de Owen, Spania

În 2021, sora Sofia și cu mine eram responsabili de lucrarea video a bisericii. Ea avea mai multe abilități tehnice și mai multă experiență decât mine, așa că apelam la ea pentru a avea părtășie ori de câte ori mă confruntam cu probleme sau cu dificultăți. Odată, pe când lucram la un material video, am făcut o greșeală destul de elementară, iar ea a venit să mă ajute să o remediez când a aflat. În timp ce se ocupa de problemă, m-a întrebat: „Îndeplinești datoria asta de ceva vreme, cum de-ai putut face o greșeală atât de banală?” Am simțit o oarecare împotrivire lăuntrică atunci când m-a chestionat în felul acela fără ocolișuri, de parcă eram complet nepriceput. Oare mă privea cu dispreț și mă lua în vizor în mod deliberat? Am reușit să rezolv problema mai târziu, dar m-am simțit sfidător făcând acest lucru. Câteva zile mai târziu, câțiva frați și surori au avut probleme asemănătoare. Când a recapitulat aspectele problematice ale lucrării în timpul unei adunări, Sofia a folosit greșeala mea ca exemplu pentru analiză. În acel moment, m-am simțit și mai refractar față de ea, gândind: „La urma urmei, eu sunt unul dintre supraveghetori, ce va crede toată lumea despre mine când tu vorbești despre greșeala mea în fața tuturor? Îmi vor mai purta respect? Se pare că vrei să mă faci de râs intenționat.” După aceea nu am mai vrut să vorbesc cu ea și nici să o întreb despre problemele pe care mă chinuiam să le rezolv. Când discutam despre lucrare, plecam imediat după încheierea discuției, nedorind să mai schimb vreo vorbă cu ea. Când mă căuta ca să discutăm despre stările noastre, mă forțam să spun câteva lucruri ca să tratez cu ea și de-abia așteptam să termine ce avea de spus.

Mai târziu, am fost destituit din funcția mea pentru că urmăream faima și statutul în loc să fac o lucrare reală. După o vreme, Sofia m-a întrebat despre starea mea și eu am avut părtășie deschis despre reflecția și înțelegerea mea după ce fusesem destituit. Am crezut că mă va alina și încuraja, dar, spre surprinderea mea, a spus: „Ai fost mai proactiv în datoria ta în ultima vreme, dar înțelegerea ta este superficială. Nu ai reflectat cu adevărat și nu ai înțeles rădăcina eșecurilor tale. Am vorbit despre acest lucru cu o altă soră și ea a fost de acord.” A fost stânjenitor să o aud cum îmi expune atât de direct problemele. M-am gândit: „Nu iei deloc în considerare sentimentele mele. Când spui acest lucru în fața fraților și a surorilor, nu încerci în mod voit să-mi distrugi reputația?” Eram plin de împotrivire și nu am mai ascultat nimic din ce a spus mai apoi. I-am dat un răspuns scurt, dar aveam multă furie în mine. M-am gândit că, de vreme ce mă tratase în felul acela, aveam să-i plătesc cu aceeași monedă cu prima ocazie care s-ar fi ivit. Din acel moment, în afara lucrurilor despre care discutam în legătură cu lucrarea, am făcut tot ce-mi stătea în putință ca să nu mai vorbesc cu ea. Nici măcar n-am mai vrut să-i aud glasul vreodată.

Într-o după-amiază, o soră a trimis un mesaj în conversația noastră de grup, spunând că avea nevoie să vorbească urgent cu mine. Lucram la un material video și nu am văzut mesajul la timp, ceea ce a întârziat lucrarea. Sofia a aflat despre acest lucru și m-a sunat să mă întrebe de ce nu răspunsesem prompt, după care a spus: „Văd că tot nu ai scăpat de vechea problemă. Nu răspunzi rapid la mesaje și uneori nu te putem găsi. Proiectul ăsta de care ești responsabil este foarte important; nu-l mai întârzia…” Însă eu m-am simțit foarte refractar, gândind: „Mai demult, am fost iresponsabil în datoria mea, concentrându-mă doar asupra lucrării mele, dar, după ce am fost destituit, m-am străduit să îndrept lucrurile. Dacă îmi spui așa ceva, nu îmi negi oare toată munca grea din ultima vreme? Mă privești cu dispreț și consideri că nu urmăresc adevărul?” Părtinirea mea împotriva ei s-a intensificat. Uneori, când vedeam că îmi trimisese mesaje despre lucrare, nici nu am vrut să răspund. Nu după mult timp, conducătorul ne-a cerut să scriem o evaluare a Sofiei. Am simțit că asta era șansa mea. Ea mă expunea mereu, dar, de data asta, puteam să-i expun și eu problemele și să-i arăt cum te simți când ți se știrbește reputația. Așa că am enumerat în detaliu neajunsurile ei și m-am concentrat asupra faptului că îmi ignora sentimentele prin cuvintele și acțiunile ei, dar și a modurilor în care nu făcea o lucrare reală. După ce ne-a citit evaluările, conducătorul i-a explicat Sofiei care erau problemele ei, iar Sofia a depus în mod conștient eforturi ca să se schimbe. Dar eu tot nu puteam renunța să fiu părtinitor împotriva ei. Așa că, odată, în timpul unei adunări, m-am folosit de ocazia de a avea părtășie despre cuvintele lui Dumnezeu pentru a-mi exprima părtinirea și opiniile negative pe care le aveam despre ea. În timpul acelei adunări, avusesem părtășie despre comportamentele legate de constrângerea altora, iar eu m-am gândit cum Sofia nu luase niciodată în considerare sentimentele mele în tot ceea ce spusese, așa că am vrut să o critic, să le arăt tuturor că și ea avea multe neajunsuri și că nu era cu nimic mai bună decât mine. Am expus-o într-un mod subtil, spunând: „Cineva poate fi supraveghetor și avea abilități tehnice, dar tot poate fi lipsit de respect în felul în care vorbește și semnalează problemele altora. Uneori poate chiar adopta un ton foarte acuzator, spunând că cineva are cutare sau cutare defect, iar acest lucru poate face ca acea persoană să se simtă constrânsă în datoria ei. Asta înseamnă și să constrângi oamenii, și să tulburi, în mod indirect, viața bisericii. Avem nevoie să discernem și tipul acesta de persoană.” Am simțit că mi se oferise ocazia să mă descarc, dar a urmat o tăcere de câteva minute; nimeni nu a mai avut nicio altă părtășie. M-am simțit oarecum nelalocul meu; eram îngrijorat că părtășia mea ar fi putut fi inadecvată. Dar apoi m-am gândit că tot ceea ce spusesem era adevărat, așa că nu putea să fie nimic inadecvat legat de aceasta. Nu m-am mai gândit la acest lucru.

În mod surprinzător, după câteva zile, conducătorul m-a chemat și a avut părtășie despre faptul că o judecasem pe Sofia într-un mod indirect în timpul acelei adunări și că, astfel, o atacam și o condamnam. Acest lucru ar fi putut-o răni și i-ar fi putut face pe unii frați și pe unele surori să-mi țină partea, devenind părtinitori împotriva Sofiei și incapabili să colaboreze cu ea pentru lucrare. Era un fapt care submina și perturba. Când am auzit cum diseca lucrurile conducătorul, m-am simțit foarte neliniștit și temător. Știam că vorbele lui Dumnezeu spun că a diseca și a condamna cu nonșalanță pe cineva în timpul unei adunări perturbă și tulbură viața bisericii și că acesta este un lucru rău. Știam că natura acestei probleme era gravă. Când conversația noastră s-a încheiat, am găsit imediat câteva cuvinte relevante ale lui Dumnezeu. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Fenomenul ca o persoană să fie condamnată, etichetată și chinuită în mod arbitrar apare adesea în fiecare biserică. De exemplu, unii oameni nutresc prejudecăți împotriva unui anumit conducător sau lucrător și, pentru a se răzbuna, comentează despre acesta pe la spatele său, dându-i în vileag și disecându-i sub pretextul părtășiei despre adevăr. Intenția și scopurile de la baza unor astfel de acțiuni sunt greșite. Dacă o persoană chiar are părtășie despre adevăr pentru a da mărturie pentru Dumnezeu și pentru a aduce beneficii altora, ar trebui să aibă părtășie despre propriile experiențe adevărate și să le aducă beneficii altora disecându-se și cunoscându-se pe sine. O astfel de practică dă rezultate mai bune și aleșii lui Dumnezeu vor fi de acord cu ea. Dacă părtășia cuiva dă în vileag, atacă și înjosește o altă persoană în încercarea de a o lovi sau de a se răzbuna pe ea, atunci intenția părtășiei este greșită, este nejustificată, detestată de Dumnezeu și nu este edificatoare pentru frați și surori. Dacă intenția cuiva este să-i condamne pe ceilalți sau să-i chinuie, atunci este o persoană rea și face rău. Toți aleșii lui Dumnezeu ar trebui să aibă discernământ când vine vorba de oameni răi. Dacă o persoană lovește, dă în vileag sau înjosește oamenii voit, atunci aceasta ar trebui ajutată cu iubire, ar trebui să se aibă părtășie cu ea și ar trebui disecată sau emondată. Dacă este incapabilă să accepte adevărul și refuză cu încăpățânare să-și ajusteze metodele, atunci aceasta este o chestiune complet diferită. Când vine vorba de oameni răi care-i condamnă, îi etichetează și îi chinuie adesea în mod arbitrar pe ceilalți, aceștia ar trebui să fie dați întru totul în vileag, pentru ca toată lumea să învețe să-i deslușească și apoi ar trebui să le fie restricționat accesul în biserică sau să fie excluși. Acest lucru este esențial, întrucât astfel de oameni perturbă viața bisericească și lucrarea bisericii și este posibil să-i inducă în eroare pe oameni și să provoace haos în biserică” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (15)”]. „Atacul și revanșa sunt un tip de acțiune și de revelare care provin dintr-o natură satanică rea. Sunt și un fel de fire coruptă. Oamenii gândesc astfel: «Dacă ești nepoliticos cu mine, îți voi face rău! Dacă nu mă tratezi cu demnitate, de ce te-aș trata eu cu demnitate?» Ce fel de gândire este aceasta? Nu este o gândire revanșardă? În opinia unei persoane obișnuite, nu este validă această perspectivă? Nu stă în picioare? «Nu voi ataca decât dacă sunt atacat; dacă sunt atacat, cu siguranță voi contraataca» și «Ți-o plătesc cu aceeași monedă» – non-credincioșii spun deseori astfel de lucruri; printre ei, acestea sunt raționamente logice și totalmente în conformitate cu noțiunile umane. Totuși, cum ar trebui să vadă aceste cuvinte cei care cred în Dumnezeu și caută adevărul? Sunt corecte aceste idei? (Nu.) De ce nu sunt corecte? Cum ar trebui să fie discernute? De unde provin aceste lucruri? (De la Satana.) Provin de la Satana, fără nicio îndoială. Din care firi ale Satanei provin ele? Acestea provin din natura răuvoitoare a Satanei; ele conțin venin și adevărata față a Satanei, în toată răutatea și urâțenia sa. Conțin acest tip de natură-esență. Care este caracterul perspectivelor, gândurilor, dezvăluirilor, vorbirii și chiar al acțiunilor care conțin acel tip de natură-esență? Fără nicio îndoială, este firea coruptă a omului – este firea Satanei. Sunt aceste lucruri satanice în conformitate cu ale lui Dumnezeu cuvinte? Sunt ele în concordanță cu adevărul? Au vreun fundament în cuvintele lui Dumnezeu? (Nu.) Sunt acestea acțiunile pe care ar trebui să le facă adepții lui Dumnezeu și gândurile și punctele de vedere pe care ar trebui să le aibă? Sunt gândurile și demersurile acestea în concordanță cu adevărul? (Nu.) Având în vedere că aceste lucruri nu sunt în concordanță cu adevărul, oare sunt ele în concordanță cu rațiunea și conștiința umanității normale? (Nu.)” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Numai înlăturarea firii corupte poate produce o transformare adevărată”). Când am comparat modul în care mă comportasem cu ceea ce expuneau cuvintele lui Dumnezeu, mi s-a făcut foarte frică. În timpul interacțiunilor mele cu Sofia, când ea folosise greșeala din lucrarea mea ca exemplu și o analizase în fața tuturor, mă simțisem umilit, o urâsem și nu mai voisem să vorbesc cu ea. În timpul discuțiilor despre lucrare o ignorasem. Când ea îmi văzuse problemele și îmi indicase atât de direct neajunsurile și chiar discutase despre problemele mele cu o altă supraveghetoare, fusesem foarte furios. Am simțit că parcă distrusese într-o clipă buna reputație pe care mă străduisem atât de mult să mi-o construiesc și am fost cuprins de atât de multă împotrivire încât nici măcar n-am mai vrut să-i aud glasul. Când a menționat că nu răspunsesem la timp la mesaje și m-a avertizat să nu mai întârzii lucrarea, ca înainte, am simțit că parcă mă limita, nega faptul că mă schimbasem și îmi îngreuna în mod voit situația. Așa că eu îmi descărcam frustrarea prin datoria mea, nerăspunzându-i intenționat. Părtinirea mea împotriva Sofiei a devenit tot mai intensă; eram plin de resentimente față de ea. Când conducătorul ne ceruse să scriem o evaluare a ei, abuzasem de ocazie pentru a exprima o nedreptate personală, scoțându-i în evidență greșelile ca să fie emondată sau chiar destituită de conducător, și îmi descărcasem frustrarea. Din dorința de a mă răzbuna pe ea, profitasem de ocazia din timpul părtășiei despre cuvintele lui Dumnezeu ca s-o judec, spunând că are o umanitate slabă, îndemnându-i pe ceilalți să o discearnă și să o izoleze pentru ca eu să pot da frâu liber mâniei. Am văzut că dezvăluisem o fire răutăcioasă. Știam că, atunci când Sofia semnalase problemele pe care le aveam, era responsabilă de lucrarea bisericii și mă ajuta să mă cunosc, dar eu nu acceptasem nici pe departe asta și nu mă supusesem. Făcusem o scenă și mă folosisem de datoria mea pentru a-mi vărsa frustrarea, ba chiar și de părtășia mea despre cuvintele lui Dumnezeu pentru a o ataca și suprima. Făcând acest lucru, încercam să formez o clică, perturbând și tulburând viața bisericii. Doar pentru că unele dintre cuvintele Sofiei îmi răniseră mândria, mă răzbunasem atacând-o, căutând s-o pedepsesc. Eram atât de îngrozitor! Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Dacă ei, credincioșii, vorbesc și se poartă cu aceeași nepăsare și nestăpânire ca non-credincioșii, atunci sunt mai ticăloși decât non-credincioșii; sunt demoni arhetipali” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Un avertisment pentru cei care nu practică adevărul”). Mâncasem și băusem atât de mult din cuvântul lui Dumnezeu, dar nu puteam nici măcar să accept câteva sugestii corecte. Oare eram cu adevărat un credincios? Urmasem întotdeauna aceste filozofii satanice: „Dacă nu ești amabil, nu voi fi corect” și „Nu voi ataca decât dacă sunt atacat; dacă sunt atacat, cu siguranță voi contraataca.” Nu făceam decât să îmi exprim nemulțumirea, fără să am deloc o inimă cu frică de Dumnezeu. Dădeam la iveală o fire coruptă, satanică, fără nicio urmă de asemănare umană. Mă simțeam cu adevărat vinovat și supărat, așa că m-am rugat lui Dumnezeu, dorind să mă căiesc și să renunț la părtinirea mea împotriva Sofiei. Timp de câteva zile, când am avut timp, m-am gândit cum de ne înțeleseserăm bine la început, dar acum devenisem atât de irascibil cu ea. Știam că spunea adevărul când mă emonda; poate că tonul ei fusese dur, dar nu era mare lucru. De ce nu puteam accepta asta și am fost în stare chiar să o atac pentru a mă răzbuna?

Am văzut un fragment din cuvintele lui Dumnezeu în căutarea mea: „Când se confruntă cu emondarea, antihriștii manifestă deseori o mare împotrivire, iar apoi încep să facă tot ce le stă în putință ca să se justifice și folosesc sofisme și elocvență pentru a-i induce în eroare pe oameni. Este un lucru destul de des întâlnit. Manifestarea antihriștilor care refuză să accepte adevărul le expune pe deplin natura satanică de a urî adevărul și a fi scârbiți de el. Ei aparțin în întregime genului Satanei. Indiferent ce fac antihriștii, firea și esența lor sunt expuse. Mai ales în casa lui Dumnezeu, tot ce fac ei este împotriva adevărului, este condamnat de Dumnezeu și este o faptă rea potrivnică lui Dumnezeu, și toate aceste lucruri pe care le fac confirmă pe deplin faptul că antihriștii sunt satane și demoni. Prin urmare, categoric, nu sunt mulțumiți și, cu siguranță, nu sunt dornici când se ajunge la a accepta să fie emondați, ci, pe lângă împotrivire și opunere, ei urăsc și emondarea, îi urăsc pe cei care îi emondează și pe cei care le expun natura-esență și faptele rele. Antihriștii cred că oricine îi expune le dă de furcă, pur și simplu, așa că ei concurează și se luptă cu oricine îi expune. Din cauza acestui fel de natură a antihriștilor, nu vor fi niciodată amabili cu cineva care îi emondează, nici nu vor tolera sau suporta pe cineva care face asta, și cu atât mai puțin vor simți recunoștință sau vor lăuda pe cineva care procedează astfel. Dimpotrivă, dacă cineva îi emondează și îi face să-și piardă demnitatea și imaginea, vor nutri ură față de această persoană în inimile lor și vor vrea să găsească o oportunitate ca să se răzbune pe ea. Ce ură au pentru ceilalți! Asta este ceea ce gândesc și vor spune deschis, în fața celorlalți: «Azi, m-ai emondat. Ei bine, vrajba noastră este bătută în cuie. Fiecare merge pe drumul lui, dar jur că mă voi răzbuna! Dacă îți recunoști greșeala în fața mea, dacă-ți pleci capul înaintea mea sau îngenunchezi și mă implori, te voi ierta, altfel nu-ți voi trece niciodată asta cu vederea!» Orice spun sau fac antihriștii, ei nu consideră niciodată emondarea lor amabilă de către cineva sau ajutorul sincer al cuiva drept sosirea iubirii și a mântuirii lui Dumnezeu. În schimb, le văd ca pe un semn de umilință și ca pe momentul când au fost cel mai rușinați. Asta arată că antihriștii nu acceptă adevărul deloc, că firea lor este aceea de a fi scârbiți de adevăr și a-l urî” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a opta)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că atitudinea antihriștilor față de emondare este să o respingă fățiș, să aducă argumente împotriva acesteia, să fie sfidători și chiar să considere persoana care îi emondează un dușman; prin urmare, caută oportunități să atace și să se răzbune. Sunt scârbiți de adevăr și îl urăsc de la natură; nu-l vor accepta niciodată. Ce spusese Sofia despre problemele mele și despre abaterile din lucrarea mea era complet adevărat, prin urmare, indiferent ce ton adopta sau ce metodă folosea, o făcea pentru a mă ajuta să mă cunosc, nu pentru a mă viza în mod intenționat. În mod evident, nu eram conștiincios sau practic în datoria mea și nici nu îmi asumam responsabilitatea pentru monitorizarea lucrării, ceea ce generase unele probleme cu materialele noastre video. Sofia analiza și diseca aceste probleme ca să nu facem din nou aceleași greșeli și să nu întârziem progresul întregii lucrări. A observat și că înțelegerea mea de sine după destituirea mea fusese destul de superficială și îmi semnalase acest lucru din amabilitate. O făcuse pentru a mă ajuta să mă cunosc mai bine și să mă pocăiesc cu adevărat. Dar, deși ea îmi semnalase ce probleme aveam și mă ajutase iar și iar, eu nu numai că fusesem nerecunoscător, dar considerasem și că mă făcea de rușine intenționat și că îmi rănea demnitatea. Avusesem cu adevărat resentimente față de ea și începusem să o tratez ca pe un dușman, făcând tot posibilul să găsesc ocazii de a mă răzbuna, ba chiar îi îndemnasem și pe alții să o izoleze și să o respingă. Faptele mele erau cele ale unui antihrist. Antihriștii savurează orice lingușeală și adoră pe oricine le ridică osanale. Dar cu cât o persoană este mai onestă, cu atât o suprimă și o pedepsesc mai mult. Oricine îi ofensează sau le afectează interesele va suporta consecințele și nu vor avea odihnă până când respectiva persoană nu cerșește iertare. Acest lucru provoacă tulburări și daune lucrării bisericii și intrării în viață a altora. Ei sfârșesc prin a fi eliminați de-a pururi de Dumnezeu pentru toate faptele rele comise și pentru ofensarea firii lui Dumnezeu. Ce a spus Sofia îmi rănise simțul reputației și al statutului, așa că am vrut să mă răzbun. Părea că singura modalitate de a mă potoli era să o pedepsesc până când își recunoștea greșeala și înceta să mă „provoace”. Am fost de-a dreptul răutăcios! Eram scârbit de adevăr și urmam calea unui antihrist. Dacă nu-mi schimbam firea de antihrist, când aș fi obținut o poziție, știam că aș fi făcut și mai multe rele, pedepsind și suprimând și mai mulți oameni, și că aș fi sfârșit blestemat și pedepsit de Dumnezeu. Am văzut că urmările erau cu adevărat înspăimântătoare. Așa că m-am rugat lui Dumnezeu, căutând o cale de practică și de intrare.

Mai târziu, am citit acest lucru în cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă ești o persoană care se teme de Dumnezeu și se ferește de rău, vei simți că ai nevoie de supravegherea celor aleși de Dumnezeu și, mai mult decât atât, că ai nevoie de ajutorul lor. Dacă ești o persoană rea și ai conștiința încărcată, te vei teme să fii supravegheat și vei încerca să o eviți; acest lucru este inevitabil. Prin urmare, nu există nicio îndoială că toți cei care se împotrivesc și sunt scârbiți de supravegherea din partea celor aleși de Dumnezeu au ceva de ascuns și sigur nu sunt oameni onești; nimeni nu se teme de supraveghere mai mult decât oamenii înșelători. Prin urmare, ce atitudine ar trebui să adopte conducătorii și lucrătorii față de supravegherea din partea celor aleși de Dumnezeu? Oare ar trebui să fie negativism, prudență, împotrivire și ranchiună sau supunere față de orchestrările și rânduielile lui Dumnezeu și acceptare umilă? (Acceptare umilă.) La ce se referă acceptarea umilă? Înseamnă să accepți totul de la Dumnezeu, să cauți adevărul, să adopți atitudinea corectă și să nu fii impetuos. Dacă cineva descoperă într-adevăr o problemă în ceea ce te privește și ți-o semnalează, ajutându-te să o discerni și să o înțelegi, ajutându-te să rezolvi această problemă, atunci este responsabil față de tine și față de lucrarea casei lui Dumnezeu și intrarea în viață a celor aleși de Dumnezeu; acesta este lucrul corect de făcut și este perfect firesc și justificat. Dacă există cei care consideră că supravegherea bisericii provine de la Satana și din intenții răuvoitoare, atunci ei sunt diavoli și satane. Cu o astfel de natură diavolească, sigur nu ar accepta scrutarea din partea lui Dumnezeu. Dacă cineva iubește cu adevărat adevărul, va avea o înțelegere corectă cu privire la supravegherea din partea celor aleși de Dumnezeu, o va putea considera ca fiind făcută din iubire, ca venind de la Dumnezeu, și o va putea accepta de la Dumnezeu. În mod sigur, nu vor fi impetuoși sau nu vor acționa din impuls și, cu atât mai puțin, va apărea în inima lor împotrivirea, prudența sau suspiciunea. Cea mai potrivită atitudine cu care să abordezi supravegherea din partea celor aleși de Dumnezeu este următoarea: orice cuvinte, acțiuni, supraveghere, observație sau corecție – chiar și emondarea – care îți sunt utile, ar trebui să le accepți de la Dumnezeu; nu fi impetuos. A fi impetuos vine de la cel rău, de la Satana, nu vine de la Dumnezeu și nu reprezintă atitudinea pe care ar trebui să o aibă oamenii față de adevăr” [Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (7)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am învățat că, dacă frații și surorile semnalează care sunt problemele și abaterile mele, nu înseamnă că sunt răutăcioși. Nu își bat joc de mine, ci își asumă responsabilitatea pentru lucrarea bisericii și pentru intrarea mea în viață. Indiferent cât de mult sau de puțin înțeleg eu din problemele pe care le expun ei, ar trebui să accept acest lucru ca fiind de la Dumnezeu, mai întâi acceptând și supunându-mă, nu rumegând lucrurile iar și iar sau fiind temperamental și răzbunător. Chiar dacă nu pot înțelege pe deplin lucrurile pe care le spun, ar trebui să mă rog lui Dumnezeu și să continui să reflectez sau să găsesc frați și surori cu experiență pentru părtășie. Aceasta este atitudinea de acceptare a adevărului. Mi-am adus aminte cum o expusesem indirect pe Sofia în timpul unei adunări… unii frați și unele surori care nu cunoșteau realitatea ar fi putut apoi dezvolta o părtinire împotriva ei, ceea ce le-ar fi afectat colaborarea cu ea în îndatoririle lor. Prin urmare, în timpul unei adunări, m-am dezvăluit complet și mi-am disecat acțiunile pe baza cuvintelor lui Dumnezeu, pentru ca alții să aibă discernământ asupra a ceea ce făcusem. Mai târziu, Sofia m-a căutat ca să discutăm despre lucrare și m-am deschis în fața ei, vorbindu-i despre părtinirea mea, despre firea mea, care era scârbită de adevăr, precum și despre motivele mele răutăcioase. Am văzut că nu părea să mă învinovățească sau să mă urască deloc. M-am simțit așa de rușinat! După aceea, Sofia și cu mine ne-am înțeles din nou mult mai bine. Când a pomenit despre problemele mele, nu mi-a mai păsat chiar atât de mult de tonul vocii ei… știam că, dacă era ceva benefic pentru datoria mea, trebuia mai întâi de toate să accept. Câteodată, mi-a lipsit cunoașterea pe moment, dar m-am rugat lui Dumnezeu și am renunțat la mine, fără să-mi pese de reputație sau să-mi susțin cauza și, treptat, am ajuns să înțeleg lucrurile. În timp, lucrând cu ea în acest mod, m-am simțit mult mai relaxat.

Mai târziu, am lucrat în grabă la un material video, ca să respect termenul-limită, fără să caut principiile, ceea ce a însemnat că au existat probleme care au impus ca lucrarea să fie refăcută. O supraveghetoare, sora Nora, mi-a trimis un mesaj privat, rugându-mă să remediez problemele, însă, mai apoi, am crezut că lucrurile vor trece de la sine. Însă am fost surprins să văd că, în timpul unei recapitulări a lucrării, greșelile mele au fost din nou pomenite și supuse analizei. M-am gândit că faptul că vorbea despre greșelile mele în fața tuturor era stânjenitor! Am început să mă simt părtinitor împotriva Norei, ca și cum făcea din țânțar armăsar și nu lua în considerare și demnitatea mea. Am vrut să găsesc un motiv ca să mă apăr, să nu mă fac de râs în fața tuturor. Dar apoi mi-am dat seama că starea mea era incorectă și m-am rugat imediat lui Dumnezeu să mă răzvrătesc împotriva mea. După rugăciune, m-am mai calmat. M-am gândit că lucrarea a trebuit să fie refăcută deoarece eu fusesem delăsător. Nora avea părtășie despre acest lucru pentru a-mi aduce aminte, pentru ca eu să pot reflecta asupra atitudinii mele față de datoria mea. În același timp, și frații și surorile ar fi putut folosi situația ca pe un avertisment pentru a nu face aceeași greșeală. Ea proteja interesele bisericii. Dacă mi-aș fi găsit scuze și m-aș fi justificat ca să nu mă fac de rușine și aș fi devenit părtinitor împotriva Norei, nu ar fi însemnat oare că sunt scârbit de adevăr și că refuz să-l accept? Știam că nu puteam continua să acționez pe baza unei firi corupte. Prin urmare, m-am deschis în fața tuturor, având părtășie despre detaliile greșelilor pe care le făcusem. Când am terminat, ei mi-au împărtășit câteva modalități utile de abordare a acelui gen de probleme și, în producția mea ulterioară de materiale video, le-am urmat sugestiile și am evitat să fac aceleași greșeli. Am experimentat cu adevărat că acceptarea sugestiilor fraților și surorilor poate împiedica unele erori inutile și îmbunătăți eficiența lucrării. De asemenea, mă poate ajuta să mă cunosc și poate fi benefică pentru intrarea mea în viață.

Prin aceasta am experimentat cu adevărat că este important să manifești o atitudine de supunere atunci când ești emondat. Dacă ceea ce spun ceilalți este corect și în conformitate cu adevărul, ar trebui să-mi las mândria deoparte și să accept acest lucru și să mă supun necondiționat. Însă dacă eu doar resping cu încăpățânare și mă opun emondării și devin părtinitor sau chiar îi atac pe alții din răzbunare, aceasta este purtarea unei persoane rele și a unui antihrist și voi fi condamnat și eliminat de Dumnezeu dacă nu mă pocăiesc. Înainte, aproape nimeni nu îmi semnalase atât de direct ce probleme aveam, așa că nu mă cunoșteam. Credeam că aveam o umanitate bună și că puteam accepta adevărul. Acum văd că sunt scârbit de adevăr și că nu am o umanitate bună. Ce am câștigat și am învățat astăzi se datorează în întregime judecății și expunerii din cuvintele lui Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu!