de Li Xinzhu, China

De când mă știu, l-am văzut adesea pe tatăl meu pierzându-și cumpătul și descărcându-și nervii pe mama. Pe măsură ce am crescut, mama mi s-a plâns adesea de căsnicia ei nefericită. Mi-a spus că, de când era împreună cu tatăl meu, dusese mereu lipsă de mâncare și de haine, că nu fusese niciodată fericită cu el și că acesta își pierdea adesea cumpătul față de ea. Ea îmi spunea adesea: „Ca să fie fericită toată viața, o femeie trebuie să se mărite cu un soț care se poartă frumos cu ea.” Eu mă gândeam: „Mama mea a trecut ea însăși prin astfel de lucruri, deci trebuie să fie așa cum zice ea. Indiferent ce se întâmplă, nu pot ajunge ca ea. Trebuie să îmi găsesc un soț care să se poarte bine cu mine.” Mai târziu, mi s-a împlinit dorința și mi-am găsit un soț liniștit, care se purta frumos cu mine. După ce ne-am căsătorit, soțul meu era mereu de acord cu mine în toate și niciodată nu ridica tonul la mine. De fiecare dată când venea acasă de la serviciu și nu mă vedea, mă suna să întrebe unde eram și se grăbea să vină cu motocicleta să mă ia. De asemenea, avea mare grijă de mine în viața de zi cu zi, întrebându-mă ori de câte ori mă vedea supărată: „Ce s-a întâmplat? Te supără ceva?” Eram foarte fericită că îmi găsisem un soț atât de iubitor și grijuliu și trăiam cu un sentiment de mulțumire.

În 2004, am acceptat lucrarea nouă a lui Dumnezeu și i-am predicat soțului meu Evanghelia. El nu a acceptat-o, dar nici nu s-a opus credinței mele. Dar mai târziu, soțul meu a început să creadă zvonurile nefondate fabricate de PCC despre Biserica lui Dumnezeu Atotputernic, iar de atunci, a început să mă împiedice să cred în Dumnezeu. De asemenea, se plângea adesea de faptul că mergeam la adunări. Într-o zi, după ce s-a întors acasă de la serviciu, mi-a spus pe un ton grav: „Scrie pe internet că credința în Dumnezeu este împotriva PCC și că guvernul nu o permite. Nu ai voie să mai crezi în Dumnezeu!” Când i-am văzut expresia nemulțumită de pe chip, am înțeles că fusese indus în eroare de zvonurile nefondate răspândite de PCC. I-am spus că aceste lucruri sunt doar minciuni și calomnii, dar nu a vrut să mă asculte deloc. Într-o seară, de îndată ce a ajuns acasă, soțul meu m-a întrebat: „Iar ai fost la adunare azi?” Am răspuns: „Da.” Atunci, el a strigat la mine: „Ți-am spus să nu mai crezi în Dumnezeu, dar nu m-ai ascultat! Azi, în drum spre casă, am văzut cum o arestau pe o învățătoare deoarece credea în Dumnezeu. Cine știe câți ani de închisoare va primi! Dacă o tot ții cu credința asta a ta, mai devreme sau mai târziu vei fi arestată și tu. Iar atunci, eu și copiii vom fi târâți și noi în asta și îți vei fi distrus familia!” Spunând asta, și-a ridicat pantoful și, fără un cuvânt, a început să mă lovească peste cap, blestemând în timp ce mă lovea: „Ți-am spus să mă asculți, dar tu pur și simplu n-ai vrut! O să te omor!” Am crezut că mă va lovi doar de câteva ori pentru a-și descărca furia, dar m-a lovit foarte tare. Capul mi se învârtea de la lovituri, iar el nu părea că se va opri. Nu m-aș fi gândit niciodată că, după atâția ani împreună, ar putea fi atât de nemilos! Apoi soțul meu le-a spus copiilor: „Mergeți și vorbiți cu mama voastră, faceți-o să spună că nu va mai crede în Dumnezeu de acum încolo. Dacă nu zice asta, azi o omor în bătaie!” Fiica mea a început să plângă și să mă implore. M-am simțit slabă când mi-am văzut copiii plângând. M-am gândit: „Poate că pentru moment ar trebui să-i spun soțului meu că nu voi mai crede. Dacă continui să mă încăpățânez așa, iar el se înfurie și mai tare și divorțează de mine, familia asta va fi terminată.” Dar apoi m-am gândit: „Indiferent ce se întâmplă, nu pot tăgădui numele lui Dumnezeu. A spune că nu voi mai crede în Dumnezeu ar însemna să-L trădez, nu pot spune asta.” Așa că m-am rugat în continuare lui Dumnezeu, cerându-I să îmi dea înțelepciune și credință. Apoi m-am gândit la un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „În fiecare stadiu al lucrării pe care Dumnezeu o face asupra oamenilor, la exterior pare că sunt interacțiuni între oameni, ca și cum s-ar fi născut din aranjamente sau tulburări umane. Dar, în spatele scenei, fiecare etapă a lucrării și tot ceea ce se întâmplă reprezintă un pariu făcut de Satana în fața lui Dumnezeu și cere oamenilor să rămână fermi în mărturia lor față de Dumnezeu. Luați ca exemplu pe Iov, când a fost încercat: în spatele scenei, Satana făcea un pariu cu Dumnezeu și ceea ce i s-a întâmplat lui Iov au fost faptele și tulburarea oamenilor. În spatele fiecărui pas al lucrării pe care Dumnezeu o face în voi este pariul Satanei cu Dumnezeu – în spatele acestui tot este o luptă” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Numai iubirea față de Dumnezeu este credința adevărată în Dumnezeu”). Luminarea cuvintelor lui Dumnezeu m-a ajutat să înțeleg că, deși părea că soțul meu mă persecută, în realitate, în spatele acestei situații se aflau uneltirile Satanei. Satana voia ca eu să Îl tăgăduiesc pe Dumnezeu și să Îl trădez. Nu puteam să spun că nu voi mai crede în Dumnezeu doar de teama mâniei soțului meu; trebuia să rămân fermă în mărturia mea. După aceea, indiferent cât de mult m-au implorat copiii, n-am spus nimic. Exasperat, soțul meu a strigat: „Din moment ce mama voastră nu zice nimic, eu divorțez de ea în seara asta și o izgonesc. E ultima zi în care stă în casa noastră!” Am fost complet șocată. Nu-mi imaginasem niciodată că ar vrea cu adevărat să divorțeze. Fusesem alături de el atâția ani, trup și suflet, dar, din niciun alt motiv decât credința mea, voia să divorțeze și chiar să plec imediat de acasă. Cum putea fi acesta soțul alături de care trăisem mai bine de zece ani? Inima îmi era frântă. Mă întrebam: „Dacă divorțăm, cum voi supraviețui pe cont propriu, neajutorată și singură?” Îmi simțeam inima sfâșiată, iar lacrimile îmi curgeau șuvoi. Mă gândeam că oamenii sunt creați de Dumnezeu, că Dumnezeu ne-a dat suflare de viață și ne-a oferit tot ce ne este necesar, așa că este absolut firesc și justificat ca oamenii să se închine lui Dumnezeu. Simțeam că nu pot înceta să cred în Dumnezeu, indiferent de situație. Atunci, fiica mea i-a spus tatălui ei: „Dacă voi doi divorțați, eu și fratele meu vrem să stăm cu mama, nu cu tine.” Abia atunci s-a potolit soțul meu și a abandonat subiectul divorțului. Mai târziu, persecuția PCC s-a intensificat, iar pe străzi erau afișate tot felul de erezii și de falsuri care calomniau și discreditau Biserica lui Dumnezeu Atotputernic. Persecuția soțului meu împotriva mea s-a înrăutățit și ea. În fiecare zi, după serviciu, mă chestiona, întrebându-mă dacă mai cred în Dumnezeu, și își ieșea din fire în fața mea pentru cel mai mic lucru. Eram foarte mâhnită să îl văd astfel. Deși credeam în Dumnezeu și îmi făceam datoria, tot mă ocupam de toate treburile casnice și de cele agricole și aveam grijă și de copii. Nu avea de ce să mă persecute așa. Dar apoi m-am gândit: „Dacă nu ar fi fost persecuția PCC și zvonurile nefondate, probabil că nu m-ar trata așa. A fost indus în eroare de PCC. Dacă nu îndur, vom ajunge inevitabil la divorț.” Ca să păstrez întreagă familia noastră și să nu las căsnicia să se destrame, indiferent cât mă persecuta soțul meu, eu înduram în tăcere, chiar luând inițiativa de a avea grijă de el și de a-i găti mâncare bună. Uneori, acest lucru mă făcea să întârzii la datoria mea.

Mai târziu, am fost aleasă predicatoare și am devenit responsabilă pentru mai multe biserici. Unele dintre biserici erau departe de casă, așa că nu aș fi putut veni acasă în fiecare zi, iar acest lucru m-a îngrijorat puțin. Soțul meu avea o aventură la acea vreme și mi-a spus de mai multe ori, după ce s-a întors acasă de la o băută, că o femeie i se destăinuise și dorea să întemeieze o familie cu el. Mă temeam că, fiind departe de casă și neputând să revin acasă cu ușurință, asta mă va îndepărta de soțul meu, iar el cu siguranță va divorța de mine. Dacă s-ar fi întâmplat asta, familia noastră s-ar fi destrămat. Dar apoi m-am gândit că această datorie venise de la Dumnezeu și că nu puteam să-mi refuz datoria doar pentru a menține armonia în familie. Așa că am acceptat-o. Pe atunci, mă întorceam acasă pentru câteva zile cam o dată la două săptămâni, făceam toată munca din casă și de la fermă, sperând că, prin aceste eforturi, voi reuși să păstrez dragostea soțului meu. Chiar dacă știam că are o aventură, nu l-am abordat niciodată în legătură cu asta, deoarece eram îngrozită că asta ar putea duce într-adevăr la divorț. Problema aceasta mă frământa adesea și eram distrasă chiar și când îmi făceam datoria. Adesea, nu făceam decât să lucrez mecanic. Într-o biserică era un conducător fals care ar fi trebuit să fie demis imediat, dar m-am gândit că alegerea unui nou conducător după demitere ar dura ceva, așa că am amânat demiterea pentru a-mi elibera timp să merg acasă. Acest lucru a cauzat întârzieri în lucrarea bisericii. Altă dată, conducătorul superior mi-a cerut să ajut o biserică să se ocupe de un antihrist. Pe atunci, unii frați și unele surori nu puteau discerne acest antihrist, așa că trebuia să am de îndată părtășie cu ei despre adevăruri referitoare la discernământ. M-am gândit: „Pentru ca frații și surorile să dobândească discernământ față de acest antihrist, ar putea fi nevoie de o jumătate de lună de părtășie, și tot nu există nicio garanție a rezultatelor. Atunci când voi putea să merg acasă?” Așa că i-am spus conducătorului: „Acest antihrist e prea viclean și are metode sofisticate de a înșela oamenii. Nu va fi ușor ca frații și surorile să dobândească discernământ în privința lui și nu pot nici eu să mă ocup de el. Oare n-ați putea găsi pe altcineva care să se ocupe de asta?” Conducătorul a văzut că nu sunt dispusă să cooperez și a trebuit să găsească o altă soră care să se ocupe de asta. Însă, din cauza lipsei de discernământ a acelei surori, progresul în tratarea acestui antihrist a fost lent, ceea ce a făcut ca acest antihrist să rămână în biserică, inducându-i în eroare și manipulându-i pe aleșii lui Dumnezeu timp de peste două luni. Toată lucrarea bisericii s-a împotmolit. Mai târziu, din cauza iresponsabilității mele în privința datoriei mele și pentru că provocasem întârzieri grave în lucrarea bisericii, am fost demisă. La o adunare, o soră mi-a spus: „Având în vedere comportamentul tău, ar trebui să fii izolată ca să reflectezi.” Cuvintele ei mi-au străpuns inima. De multe ori mă întorceam acasă pentru a-mi întreține căsnicia, amânând lucrarea la biserică. Am comis cu adevărat o faptă rea și ar trebui să fiu izolată pentru a reflecta. Mi-am amintit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Felul în care tratezi însărcinările date de Dumnezeu este extrem de important și este o chestiune foarte serioasă. Dacă nu poți duce la bun sfârșit ceea ce a încredințat Dumnezeu oamenilor, atunci nu ești vrednic de a trăi în prezența lui Dumnezeu și ar trebui să fii pedepsit. Este perfect natural și justificat faptul că oamenii ar trebui să ducă la bun sfârșit orice însărcinări le încredințează Dumnezeu. Aceasta este responsabilitatea supremă a omului și este la fel de importantă ca propria viață. Dacă nu iei în serios însărcinările de la Dumnezeu, atunci Îl trădezi în modul cel mai cumplit. Făcând asta, ești mai jalnic decât Iuda și ar trebui să fii blestemat” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să cunoști natura omului”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să tremur de frică. Am simțit mânia lui Dumnezeu, ca și cum aș fi fost condamnată de El. Frații și surorile mă aleseseră predicatoare. Intenția lui Dumnezeu a fost ca eu să îi conduc pe frați și pe surori să mănânce și să bea cuvintele Sale și să pătrundă adevărul; și, de asemenea, să îi protejez pe frați și pe surori ca să nu fie tulburați și induși în eroare de falși conducători și de antihriști. Dar mie nu-mi stătea deloc gândul la datoria mea. Mi-am pus căsnicia și familia mai presus de orice, mergând adesea acasă pentru a-mi păstra relația cu soțul meu. Știam că există un fals conducător în biserică, dar nu l-am demis la timp. În ceea ce privește antihristul care a fost dezvăluit, de asemenea, nu am fost dispusă să petrec timp ca să am părtășie cu frații și cu surorile despre discernământ. Ba chiar mi-am găsit scuze, spunând că acest antihrist era prea viclean ca să mă pot ocupa de el, și m-am eschivat de la datorie. Acest lucru i-a permis antihristului să inducă în eroare frații și surorile din biserică. De dragul căsniciei și al familiei mele, am tratat o lucrare atât de importantă, adică selectarea conducătorilor și a lucrătorilor, demiterea conducătorilor falși și tratarea antihriștilor, cu ireverență și cu indiferență. Acest lucru a afectat lucrarea bisericii și a cauzat pierderi în viețile fraților și ale surorilor. Fusesem atât de egoistă și de detestabilă! În ce fel mă comportam eu ca o persoană cu umanitate? Așa că am venit în fața lui Dumnezeu și m-am rugat, mărturisindu-mi păcatele: „O, Dumnezeule, în goana mea după fericirea conjugală, nu mi-am făcut bine datoria și am comis fărădelegi. După firea Ta dreaptă, merit să fiu pedepsită. Dar Tu nu m-ai tratat conform fărădelegilor mele, ci mi-ai dat totuși o șansă de a-mi face datoria. De acum înainte, sunt dispusă să îmi abordez datoria cu o inimă cu frică de Tine.”

După o vreme, soțul meu a auzit că mai mulți credincioși fuseseră arestați, așa că persecuția lui împotriva mea s-a intensificat. Odată, ca să mă împiedice să cred în Dumnezeu, mi-a ars toate hainele. Eram furioasă. Mai târziu, poliția a venit la mine acasă pentru a mă aresta sub acuzația de predicare ilegală, dar eu nu eram acasă în acel moment și am reușit să evit dezastrul. Din această cauză, nu am mai îndrăznit să merg acasă timp de cinci luni. Soțul meu mi-a sunat rudele, încercând să mă găsească, și, ca să mă preseze să mă întorc acasă, mi-a reclamat chiar și verișoara, care și ea credea în Dumnezeu. Am fost șocată să aflu asta. Nu am crezut niciodată că soțul meu ar face așa ceva. Am simțit că e cu adevărat îngrozitor și răuvoitor. Dacă era dispus să o denunțe pe verișoara mea, m-ar fi denunțat și pe mine? M-am gândit la sacrificiile pe care le făcusem pentru a menține căsnicia noastră și am simțit că nu meritase. Dar când mă gândeam că nu mă pot întoarce acasă și că familia noastră se va destrăma în felul acesta, că va dispărea căsnicia fericită pentru care luptasem mereu, tot mai simțeam multă durere. Am venit în fața lui Dumnezeu în rugăciune, sperând că El mă va scoate din această stare greșită.

După aceea, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Oamenii căsătoriți privesc mereu căsătoria ca pe un eveniment major în viață și pun mare accent pe căsătorie. Prin urmare, încredințează vieții lor conjugale toată fericirea din viața lor, crezând că urmărirea fericirii conjugale este singurul obiectiv de atins în această viață. De aceea, mulți oameni depun un mare efort, plătesc un preț ridicat și fac sacrificii mari de dragul fericirii conjugale. […] Sunt chiar unii oameni care, după ce au început să creadă în Dumnezeu, își acceptă datoria și însărcinarea dată lor de casa lui Dumnezeu, dar pentru a întreține fericirea și satisfacția în căsnicia lor, nu se ridică deloc la standardele necesare când vine vorba de îndeplinirea datoriei lor. Inițial, ar fi trebuit să meargă într-un loc îndepărtat pentru a predica Evanghelia, întorcându-se acasă o dată pe săptămână sau chiar mai rar, sau ar fi putut să plece de acasă și să-și îndeplinească datoria cu normă întreagă, în conformitate cu diversele lor calibre și condiții, dar se tem că partenera lor va fi nemulțumită de ei, că nu va fi fericită căsnicia lor sau că-și vor pierde de tot căsnicia și, de dragul întreținerii fericirii lor conjugale, renunță la mult timp pe care ar trebui să-l petreacă îndeplinindu-și datoria. În special când își aud partenera plângându-se, părând nemulțumită sau văitându-se, devin și mai precauți cu întreținerea căsniciei lor. Fac tot ce pot pentru a-și satisface partenera și muncesc din greu pentru a aduce fericire în căsnicia lor, ca aceasta să nu se destrame. Bineînțeles, chiar mai grav este faptul că unii oameni refuză chemarea casei lui Dumnezeu și refuză să-și îndeplinească datoria, pentru a-și menține fericirea conjugală. Când ar trebui să plece de acasă pentru a-și îndeplini datoria, fiindcă nu suportă să se despartă de consoarta lor sau fiindcă părinții acesteia se opun credinței lor în Dumnezeu și ideii ca ei să-și abandoneze slujba și să plece de acasă pentru a-și îndeplini datoria, fac compromisuri și-și abandonează datoria, alegând, în schimb, să-și întrețină fericirea conjugală și integritatea căsniciei lor. Pentru a-și întreține fericirea conjugală și integritatea căsniciei lor și pentru a împiedica destrămarea și încheierea căsniciei lor, aleg doar să își îndeplinească responsabilitățile și obligațiile în viața conjugală și să abandoneze misiunea unei ființe create” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (10)”]. Cuvintele lui Dumnezeu au expus starea mea. Încă din copilărie fusesem influențată de valorile familiale, crezând că fericirea unei femei în viață ține de a avea o căsnicie fericită și un soț care să o iubească. Am considerat eforturile de a avea o căsnicie fericită drept scopul vieții mele. Trăiam după gândurile satanice „Viața este prețioasă, iubirea este și mai prețioasă” și „Fie ca eu să câștig o inimă care să-mi fie fidelă și să nu ne despărțim niciodată până la sfârșitul zilelor noastre”. Am făcut din soțul meu cea mai importantă persoană din viața mea și i-am încredințat fericirea din întreaga mea viață. Înainte de a-L găsi pe Dumnezeu, m-am dedicat în întregime soțului meu și familiei mele, ca să am o căsnicie fericită. După ce L-am găsit pe Dumnezeu, soțul meu, influențat de zvonurile nefondate răspândite de PCC, a început să mă persecute, interzicându-mi să cred în Dumnezeu, și chiar m-a amenințat cu divorțul și a recurs la violență împotriva mea. Ca să nu pierd această căsnicie a noastră, am continuat să îndur în tăcere și să fac compromisuri și, chiar și atunci când mă trata cu răceală și mă lua în râs, am continuat să caut în mod activ să-i fac pe plac, ocupându-mă mai mult timp de gospodărie și neglijând îndatoririle pe care ar fi trebuit să le îndeplinesc. Mai ales când am fost predicatoare, eram clar conștientă că această datorie este crucială și că implică lucrarea mai multor biserici, dar îmi făceam griji că mariajul nostru se va destrăma, așa că mergeam adesea acasă pentru a-mi menține relația cu soțul meu și nu puteam să mă dedic din toată inima îndatoririlor mele. Când au apărut în biserici antihriști și falși conducători, nu am reușit să mă ocup de ei în timp util pentru că încercam să-mi țin familia unită, iar acest lucru a întârziat lucrarea bisericii. Pentru a-mi păstra relația cu soțul meu, pentru a salva căsnicia noastră, mi-am neglijat complet responsabilitățile și îndatoririle și am comis fărădelegi grave. Am înțeles cât fusesem de intransigentă și de egoistă. După reflecție, am ajuns să mă urăsc cu adevărat.

Mai târziu, am citit câteva dintre cuvintele lui Dumnezeu: „Dumnezeu ți-a poruncit să te căsătorești doar ca să poți învăța să-ți îndeplinești responsabilitățile, să înveți să trăiești în pace cu altă persoană și să aveți o viață împreună și ca să experimentezi cum este viața trăită cu partenerul tău și cum să faceți față împreună tuturor lucrurilor cu care vă confruntați, făcându-ți viața mai bogată și mai deosebită. Totuși, El nu te amăgește în legătură cu căsnicia și, bineînțeles, nu te vinde partenerului tău, ca să-i fii sclav. Nu ești sclavul lui și nici el nu este stăpânul tău. Sunteți egali. Ai doar responsabilitățile unei soții sau ale unui soț față de partenerul tău, iar când îndeplinești aceste responsabilități, Dumnezeu te consideră o soție sau un soț mulțumitor. Partenerul tău nu are nimic în plus față de tine, iar tu nu ești mai prejos de el. Dacă tu crezi în Dumnezeu și urmărești adevărul, dacă îți poți face datoria, participi adesea la adunări, citești în rugăciune cuvintele lui Dumnezeu și vii înaintea Lui, acestea sunt lucruri pe care El le acceptă și reprezintă ceea ce ar trebui să facă o ființă creată și viața normală pe care o ființă creată ar trebui să o trăiască. Nu este nimic rușinos la asta și nici nu trebuie să simți că îi datorezi ceva partenerului tău fiindcă trăiești o astfel de viață – nu îi datorezi nimic. Dacă dorești, ai obligația să depui mărturie pentru lucrarea lui Dumnezeu, față de partenerul tău. Însă dacă el nu crede în Dumnezeu și nu urmează aceeași cale ca tine, atunci nu este nevoie și nu ai nicio obligație să îi spui sau să îi explici vreun lucru sau vreo informație despre credința ta sau calea pe care o urmezi, iar el nu are niciun drept să știe despre aceste lucruri. Este responsabilitatea și obligația sa să te susțină, să te încurajeze și să te apere. Dacă nu poate face asta, atunci îi lipsește umanitatea. De ce? Fiindcă tu urmezi calea corectă și tocmai din acest motiv, familia și partenerul tău primesc binecuvântări și se bucură alături de tine de harul lui Dumnezeu. Este corect ca partenerul tău să fie recunoscător pentru asta, în loc să te discrimineze sau să te hărțuiască din cauza credinței tale sau fiindcă suferi persecuții, sau în loc să creadă că ar trebui să faci mai multe treburi gospodărești și alte lucruri, sau că îi datorezi ceva. Nu îi datorezi nimic pe plan emoțional, spiritual sau pe orice alt plan – el îți datorează ție. Datorită credinței tale în Dumnezeu, el se bucură de har și de binecuvântări în plus de la Dumnezeu și dobândește aceste lucruri în mod excepțional. Ce vreau să spun prin «dobândește aceste lucruri în mod excepțional»? Vreau să spun că o astfel de persoană nu merită și nu ar trebui să le dobândească. De ce nu ar trebui să le dobândească? Fiindcă nu Îl urmează și nu Îl recunoaște pe Dumnezeu, prin urmare, se bucură de har datorită credinței tale în Dumnezeu. El beneficiază alături de tine și se bucură de binecuvântări împreună cu tine și este corect ca el să-ți fie recunoscător. […] Cei care nu cred tot nu sunt mulțumiți, ba chiar îi cenzurează și-i hărțuiesc pe cei care cred în Dumnezeu. Persecutarea la care țara și societatea îi supun pe credincioși este deja un dezastru pentru ei și, cu toate acestea, membrii familiilor acestora merg chiar și mai departe și pun și ei presiuni suplimentare. Dacă, în astfel de situații, tu tot crezi că îi dezamăgești și ești dispusă să devii sclava căsniciei tale, asta chiar este ceva ce nu ar trebui să faci. Nu-ți susțin credința în Dumnezeu, în regulă; nu-ți apără credința în Dumnezeu, și asta este în regulă. Au libertatea de a nu face acele lucruri. Totuși, nu ar trebui să te trateze ca pe o sclavă deoarece crezi în Dumnezeu. Nu ești o sclavă, ești o ființă umană, o persoană demnă și cinstită. Ești cel puțin o ființă creată înaintea lui Dumnezeu și nu ești sclava nimănui. Dacă trebuie să fii o sclavă, atunci poți fi doar sclava adevărului, sclava lui Dumnezeu, nu sclava unei persoane, cu atât mai puțin să-l ai pe partenerul tău de viață drept stăpân. În ceea ce privește relațiile pământești, în afara părinților tăi, persoana care îți este cea mai apropiată în această lume este partenerul tău de viață. Însă fiindcă tu crezi în Dumnezeu, el te tratează ca pe un dușman, te atacă și te persecută. Obiectează la participarea ta la adunări, dacă aude vreo bârfă, vine acasă să te dojenească și să se poarte urât cu tine. Chiar și atunci când te rogi sau citești cuvintele lui Dumnezeu acasă și nu afectezi cu nimic normalitatea vieții sale, tot te va dojeni și ți se va opune, ba chiar te va bate. Spune-Mi, ce fel de lucru este acesta? Nu este el un demon? Este aceasta persoana cea mai apropiată de tine? Merită o astfel de persoană ca tu să îndeplinești vreo responsabilitate față de ea? (Nu.) Nu, nu merită! Și astfel, unii oameni care au o asemenea căsnicie încă sunt la dispoziția partenerului lor, dispuși să sacrifice totul, să sacrifice timpul pe care ar trebui să-l petreacă făcându-și datoria, ocazia de a-și face datoria, ba chiar și ocazia de a obține mântuirea. Nu ar trebui să facă aceste lucruri și ar trebui măcar să abandoneze asemenea idei” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (11)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că Dumnezeu a rânduit căsătoria pentru ca oamenii să învețe să își îndeplinească responsabilitățile și să trăiască experiența abundenței, nu pentru a fi sclavii căsătoriei. Ar trebui să existe principii când ne îndeplinim responsabilitățile în cadrul căsniciei. Dacă cealaltă persoană are o bună umanitate și susține credința noastră în Dumnezeu, atunci ne putem îndeplini responsabilitățile în cadrul căsniciei. Dacă însă cealaltă persoană pune piedici credinței noastre în Dumnezeu și chiar ne persecută sau ne condamnă, atunci se arată acest diavol, iar esența lui îl urăște pe Dumnezeu. În acest caz, nu suntem obligați să ne îndeplinim responsabilitățile. Dacă o persoană nu poate face diferența dintre bine și rău și totuși vrea să rămână lângă un astfel de soț, atunci ea este complet nesăbuită și ignorantă! Credința mea în Dumnezeu și îndeplinirea datoriei de ființă creată se bucură de aprobarea lui Dumnezeu și sunt cel mai just lucru, dar soțul meu nu numai că nu m-a sprijinit, ci m-a tratat ca pe o dușmancă, m-a bătut, m-a ocărât și m-a amenințat cu divorțul pentru a mă obliga să renunț la credința mea în Dumnezeu. Faptele au dezvăluit clar că soțul meu Îl urăște pe Dumnezeu și că esența sa este cea a unui diavol. Știa foarte bine că PCC mă urmărește și că aș putea fi arestată în orice moment dacă mă întorc acasă, dar totuși a denunțat-o pe verișoara mea pentru a încerca să mă preseze să mă întorc acasă. Nu i-a păsat deloc dacă trăiesc sau mor! Era cu adevărat egoist și răuvoitor! Mai târziu, mi-am dat seama că înainte, când mă trata bine, era pentru că puteam să am grijă de familia noastră și de mama lui, ceea ce îl avantaja pe el; altfel, ar fi divorțat de mine cu mult timp în urmă. El nu m-a iubit cu adevărat, iar în ochii lui, eu eram doar un mijloc de a atinge un scop. Dar întotdeauna îl considerasem sprijinul meu și îi încredințasem toată fericirea mea. Ba chiar mi-am lăsat deoparte îndatoririle pentru a nu-l pierde și a-i câștiga bunăvoința. Gândindu-mă la asta, mi-am dat seama că fusesem prostită și am înțeles cât fusesem de oarbă! Acum îmi era clar că esența soțului meu era cea a unui diavol care Îl urăște pe Dumnezeu. Cum puteam găsi fericirea alături de cineva care Îl urăște pe Dumnezeu? Nu doar că nu aveam să găsesc fericirea cu el, dar aveam chiar să sufăr și mai mult din cauza lui. Nu mai puteam fi constrânsă de el. Trebuia să urmăresc cu sârguință adevărul și să mă străduiesc să-mi îndeplinesc îndatoririle cât puteam de bine.

După aceea, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Când vine vorba de căsnicie, indiferent ce fisuri apar sau ce consecințe rezultă, indiferent dacă va continua sau nu, dacă începi o nouă viață în cadrul căsniciei tale sau dacă aceasta se încheie chiar în acel moment, destinația ta nu este nici căsnicia, nici soțul tău. Lui doar i-a poruncit Dumnezeu să apară în viața și în existența ta ca să joace un rol, însoțindu-te pe calea ta prin viață. Dacă el te poate însoți până la capătul drumului și poate ajunge la final cu tine, atunci nu există nimic mai bun și ar trebui să-I mulțumești lui Dumnezeu pentru harul Lui. Dacă există o problemă în timpul căsniciei, dacă apar fisuri sau se întâmplă ceva care nu îți este pe plac și, în cele din urmă, căsnicia ta se încheie, asta nu înseamnă că nu mai ai nicio destinație, că acum, viața ta a fost cufundată în întuneric sau că nu există nicio lumină și că nu ai niciun viitor. Poate că încheierea căsniciei tale este începutul unei vieți mai frumoase. Toate acestea sunt în mâinile lui Dumnezeu și pe toate trebuie să le orchestreze și să le rânduiască El. Poate că faptul că ți s-a încheiat căsnicia îți oferă o pătrundere și o apreciere mai profundă a căsniciei, precum și o înțelegere mai profundă. Bineînțeles, este posibil să ți se pară că încheierea căsniciei tale este un punct de cotitură important în obiectivele și direcția vieții tale și în calea pe care pășești. Nu îți va aduce amintiri sumbre, cu atât mai puțin amintiri dureroase, și nici nu vor fi doar experiențe și rezultate negative, ci mai degrabă îți va aduce experiențe pozitive și active, pe care nu le-ai fi putut avea dacă încă ai fi fost căsătorită. Dacă ar fi continuat căsnicia ta, poate că ai fi trăit mereu această viață banală, mediocră și monotonă, până la sfârșitul zilelor. Însă dacă ți se încheie și ți se destramă căsnicia, atunci acesta nu este neapărat un lucru rău. Înainte, te constrângeau fericirea și responsabilitățile căsniciei tale, precum și emoțiile sau modul de viață axat pe preocuparea pentru partenerul tău, pe îngrijirea acestuia, pe considerația față de el, afecțiunea și grija față de el. Însă începând din ziua în care căsnicia ta se încheie, toate circumstanțele vieții tale, obiectivele tale de viață și ceea ce urmărești în viață suferă o schimbare amănunțită și completă și trebuie spus că această schimbare îți este adusă de încheierea căsniciei tale. Este posibil ca acest rezultat, această schimbare și tranziție să fie ce intenționează Dumnezeu ca tu să câștigi din căsnicia pe care a poruncit-o El pentru tine și, de asemenea, ce intenționează ca tu să câștigi, îndrumându-te să îți închei căsnicia. Deși ai fost rănită și ai urmat o cale complicată și deși ai făcut unele sacrificii și compromisuri inutile în cadrul căsniciei, ce primești la final nu poate fi obținut în cadrul vieții conjugale” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (11)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am simțit că mi se luminează inima. Dumnezeu a rânduit căsnicia pentru oameni, dar căsnicia nu este destinația oamenilor. Indiferent dacă o persoană are o căsnicie fericită și împlinită sau dacă i s-a destrămat și s-a sfârșit căsnicia, acest lucru nu determină în niciun fel dacă persoana respectivă va avea o destinație bună și nici nu definește dacă viața sa va fi fericită. Eu însă îmi priveam căsnicia ca pe destinația mea și pe soțul meu ca pe sprijinul meu, așa că, atunci când mi-am văzut căsnicia destrămându-se și continuând să existe doar de formă, am simțit că nu mai am nici destinație, nici sprijin. Inima mi s-a îngreunat și mă simțeam singură și neajutorată și nu știam cum să fac față vieții în continuare. Acum îmi dădeam seama că vederile mele nu se aliniau la adevăr. Din cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că dizolvarea unei căsnicii nu înseamnă că o persoană nu are viitor sau că viața va fi sumbră; poate fi începutul unei vieți mai minunate. În trecut, pentru a menține fericirea căsniciei, făceam toate treburile din casă și din afara ei și îmi petreceam zilele lucrând până mă durea spatele, și trebuia, de asemenea, să ghicesc în ce toane e soțul meu. Dar cel mai rău era că nu puteam să mă dedic pe deplin îndatoririlor mele. Făceam totul în mod mecanic, iar asta a întârziat lucrarea bisericii. Adesea, nu mă simțeam în largul meu, ca și cum aș fi avut o piatră pe inimă, și trăiam într-o stare de durere și de epuizare. Urmărirea fericirii conjugale mi-a adus doar mai multă oprimare spirituală și durere. În ultimele câteva luni, nu am putut merge acasă din cauza persecuției din partea PCC, iar când mi-am liniștit inima pentru a-mi face îndatoririle, mi-am simțit corpul mai puțin obosit, iar inima mai ușoară decât înainte. Când m-am liniștit ca să mănânc și să beau cuvintele lui Dumnezeu și am trăit o viață de biserică alături de frați și de surori, am reușit să înțeleg unele adevăruri, iar inima mea s-a umplut de bucurie. Acest lucru a fost foarte benefic pentru viața mea. Acum, deși nu aveam compania și grija soțului meu, când mă confruntam cu dificultăți și cu durere, mă rugam lui Dumnezeu și, cu îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu, simțeam că Dumnezeu este alături de mine și că El este adevăratul meu sprijin. Înțelegând aceste lucruri, nu mi-am mai făcut griji în legătură cu păstrarea căsniciei mele, iar inima mea, care fusese reprimată atâta timp, a ajuns să se simtă eliberată. Ulterior, am continuat să-mi îndeplinesc îndatoririle în alte regiuni și nu m-am mai întors acasă.

Într-o zi, trei ani mai târziu, am stabilit cu o soră să ne întâlnim în parc, și pe drum m-a văzut cumnatul soțului meu. A fost foarte surprins și a spus că mă căuta. Soția lui avea cancer și putea să moară în orice moment, iar el mă tot îndemna să vin la el acasă. M-am gândit cum soțul meu o suna adesea pe fiica noastră pentru a întreba unde mă aflu, cum m-a căutat și acasă la mama mea și a continuat să sune rudele pentru a încerca să mă găsească. Dacă mă duceam acasă la sora lui, ar fi aflat aproape instantaneu. Dacă mă vedea soțul meu și mă implora să rămân acasă? M-am gândit la soacra mea în vârstă și la faptul că, dacă ar fi murit sora lui, viața lui ar fi fost destul de dificilă. La urma urmei, eram căsătoriți de atâția ani, iar eu plecasem de aproape trei ani, deci m-ar mai persecuta oare ca înainte? După ce m-am gândit mai bine, încă se dădea o luptă în mine, așa că m-am rugat în tăcere lui Dumnezeu, cerându-I să mă îndrume și să mă conducă. După ce m-am rugat, mi-am amintit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Pot fiarele și diavolii să devină oameni? Este imposibil. Nu este posibil să-l determini pe marele balaur roșu să-și lase cuțitul de măcelar; natura lui este cea a unui diavol – ucide oameni fără să clipească. Diavolii și Satana sunt de aceeași teapă. Modul în care îl privești pe marele balaur roșu este modul în care ar trebui să privești aceste fiare și acești diavoli; așa este corect. Dacă îi privești pe diavoli altfel decât pe Satana și pe marele balaur roșu, aceasta arată că încă nu înțelegi pe deplin esența diavolilor; dacă încă îi tratezi ca pe oameni, crezând că au umanitate, că au niște calități demne de laudă, că pot fi încă răscumpărați și tot trebuie să le oferi șanse, atunci ești ignorant, ai fost din nou păcălit de vicleșugul lor și va trebui să plătești prețul” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (15)”]. Un diavol rămâne tot un diavol și nu va deveni niciodată om. Soțul meu Îl ura pe Dumnezeu și I se opunea, iar esența lui era cea a unui diavol. Nu-l puteam compătimi pe soțul meu, căci doar rău mi-ar face. Nu mă puteam întoarce sub nicio formă. Apoi m-am gândit la intențiile urgente ale lui Dumnezeu. Dumnezeu speră să poată veni mai mulți oameni în fața Lui și să accepte mântuirea Lui cât mai curând posibil, așa că, în acest moment critic, trebuia să fac tot posibilul pentru a coopera la lucrarea de evanghelizare. Aveam regrete că nu-mi îndeplinisem îndatoririle în trecut din cauză că urmărisem fericirea conjugală. Acum trebuia să repar asta și să fiu loială în îndatoririle mele pentru a răsplăti dragostea lui Dumnezeu. De atunci încolo, m-am dedicat lucrării de udare a nou-veniților și m-am simțit împăcată și liniștită. Îi sunt sincer recunoscătoare lui Dumnezeu pentru că m-a salvat din suferința căsniciei.