15. Măsluiri în sacrificiile mele pentru Dumnezeu

de Jiang Ping, China

În aprilie 2020, într-o zi, deodată am simțit o durere de spate groaznică, în dreapta. Am crezut că mi l-am luxat din greșeală, așa că nu i-am dat prea multă atenție, gândindu-mă că aș putea pune acolo un plasture medicinal și va fi bine. Spre uimirea mea, însă, durerea s-a agravat. Parcă eram străpunsă cu un ac – era o durere pătrunzătoare, din piept până în spate. Când se înrăutățea, parcă ceva îmi strângea în gheare carnea și oasele. Durerea a fost atât de intensă, că n-o pot descrie în cuvinte. Câteva nopți, nici n-am putut dormi de durere. Mi se părea că nu mai pot suporta și am vrut să dau fuga la un doctor, dar tocmai fixasem o întâlnire să le predic Evanghelia unor oameni. Mersul la o consultație ar fi întârziat-o, în mod sigur. M-am gândit că voi merge peste câteva zile, după ce mă voi întâlni cu ei, și, în plus, totul era în mâinile lui Dumnezeu. Trebuia doar să-mi fac datoria mai departe și poate că aveam să mă simt mai bine în câteva zile. Așadar, m-am ținut tare ca să suport durerea și m-am dus la spital după ce am răspândit Evanghelia. Doctorul mi-a spus, foarte serios: „De ce ați așteptat până acum să veniți? Nu este un fleac. E zona zoster, provocată de un virus și, dacă se agravează, ar putea fi chiar fatală.” Am fost stupefiată. Nu-mi închipuisem niciodată că era ceva atât de grav, că mă putea costa chiar viața, dacă nu era tratată! Răspândisem Evanghelia în mod activ și-mi făcusem datoria, deci cum aș fi putut lua o boală așa de gravă? În ultimii câțiva ani făcusem sacrificii, mă sacrificasem, suferisem și plătisem un preț. Nu-L trădasem pe Dumnezeu niciodată, nici chiar când am fost arestată și torturată brutal de Partidul Comunist, și continuasem să-mi fac datoria după închisoare. Deci, cum de m-am putut îmbolnăvi, totuși? Gândindu-mă la asta, eram tot mai supărată. Îmi venea să plâng și simțeam un gol în inimă.

În momentul acela era mult de lucru la biserică, așa că am continuat să-mi fac datoria în timp ce primeam tratament. Când ieșeam cu bicicleta, orice zdruncinătură îmi provoca dureri agonizante. Uneori eram lovită de un acces de durere și nu puteam nici măcar să stau jos nemișcată. Când ajungeam acasă de la datorie, mă întindeam pe pat fără strop de vlagă și nu voiam să vorbesc nimic. Știam că asta mi se întâmpla cu permisiunea lui Dumnezeu. Mă rugam, căutam și reflectam dacă nu cumva ceva ce făceam nu era după voia lui Dumnezeu, dar credeam că, atâta vreme cât îmi vedeam greșeala și-mi făceam datoria mai departe, puteam să-mi revin din boală. Însă două luni au trecut zburând și eu nu eram mai bine. Mă îngrijora ce mult dura boala asta. Ce aveam să fac, dacă nu se ameliora? În ultimii ani nu încetasem niciodată să-mi fac datoria. Am continuat să răspândesc Evanghelia chiar și când eram bolnavă – așadar, de ce nu mă însănătoșeam? Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă simțeam mai nedreptățită și supărată. Mi-am zis: „Dacă nu-mi revin niciodată, s-ar putea să vină ziua când nici nu voi mai îndeplini vreo datorie și nu voi fi capabilă să pregătesc fapte bune. Voi putea fi mântuită, atunci? Tot ce-am oferit de-a lungul anilor a fost în zadar? Ar trebui să-mi cruț energia pentru sănătatea mea și să văd cum merg lucrurile cu boala.” După aceea, n-am mai pus la fel de mult suflet în datoria mea. La adunările noastre de grup, doar întrebam superficial despre potențialele ținte ale Evangheliei și, dacă nu existau, mergeam acasă și mă odihneam puțin. Chiar mă temeam să nu mă epuizez și să nu mă îmbolnăvesc mai tare. În perioada aceea eram total preocupată de boala mea și foarte deprimată. Nu dobândeam nicio luminare din cuvintele lui Dumnezeu, iar părtășia mea la adunări era chiar seacă. Mă simțeam cu adevărat departe de Dumnezeu. În durerea mea, m-am rugat Lui: „O, Dumnezeule! Sunt nefericită din cauza acestei boli, mă plâng întruna și nu am niciun elan în datoria mea. Te rog, luminează-mă să înțeleg voia Ta! Vreau să mă supun, să reflectez la mine însămi și să trag învățăminte.”

În căutările mele, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Mai întâi, când oamenii încep să creadă în Dumnezeu, care dintre ei nu are propriile scopuri, motivații și ambiții? Deși o parte dintre ei cred în existența lui Dumnezeu și au văzut-o, credința lor în Dumnezeu tot conține acele motivații, iar scopul lor final în a crede în Dumnezeu este de a primi binecuvântările Sale și lucrurile pe care și le doresc. În experiențele de viață ale oamenilor, ei își spun deseori: «Am renunțat la familie și carieră pentru Dumnezeu și El ce mi-a dat? Trebuie să calculez și să confirm – am primit recent vreo binecuvântare? Am dat foarte mult în acest timp, am tot alergat și am suferit mult – mi-a dat Dumnezeu vreo promisiune, în schimb? Și-a adus aminte de faptele mele bune? Care va fi finalitatea mea? Pot primi binecuvântările lui Dumnezeu?…» Fiecare persoană face constant astfel de calcule în inima sa și Îi cere lui Dumnezeu lucruri care conțin motivațiile, ambițiile și mentalitatea sa de târguială. Adică, în inima sa, omul Îl testează în mod constant pe Dumnezeu, face constant planuri despre Dumnezeu și își susține argumentele pentru propria finalitate cu Dumnezeu și încearcă să obțină o declarație de la Dumnezeu, să vadă dacă Dumnezeu îi poate da ceea ce își dorește. În timp ce Îl caută pe Dumnezeu, omul nu Îl tratează ca pe Dumnezeu. Omul a încercat întotdeauna să facă târguri cu Dumnezeu, cerându-I lucruri neîncetat și chiar presându-L la fiecare pas, încercând să Îi ia toată mâna, după ce i s-a dat un deget. În același timp în care încearcă să se târguiască cu Dumnezeu, omul se și ceartă cu El, și există chiar unii oameni care, când se abat încercări asupra lor sau când se află în anumite situații, deseori devin slabi, negativi și neglijenți în lucrarea lor și plini de plângeri în privința lui Dumnezeu. Din momentul în care omul a început prima oară să creadă în Dumnezeu, el L-a considerat un corn al abundenței, un instrument bun la toate, și s-a considerat a fi cel mai mare creditor al lui Dumnezeu, ca și cum obligația și dreptul lui inerent erau să încerce să obțină binecuvântări și promisiuni de la Dumnezeu, în timp ce responsabilitatea lui Dumnezeu era de a proteja și a avea grijă de om și de a-l aproviziona. Așa este înțelegerea de bază a «credinței în Dumnezeu» a tuturor celor care cred în El și astfel e înțelegerea cea mai profundă a conceptului de credință în Dumnezeu(Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”). Chibzuind la cuvintele lui Dumnezeu, m-am simțit foarte vinovată. Am văzut că, în credința mea, pur și simplu nu-L tratam pe Dumnezeu ca Dumnezeu. Eu Îl tratasem pe Dumnezeu ca pe un briceag elvețian, ca pe un corn al abundenței, crezând că, atâta vreme cât continuam să mă sacrific pentru Dumnezeu, El sigur urma să mă păstreze întreagă și nevătămată, că niciodată nu mă voi confrunta cu boli sau tragedii, că voi ajunge să scap de toate felurile de catastrofe, că voi sfârși prin a fi mântuită și a câștiga o destinație bună. În ultimii ani, plecasem de lângă familie și-mi lăsasem cariera pentru a-mi face datoria, suferisem, oferisem mult și niciodată nu dădusem înapoi, nici măcar când am fost arestată și torturată. Când m-am îmbolnăvit, însă, și mai ales când am văzut că problemele mele de sănătate nu se mai sfârșeau, L-am învinovățit pe Dumnezeu și am încercat să-I aduc argumente. Socoteam toate suferințele mele de-a lungul anilor și consideram că tot ceea ce oferisem avea să se irosească dacă nu urma să fiu mântuită și am început să mă las pe tânjeală în datoria mea. Am înțeles că nu pentru a dobândi adevărul și a asculta de Dumnezeu era credința mea, ci pentru a da suferința și truda mea în schimbul harului și binecuvântărilor lui Dumnezeu. Oare nu doar Îl înșelam și-L foloseam pe Dumnezeu? Ca să mântuiască omenirea, Dumnezeu ne-a dat atâtea cuvinte să ne ude și să ne susțină. Dar eu nu am răsplătit iubirea lui Dumnezeu, ci am încercat să tranzacționez cu El. Când El n-a făcut ce am vrut, am început să-mi fac de mântuială datoria și să nu-mi pese. Nu eram deloc sinceră față de Dumnezeu. Chiar nu aveam nicio conștiință sau rațiune! Am venit înaintea lui Dumnezeu și m-am rugat: „Dumnezeule, Te-am folosit și Te-am înșelat în credința mea. Cu greu mă pot considera om! Vreau să mă pocăiesc înaintea Ta. Călăuzește-mă, Te rog!”

Apoi, am citit cuvântul lui Dumnezeu: „În multe cazuri, încercările de la Dumnezeu sunt poveri pe care El le dă oamenilor. Oricât de grea este povara dată ție de Dumnezeu, aceea este greutatea poverii pe care ar trebui să ți-o asumi, căci Dumnezeu te înțelege și știe că vei fi capabil să o duci. Povara dată ție de Dumnezeu nu-ți va depăși statura sau limitele rezistenței, așa că nu e nicio îndoială că o vei putea duce. Indiferent ce tip de povară, ce fel de încercare îți dă Dumnezeu, adu-ți aminte un singur lucru: indiferent dacă înțelegi intențiile lui Dumnezeu sau nu și indiferent dacă ești luminat și iluminat de Duhul Sfânt sau nu, după ce te rogi, indiferent dacă această încercare reprezintă faptul că Dumnezeu te disciplinează sau îți dă un avertisment, nu contează dacă tu nu înțelegi. Câtă vreme nu ai întârzieri în îndeplinirea datoriei și poți să-i rămâi loial, Dumnezeu va fi satisfăcut și tu vei rămâne neclintit în mărturia ta. […] Dacă, în credința ta în Dumnezeu și în căutarea adevărului, ești în stare să spui: «Orice boală sau eveniment neplăcut permite Dumnezeu să se abată asupra mea – indiferent de ceea ce face Dumnezeu – trebuie să mă supun și să rămân în locul meu ca o ființă creată. Înainte de orice altceva, trebuie să pun în practică acest aspect al adevărului – supunerea – trebuie să îl implementez și să trăiesc realitatea supunerii față de Dumnezeu. Mai mult decât atât, nu trebuie să arunc deoparte ceea ce mi-a încredințat Dumnezeu și datoria pe care ar trebui să o îndeplinesc. Chiar și la ultima mea răsuflare, trebuie să rămân credincios datoriei mele», nu înseamnă acest lucru a fi mărturie? Când ai acest gen de hotărâre și acest tip de stare, mai ești capabil să te plângi de Dumnezeu? Nu, nu ești. Într-un astfel de moment, te vei gândi: «Dumnezeu îmi dă această suflare, El m-a aprovizionat și protejat în toți acești ani, El a luat multă durere de la mine, mi-a dat mult har și multe adevăruri. Am înțeles adevăruri și taine pe care oamenii nu le-au înțeles de generații. Am câștigat atât de mult de la Dumnezeu, așa că trebuie să-L răsplătesc! Înainte, statura mea era prea mică, nu înțelegeam nimic și tot ceea ce făceam era vătămător pentru Dumnezeu. S-ar putea să nu mai am o altă șansă să-L răsplătesc pe Dumnezeu în viitor. Oricât mi-a mai rămas de trăit, trebuie să ofer puțina putere pe care o am și să fac ce pot pentru Dumnezeu, astfel încât Dumnezeu să vadă că toți acești ani de aprovizionare pentru mine nu au fost în zadar, ci au dat roade. Lasă-mă să aduc mângâiere lui Dumnezeu și să nu-L mai rănesc sau să-L dezamăgesc»(Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Numai în citirea frecventă a cuvintelor lui Dumnezeu și în contemplarea adevărului există o cale de urmat”). Cântărind cuvintele lui Dumnezeu, I-am putut înțelege voia. Indiferent ce fel de greutăți întâmpin, toate sunt îngăduite de Dumnezeu. Boala aceasta însemna că Dumnezeu îmi dădea să port o povară pe care ar trebui s-o accept și căreia să mă supun, și că eu ar trebui să mărturisesc ferm. M-am gândit la Petru, care a căutat să-L mulțumească pe Dumnezeu și să I se supună. A îndurat boli și a trăit în lipsuri, dar a putut mereu să accepte aceste lucruri și nu s-a plâns niciodată. Aceste lucruri nu au schimbat niciodată iubirea lui pentru Dumnezeu. Trebuia să rămân pe locul ființei create, asemenea lui Petru, și să trag cu adevărat învățăminte din situația asta. Am continuat să iau medicamentele în timp ce-mi făceam și datoria și nu m-am mai simțit la fel de constrânsă de boala mea. După câteva luni de recuperare treptată, afecțiunea mea a dispărut. I-am fost atât de recunoscătoare lui Dumnezeu!

Într-o zi, în septembrie, am venit acasă de la răspândirea Evangheliei, iar soțul mi-a zis, pe un ton sumbru, că fusese la un control de rutină cu o zi înainte și doctorul i-a spus să revină a doua zi pentru un RMN. Auzindu-mi soțul spunând asta, m-am tulburat foarte mult și m-am întrebat dacă avea ceva grav. Noaptea aceea m-am tot zvârcolit și n-am putut dormi deloc. Am încercat să mă consolez, gândindu-mă că probabil nu era mare lucru. Și el era credincios, iar eu îndeplineam o datorie departe de casă, deci Dumnezeu ar trebui să-l apere. A doua zi m-am dus cu el la spital. În mod șocant, s-a dovedit că avea cancer pancreatic. Am fost absolut stupefiată când am auzit vestea. Auzisem că tipul acesta de cancer era realmente greu de tratat și că, dacă nu era tratat la timp, putea avansa foarte rapid; în plus, dacă era grav, putea fi fatal în câteva luni. M-am gândit cum părea el plin de viață, dar că era posibil să nu mai aibă mult de trăit. Mi s-a părut că se prăbușea cerul. Mi-am zis: „De-abia mi-am revenit și acum soțul meu are cancer. De ce se întâmplă asta?” Ori de câte ori mă gândeam la cancerul soțului, plângeam întruna. În durerea mea, m-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să vegheze asupra inimii mele și să mă îndrume să-I înțeleg voia.

În cuvintele lui Dumnezeu, am citit: „În credința lor în Dumnezeu, ceea ce oamenii caută este să obțină binecuvântări pentru viitor; acesta este țelul pe care îl au în credința lor. Toți oamenii au această intenție și speranță, dar corupția din natura lor trebuie rezolvată prin încercări și rafinare. Trebuie să fiți rafinați în oricare dintre aspectele în care nu sunteți purificați și dezvăluiți corupție – acesta este aranjamentul lui Dumnezeu. El îți creează un mediu, forțându-te să fii rafinat acolo, astfel încât să-ți poți cunoaște propria corupție. În cele din urmă, ajungi la un punct în care preferi să mori ca să renunți la planurile și dorințele tale și ca să te supui suveranității și aranjamentului lui Dumnezeu. Prin urmare, dacă oamenii nu au câțiva ani de rafinare, dacă nu îndură o anumită doză de suferință, nu vor putea să se elibereze de constrângerile corupției trupului în gândurile lor și în inima lor. În oricare dintre aspectele în care oamenii sunt încă supuși constrângerilor naturii lor satanice și în oricare dintre aspectele în care au încă propriile dorințe și cerințe, acestea sunt aspectele în care ar trebui să sufere. Numai prin suferință pot să fie învățate lecțiile, ceea ce înseamnă a fi capabil să câștigi adevărul și să înțelegi intențiile lui Dumnezeu. De fapt, multe adevăruri sunt înțelese experimentând încercări dureroase. Nimeni nu poate să înțeleagă intențiile lui Dumnezeu, să recunoască atotputernicia și înțelepciunea Lui sau să aprecieze firea Sa dreaptă, atunci când se află într-un mediu confortabil și relaxat sau atunci când împrejurările sunt favorabile. Acest lucru ar fi imposibil!(Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Am reflectat la mine însămi în lumina cuvintelor lui Dumnezeu. Înainte, când am fost bolnavă, prin judecata și revelația cuvintelor lui Dumnezeu, îmi recunoscusem perspectiva greșită de a urmări binecuvântări și am fost gata să mă supun, fie că mă însănătoșeam sau nu. M-am gândit că voi renunța la impulsul meu de a urmări binecuvântări, dar, când soțul a avut cancer, n-am putut să nu-L învinovățesc și să nu-L înțeleg greșit pe Dumnezeu. Mi s-a părut că Dumnezeu ar trebui să ne apere, căci suntem credincioși. Am înțeles cât de adânc înrădăcinată era dorința mea de binecuvântări. Dacă Dumnezeu nu m-ar fi dat în vileag în modul acela, mi-ar fi fost greu să-mi recunosc și să-mi înlătur profunda și extravaganta dorință de binecuvântări. Atunci mi-am dat seama că aveam de învățat o lecție din boala soțului meu și că trebuia să încetez să-L învinovățesc pe Dumnezeu.

Liniștindu-mă, am chibzuit la motivul pentru care nu m-am putut abține să mă plâng și să-L înțeleg greșit pe Dumnezeu când soțul a făcut cancer. În cuvântul lui Dumnezeu, am citit: „În ochii antihriștilor și în gândurile și perspectivele lor, trebuie să existe unele beneficii în a-L urma pe Dumnezeu; ei nu se vor deranja să facă vreo mișcare fără beneficii. Dacă nu există faimă, câștig sau statut de care să se bucure, dacă niciuna dintre lucrările sau îndatoririle pe care le îndeplinesc nu le aduc admirația celorlalți, atunci nu are niciun sens să creadă în Dumnezeu și să-și facă îndatoririle. Primele beneficii pe care trebuie să le obțină sunt promisiunile și binecuvântările rostite în cuvintele lui Dumnezeu și, de asemenea, trebuie să se bucure de faimă, câștig și statut în cadrul bisericii. Antihriștii consideră că, crezând în Dumnezeu, un om trebuie să fie superior celorlalți, trebuie să fie admirat, trebuie să fie special – credincioșii în Dumnezeu trebuie să se bucure măcar de aceste lucruri. În caz contrar, există îndoieli cu privire la faptul că acest Dumnezeu în care ei cred este adevăratul Dumnezeu. Nu este logica antihriștilor aceea că ei iau drept adevăr cuvintele «Cei care cred în dumnezeu trebuie să se bucure de binecuvântările și harul lui dumnezeu»? Încercați să analizați aceste cuvinte: Sunt ele adevărul? (Nu sunt.) Acum este clar că aceste cuvinte nu sunt adevărul, sunt un sofism, sunt logica Satanei și nu au nicio legătură cu adevărul. A spus Dumnezeu vreodată: «Dacă oamenii cred în Mine, ei vor fi cu siguranță binecuvântați și nu vor îndura niciodată greutăți»? Care rând din cuvintele lui Dumnezeu vorbește despre acest lucru? Dumnezeu nu a spus niciodată astfel de cuvinte sau nu a făcut acest lucru[Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul zece: Ei disprețuiesc adevărul, sfidează principiile cu obrăznicie și ignoră rânduielile casei lui Dumnezeu (Partea a șasea)”]. „Când vine vorba de binecuvântări și greutăți, există un adevăr de căutat. Care este zicala înțeleaptă la care ar trebui să adere oamenii? Iov a spus: «Să primim de la Dumnezeu doar binele și să nu primim și răul?» (Iov 2:10). Sunt aceste cuvinte adevărul? Acestea sunt cuvintele omului; ele nu pot fi ridicate la rang de adevăr, deși se conformează într-un fel adevărului. În ce fel se conformează adevărului? Fie că oamenii sunt binecuvântați sau îndură greutăți, totul este în mâinile lui Dumnezeu, totul se află sun suveranitatea Sa. Acesta este adevărul. Cred antihriștii acest lucru? Nu, ei nu cred. Nu recunosc acest lucru. De ce nu cred sau nu recunosc acest lucru? (Credința lor în Dumnezeu este pentru a fi binecuvântați – ei vor doar să fie binecuvântați.) (Întrucât sunt prea egoiști și urmăresc doar interesele trupești.) În credința lor, antihriștii își doresc doar să fie binecuvântați și nu vor să îndure greutăți. Când văd pe cineva care este binecuvântat, care a avut beneficii, care a primit har și mai multe bucurii materiale, mari avantaje, ei cred că acest lucru este făcut de Dumnezeu; iar dacă ei nu primesc astfel de binecuvântări materiale, atunci aceasta nu este ceva ce a făcut Dumnezeu. Acest lucru implică: «Dacă tu chiar ești dumnezeu, atunci poți doar să-i binecuvântezi pe oameni; ar trebui să eviți greutățile oamenilor și să nu le permiți să se confrunte cu suferință. Numai atunci există o valoare și un sens pentru ca oamenii să creadă în tine. Dacă, după ce te urmează, oamenii sunt în continuare asaltați de greutăți, dacă suferă în continuare, atunci ce rost are să creadă în tine?» Ei nu admit faptul că toate lucrurile și întâmplările sunt în mâinile lui Dumnezeu, că El deține suveranitatea asupra tuturor lucrurilor. Și de ce nu admit ei acest lucru? Întrucât antihriștii se tem să nu îndure greutăți. Vor să aibă doar beneficii, să profite, să se bucure de binecuvântări; nu doresc să accepte suveranitatea sau orchestrarea lui Dumnezeu, ci doar să obțină beneficii de la El. Acesta este punctul de vedere egoist și josnic al antihriștilor[Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul zece: Ei disprețuiesc adevărul, sfidează principiile cu obrăznicie și ignoră rânduielile casei lui Dumnezeu (Partea a șasea)”]. „Toți oamenii corupți trăiesc pentru ei înșiși. Fiecare pentru sine și diavolul să-l ia pe cel mai din spate – aceasta este sintetizarea naturii umane. Oamenii cred în Dumnezeu pentru binele lor; când se leapădă de lucruri și se sacrifică pentru Dumnezeu, o fac pentru a fi binecuvântați, iar când Îi sunt loiali, o fac pentru a fi răsplătiți. Pe scurt, totul este făcut cu scopul de a fi binecuvântați, răsplătiți și de a intra în Împărăția Cerurilor. În societate, oamenii lucrează pentru beneficiul lor și, în casa lui Dumnezeu, îndeplinesc o datorie pentru a fi binecuvântați. Tocmai pentru a obține binecuvântări, oamenii se leapădă de toate și pot să îndure multă suferință: nu există dovadă mai bună a naturii satanice a omului(Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Cuvintele lui Dumnezeu dezvăluie perspectiva antihriștilor asupra binecuvântărilor și necazului. Ei urmăresc binecuvântările în credința lor și consideră că ar trebui să fie binecuvântați datorită credinței lor. Dacă nu se întâmplă asta, ei consideră că e fără noimă să ai credință și Îl pot chiar trăda și părăsi pe Dumnezeu în orice clipă. Am înțeles că eu aveam aceeași perspectivă asupra credinței. Am crezut că, deoarece făcusem toate acele sacrificii, Dumnezeu ar trebui să mă binecuvânteze pe mine și familia mea cu siguranță, să fim sănătoși și feriți de calamități. Așa că, fie că a fost vorba de îmbolnăvirea soțului sau a mea, L-am înțeles greșit și L-am învinovățit pe Dumnezeu. I-am făcut chiar și cereri nerezonabile, vrând ca El să vindece virusul meu și cancerul soțului. De îndată ce Dumnezeu nu mi-a îndeplinit dorințele, n-am mai vrut să mă sacrific pentru datoria mea. Perspectiva mea asupra credinței fusese atât de absurdă! Adevărul este că Dumnezeu nu a spus niciodată că nu li se vor întâmpla lucruri rele credincioșilor. El stăpânește peste toate. Nașterea, moartea, boala și sănătatea – toate sunt în mâinile Lui. Oamenii nu primesc doar binecuvântări de la Dumnezeu, ci și necazuri, iar credincioșii nu fac excepție. A îndeplini o datorie e lucrul cel mai potrivit și mai natural pe care ar trebui să-l facă o făptură creată și nu are nicio legătură cu faptul de a fi binecuvântat sau nu. Însă eu eram atât de profund coruptă de Satana, că zicale precum „Fiecare om pentru el însuși și diavolul îl ia pe cel mai din spate” și „Niciodată să nu ridici un deget fără recompensă” erau otrăvuri satanice după care îmi duceam viața. Pur și simplu mă gândeam permanent la propriile interese, văzându-L pe Dumnezeu drept ceva de care să mă folosesc. Voiam să-mi folosesc suferința, sacrificiile și truda pentru a-L păcăli pe Dumnezeu să-mi dea binecuvântări. Când Dumnezeu a făcut ceva ce mi-a compromis interesele personale, am fost plină de reproșuri și înțelegeri greșite față de El, ba chiar I-am adus argumente și m-am împotrivit Lui. Ce fel de credincioasă eram? Eram atât de egoistă și demnă de dispreț! M-am gândit la Pavel. Și el a suferit mult pentru Domnul, dar nu a urmărit deloc adevărul sau cunoașterea lui Dumnezeu. Și-a folosit sacrificiile, contribuțiile și truda numai pentru a da aceste lucruri în schimbul unor recompense și a unei cununi. A spus: „M-am luptat lupta cea bună, mi-am sfârşit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa dreptăţii” (2 Timotei 4:7-8). Ce a vrut să spună de fapt prin asta era că, dacă Dumnezeu nu-l încununa și nu-l răsplătea, atunci Dumnezeu nu era drept. A vrut să-și folosească propriile eforturi și suferințe ca pe un capital pentru a face presiuni asupra lui Dumnezeu, pentru a I se împotrivi lui Dumnezeu. În cele din urmă, Dumnezeu l-a pedepsit. M-am speriat foarte tare când mi-am dat seama de asta. Am înțeles că nu mă concentrasem pe urmărirea adevărului în credința mea, ci doar pe urmărirea harului și a binecuvântărilor. Mă aflam pe o cale contra lui Dumnezeu. Așa nu aș câștiga niciodată adevărul și firea mea coruptă nu s-ar schimba. Aș sfârși alungată! Mai târziu, am citit încă un pasaj din cuvântul lui Dumnezeu: „S-ar putea să consideri că a crede în Dumnezeu înseamnă să suferi sau să faci tot felul de lucruri pentru El; s-ar putea să crezi că scopul credinței în Dumnezeu este ca trupul tău să poată fi împăcat sau ca tot în viața ta să decurgă fără probleme sau ca să te poți simți confortabil și în largul tău din toate punctele de vedere. Totuși, niciunele dintre acestea nu sunt scopuri pe care oamenii să le atașeze credinței lor în Dumnezeu. Dacă pentru aceste scopuri crezi tu, atunci perspectiva ta este incorectă, iar ție îți este pur și simplu imposibil să fii desăvârșit. Acțiunile lui Dumnezeu, firea Sa dreaptă, înțelepciunea Lui, cuvintele Sale, minunăția și caracterul Său de nepătruns sunt toate lucruri pe care oamenii s-ar cuveni să le înțeleagă. Având această înțelegere, ar trebui să o folosești ca să-ți descotorosești inima de toate cerințele, speranțele și noțiunile personale. Numai prin înlăturarea acestor lucruri poți să îndeplinești condițiile cerute de Dumnezeu și numai făcând lucrul acesta poți să ai viață și să-L mulțumești pe Dumnezeu. Scopul credinței în Dumnezeu este de a-L mulțumi și de a trăi firea pe care El o cere, astfel încât acțiunile și gloria Lui să se poată manifesta prin acest grup de oameni nevrednici. Aceasta este perspectiva corectă pentru credința în Dumnezeu și, de asemenea, acesta este țelul pe care ar trebui să-l cauți(Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cei care urmează să fie desăvârșiți trebuie să se supună rafinării”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au arătat ce ar trebui să urmăresc. Nu ar trebui să umblu după binecuvântări sau orice fel de avantaj în credința mea, ci ar trebui să caut să-L cunosc și să-L mulțumesc pe Dumnezeu, să fiu ca Iov, fără nicio pretenție sau cerință de la Dumnezeu. Iov a avut credința că tot ce avea a fost dat de Dumnezeu; deci, fie că Dumnezeu dădea sau lua, fie că el avea parte de binecuvântări sau necaz, a ascultat de Dumnezeu necondiționat și I-a lăudat dreptatea. De aceea, când Satana l-a încercat pe Iov, când toate averile îi fuseseră furate, copiii îi muriseră și el se umpluse de bube peste tot, niciodată nu s-a plâns de Dumnezeu și a continuat să-I laude numele. Orice a făcut Dumnezeu, Iov a rămas pe locul făpturii create, s-a supus lui Dumnezeu și I s-a închinat. Credința lui Iov a fost lăudată de Dumnezeu. Modul acesta de înțelegere mi-a dat o cale de practică. Fie că soțul meu se însănătoșea ori nu, eu trebuia să mă supun lui Dumnezeu și să-mi îndeplinesc datoria.

Mai târziu, am citit asta în cuvintele lui Dumnezeu: „Dumnezeu deja a plănuit în întregime geneza, apariția, durata de viață și sfârșitul tuturor ființelor create, precum și misiunea vieții lor și rolul pe care-l joacă în toată omenirea. Nimeni nu poate schimba aceste lucruri; aceasta este autoritatea Creatorului. Apariția fiecărei ființe create, misiunea vieții sale, când se va termina durata vieții ei – toate aceste legi au fost rânduite de Dumnezeu cu mult timp în urmă, după cum El a rânduit orbita fiecărui corp ceresc; ce orbită urmează aceste corpuri cerești, timp de câți ani, cum orbitează, ce legi urmează – toate acestea au fost rânduite de Dumnezeu cu mult timp în urmă, fiind neschimbate de mii, zeci de mii, sute de mii de ani. Toate acestea sunt ordonate de Dumnezeu și aceasta este autoritatea Lui(Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Din cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că destinul nostru, durata vieții și finalul sunt, toate, în mâinile Domnului Creației. Nașterea noastră, moartea, boala și sănătatea, toate sunt poruncite prin cârmuirea lui Dumnezeu. Dumnezeu poruncește când murim și niciunul dintre noi nu poate să scape de lucrul acesta. Dar dacă timpul pe care l-a hotărât Dumnezeu pentru noi încă nu a sosit, chiar dacă facem cancer, totuși nu vom muri. Aceasta e autoritatea lui Dumnezeu și nimeni nu poate schimba asta. Înțelegerea acestui lucru m-a ajutat să mă relaxez puțin. Am știut că sănătatea soțului meu era în mâinile lui Dumnezeu și tot ce puteam face era să mă supun celor rânduite de Dumnezeu și să-mi fac propria datorie.

O vreme, soțul meu a continuat să facă ședințe de chimioterapie la spital și, în mod surprinzător, în sângele lui nu au fost celule canceroase. Toți indicatorii erau normali. De asemenea, jumătate din tumoare dispăruse. Doctorul a spus că foarte rar se întâlnește un astfel de caz. Fiul nostru a zis că tatăl colegului lui făcuse același tip de cancer. A făcut chimioterapie o dată, nu a putut-o suporta, apoi a murit peste câteva luni. I-am fost așa de recunoscătoare lui Dumnezeu când soțul meu s-a însănătoșit atât de repede. Ce m-a făcut cel mai fericită a fost că soțul meu, care întotdeauna fusese credincios doar cu numele și umblase mereu după bani, după cancerul lui a dobândit o înțelegere a suveranității atotputernice a lui Dumnezeu și apoi a răspândit Evanghelia și a mărturisit faptele lui Dumnezeu printre prieteni și rude.

Deși a fost dureros să trec prin asta, am dobândit o înțelegere privind dorința mea de binecuvântări și părerile mele incorecte despre căutare și am corectat țelurile căutării mele în credință. Toate acestea sunt învățăminte pe care le-am tras prin această experiență. Am văzut că lucrarea lui Dumnezeu de mântuire a omenirii este atât de practică!

Anterior: 14. Reflectând la felul în care am urmat un om în vreme ce credeam în Dumnezeu

Înainte: 18. Când părinții mei au fost îndepărtați din biserică

Ești norocos! Apasă pe butonul de Messenger pentru a ne contacta, ceea ce te va ajuta să ai ocazia de a întâmpina pe Domnul și de a obține binecuvântarea lui Dumnezeu în 2024!

Conținut similar

11. M-am reunit cu Domnul

de Lilan, Coreea de SudDumnezeu Atotputernic spune: „Hristos din zilele de pe urmă aduce viață și aduce calea trainică și veșnică a...

32. Un progres

de Fangfang, ChinaToți cei din familia mea credem în Domnul Isus și, cu toate că în biserica noastră eram doar o credincioasă de rând,...

10. Eliberarea inimii

de Zheng Xin, Statele UniteÎn octombrie 2016, soțul meu și cu mine am acceptat lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă pe când eram în...

Setări

  • Text
  • Teme

Culori compacte

Teme

Fonturi

Mărime font

Spațiu între linii

Spațiu între linii

Lățime pagină

Cuprins

Căutare

  • Căutare în text
  • Căutare în carte

Contactează-ne pe Messenger