de Li Fang, China

În vara lui 2017, slujeam ca lideră de biserică. Datorită nevoilor lucrării, lidera de rang superior a rânduit ca sora Yang Guang și sora Cheng Xin să lucreze alături de mine și mi-a spus să le ajut. După o vreme, am văzut că aceste două surori purtau o povară în datoria lor și făceau progrese rapide. Nu trebuia să-mi fac griji în privința unor lucruri – surorile erau capabile să le discute și să le rezolve singure în mod corespunzător. La început, asta m-a bucurat foarte mult, dar, cu timpul, a început să-mi lase un gust amar. Mi-am zis în sinea mea: „Eu sunt lidera, așa că se înțelege de la sine că problemele bisericii, fie că sunt importante sau mărunte, chiar ar trebui să fie discutate mai întâi cu mine. Dar acum, aceste două surori rânduiesc unele lucruri fără să se consulte cu mine. Nu mă iau în serios! Dacă lucrurile continuă așa, nu voi fi lideră doar cu numele?”

La o adunare, diaconul de udare le-a menționat pe Yang Guang și Cheng Xin. Ea a spus: „Ele chiar poartă o povară în datoria lor. Înainte, duceam mereu lipsă de udători, dar de când au venit ele, pe lângă că transferurile se fac rapid, lucrarea de udare a fost, la rândul ei, destul de eficientă.” După ce am auzit asta, I-am mulțumit cu voce tare lui Dumnezeu, dar în inima mea nu eram atât de mulțumită și simțeam că-mi arde fața. Mi-am zis în sinea mea: „Se pare că ceilalți le admiră mai mult pe cele două surori decât pe mine. Eu sunt lideră de mai mulți ani, iar cele două surori fac asta doar de câteva zile. Sunt ele mai bune decât mine?” Nu voiam să accept asta și n-am mai auzit nimic din ce a spus supraveghetoarea după aceea. După întrunire, m-am dus fără vlagă spre casă. În noaptea aceea, m-am zvârcolit în pat, fără să pot dormi. De fiecare dată când mă gândeam la ce spusese diaconul de udare, mă supăram foarte tare. Fusesem lideră atâția ani, dar nici nu mă puteam compara cu cele două surori care abia începuseră instruirea. Ce avea să creadă despre mine lidera de rang superior, dacă afla? Oare avea să spună că eram incompetentă și nepotrivită să fiu lideră? Înainte, ceilalți mă admirau, oare acum aveau să creadă că acele surori erau mai bune decât mine? Oare pe viitor aveau să le sprijine pe ele în locul meu? Simțeam că Yang Guang și Cheng Xin mă eclipsau și eram foarte invidioasă și plină de ranchiună față de ele. Imaginația mea o lua razna în perioada aceea, temându-mă că funcția nu-mi era asigurată. M-am încurajat în sinea mea să fac o treabă bună, să mă străduiesc să mă descurc mai bine cu toate proiectele noastre și să-i fac pe ceilalți să vadă că nu eram cu nimic mai prejos decât acele surori. După aceea, mă trezeam devreme și rămâneam trează până târziu în fiecare zi; eram înaintea tuturor cu proiectele importante și rezolvam rapid orice probleme apăreau, de teamă că surorile mele aveau să ajungă acolo înaintea mea. Uneori chiar speram să greșească și să se facă de râs. Într-o zi, în timp ce verificam cărțile bisericii, noi am găsit inconsecvențe între numărul celor trimise și al celor primite. Surorile se ocupaseră de distribuția și primirea cărților și, în timp ce ele căutau neliniștite cauza, nu numai că nu am ajutat, chiar m-am bucurat de nenorocul lor, gândindu-mă: „Parcă erați foarte capabile voi două – ce aveți de gând să faceți acum?” Pe un ton dojenitor, le-am spus că e grav dacă sunt probleme cu cărțile. Asta le-a stresat și mai tare și a avut impact asupra stărilor lor. În sinea mea eram foarte bucuroasă: „Ia să vedem dacă lidera de rang superior mai crede că sunteți mai bune decât mine acum, după ce ați făcut o greșeală atât de mare! Dacă rămâneți în starea asta negativistă, nu va trebui să-mi fac griji că îmi puneți în pericol funcția.” La momentul acela, m-am simțit puțin vinovată și mi-am dat seama că încălcam o limită, dar n-am mai reflectat cu adevărat la asta.

