de Lu Yang, China

Din câte-mi amintesc, părinții mei nu s-au înțeles niciodată. Certurile făceau parte din rutina lor și, uneori, tata o lovea pe mama. În loc să divorțeze, mama a suportat totul ani la rând, de dragul meu și al fratelui meu mai mic. Și-a petrecut jumătate de viață crescându-ne, așa că am simțit că ne iubea foarte mult și că trebuia s-o onorez când aveam să cresc. Ulterior, mama a acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu și apoi ne-a împărtășit Evanghelia mie și fratelui meu. Mergeam adesea la adunări, ca să dansăm și să cântăm imnuri spre slava lui Dumnezeu, iar eu eram foarte fericită. Însă mama nu a urmărit prea mult adevărul și a ajuns să meargă la adunări și să citescă tot mai puțin cuvintele lui Dumnezeu. Câțiva ani mai târziu, tata și mama tot au divorțat. Faptul că mama, care avea aproape 50 de ani, nu avusese o viață bună mă mâhnea profund. Mi-am promis că voi studia din greu, voi găsi o slujbă bună, îi voi cumpăra mamei o locuință, ca ea să-și trăiască mai fericită restul vieții. Consideram că asta era pietatea filială pe care trebuia să o arăt. Apoi, am mers la adunări și am citit cuvântul lui Dumnezeu mult mai puțin, ca să mă pot concentra asupra studiilor mele. Mi-am dedicat tot timpul și energia temelor.

În septembrie 2019, am intrat la un colegiu profesional din altă provincie. Am studiat intens în fiecare zi, sperând să continui cu facultatea și studiile postuniversitare, ca să-i pot oferi mamei o viață mai bună. Dar viața din campus m-a dezamăgit mult. Cei care se pricepeau să-i lingușească pe profesori erau favorizați, la examene, notele lor fiind mereu mai mari, dar cei care erau cu adevărat capabili nu obțineau note la fel de mari dacă nu erau lingușitori. Colegii care păreau să se înțeleagă râdeau, zâmbeau și discutau unii cu alții, înjunghiindu-se pe la spate și fiind complet diferiți când nu erau împreună. Unii chiar deveneau fățiș amanții altcuiva, fără nicio rușine. O asemenea viață de campus mă deprima cu adevărat, iar eu nu am mai suportat să rămân nici măcar o zi, dar, gândindu-mă că i-am promis mamei că voi studia din greu, ca să schimb ceva în lumea asta și să n-o dezamăgesc, am fost nevoită să îndur.

Când m-am întors acasă în vacanța de iarnă, mătușa a avut părtășie cu mine despre cuvântul lui Dumnezeu și mi-a arătat un film intitulat „Acela care deține suveranitatea peste toate lucrurile”. Acest film m-a cutremurat până în adâncul inimii! M-a făcut să văd atotputernicia și suveranitatea lui Dumnezeu, că El este Stăpânul destinului omenirii și că El a ghidat întotdeauna dezvoltarea ei. M-am gândit la intensificarea dezastrelor, la pandemie și la faptul că lucrarea Lui era aproape gata, dar pentru că studiam, urmărind cunoașterea, nu făceam nicio datorie și nu puteam nici măcar să particip la viața bisericească. În final, nu aveam să dobândesc adevărul, aveam să pier în dezastre și să fiu pedepsită. Părtășia mătușii despre cuvântul Lui m-a ajutat, m-a sprijinit și mi-a încălzit inima. Am înțeles că Dumnezeu fusese mereu cu mine și am vrut să particip mai des la adunări și să-mi fac datoria în biserică.

Într-o zi, în timpul devoțiunii mele spirituale, am citit două fragmente din cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu Atotputernic spune: „Din momentul în care vii plângând pe această lume, începi să îți îndeplinești responsabilitățile. De dragul planului lui Dumnezeu și al predestinării Lui, îți joci rolul și îți începi călătoria vieții. Oricare ar putea fi trecutul tău și oricare ar putea fi drumul care te așteaptă, în orice caz, nimeni nu poate scăpa de orchestrările și rânduielile Cerului și nimeni nu-și poate controla propria soartă, deoarece doar Cel care e suveran peste toate lucrurile este capabil de o asemenea lucrare. De când omul a luat ființă, la început, Dumnezeu Și-a realizat mereu lucrarea în acest mod, gestionând universul și controlând legile schimbării pentru toate lucrurile și traiectoria mișcării lor. La fel ca toate lucrurile, în tăcere și fără să știe, omul este hrănit de dulceața, de ploaia și roua de la Dumnezeu; la fel ca toate lucrurile, omul trăiește, fără să știe, sub orchestrarea mâinii lui Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu este sursa vieții omului”). „Nimeni din această omenire, de care Dumnezeu are grijă zi și noapte, nu ia hotărârea de a I se închina. Dumnezeu doar continuă, așa cum a plănuit, să lucreze asupra omului, de la care El nu are nicio așteptare. El face acest lucru în speranța că, într-o zi, omul se va trezi din visul lui și va realiza brusc valoarea și semnificația vieții, prețul pe care Dumnezeu l-a plătit pentru tot ce i-a dat și bunăvoința sârguincioasă cu care Dumnezeu așteaptă ca omul să se reîntoarcă la El” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu este sursa vieții omului”). Gândindu-mă la cuvântul lui Dumnezeu, am fost foarte emoționată. M-am gândit cum, în copilărie, acceptasem împreună cu mama lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu, dar, din cauza studiilor, nu mai mersesem la adunări și nu-I mai citisem cuvântul, îndepărtându-mă tot mai mult de Dumnezeu. Tocmai când credeam că viața mea va continua așa, din senin, mătușa m-a abordat pentru a-mi citi cuvântul lui Dumnezeu și a-mi arăta un film evanghelic. Mi-a fost clar că acest lucru fusese rânduit de Dumnezeu. Soarta mea a fost mereu în mâinile Lui, iar eu am trăit sub suveranitatea și predestinarea Sa. Deși, în timp, m-am îndepărtat de Dumnezeu, El a rânduit ca oamenii și circumstanțele să-mi trezească spiritul și să mă aducă înapoi în casa Lui. Am văzut iubirea și protecția lui Dumnezeu. I-am auzit din nou cuvintele și n-am putut să mă mai răzvrătesc împotriva Lui sau să-L rănesc. Am vrut să cred cu adevărat în El și să fac datoria unei ființe create.

În perioada aceea, mă întrebam adesea: „Care sunt valoarea și sensul adevărat al vieții? E posibil să fie cu adevărat goana după diplome și titluri?” Gândindu-mă la această întrebare, mi-am amintit de cuvântul lui Dumnezeu: „Odată ce o persoană se împotmolește în faimă și câștig, nu mai caută ceea ce este strălucitor, ceea ce este just sau acele lucruri care sunt frumoase și bune. Asta deoarece puterea seducătoare pe care o au asupra oamenilor faima și câștigul este prea mare; ele devin lucruri pe care oamenii le urmăresc fără încetare pe tot parcursul vieții și chiar pentru întreaga veșnicie. Nu este acest lucru adevărat? Unii oameni vor spune că însușirea cunoștințelor nu este altceva decât citirea cărților sau învățarea câtorva lucruri pe care încă nu le cunosc, astfel încât să nu fie demodați sau să nu fie lăsați în urmă de lume. Cunoștințele sunt însușite doar pentru ca ei să poată pune mâncare pe masă, pentru propriul lor viitor sau pentru a asigura necesitățile de bază. Există cineva care ar îndura un deceniu de studiu intens doar pentru necesitățile de bază, doar pentru a soluționa problema alimentelor? Nu, nu există astfel de oameni. Deci, de ce un om suferă aceste greutăți toți acești ani? Pentru faimă și câștig. Faima și câștigul îl așteaptă în zare, îl cheamă, iar el crede că numai prin propria sârguință, prin greutăți și luptă poate să urmeze drumul ce-l va conduce să dobândească faimă și câștig. O astfel de persoană trebuie să sufere aceste greutăți pentru propria cale viitoare, pentru bucuria sa viitoare și pentru a câștiga o viață mai bună. Ce este oare această cunoaștere – puteți să-Mi spuneți? Nu reprezintă regulile și filosofiile de viață pe care Satana i le insuflă omului, cum ar fi «Iubește partidul, iubește țara și iubește-ți religia» și «Un om înțelept se supune circumstanțelor»? Nu sunt «idealurile înalte» ale vieții insuflate în om de către Satana, cum ar fi că ideile oamenilor de seamă, integritatea celor faimoși sau spiritul curajos al figurilor eroice, sau cavaleria și bunătatea protagoniștilor și a spadasinilor din romanele de arte marțiale? Aceste idei influențează o generație după alta, iar oamenii din fiecare generație sunt făcuți să accepte aceste idei. Ei se luptă constant în căutarea «idealurilor înalte» pentru care chiar își vor sacrifica viața. Acesta este mijlocul și aceasta e abordarea prin care Satana folosește cunoștințele pentru a corupe oamenii. Deci, după ce Satana îi conduce pe oameni pe această cale, sunt ei capabili să se supună lui Dumnezeu și să I se închine? Și sunt ei capabili să accepte cuvintele lui Dumnezeu și să urmărească adevărul? Categoric nu – pentru că au fost duși pe căi greșite de Satana. Să ne uităm din nou la cunoștințele, gândurile și opiniile insuflate oamenilor de Satana: conțin aceste lucruri adevărurile supunerii față de Dumnezeu și închinării la Dumnezeu? Există adevăruri despre temerea de Dumnezeu și ferirea de rău? Există vreun cuvânt de-al lui Dumnezeu? Există ceva în ele care să aibă legătură cu adevărul? Deloc – aceste lucruri sunt total absente” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul VI”). Din cuvântul lui Dumnezeu, am înțeles că Satana le insuflă oamenilor ideile sale făcându-i să asimileze constant cunoștințe, făcându-i să vrea să iasă în evidență, să aducă onoare numelui familiei lor. Îi convinge că soarta le stă în propriile mâini, iar cunoștințele îi pot ajuta să o schimbe. Trăindu-și viața după aceste idei, oamenii Îl sfidează pe Dumnezeu, îndepărtându-se tot mai mult de El. Când învățam, profesorii ne spuneau adesea: „Dacă vreți să vă descurcați, aveți nevoie de o diplomă de licență și de studii postuniversitare. Doar ele vor dovedi că sunteți competenți.” Acceptând aceste idei, am căutat să-mi dezvolt abilitățile, participând la concursuri și pregătindu-mă pentru examene de certificare profesională. M-am gândit că astfel îmi pot schimba soarta. Dar în oarba mea urmărire academică, cu unica dorință de a-mi folosi educația și cunoștințele pentru a ieși în evidență, inima mea se îndepărtase treptat de Dumnezeu. Nu-I mai citeam cuvântul și mă rugam rar. Nu eram diferită de un non-credincios. Abia atunci am văzut că a ne încuraja să urmărim cunoașterea este modul Satanei de a ne corupe și a ne induce în eroare și că, tot gonind după cunoaștere, ne împotrivim mai mult lui Dumnezeu și ne tot îndepărtăm de El. Cu gândul la această consecință, am început să reevaluez și să aleg calea pe care o urmam.

Într-o zi, am citit un fragment din cuvântul lui Dumnezeu: „Ca membri ai rasei umane și creștini devotați, este responsabilitatea și obligația noastră, a tuturor, să ne oferim mințile și trupurile pentru a îndeplini însărcinarea dată de Dumnezeu, deoarece întreaga noastră ființă a venit de la Dumnezeu și există grație suveranității Lui. Dacă mințile și trupurile noastre nu sunt dedicate însărcinării date de Dumnezeu și cauzei juste a omenirii, atunci sufletele noastre se vor simți rușinate de cei care au fost martirizați pentru însărcinarea dată de Dumnezeu și mult mai rușinate de Dumnezeu, care ne-a oferit totul” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Anexă 2: Dumnezeu conduce destinul întregii omeniri”). Citind cuvântul lui Dumnezeu, m-a cuprins un puternic simț al răspunderii. Omul a fost creat de El. Să crezi în Dumnezeu, să I te închini și să faci datoria unei ființe create sunt lucruri absolut corecte și firești. Acestea sunt lucruri onorabile. Intenția lui Dumnezeu e ca noi să-I răspândim Evanghelia și să aducem mai mulți oameni înaintea Lui, ca să-I accepte mântuirea. Am avut norocul de a fi prima care a primit lucrarea lui Dumnezeu, așa că ar trebui să țin cont de intenția Lui și să-mi asum această responsabilitate. Să nu-ți faci datoria e o adevărată răzvrătire și te face nedemn de a trăi pe acest pământ. Numai îndeplinindu-ți datoria de ființă creată poți fi numit om. Atunci, am auzit un imn din cuvântul lui Dumnezeu, numit „Ce trebuie să urmărească tinerii”. Sunt câteva rânduri în el care spun: „Persoanelor tinere nu ar trebui să le lipsească hotărârea de a-și exersa discernământul în anumite probleme și de a căuta dreptatea și adevărul. Ar trebui să căutați toate lucrurile frumoase și bune și ar trebui să dobândiți realitatea tuturor lucrurilor pozitive. Ar trebui să fiți responsabili față de viața voastră – nu trebuie să o tratați cu ușurință” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvinte pentru cei tineri și cei vârstnici”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat o cale de practică. Ca om, ar trebui să urmăresc adevărul, să fac datoria unei ființe create și să-mi trăiesc viața cu rost. Trebuia să fiu responsabilă pentru viața mea. N-am vrut să continui să studiez. Am vrut să-mi fac datoria în biserică.

Apoi, i-am spus mamei ce simțeam. S-a înfuriat. Mi-a spus: „Am cheltuit atât de mult pe educația ta de-a lungul anilor, doar ca să-ți ofer un viitor mai bun, astfel încât, atunci când vei absolvi și vei obține o slujbă bună, asta să mă pună într-o lumină favorabilă. Orice ai spune, nu te voi lăsa să renunți la școală. Mă gândesc doar la ce e mai bine pentru tine.” Auzind-o pe mama spunând asta, m-am înfuriat. Nu mă așteptam să reacționeze așa. Însă, în același timp, aveam sentimente contradictorii, gândindu-mă cât de multe îmi oferise; nu i-a fost ușor. Dacă alegeam să fac o datorie, aveam s-o dezamăgesc și să mă simt îndatorată față de ea, dar dacă rămâneam la școală, îmi petreceam tot timpul și-mi consumam toată energia urmărind faima, câștigul și statutul, m-aș fi simțit vinovată și nici așa nu voiam să trăiesc. După lupte lăuntrice, am insistat totuși să renunț la școală. Văzând că mă hotărâsem, a fost de acord să mă însoțească pentru procedurile de retragere. Dar la școală, supraveghetorul mi-a spus: „Te rog să te gândești bine. Vei absolvi peste un an și după ce vei avea diploma, vei putea face ce vrei. Trebuie să știi că, în privința găsirii unui loc de muncă, lucrurile stau diferit în cazul celor care au o diplomă față de cei care nu au.” Văzând că nu eram impresionată, mama mi-a spus cu sinceritate: „Te rog, rămâi la școală! Am speranțe foarte mari pentru tine. Nu va trebui să-ți faci griji în privința banilor. Întotdeauna îți voi asigura educația. Eu și tatăl tău am divorțat, așa că tu ești ultimul sprijin pe care îl are mama. Ești singura mea speranță.” Mama mi-a spus asta plângând. M-a impresionat s-o văd vărsând aceste lacrimi de suferință. Mi-am zis: „Mai am doar un an până la absolvire. Să-mi termin oare studiile? Dacă îmi încep datoria după absolvire, mama nu se va opune.” Am făcut un compromis și am ales să rămân la școală. Dar, în timp ce studiam, nu prea aveam timp să-mi fac datoria și mă simțeam profund vinovată. Așadar, m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, sunt atât de slabă și nu știu cum să merg pe calea ce mă așteaptă. Îndrumă-mă, te rog!”

Într-o zi, am citit un fragment din cuvântul lui Dumnezeu: „Din cauza condiționării culturii tradiționale chineze, în noțiunile tradiționale ale chinezilor, ei cred că oamenii ar trebui să respecte pietatea filială față de părinții lor. Cine nu respectă pietatea filială nu este un copil devotat părinților. Aceste idei au fost insuflate oamenilor încă din copilărie și, practic, sunt predate în fiecare gospodărie, precum și în fiecare școală și în societate, în general. Când capul unei persoane a fost umplut cu astfel de lucruri, ea crede că «Pietatea filială este mai importantă decât orice. Dacă nu aș respecta-o, nu aș fi o persoană bună – nu aș fi un copil devotat și aș fi învinuit de societate. Aș fi o persoană lipsită de conștiință.» Este corectă această părere? Oamenii au văzut foarte multe adevăruri exprimate de Dumnezeu – a cerut Dumnezeu ca o persoană să manifeste pietate filială față de părinții săi? Este acesta unul dintre adevărurile pe care credincioșii în Dumnezeu trebuie să le înțeleagă? Nu, nu este. Dumnezeu doar a avut părtășie cu privire la câteva principii. Pe baza cărui principiu cuvintele lui Dumnezeu le cer oamenilor să-i trateze pe ceilalți? Să iubească ce iubește Dumnezeu și să urască ce urăște El: acesta este principiul la care ar trebui să se adere. Dumnezeu îi iubește pe cei care urmăresc adevărul și care-I pot respecta voia; aceștia sunt oamenii pe care și noi ar trebui să-i iubim. Cei care nu pot respecta voia lui Dumnezeu, cei care-L urăsc pe Dumnezeu și se răzvrătesc împotriva Lui – acești oameni sunt detestați de Dumnezeu și ar trebui să-i detestăm și noi. Asta le cere Dumnezeu oamenilor. Dacă părinții tăi nu cred în Dumnezeu, dacă știu prea bine că a crede în Dumnezeu reprezintă calea cea dreaptă și că aceasta poate conduce la mântuire, totuși rămân nereceptivi, atunci nu există nicio îndoială că sunt oameni scârbiți de adevăr și îl urăsc, că sunt oameni care se împotrivesc lui Dumnezeu și-L urăsc – iar Dumnezeu, în mod natural, îi detestă și îi urăște. Ai putea detesta asemenea părinți? Se împotrivesc lui Dumnezeu și Îl ocărăsc – caz în care cu siguranță sunt demoni și satane. Ai putea să-i urăști și să-i blestemi? Acestea sunt toate întrebări reale. Dacă părinții tăi te împiedică să crezi în Dumnezeu, cum ar trebui să-i tratezi? După cum cere Dumnezeu, ar trebui să iubești ce iubește Dumnezeu și să urăști ce urăște El. În timpul Epocii Harului, Domnul Isus a spus: «Cine este mama Mea și cine sunt frații Mei?» «Căci oricine respectă voia Tatălui Meu, Care este în ceruri, acela Îmi e frate, soră și mamă.» Aceste cuvinte existau deja în Epoca Harului, iar acum cuvintele lui Dumnezeu sunt și mai clare: «Să iubească ce iubește Dumnezeu și să urască ce urăște El.» Aceste cuvinte pun punctul pe i, însă oamenii sunt adeseori incapabili să le priceapă adevăratul sens. Dacă o persoană este o ființă care Îl tăgăduiește pe Dumnezeu și I se împotrivește, care este blestemată de Dumnezeu, dar este un părinte sau o rudă de-a ta și, din câte știi tu, nu pare să fie o persoană rea și te tratează bine, atunci s-ar putea să te trezești incapabil să urăști acea persoană și chiar să păstrezi strâns legătura, iar relația voastră să rămână neschimbată. Te va tulbura să auzi că Dumnezeu urăște astfel de oameni și nu ești capabil să fii de partea lui Dumnezeu și să-i respingi fără milă. Ești tot timpul constrâns de sentimente și nu poți renunța pe deplin la ei. Care este motivul acestui lucru? Se întâmplă pentru că sentimentele tale sunt prea puternice și te împiedică să practici adevărul. Acea persoană este bună cu tine, așa că nu poți să o urăști. Ai putea să o urăști numai dacă te-ar răni. Ar fi acea ură în acord cu adevărurile-principii? De asemenea, ești constrâns de noțiuni tradiționale, crezând că este un părinte sau o rudă, așa că, dacă o urăști, vei fi disprețuit de societate și ponegrit de opinia publică, condamnat ca fiind lipsit de sentimente filiale, de conștiință, ca nefiind nici măcar uman. Crezi că vei îndura condamnarea și pedeapsa divină. Chiar dacă vrei să o urăști, conștiința ta nu te va lăsa. De ce funcționează conștiința ta în acest mod? Fiindcă un mod de gândire ți-a fost imprimat încă din copilărie, prin moștenirea familiei tale, prin educația pe care ți-au dat-o părinții și prin îndoctrinarea culturii tradiționale. Acest mod de gândire este foarte adânc înrădăcinat în inima ta și te face să crezi, în mod greșit, că pietatea filială este absolut firească și justificată și că orice este moștenit de la strămoșii tăi este întotdeauna bun. Ai învățat mai întâi acest mod de gândire și el rămâne dominant, creând un mare obstacol și o mare tulburare în credința ta și în acceptarea adevărului, făcându-te incapabil să pui cuvintele lui Dumnezeu în practică și să iubești ce iubește Dumnezeu, să urăști ce urăște Dumnezeu. […] Spune-Mi, nu este deplorabil omul? Nu are el nevoie de mântuirea de la Dumnezeu? Unii oameni cred de mulți ani în Dumnezeu, dar tot nu au discernământ în ceea ce privește chestiunea pietății filiale. Ei chiar nu înțeleg adevărul” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin recunoașterea propriilor păreri nechibzuite se poate obține cu adevărat o transformare”). Din cuvântul Lui, am ajuns să înțeleg că, odată cu influența pătrunzătoare a culturii tradiționale, zicala: „Pietatea filială este o virtute care trebuie pusă mai presus de orice altceva” devenise codul meu de conduită. Credeam că pietatea filială e cel mai important lucru și că, dacă nu o respectam, nu eram om. Amintindu-mi de copilăria mea, am văzut că mama a suferit mult și că nu se poate să-i fi fost ușor, așa că mi-am spus că o voi asculta și nu o voi răni. Mama a suferit foarte mult ca să mă crească, iar dacă n-o puteam onora sau asculta, eram nerecunoscătoare și lipsită de conștiință. Așa că am hotărât să învăț din greu și să devin cineva, ca mama să poată avea o viață bună. Am făcut tot ce mi-a spus, ca să nu o rănesc. Acceptând lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu, am înțeles că a face o datorie și a urmări adevărul au valoare și însemnătate, dar, dat fiind că mama a plâns și m-a implorat să rămân la școală, am făcut un compromis. Ca să-i împlinesc speranțele, am vrut să-mi îndeplinesc datoria ca să-L mulțumesc pe Dumnezeu, dar nu am reușit. Căzusem cu adevărat în capcana ideii: „Pietatea filială este o virtute care trebuie pusă mai presus de orice altceva.” Dumnezeu ne cere să iubim ce iubește El și să urâm ce urăște El. Sunt cerințele Lui față de noi și principii pe care ar trebui să le respect. Dacă părinții mei chiar cred în Dumnezeu, ar trebui să-i iubesc și să-i tratez ca pe niște frați și surori. Dar dacă ei nu cred în Dumnezeu, mă persecută sau mă împiedică să cred, atunci, ei sunt scârbiți de adevăr și îl urăsc, sunt împotriva lui Dumnezeu, iar eu n-ar trebui să accept orbește ceea ce spun ei. Mama credea în Dumnezeu, dar nu a urmărit adevărul și m-a împiedicat să fac o datorie. Pur și simplu era o neîncrezătoare și un dușman al lui Dumnezeu. Înainte, nu aveam discernământ și credeam că, fiind copilul lor, trebuia să-mi onorez părinții și să-i ascult mereu, că asta însemna să am umanitate și conștiință. Abia atunci am văzut că această viziune greșită nu era conformă cu adevărul. Respectarea părinților ar trebui să fie în acord cu principiile și nu doar ascultare oarbă. Acesta este principiul practicării.

Ulterior, am citit cuvântul lui Dumnezeu care spunea: „Acum ar trebui să poți vedea clar calea exactă pe care a luat-o Petru. Dacă poți să vezi clar calea lui Petru, atunci vei fi sigur despre lucrarea făcută astăzi, astfel încât să nu te plângi sau să fii negativ ori să tânjești după ceva. Ar trebui să experimentezi starea de spirit a lui Petru la acea vreme: el era lovit de durere, el nu mai cerea un viitor sau vreo binecuvântare. El nu căuta profitul, fericirea, faima sau averea în lume; căuta doar să trăiască o viață extrem de plină de sens, pentru a răsplăti iubirea lui Dumnezeu și a-I dedica Lui ceea ce avea el cel mai de preț. Atunci era mulțumit în inima lui. […] În timpul agoniei încercării lui, Isus i-a apărut din nou și a spus: «Petre, doresc să te desăvârșesc, astfel încât să devii rod, unul care să fie cristalizarea desăvârșirii tale de către Mine și de care să Mă bucur. Poți să mărturisești, cu adevărat, pentru Mine? Ai făcut ce ți-am cerut Eu să faci? Ai trăit cuvintele pe care le-am spus? Tu M-ai iubit odată, dar chiar dacă M-ai iubit, M-ai trăit? Ce ai făcut pentru Mine? Recunoști că ești nevrednic de iubirea Mea, dar ce ai făcut pentru Mine?» Petru a văzut că nu făcuse nimic pentru Isus și și-a adus aminte de jurământul său anterior de a-și da viața lui Dumnezeu. Și, astfel, nu s-a mai plâns și, de atunci, rugăciunile lui au devenit mult mai bune” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cum a ajuns Petru să-L cunoască pe Isus”). Asta l-a întrebat Domnul Isus pe Petru, dar am simțit că Dumnezeu mă întreba același lucru. M-am întrebat: „Ce am făcut eu pentru Dumnezeu? Petru a fost în stare să renunțe la tot pentru a-L urma pe Domnul. Dar eu? Dumnezeu mi-a dat viața, dar eu ce am făcut pentru El?” Nu făcusem absolut nimic pentru El. Nu mă gândisem niciodată decât la părinții mei și la viitorul meu. Fusesem dispusă până și să-mi petrec tot timpul și să-mi dedic toată energia studiilor și câștigării banilor, ca să le pot răsplăti bunătatea. Dacă nu mă puteam ridica la înălțimea așteptărilor lor, simțeam că îi dezamăgesc și eram copleșită de vinovăție, dar nu-mi făcusem datoria ca ființă creată și totuși nu am simțit că-L dezamăgesc pe Dumnezeu. Chiar nu aveam conștiință! Gândindu-mă la experiența lui Petru, deși părinții lui i-au stat în cale, nu i-a păsat de împotrivirea lor și a renunțat la tot, pentru a-L urma pe Domnul Isus. El avea cu adevărat conștiință și rațiune. Noi suntem creați de Dumnezeu, prin urmare e absolut firesc și justificat să credem în El și să I ne închinăm. Dumnezeu m-a ales și m-a adus înaintea Lui, dându-mi o șansă să fiu mântuită. Iubirea lui Dumnezeu chiar e măreață! Trebuia să-I răsplătesc iubirea și să renunț la tot, pentru a-L urma, la fel ca Petru. Apoi, am mai citit câteva fragmente din cuvântul lui Dumnezeu care m-au inspirat și mai mult. Dumnezeu spune: „Treziți-vă, fraților! Treziți-vă, surorilor! Ziua Mea nu va fi amânată; timpul înseamnă viață, iar a profita de timp înseamnă a salva viața! Timpul nu este departe! Dacă nu reușiți să luați examenul de admitere la facultate, puteți să studiați și să-l dați de câte ori vreți. Totuși, ziua Mea nu va accepta să mai fie amânată. Țineți minte! Țineți minte! Vă îndemn cu aceste cuvinte bune. Sfârșitul lumii se desfășoară chiar în fața ochilor voștri, iar marile dezastre se apropie cu repeziciune. Viața voastră sau somnul vostru, mâncarea, băutura și hainele – care dintre aceste lucruri e mai important? A sosit timpul să cântăriți aceste lucruri” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 30). „Vegheați! Vegheați! Timpul pierdut nu se va întoarce niciodată – să nu uitați acest lucru! În lume nu există niciun medicament care să vindece regretul! Așadar, cum ar trebui să vă vorbesc? Nu este cuvântul Meu demn de chibzuința voastră atentă, repetată?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 30). Fiecare dintre cuvintele lui Dumnezeu mi-a atins inima. Timpul se scurge acum. Dezastrele sunt tot mai mari, iar țările din întreaga lume sunt în dezordine. Zilele se scurg, una câte una, iar urmărirea adevărului este crucială. Dacă nu țineam pasul cu lucrarea lui Dumnezeu și urmăream lucruri trupești, concentrându-mă asupra studiilor, viitorului și a familiei, ar fi fost prea târziu să mai urmăresc adevărul când lucrarea Lui se încheia. Fără adevăr, aș fi pierit în dezastre, aș fi fost pedepsită și ar fi fost prea târziu să regret. Mântuirea lui Dumnezeu venise din nou la mine și trebuia să mă agăț de această oportunitate, să fac tot ce-mi stătea în putință ca să urmăresc adevărul și să fac datoria unei ființe create, pentru a-I răsplăti iubirea lui Dumnezeu.

Când m-am hotărât să renunț la școală, i-am spus mamei: „Mamă, nu mă întorc la școală. Indiferent de ce spun alții, nu mă voi răzgândi. Îmi aleg propria cale și sper să mă poți respecta.” A spus: „Mătușa ta a spus deja că, după ce vei absolvi și îți vei lua diploma, îți va găsi o slujbă. Îți va găsi un partener bun și apoi vei putea duce o viață fericită.” Dar cuvintele mamei nu m-au mai putut convinge, pentru că atunci am înțeles că felul în care mă trata nu era iubire adevărată. Ea avea în vedere doar interesele mele imediate, nu viața sau destinația mea viitoare. Atunci mi-am amintit un fragment din cuvântul lui Dumnezeu: „Spuneți-Mi, de la cine provine tot ceea ce are legătură cu oamenii? Cine poartă cea mai mare povară pentru viața omenească? (Dumnezeu.) Numai Dumnezeu îi iubește cel mai mult pe oameni. Părinții și rudele oamenilor îi iubesc cu adevărat? Este iubirea pe care o oferă ei adevărată? Îi poate ea mântui pe oameni de influența Satanei? Nu poate. Oamenii sunt amorțiți și înceți la minte, incapabili să perceapă aceste lucruri așa cum sunt de fapt și spun mereu: «În ce fel mă iubește Dumnezeu? Nu simt acest lucru. În orice caz, mama și tatăl meu mă iubesc cel mai mult. Îmi plătesc studiile și mă fac să învăț abilități tehnice, ca să pot să fiu cineva când voi crește, să am succes, să devin o stea, o celebritate. Părinții mei cheltuie atât de mulți bani ca să mă cultive și să-mi ofere o educație, fiind strângători și economisind la hrană. Cât de măreață este iubirea aceasta! Nu-i voi putea răsplăti niciodată!» Credeți că aceasta este iubire? Care sunt consecințele faptului că părinții tăi te fac să reușești, să devii o celebritate în lume, să ai o slujbă bună și să te integrezi în lume? Te îndeamnă la nesfârșit să urmărești succesul, să aduci onoare familiei tale și să te integrezi în tendințele rele ale lumii, astfel încât, în cele din urmă, să cazi în vârtejul păcatului, să fii ruinat și să pieri, devorat de Satana. Este asta iubire? Asta nu înseamnă că te iubesc, ci că-ți fac rău și te distrug” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Pentru a dobândi adevărul, trebuie să înveți de la oamenii, din evenimentele și lucrurile din apropiere”). Deși părea că mama făcea lucruri doar pentru binele meu, mâncând mai puțin, cumpărând mai puține haine și muncind pe brânci pentru educația mea, nu-și dădea seama că în ce învățam erau otrăvuri satanice și erezii care m-ar fi făcut să mă îndepărtez mai mult de Dumnezeu și să-I neg existența. Ideile ateiste predate în școală, precum: „Nu a existat niciodată un Mântuitor”, „Omul își poate crea o patrie frumoasă cu propriile mâini”, „Omul trebuie să îndure o mare suferință pentru a răzbi în viață” și „Să te distingi și să aduci onoare străbunilor tăi” ne fac să luptăm pentru idealurile noastre și să încercăm să ne remarcăm, ca să-i întrecem pe ceilalți. Oamenii trăiesc după aceste idei și păreri, încercând să se rupă de suveranitatea lui Dumnezeu și să-și schimbe singuri soarta. Ei ajung să se împotrivească lui Dumnezeu și să-L nege tot mai mult, pierzându-și șansa de a fi mântuiți. Asta e calea malefică a Satanei. Urmărirea acestor lucruri nu ar putea decât să mă îndepărteze tot mai mult de Dumnezeu, ducându-mă spre răul și corupția Satanei. M-ar împinge spre iad! Atunci am văzut clar că iubirea părinților mei nu era adevărată și că doar iubirea lui Dumnezeu e adevărată. Să cauți să te remarci și să aduci onoare numelui familiei tale nu e calea cea dreaptă în viață. Doar urmărirea adevărului și îndeplinirea datoriei unei ființe create este calea cea dreaptă în viață și va avea ca rezultat protecția lui Dumnezeu împotriva marilor dezastre. Înțelegând asta, am decis să renunț la școală și să mă dedic unei datorii pentru Dumnezeu. Prin urmare, i-am spus mamei: „Mamă, tu vrei mereu să învăț, să găsesc o slujbă bună, un soț bun și să urmăresc tendințele sociale, dar poți să-mi garantezi că voi fi fericită așa în viitor? Că voi avea o soartă bună? Nimeni nu poate! Mamă, cel mai corect lucru pe care l-ai făcut în viață a fost să ne împărtășești Evanghelia din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic și să mă conduci pe calea cea dreaptă.” Mama a tăcut un moment și apoi a spus: „Ai grijă de tine. Ținem legătura.” Apoi, m-am dus și m-am retras de la școală. Când am ieșit din școală, am fost cu adevărat liberă. Nu mai eram constrânsă de studii sau de familie, putând, în sfârșit, să-mi fac datoria în biserică.

Toate astea s-au întâmplat cu mai mulți ani în urmă, dar oricând îmi amintesc, mă simt foarte norocoasă. Îndrumarea pas cu pas a lui Dumnezeu a fost cea care mi-a permis să aleg corect între datorie și studii și să merg pe calea cea dreaptă în viață. Chiar am simțit iubirea și intenția sinceră ale lui Dumnezeu. Acum îmi pot face datoria de ființă creată, iar viața mea nu e în zadar. Sunt cu adevărat fericită!