astăzi” [Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Lucrarea și intrarea (3)”]. Din ceea ce expuneau cuvintele lui Dumnezeu, am descoperit cauza principală a suferinței mele. Pentru că eram înrobită și îngrădită de noțiuni tradiționale precum „Odată ce un bărbat și o femeie sunt căsătoriți, legătura lor amoroasă este profundă”, „ținându-se de mână și îmbătrânind împreună” și „să fii o soţie bună şi o mamă iubitoare”, credeam că fericirea însemna să am o căsnicie iubitoare, pietate filială și o viață tihnită. Când am văzut că soțul meu refuza să creadă în Dumnezeu și chiar era împotriva mea și mă persecuta, certându-se încontinuu cu mine pe această temă, m-am temut că dragostea noastră se va destrăma și că vom pierde această căsnicie frumoasă a noastră, așa că voiam să fac tot ce îmi stătea în putință pentru a o păstra. Dar înainte să cred în Dumnezeu, deși soțul meu era bun cu mine și deși familia noastră era destul de unită, iar căsnicia noastră era armonioasă la suprafață, în fiecare zi, existau doar acele chestiuni casnice mărunte care îmi creau adesea un sentiment de gol în interior. De fapt, aceea nu era fericire adevărată. Acum, chiar dacă păstram familia noastră și trupul meu era mulțumit, pentru că soțul meu nu credea în Dumnezeu, urmând calea unei persoane din lume, păream a fi uniți, dar inimile noastre erau divizate; nu vorbeam aceeași limbă, ce să mai pomenim de fericire! Uitându-mă la familiile pe care le cunoșteam, multe dintre ele păreau fericite și binecuvântate la suprafață, dar nu se puteau elibera de golul din interiorul lor. De exemplu, aveam o colegă care, deși avea o mașină, o casă și o fiică frumoasă, o viață materială aparent confortabilă și o căsnicie bună, nu era deloc fericită și, de multe ori, își făcea griji că soțul ei avea o aventură atunci când pleca de acasă în interes de serviciu. Pentru a-și menține aspectul tânăr, dedica foarte mult timp întreținerii sănătății și frumuseții ei, ba chiar își urmărea soțul. Mi se plângea adesea că viața ei era epuizantă. Acest lucru m-a făcut să îmi dau seama că, indiferent cât de mult s-ar bucura oamenii de viețile lor materiale, ele nu puteau umple golul din inimile lor și că, indiferent cât de armonioasă ar fi familia lor, aceasta nu le poate împlini nevoile spirituale. Dacă oamenii nu cred în Dumnezeu, de oricât de multe plăceri lumești s-ar bucura, totul este temporar. Când marile catastrofe se vor abate asupra noastră, acei oameni nu vor avea protecția lui Dumnezeu și vor pieri cu toții. Dacă alegeam să urmez calea unui non-credincios, abandonându-mi credința în Dumnezeu pentru a urmări iubirea matrimonială și fericirea familială și pentru a mă bucura de plăceri lumești trecătoare, în final, aveam să fiu victima dezastrului și să fiu pedepsită. Omul este creat de Dumnezeu și viața sa va putea avea valoare și sens doar dacă se întoarce la Creator și își asumă datoria. Petru, de exemplu, a auzit chemarea Domnului Isus și s-a lepădat de tot pentru a-L urma. În final, a dobândit o înțelegere adevărată a lui Dumnezeu și a primit desăvârșirea și binecuvântările lui Dumnezeu. Viața lui a fost cea mai valoroasă și cea mai însemnată dintre toate. Pe mai departe, trebuia să urmăresc cum se cuvine adevărul și să trăiesc o viață cu sens. Mai târziu, din cauza restructurărilor de la compania mea, am fost alocată să lucrez în vânzări, ceea ce însemna că nu trebuia să îmi petrec toată ziua la birou și că îmi puteam face datoria în timpul zilei. Mi-am dat seama că Acesta era Dumnezeu care îmi arăta calea.

În decembrie 2012, am fost arestată din nou în timp ce predicam Evanghelia și am petrecut cincisprezece zile la închisoare. Când am ajuns acasă, soțul meu mi-a spus cu un glas deznădăjduit: „Știi, acum ai cazier. De data asta, am încercat să apelez la cunoștințele mele și i-am spus căpitanului de la Biroul de Protecție să nu îți înregistreze dosarul, dar răspunsul lui a fost: «Cazurile credincioșilor în Dumnezeu Atotputernic sunt grave! Avem ordin de la autoritățile centrale; nu va conta nicio intervenție!» Copilul nostru nu va putea lucra ca funcționar public sau să se înroleze în armată în viitor. Acum ai implicat toată familia; gândește-te cum mi-ai afectat reputația!” Auzindu-i cuvintele, am fost indignată, gândindu-mă: „Să crezi în Dumnezeu nici măcar nu e o infracțiune. De ce trebuie să însemne asta că întreaga mea familie va avea probleme? PCC este cu adevărat atât de detestabil!” Soțul meu a continuat, spunând: „Nu mai vreau să stau ca pe jar tot timpul în felul acesta. Ai două opțiuni: fie îți abandonezi credința în Dumnezeu și continui această viață cu mine, fie divorțăm, ne vedem fiecare de drum și nu ne băgăm nasul în treburile celuilalt. Îți dau câteva zile să te gândești. Decizia îți aparține!” Când l-am auzit pe soțul meu menționând divorțul, am simțit că o să mi se frângă inima. M-am gândit: „Copilul nostru este încă atât de mic; ce se va întâmpla cu el după divorț?” Pentru a înrăutăți lucrurile, nu puteam interacționa cu frații și surorile pentru că tocmai fusesem eliberată și siguranța mea era în pericol. Mă simțeam extrem de singură și de neputincioasă și îmi lipseau zilele pe care le petreceam cu frații și surorile. În acea perioadă, soțul meu ajungea acasă târziu în fiecare seară și era adesea beat turtă. Deși locuiam în continuare sub același acoperiș, eram înstrăinați unul față de altul, iar căldura care existase cândva în casa noastră devenise acum doar o amintire. Eram nefericită, iar ura mea față de PCC a crescut și mai mult. Zvonurile inventate de ei erau cele care îmi aduseseră familia în situația aceasta. M-am gândit la două fragmente din cuvintele lui Dumnezeu: „Strămoși ai celor din antichitate? Lideri iubiți? Cu toții I se opun lui Dumnezeu! Amestecul lor a lăsat totul sub ceruri într-o stare de întuneric și haos! Libertate religioasă? Drepturile și interesele legitime ale cetățenilor? Toate sunt trucuri pentru acoperirea răului!” [Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Lucrarea și intrarea (8)”]. „Urâți cu adevărat marele balaur roșu? Îl urâți cu adevărat, sincer? De ce v-am întrebat de atâtea ori? De ce vă pun această întrebare din nou și din nou? Ce imagine a marelui balaur roșu există în inimile voastre? A fost într-adevăr eliminată? Cu adevărat nu-l considerați a fi tatăl vostru? Toți oamenii ar trebui să perceapă intenția Mea din întrebările Mele. Nu este de a provoca mânia oamenilor, nici de a instiga răzvrătirea printre oameni și nici ca omul să-și găsească propria ieșire, ci de a permite tuturor oamenilor să se elibereze de robia marelui balaur roșu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers”, Capitolul 28). În lumina cuvintelor lui Dumnezeu, am văzut limpede că PCC este un diavol care Îl urăște pe Dumnezeu și I se împotrivește. Arborează drapelul „libertății religioase” în timp ce îi arestează și îi persecută pe credincioșii în Dumnezeu de peste tot. Folosește tot felul de zvonuri nefondate pentru a induce oamenii în eroare, făcându-i să creadă în cuvintele sale diavolești și să I se și împotrivească lui Dumnezeu. M-am gândit la atât de mulți frați și la atât de multe surori care fuseseră arestați și persecutați de PCC și forțați să plece de acasă, dar și la atât de multe familii armonioase care fuseseră destrămate de zvonurile sale nefondate și de înșelătoriile sale. Cu toate acestea, PCC dă în continuare vina pe victime, spunând că credincioșii în Dumnezeu nu vor să stea alături de familiile lor. Ce tâlhar care strigă: „Opriți hoțul!” Să văd limpede esența ticăloasă și urâtă a PCC-ului mi-a întărit hotărârea de a urmări adevărul și de a-L urma pe Dumnezeu până la final. Indiferent cum mă persecuta PCC-ul, am decis că Îl voi urma pe Dumnezeu!

Noaptea, stăteam singură pe balcon, gândindu-mă la perioada în care crezusem în Dumnezeu. Mă bucurasem de atât de mult din harul lui Dumnezeu, dar și de udarea și aprovizionarea cu vorbele lui Dumnezeu, înțelesesem unele adevăruri și găsisem sprijin pentru inima mea. Știam că doar dacă credeam în Dumnezeu și Îl urmam, viața mea ar avea valoare, dar când mă gândeam că această căsnicie a mea dobândită cu greu avea să se destrame în felul acesta, simțeam în continuare o oarecare ezitare în inima mea. Așadar, m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, vreau să Te urmez, dar nu pot renunța la familia mea. Te rog, dă-mi credință și putere să mă eliberez de aceste constrângeri trupești.” După aceea, m-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu: „Viața omenirii este dată de Dumnezeu; [...] tot ceea ce are este dat de Dumnezeu și lui Dumnezeu ar trebui să-I mulțumească” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin recunoașterea propriilor păreri nechibzuite se poate obține cu adevărat o transformare”). Îmi văzusem întotdeauna soțul ca pe binefăcătorul meu, considerând că el era cel care îmi dăduse curajul să trăiesc în continuare și îmi oferise o căsnicie frumoasă, în așa măsură încât, chiar și atunci când m-a persecutat și mi s-a împotrivit după ce am început să cred în Dumnezeu, nu l-am urât. Când nu îmi făceam datoria, încercam chiar să îmi fac timp să îi gătesc o mâncare bună, dorind să mă revanșez față de el. Cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să înțeleg că tot ce aveam îmi fusese dat de Dumnezeu și că această căsnicie venea tot din suveranitatea și poruncirea lui Dumnezeu. Cel căruia trebuia să Îi mulțumesc era Dumnezeu! Gândindu-mă la acest lucru, m-am simțit mult mai relaxată, iar povara care îmi apăsase inima ani întregi a dispărut în sfârșit. I-am mulțumit lui Dumnezeu din adâncul inimii mele!

După aceea, am citit un alt fragment din cuvintele lui Dumnezeu și am dobândit un oarecare discernământ privind esența soțului meu. Dumnezeu Atotputernic spune: „Cine nu Îl recunoaște pe Dumnezeu este un dușman; adică, oricine nu Îl recunoaște pe Dumnezeul întrupat – indiferent dacă se află în acest curent sau în afara lui – este un antihrist! Cine este Satana, cine sunt demonii și cine sunt dușmanii lui Dumnezeu, dacă nu cei ce se împotrivesc și care nu cred în Dumnezeu? Nu sunt ei acei oameni care sunt răzvrătiți împotriva lui Dumnezeu? Nu sunt aceia care pretind că au credință și, totuși, sunt lipsiți de adevăr? Nu sunt ei aceia care doar caută să obțină binecuvântări, în timp ce nu sunt în stare să fie martori pentru Dumnezeu? Tu tot te amesteci cu acei demoni astăzi și îi tratezi cu conștiință și iubire, dar, în cazul acesta, nu ai intenții bune față de Satana? Nu complotezi cu demonii? Dacă oamenii au ajuns până în acest punct și sunt încă incapabili să distingă între bine și rău și continuă orbește să fie iubitori și miloși fără nicio dorință de a căuta intențiile lui Dumnezeu și fără a fi capabili în vreun fel de a considera intențiile lui Dumnezeu ca pe ale lor, atunci sfârșiturile lor vor fi cu atât mai jalnice. Cine nu crede în Dumnezeul întrupat este un dușman al lui Dumnezeu. Dacă tu poți să acorzi importanță conștiinței și iubirii față de un dușman, nu îți lipsește un simț al dreptății? Dacă tu ești compatibil cu aceia pe care Eu îi detest și îi dezaprob, și tot îi iubești sau ai sentimente personale față de ei, atunci nu ești tu răzvrătit? Nu te împotrivești intenționat lui Dumnezeu? Chiar deține o astfel de persoană adevărul? Dacă oamenii acordă importanță conștiinței față de dușmani, iubirii pentru demoni și îndurării față de Satana, atunci nu întrerup ei în mod intenționat lucrarea lui Dumnezeu? […] Criteriul după care omul judecă alți oameni se bazează pe comportamentul lor; cei al căror comportament este bun sunt persoane drepte și cei al căror comportament este abominabil sunt răi. Criteriul după care Dumnezeu judecă oamenii se bazează pe capacitatea esenței lor de a se supune sau nu Lui; o persoană care se supune lui Dumnezeu este o persoană dreaptă, în vreme ce una care nu I se supune este un dușman și o persoană rea, indiferent dacă comportamentul acesteia este bun sau rău și indiferent dacă vorbele sale sunt corecte sau incorecte” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu și omul vor intra în odihnă împreună”). Dumnezeu expunea că aceia care nu Îl acceptă sunt diavoli și satane; că sunt dușmanii lui Dumnezeu. Dumnezeu se uită la esența oamenilor, iar eu mă uitasem doar la aspectul lor exterior. Am văzut că soțul meu gestiona totul bine, atât în casă, cât și în afara ei, că era bun cu familia și cu prietenii lui, că le dădea o mână de ajutor oamenilor când aveau nevoie și că nu mi-a întors spatele nici după ce am devenit incapabilă să fac copii, așa că m-am gândit că era o persoană bună, cum rar găsești în lumea asta. Cu toate acestea, după ce a aflat despre credința mea în Dumnezeu, a fost expusă latura lui fioroasă; era ca și când devenise o altă persoană. Pentru a mă convinge să îmi abandonez credința, a recurs la tot felul de mijloace pentru a mă intimida și a mă seduce, constrângându-mă chiar cu amenințarea divorțului. Am văzut că esența soțului meu era cea a unui diavol care ura adevărul și pe Dumnezeu. Mi-am dat seama și că soțul meu fusese bun cu mine în trecut doar pentru că eram dispusă să mă consum pentru familia noastră fără să mă plâng și ascultam orice-mi spunea, ceea ce îi satisfăcea vanitatea de macho. După ce L-am găsit pe Dumnezeu, am înțeles unele adevăruri și mi-am dezvoltat propriile idei, iar când am refuzat să îl ascult și să renunț la credința mea, a început să mă persecute și să mi se opună. Când arestarea mea i-a afectat reputația și interesele, m-a amenințat că va divorța de mine. De fapt, nu era bun cu mine deloc, ceea ce m-a învățat că iubirea adevărată nu există între oameni și că totul se rezumă la interese și tranzacții. M-am gândit la cuvintele lui Dumnezeu: „Credincioșii și non-credincioșii nu sunt compatibili; mai degrabă, sunt opuși unii altora” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu și omul vor intra în odihnă împreună”). Mi-am dat seama că, pe această cale a credinței în Dumnezeu, eram predestinată să mă despart de soțul meu. Chiar dacă încercam să rămânem împreună, nu am fi fost fericiți și asta mi-ar fi afectat credința în Dumnezeu și îndeplinirea datoriei mele. Nu puteam face compromisuri când venea vorba de credința mea în Dumnezeu. După aceea, soțul meu m-a întrebat dacă luasem o decizie, iar eu i-am răspuns: „Aleg să cred în Dumnezeu.” Auzind acest lucru, soțul meu a dat din cap și a spus disperat: „Chiar mi-am epuizat toate opțiunile; pur și simplu nu pot concura cu Dumnezeul tău. Îți doresc toate cele bune.” În inima mea, i-am mulțumit în tăcere lui Dumnezeu. După aceea, ne-am ocupat rapid de procedurile de divorț. În momentul în care am ieșit din Oficiul de Stare Civilă, am răsuflat adânc, ușurată. Din ziua aceea, am putut în sfârșit să cred neîngrădită în Dumnezeu.

Această experiență m-a ajutat să îmi văd adevărata statură și m-a făcut să înțeleg că doar cuvintele lui Dumnezeu pot schimba și mântui oamenii. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că m-a desprins de familia mea, eliberându-mă din această strânsoare, pentru ca eu să mă pot consuma în întregime pentru El, să urmăresc adevărul și să îmi fac datoria de ființă creată.