Mai târziu, datoria lui Cheng Xin a fost schimbată, iar eu am rămas să lucrez cu Yang Guang. Într-o zi, în timpul unei discuții despre lucrare, am observat că lidera de rang superior îi cerea mereu părerea lui Yang Guang, în vreme ce eu stăteam deoparte, simțindu-mă umilită. Nu m-am putut abține să nu mă întreb dacă nu cumva lidera intenționa s-o instruiască, pentru că era mai tânără și avea calibru mai bun. M-am simțit foarte dezamăgită. Înainte, lidera discuta mereu lucrurile cu mine, dar acum avea o părere foarte bună despre Yang Guang. Oare asta nu arăta că Yang Guang era mai bună decât mine? Invidia mea ieșea la iveală din nou. În perioada aceea, o certam pe Yang Guang ori de câte ori observam abateri în lucrarea ei și uneori pur și simplu o ignoram. La fiecare adunare mă grăbeam să prezidez și să rezolv problemele celorlalți, fără să-i dau ei șansa să aibă părtășie. Starea i s-a tot înrăutățit și n-a mai purtat o povară pentru lucrarea bisericii; n-a gestionat la timp niște sarcini, iar asta a făcut ca lucrarea bisericii să sufere unele pierderi. La momentul acela chiar m-am simțit oarecum vinovată. Am simțit că avusesem o mare contribuție la starea ei negativistă, dar n-am reflectat asupra mea. Nu mi-am înțeles deloc starea până ce nu am fost disciplinată de Dumnezeu.

Într-o zi m-am simțit brusc rău și am făcut febră, iar apoi am început să tușesc. Am crezut că mi se activase iar astmul, dar mai târziu tusea mi s-a tot înrăutățit și niciun medicament n-o ameliora. Oricât de mult îmi doream, nu puteam să am părtășie în adunări. M-am dus la doctor să văd ce am și mi s-a spus că am bronșiectazie severă și tuberculoză. Doctorul a spus că era o boală gravă și că e nevoie de peste un an de tratament ca să fie ținută sub control. Când am auzit asta, am rămas șocată și m-am simțit chiar groaznic. Mai avusesem tuberculoză și fusese foarte greu de vindecat. Cum de revenise și de ce era un caz atât de grav de data asta? De vreme ce tuberculoza e contagioasă, nu puteam intra deloc în contact cu frații și surorile. Asta însemna că nu puteam să-mi fac datoria. În toți anii mei de credință, îndeplinisem mereu o datorie. Chiar îmi lăsasem în urmă familia și slujba, ca să mă sacrific. Mai ales în perioada aceea, era foarte multă lucrare bisericească, iar eu mă ocupam de toate. De ce făcusem o boală atât de gravă? Care era voia lui Dumnezeu? Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mai rău mă simțeam și mă ascundeam deseori plângând sub pătură. Odată, m-am rugat lui Dumnezeu cu lacrimi în ochi: „Dumnezeule! Sufăr atât de mult! Nu știu cum să depășesc situația. Te rog să mă luminezi ca să-Ți înțeleg voia astfel încât să pot trage învățăminte din această boală.”

Într-o zi, în devoțiunile mele, am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu. Dumnezeu spune: „În mod normal, când înfrunți o boală gravă sau o maladie ciudată care te face să suferi foarte mult, asta nu este o întâmplare. Fie că ești bolnav sau sănătos, intenția lui Dumnezeu este acolo, în acel lucru” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „În credința în Dumnezeu, dobândirea adevărului este cea mai importantă”). Chibzuind la asta, am realizat că nu era deloc întâmplător faptul că Dumnezeu permisese să mă îmbolnăvesc grav, cu siguranță voia lui Dumnezeu era în asta. Trebuia să-mi fac o examinare serioasă. M-am rugat și am căutat de la Dumnezeu în repetate rânduri. În timpul reflecției mele, am realizat brusc că invidia mea permanentă față de Yang Guang și Cheng Xin din perioada aceea și lupta mea neclintită pentru renume și câștig personal o făcuseră să se simtă constrânsă și că asta afectase lucrarea bisericii. Când mi-am dat seama de asta, m-am simțit vinovată și plină de regrete. Am citit următoarele în cuvintele lui Dumnezeu: „Omenire crudă! Complicitatea și intriga, smulsul și înșfăcatul de la alții, fuga disperată după faimă și avere, măcelul reciproc – când se vor încheia toate acestea? În ciuda sutelor de mii de cuvinte rostite de Dumnezeu, nimănui nu i-a venit mintea la cap. Oamenii acționează de dragul familiei, al fiilor și al fiicelor lor, pentru carieră, perspective, poziție, orgoliu și bani, de dragul mâncării, hainelor, și trupului. Dar există vreun om ale cărui acțiuni să fie cu adevărat de dragul lui Dumnezeu? Chiar și printre cei care acționează de dragul lui Dumnezeu, există foarte puțini care Îl cunosc. Câți oameni nu acționează pentru propriile interese? Câți nu-i persecută sau ostracizează pe alții pentru a-și apăra poziția?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cei răi cu siguranță vor fi pedepsiți”). „Unii oameni se tem întotdeauna că alții sunt mai buni decât ei sau deasupra lor, că alți oameni vor fi recunoscuți, în timp ce ei sunt trecuți cu vederea, iar asta îi determină să-i atace și să-i excludă pe ceilalți. Nu este un caz de invidie față de persoanele talentate? Nu este un lucru egoist și detestabil? Ce tip de fire este aceasta? Este pizmă! Cei care se gândesc doar la propriile interese, care își satisfac doar propriile dorințe egoiste, fără să se gândească la alții sau să țină cont de interesele casei lui Dumnezeu au o fire rea, iar Dumnezeu nu are deloc dragoste pentru ei” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Libertatea și eliberarea pot fi dobândite doar prin alungarea firii corupte”). Ceea ce dezvăluia Dumnezeu era tocmai starea mea. De când le văzusem pe cele două surori făcându-și datoria cu pricepere, progresând rapid și ocupându-se de únele lucruri fără să se consulte cu mine, începusem să nu mă mai simt în largul meu și am crezut că nu mă respectau. Când diaconul de udare le-a lăudat că erau eficiente în datoria lor, am simțit și mai mult că erau o amenințare la adresa funcției mele și că mă eclipsau. Ca să dovedesc că eram mai bună decât ele și ca să-mi consolidez funcția, le-am luat-o înainte ca să am părtășie și să rezolv problemele celorlalți la adunări și nu le-am dat nicio șansă să aibă părtășie. Când n-a ieșit la socoteală numărul cărților bisericii, în loc să le ajut să găsească motivul, m-am bucurat de necazul lor și am făcut remarci răutăcioase, ceea ce le-a făcut să trăiască în negativism. Am fost atât de malițioasă! La gândul acesta, m-am simțit vinovată și plină de regrete și, în lacrimi, m-am rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Datorită harului Tău pot să supraveghez lucrarea bisericii, dar am fost foarte nesupusă. Nu numai că nu mi-am făcut bine datoria și nu Ți-am răsplătit iubirea, dar am și fost invidioasă pe cei mai pricepuți și m-am luptat pentru renumele și câștig personal. Comportamentul meu a fost dezgustător și detestabil pentru Tine. Dumnezeule, vreau să mă căiesc și să mă schimb.”

După aceea, am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu. „Când se confruntă cu o problemă, unii oameni caută un răspuns de la alții, însă, când cealaltă persoană vorbește conform adevărului, aceștia nu-i acceptă spusele, nu sunt capabili să le asculte și, în inimile lor, își spun: «În mod normal, sunt mai bun decât el. Dacă îi ascult sugestia de această dată, nu va părea că îmi este superior? Nu, nu pot să-l ascult în legătură cu această problemă. Am să fac după cum cred eu.» Apoi, găsesc un motiv și o scuză pentru a discredita punctul de vedere al celeilalte persoane. Ce fel de fire este atunci când o persoană vede pe cineva care este mai bun decât ea și încearcă să-l doboare, răspândind zvonuri despre el sau folosind mijloace josnice pentru a-l denigra și a-i submina reputația – chiar călcându-l în picioare – pentru a-și proteja propriul loc în mintea oamenilor? Aceasta nu este doar aroganță și îngâmfare, este firea Satanei, este o fire răutăcioasă. Faptul că această persoană poate să atace și să înstrăineze oameni care sunt mai buni și mai puternici decât ea este insidios și ticălos. Și faptul că nu se va da în lături de la nimic pentru a doborî oameni arată că în ea sunt mulți diavoli! Trăind după firea Satanei, această persoană e predispusă să înjosească oameni, să încerce să le însceneze lucruri, să le îngreuneze situația. Nu este aceasta o faptă rea? Și trăind așa, continuă să creadă că este în regulă, că este o persoană bună – totuși, când vede pe cineva mai bun decât ea, este predispusă să îi facă viața grea, să-l calce în picioare. Care este problema aici? Nu sunt oamenii care sunt capabili să comită astfel de fapte rele lipsiți de scrupule și încăpățânați? Astfel de oameni se gândesc doar la propriile interese, iau în considerare doar sentimentele lor și vor doar să-și îndeplinească dorințele, ambițiile și scopurile proprii. Nu le pasă cât de multe daune provoacă lucrării bisericii și ar prefera să sacrifice interesele casei lui Dumnezeu pentru a-și proteja statutul în mintea oamenilor și propria reputație. Oare oamenii ca aceștia nu sunt aroganți și neprihăniți de sine, egoiști și josnici? Astfel de oameni nu sunt doar aroganți și neprihăniți de sine, ci sunt și extrem de egoiști și josnici. Nu sunt deloc atenți la intențiile lui Dumnezeu. Au asemenea oameni inimi cu frică de Dumnezeu? Nu au deloc inimi cu frică de Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care acționează fără rost și fac tot ce vor, fără niciun sentiment de vinovăție, fără nicio frământare, fără vreo teamă sau îngrijorare și fără să se gândească la consecințe. Asta e ceea ce fac ei adeseori și este modul în care s-au comportat întotdeauna. Care este natura unui astfel de comportament? Ca s-o spunem delicat, astfel de oameni sunt mult prea invidioși și au o dorință prea puternică de reputație și statut personal; sunt prea înșelători și perfizi. Pentru a o spune mai dur, esența problemei este asemenea oameni nu au deloc inimi cu frică de Dumnezeu. Nu sunt înspăimântați de Dumnezeu, se cred din cale-afară de importanți și privesc fiecare aspect al ființei lor ca fiind mai presus decât Dumnezeu și decât adevărul. În inimile lor, Dumnezeu nu merită să fie amintit și este neînsemnat; El nu deține niciun statut în inimile lor. Pot cei care nu au inimi cu frică de Dumnezeu și care nu-L slăvesc să pună adevărul în practică? Categoric nu. Așadar, când de obicei își tot găsesc fericiți ceva de făcut și cheltuiesc destul de multă energie, ce fac ei? Astfel de oameni chiar pretind că au abandonat totul ca să se sacrifice pentru Dumnezeu și că au suferit foarte mult, dar, de fapt, motivul, principiul și obiectivul tuturor acțiunilor lor e de dragul propriului statut și prestigiu, de a-și proteja toate interesele. Ați spune sau nu că o astfel de persoană este îngrozitoare? Ce fel de oameni cred în Dumnezeu de mulți ani, dar nu au inimi cu frică de El? Nu sunt aroganți? Nu sunt satane? Și ce lucruri sunt cele mai lipsite de o inimă cu frică de Dumnezeu? În afară de fiare, e vorba de cei răi și de antihriști, de diavoli și de tagma Satanei. Ei nu acceptă deloc adevărul; nu au o inimă cu frică de Dumnezeu. Sunt capabili de orice rău; sunt dușmanii lui Dumnezeu și ai aleșilor Lui” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cele cinci condiții care trebuie îndeplinite pentru a porni pe calea cea dreaptă a credinței în Dumnezeu”). Parcă Dumnezeu era în fața mea și mă judeca. Am crezut că, după ce fusesem lideră mulți ani, ar trebui să fiu superioară și mai bună decât ceilalți, așa că am fost invidioasă pe oricine era mai capabil decât mine și l-am respins. Știam că acele două surori aveau calibru, că purtau o povară și că erau eficiente în datoria lor – acest fapt era benefic pentru lucrarea bisericii și pentru intrarea în viață a fraților și surorilor. Dar eu n-am ținut cont de nimic din tóate astea, îmi păsa doar de reputația și statutul meu. M-am luptat cu ele pe ascuns, căutând abateri și omisiuni în lucrarea lor, ca să le supăr și să le fac de râs. Asta le-a dus într-o stare proastă și nu au mai purtat o povară în datoria lor, fapt care a afectat și lucrarea bisericii. Ca să-mi păstrez propriul statut, invidioasă pe cei mai talentați decât mine, le-am constrâns pe cele două surori până într-acolo încât au devenit negativiste. Făcând asta, perturbam lucrarea bisericii și prejudiciam interesele bisericii. N-am avut deloc umanitate. Tot ce scoteam la iveală era o fire satanică. Satana nu suportă să vadă că oamenilor le merge bine și vrea cu disperare ca ei să devină negativiști, degenerați și să-L trădeze pe Dumnezeu. Mă purtam ca lacheul Satanei, perturbând lucrarea bisericii. Ca lider de biserică, ar fi trebuit să țin cont de voia lui Dumnezeu, să cultiv oameni și să-i ajut pe frații și surorile mele să-și îndeplinească îndatoririle. Însă, în schimb, nu numai că n-am reușit să cultiv oameni talentați, dar am și fost invidioasă pe ei și i-am oprimat. Cum se putea numi asta că-mi făceam datoria? Eu doar făceam rău și mă împotriveam lui Dumnezeu.

Într-o zi, m-am destăinuit unei surori și am avut părtășie despre starea mea de invidie. M-a ascultat și apoi mi-a vorbit despre pilda cu invidia lui Saul față de David. A spus: „Când Saul a văzut că Dumnezeu îl folosea pe David ca să câștige războaie și că toți israeliții îl sprijineau, a devenit invidios pe David și a tot încercat să-l ucidă. Până la urmă Saul a fost detestat și respins de Dumnezeu și pedepsit.” M-au trecut fiori când am auzit asta. M-am gândit la întreg comportamentul meu recent. Când cele două surori obțineau rezultate în datoria lor, am devenit invidioasă pe ele și le-am constrâns și reprimat la fiecare pas. Pe lângă că le făceam zile fripte, făceam din mine un dușman al lui Dumnezeu. Nu eram la fel ca Saul? Această perspectivă era destul de înfricoșătoare și mi-am dat seama că asta a fost disciplinare oportună de la Dumnezeu, care m-a oprit din fărădelegile mele. De continuam să acționez așa, consecințele ar fi fost inimaginabile. Mai târziu, am reflectat mult la asta: de ce, știind prea bine că lui Dumnezeu nu-I place invidia, n-am putut să mă abțin să fac lucruri care să-i marginalizeze pe ceilalți? Am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu care spunea: „Una dintre cele mai evidente caracteristici ale esenței unui antihrist este aceea că ei monopolizează puterea și își conduc propria dictatură: nu ascultă de nimeni, nu respectă pe nimeni și, indiferent de punctele forte ale oamenilor sau de punctele de vedere corecte ori opiniile înțelepte pe care le-ar putea exprima sau ce metode potrivite ar putea propune, nu le acordă nicio atenție; este ca și cum nimeni nu ar fi calificat să coopereze cu ei sau să ia parte la orice fac. Acesta este tipul de fire pe care o au antihriștii. Unii oameni spun că asta înseamnă să ai o umanitate rea – dar cum ar putea fi doar o banală umanitate rea? Este în întregime o fire satanică, iar o astfel de fire este extrem de feroce. De ce spun că firea lor este extrem de feroce? Antihriștii expropriază totul din casa lui Dumnezeu și proprietatea bisericii și tratează aceste lucruri ca fiind proprietăți personale care trebuie să fie gestionate doar de ei și nu permit să se amestece în asta. Singurele lucruri la care se gândesc atunci când fac lucrarea bisericii sunt propriile interese, propriul statut și propria mândrie. Ei nu permit nimănui să le prejudicieze interesele, cu atât mai puțin permit cuiva de calibru sau oricui este capabil să vorbească despre mărturia sa bazată pe experiență să le amenințe reputația și statutul. […] Când cineva se distinge cu o mică lucrare sau când cineva este capabil să vorbească despre o mărturie adevărată bazată pe experiență și aleșii lui Dumnezeu au parte de beneficii, edificare și sprijini, iar aceasta câștigă multe laude din partea tuturor, invidia și ura cresc în inimile antihriștilor, și încearcă să excludă și să suprime acea persoană. Nu permit, în niciun caz nu, unor asemenea oameni să-și asume vreo lucrare, pentru a-i împiedica să le amenințe statutul. […] Antihriștii gândesc în sinea lor: «Nici vorbă să suport așa ceva. Vrei să ai un rol în domeniul meu, să concurezi cu mine. Este imposibil; nici să nu te gândești la asta. Ești mai educat decât mine, te exprimi mai clar decât mine, ești mai popular decât mine și urmărești adevărul mai sârguincios decât mine. Dacă aș coopera cu tine și tu mi-ai fura strălucirea, ce aș face eu atunci?» Iau ei în considerare interesele casei lui Dumnezeu? Nu. La ce se gândesc ei? Se gândesc doar cum să-și păstreze statutul. Cu toate că antihriștii știu că sunt incapabili să facă o lucrare reală, ei nu cultivă și nu promovează oamenii de calibru bun care urmăresc adevărul; singurii oameni pe care îi promovează sunt aceia care îi măgulesc, care sunt apți să îi venereze pe alții, care îi aprobă și îi admiră în inimile lor, care știu să-și urmeze interesul, care nu înțeleg adevărul și sunt incapabili să aibă discernământ” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul opt: I-au pus pe alții să li se supună numai lor, nu adevărului sau lui Dumnezeu (Partea întâi)”]. Dumnezeu dezvăluie că antihriștii nu țin cont deloc de lucrarea bisericii și vor doar să monopolizeze puterea. Ei aduc biserica sub controlul lor și nu vor să lase pe altcineva să se implice. Ei exclud și oprimă pe oricine reprezintă o amenințare pentru statutul lor și lucrează intens ca să acopere calitățile și meritele celorlalți. Mă purtam întocmai ca un antihrist. Ca să-mi consolidez statutul, am vrut continuu să monopolizez puterea și să fiu singura la comandă în biserică. Susțineam idei ca: „Nu pot fi doi stăpâni într-o casă” și „În tot universul, doar eu domnesc suveran” și nu voiam să las pe nimeni să mă întreacă. Le-am tratat pe acele surori ca pe rivalii mei, profitând de șansa de a le ataca, bucurându-mă de greșelile lor. Aveam o fire foarte vicioasă și mergeam pe calea antihristului. Dacă nu mă căiam și nu mă schimbam, n-aveam să sfârșesc în același mod ca un antihrist? În clipa aceea, am văzut că fără disciplinare de la Dumnezeu și judecata și revelațiile din cuvintele Sale, n-aș fi văzut niciodată cât de gravă era natura acțiunilor mele. În perioada aceea, am simțit multe regrete și vinovăție. Am regretat că n-am prețuit înainte șansa de a-mi face datoria și m-am simțit foarte îndatorată lui Dumnezeu.

După aceea, am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu. „În calitate de conducător de biserică, nu trebuie doar să înveți să folosești adevărul pentru rezolvarea problemelor, trebuie, de asemenea, să înveți să descoperi și să cultivi oameni talentați, pe care categoric nu trebuie să-i invidiezi sau să-i suprimi. A practica în acest fel este în avantajul lucrării bisericii. Dacă poți cultiva câțiva urmăritori ai adevărului pentru a coopera cu tine și a face bine toată lucrarea și, în cele din urmă, toți aveți mărturii despre experiențe, atunci ești un conducător sau un lucrător calificat. Dacă ești capabil să te ocupi de toate conform principiilor, atunci te dedici cu loialitate. […] Dacă vei fi cu adevărat capabil să dai dovadă de considerație pentru intențiile lui Dumnezeu, vei putea să tratezi în mod corect alți oameni. Dacă recomanzi o persoană bună și îi permiți să se pregătească și să îndeplinească o datorie, adăugând astfel o altă persoană talentată casei lui Dumnezeu, nu-ți va ușura acest lucru munca? Nu vei da dovadă atunci de loialitate în datoria ta? Aceasta este o faptă bună înaintea lui Dumnezeu; reprezintă conștiința și rațiunea minimă pe care ar trebui să le aibă cei care slujesc drept conducători” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Libertatea și eliberarea pot fi dobândite doar prin alungarea firii corupte”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am aflat că liderii și lucrătorii trebuie să se axeze pe descoperirea și cultivarea oamenilor talentați. Faptul că îi reprimi și ești invidios pe ei, de dragul propriilor interese, Îl dezgustă pe Dumnezeu. M-am gândit la regretele pe care le-am avut după ce am lucrat cu cele două surori și am luat o hotărâre. Indiferent cu cine voi lucra în viitor, voi pune pe primul loc interesele bisericii și voi recomanda imediat orice oameni talentați voi descoperi și îmi voi îndeplini responsabilitățile. Mai târziu, într-o adunare mi-am dezvăluit și analizat corupția în fața celorlalți și, în timp ce lucram alături de toți ceilalți, mi-am amintit constant să cooperez cu ei, să învăț din punctele lor forte și să nu fac nimic care să perturbe lucrarea bisericii.

După ce a trecut o vreme, mi-am mai revenit puțin din boală, iar biserica a rânduit să mă ocup de producția video. Curând după aceea, biserica mi-a cerut să-i ofer pregătire tehnică unei alte surori. Avea un calibru bun și învăța repede. M-am gândit: „Dacă învață tóate tehnicile astea, oare îmi va lua locul? Oare lidera mă va desconsidera dacă vede că sora asta învață mai rapid decât mine?” După ce m-am gândit la asta, n-am vrut să fiu prea sârguincioasă în instruirea ei. Apoi mi-am dat seama că nu eram în starea potrivită, așa că m-am grăbit să mă rog, cerându-I lui Dumnezeu să-mi vegheze inima. Mi-am amintit ceva din cuvintele lui Dumnezeu: „Ar trebui să te gândești mai întâi la interesele casei lui Dumnezeu, să fii atent la intențiile Sale și să ții seama de lucrarea bisericii. Pune aceste lucruri înainte de toate; abia după aceea poți să te gândești la stabilitatea statutului tău sau la cum te privesc alții” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Libertatea și eliberarea pot fi dobândite doar prin alungarea firii corupte”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au servit ca un memento oportun, m-am lepădat de gândurile mele greșite și mi-am dat silința s-o instruiesc pe sora aceea. Peste câteva zile, ea putea să facă videouri singură. Lucrând împreună, îndatoririle noastre au devenit ceva mai productive. După ce am experimentat asta, mi-am dat seama că a coopera armonios aduce bucurie și pace în inimile noastre. Doar prin cooperare armonioasă avem șanse să obținem luminare și ghidare de la Duhul Sfânt și să obținem rezultate bune în îndatoririle noastre. Această schimbare a mea a fost obținută în întregime de către cuvintele lui Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu!