de Xinping, China

Acum un an, m-am transferat la o altă biserică. La început, nu prea mă acomodam, pentru că fusesem conducătoare la biserica mea inițială, iar frații și surorile mele mă apreciau foarte mult. Oricând aveau probleme, veneau la mine să le rezolv. Însă la biserica aceasta, frații și surorile nu erau familiarizați cu mine. Mă simțeam ca un nimeni, ceea ce era foarte dezamăgitor. Mă gândeam: „Rezultatele mele în predicarea Evangheliei obișnuiau să fie destul de bune, așa că, de data aceasta, dacă-mi pot folosi abilitatea de a predica Evanghelia pentru a le arăta tuturor că am calibru și-mi îndeplinesc îndatoririle mai eficient decât alții, atunci voi fi capabilă să mă fac remarcată.” Am predicat Evanghelia foarte activ în acea perioadă și, în scurt timp, am convertit mai bine de doisprezece oameni. Eram nespus de bucuroasă. Când i-am văzut pe frații și surorile mele, nu m-am putut abține să nu-mi etalez experiența în predicarea Evangheliei. Ei au spus cu invidie: „Ție îți este atât de ușor să predici Evanghelia, dar noi nu putem. Când întâlnim potențialii destinatari ai Evangheliei care au noțiuni și care nu vor să asculte, nu știm cum să avem părtășie cu ei.” Adevărul este că și eu am întâmpinat adesea această situație. Uneori predica mea nu a avut succes dar, rareori am vorbit despre aceste probleme și eșecuri, sau nu le-am menționat deloc, deoarece mă temeam că, dacă toată lumea afla, nu m-ar mai vedea la fel de capabilă și nu m-ar mai aprecia. M-am gândit: „Trebuie să vorbesc despre experiențele mele de succes în predicarea Evangheliei, astfel încât să puteți vedea cât de bine îmi îndeplinesc îndatoririle.” Așa că am spus: „Nu e greu să predici Evanghelia. Când întâlnesc potențiali destinatari ai Evangheliei, iată cum am părtășie cu ei…” Frații și surorile mele m-au admirat foarte tare când au auzit asta. După aceea, când cineva avea prieteni sau rude care doreau să investigheze lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă, ceilalți spuneau: „Pune-o pe Xinping să le predice. Sora Xinping este cea de care ai nevoie.” Eram foarte fericită să văd că aceasta era atitudinea tuturor. Curând, un conducător a aranjat ca eu să fiu responsabilă de lucrarea de udare a mai multor biserici. Asta m-a făcut să fiu și mai mândră și m-am gândit că aveam o scenă și mai mare pe care să-mi etalez talentele. Când frații și surorile mele întâmpinau dificultăți în răspândirea Evangheliei sau în udarea nou-veniților și dădeau înapoi sau nu erau dispuși să sufere și să plătească un preț, eu i-am încurajat și le-am vorbit despre cum am suferit eu în predicarea Evangheliei. Am spus: „Când am predicat Evanghelia înainte, uneori erau mai puțin de minus zece grade Celsius iarna, iar vântul îmi tăia fața ca un cuțit, dar totuși am continuat să predic. Pe ploaie torențială, când apa curgea șiroaie pe sub poduri și pantofii îmi erau umezi, mi-am stors apa din branțuri, le-am purtat în buzunar și mi-am continuat drumul spre predicare. Odată, la temperaturi sub minus zece grade Celsius, am căutat o nou-venită pentru a avea o adunare cu ea și am așteptat afară mai mult de o oră până să apară…” Când frații și surorile mele au auzit asta, m-au privit aprobator și m-au admirat pentru că pot să sufăr, iar eu eram destul de încântată de asta.

Ulterior, mi s-a dat responsabilitate pentru mai multe biserici. M-am gândit: „În doar câteva luni scurte, am fost din nou promovată. Oare nu mă vor aprecia și mai mult frații și surorile mele?” În acea perioadă, m-am rugat adesea la Dumnezeu și m-am străduit să mă înarmez cu aspecte ale adevărului privind udarea nou-veniților. Treptat, am găsit o cale de înaintare în îndatoririle mele. Frații și surorile mele, cu toții simțeau că ascultarea părtășiei mele le era folositoare. Fără să-mi dau seama, orgoliul meu a început să crească din nou și am început iar să mă dau în spectacol la adunări. Când frații și surorile mele m-au întrebat cum să aibă părtășie și să înlăture noțiunile religioase aduse de nou-veniți, m-am gândit: „Voi vorbi cu ei în mod corespunzător despre asta, astfel încât toată lumea să poată vedea că înțeleg adevărul și că pot rezolva problemele.” Apoi le-am spus gândurile și experiența mea în detaliu și, treptat, toată lumea m-a privit diferit. Au ascultat cu atenție orice am avut de spus. Frații și surorile mă priveau admirativ oriunde mergeam și chiar și frații și surorile pe care nu îi cunoșteam au cerut să-mi asculte părtășia. Mai târziu, am luat în considerare problemele comune întâlnite în răspândirea Evangheliei și în lucrarea de udare, am scris șaptesprezece reguli, le-am dus la adunări și am avut părtășie despre acestea cu frații și surorile. Era o soră al cărei soț era cadru sătesc și se opunea credinței pe care o avea ea în Dumnezeu. El a pus mulțime de întrebări tăioase, a îngreunat în mod deliberat lucrurile pentru noi și a cerut părtășie numindu-mă pe mine. Eram foarte neliniștită atunci, dar rugându-mă la Dumnezeu, i-am demontat fiecare dintre întrebările lui și, în cele din urmă, nu a avut nimic de spus. După aceea, am luat întrebările pe care le-a adresat soțul acestei surori și le-am inclus în întrebările mele frecvente despre răspândirea Evangheliei. De fiecare dată, la întruniri, am adus vorba și am cuvântat despre asta cu viață, pentru a-i face pe frații și surorile mele să știe că sunt capabilă și înțeleaptă și că pot rezolva probleme. De câteva ori, după întruniri, unii frați și surori au spus: „Soră Xinping, poți să mai stai o zi și să ai mai multă părtășie cu noi?” Văzând cum toată lumea mă admira, am fost foarte încântată. Pentru a-i face pe frații și pe surorile mele să vadă că sunt o persoană importantă și că puteam suferi și plăti un preț în îndatoririle mele, chiar le-am spus, cu falsă dezinvoltură: „Sunt responsabilă de multe biserici și am deja o programare la o altă biserică. Mulți frați și surori mă așteaptă. Sunt atât de ocupată încât n-am timp să mă odihnesc.” Când vorbeam cu frații și surorile mele, spuneam, de asemenea, în mod intenționat: „De fiecare dată când merg la o adunare, durează o zi întreagă. Am avut o fractură la talie înainte și chiar nu suport să stau așa.” O soră a auzit asta și a spus cu admirație: „Chiar muncești din greu, așa că trebuie să fii atentă la sănătatea ta!” Pentru că deseori mă etalam astfel printre frați și surori, ei simțeau că sunt destul de capabilă să sufăr și că purtam o povară în îndeplinirea îndatoririlor mele.

În acea perioadă, m-am ocupat cu adunări și părtășie, dar uneori inima mea era goală și nu știam despre ce să am părtășie. Dar când am văzut speranța din ochii fraților și surorilor mele, m-am gândit: „Frații și surorile simt acum că am părtășie clară despre adevăr și toată lumea se uită la mine cu admirație. Dacă le spun că nu știu cum să am părtășie, nu va dispărea imaginea bună pe care am creat-o în inimile lor?” Așa că m-am prefăcut că eram calmă și le-am cerut să aibă primii părtășie. M-am gândit: „Mai întâi, voi asculta despre ce vorbește toată lumea, apoi voi rezuma ce au spus ei și-mi voi împărtăși propria înțelegere. Asta va face să pară că am primit adevărul într-o manieră mai cuprinzătoare și mai lucidă.” În acest fel, frații și surorile au simțit că eu am fost cea care a avut părtășia completă. De asemenea, am spus în mod deliberat: „Pentru că am această datorie, Dumnezeu m-a iluminat diferit.” Am spus asta pentru a mă preamări și pentru a mă lăuda. Când am zis asta, frații și surorile s-au uitat la mine și mai admirativ și au devenit mai dependenți de mine. În acea perioadă, indiferent de problemele pe care le-au întâmpinat în predicarea Evangheliei sau în udarea nou-veniților, frații și surorile nu s-au mai rugat și n-au mai căutat, ci au sperat că aș putea să am eu părtășie cu ei și să le rezolv problemele. În acel moment, m-am gândit, de asemenea, cum vine necazul la cei care admiră, precum și la cei care primesc admirație și m-am simțit puțin neliniștită, dar apoi m-am gândit: „Părtășia mea este numai despre înțelegerea mea în ce privește cuvintele lui Dumnezeu și despre a sublinia câteva căi de practică pentru frații și surorile mele. Totul este pentru ca lucrarea noastră să obțină rezultate. Nu e nimic greșit în asta.” Așa că acea grijă și acea anxietate mi-au trecut prin minte și nu am stăruit asupra lor. Dar tocmai când eram plină de pasiune și entuziasm pentru a-mi îndeplini datoria, psoriazisul meu, care nu mai fusese activ de câțiva ani, a recidivat brusc. Aveam pete mari pe picioare, pe mâini și chiar pe față. Aveam mâncărimi foarte mari și mă făcea să mă simt atât de inconfortabil încât adunările mele erau afectate. De data aceasta era chiar mai rău decât înainte. Am folosit diverse medicamente, dar nimic n-a ajutat. Mi-am dat seama că starea mea nu era un accident și că trebuia să fie lecții de învățat din asta. Însă, la vremea aceea, nu mi-am dat seama care era problema mea.

Mai târziu, m-am dus să văd câțiva frați și surori care predicau Evanghelia, ca să am părtășie cu ei și să le rezolv problemele. M-am gândit: „Va trebui să am părtășie cum se cuvine cu ei ca să le arăt abilitatea mea de a lucra.” Eram ca un director de companie prezentând un raport la o întâlnire. Am avut părtășie cu ei despre cum să prindă punctele cheie ale părtășiei atunci când predică Evanghelia și cum să rezolve probleme obișnuite în predicarea Evangheliei. Frații și surorile au ascultat cu atenție. Unii chiar și-au luat, în mod constant, notițe de teamă să nu rateze ceva ce am spus, iar sora care ne-a găzduit stătea și ea lângă ușă, asculta cu atenție și îmi dădea apă din când în când. M-am bucurat realmente să văd câtă importanță acordau părtășiei mele. Dar, în același timp, eram puțin neliniștită: „Toate acestea sunt doar înțelegerea mea personală, iar greșelile sunt inevitabile, așa că se cade ca toată lumea să noteze ceea ce spun?” Dar apoi m-am gândit: „Frații și surorile ar putea vrea doar să consemneze câteva căi bune de practică, care ajută la îndeplinirea îndatoririlor lor. Nu poate fi nimic greșit în asta.” Odată ce m-am gândit la asta în acea manieră, am decis să-i las pe oameni să ia notițe. La întâlnirea de a doua zi, o soră s-a întors și a spus: „Nu am notat ieri părtășia surorii Xinping, așa că o voi asculta din nou astăzi.” Odată încheiată întrunirea, am auzit două surori vorbind una cu cealaltă. Una a spus: „Ai înregistrat-o?” Cealaltă soră s-a plâns: „De ce n-ai înregistrat-o tu?” Când am auzit asta, m-am speriat: „Dacă toată lumea îmi consideră cuvintele atât de importante, nu-i aduc eu pe oameni înaintea mea?” Cu cât m-am gândit mai mult, cu atât mai speriată m-am simțit, așa că am mers acasă și m-am rugat la Dumnezeu, cerându-I să mă lumineze ca să mă pot cunoaște.

Am citit două pasaje din cuvântul lui Dumnezeu: „Să se înalțe și să mărturisească pentru sine, să se grozăvească, încercând să-i facă pe oameni să aibă o părere bună despre ei și să i se închine – omenirea coruptă este capabilă de aceste lucruri. Acesta este modul în care reacționează oamenii instinctiv atunci când sunt conduși de naturile lor satanice și este comun întregii omenirii corupte. Cum se înalță oamenii de obicei și mărturisesc pentru ei înșiși? Cum ating acest obiectiv de a-i determina pe ceilalți să aibă o părere bună despre ei și să li se închine? Ei mărturisesc cât de multă lucrare au făcut, cât de mult au suferit, cât de mult s-au sacrificat și ce preț au plătit. Ei folosesc aceste lucruri drept capital prin care se înalță, ceea ce le conferă un loc mai înalt, mai ferm, mai sigur în mintea oamenilor, astfel încât mai mulți oameni să-i aprecieze, să-i admire, să-i respecte și chiar să-i venereze, să-i idolatrizeze și să-i urmeze. Pentru a atinge acest țel, oamenii fac multe lucruri care sunt mărturie de fațadă pentru Dumnezeu, dar în esență, îi preamăresc și mărturisesc pentru ei înșiși. Este rezonabil acest mod de a acționa? Aceste lucruri depășesc sfera raționalității. Acești oameni nu au nicio rușine: mărturisesc nestingheriți ce au făcut pentru Dumnezeu și cât au suferit pentru El. Ba chiar își etalează darurile, talentele, experiența, abilitățile speciale, tehnicile lor inteligente de a se purta, mijloacele pe care le folosesc pentru a se juca cu oamenii și altele. Metoda lor de a se exalta și a aduce mărturie pentru ei înșiși este de a se da în spectacol și a-i desconsidera pe alții. De asemenea, se prefac și se camuflează, ascunzându-și punctele slabe, neajunsurile și lacunele în fața oamenilor, astfel încât ei să le vadă doar strălucirea. Nici nu îndrăznesc să le spună altor oameni când se simt negativi; le lipsește curajul să se deschidă și să aibă părtășie cu ei și, atunci când greșesc ceva, fac tot posibilul să ascundă și să țină secret acel lucru. Nu menționează niciodată răul pe care l-au făcut lucrării bisericii în cursul îndeplinirii datoriei lor. Cu toate acestea, atunci când au avut o contribuție minoră sau au obținut un mic succes, se grăbesc să se fălească. Abia așteaptă să anunțe întreaga lume cât de capabili sunt, cât de înalt este calibrul lor, cât de excepționali sunt și cât de mult mai buni sunt decât oamenii normali. Nu este acesta un mod de a se preamări și a mărturisi pentru ei înșiși?” (Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul patru: Ei se înalță și mărturisesc despre ei înșiși”). „Toți cei care merg pe calea antihristului se preamăresc și sunt martori pentru ei înșiși, se promovează și se dau în spectacol la fiecare pas și nu le pasă deloc de Dumnezeu. Ați experimentat lucrurile acestea despre care vorbesc? Mulți oameni mărturisesc cu insistență pentru ei înșiși, vorbind despre cum suferă una și alta, despre cum lucrează, despre cum Dumnezeu îi prețuiește și le încredințează o astfel de lucrare și despre cum sunt ei, folosind în mod deliberat anumite tonuri în timp ce vorbesc și adoptând anumite atitudini, până când, în cele din urmă, unii oameni vor începe probabil să creadă că ei sunt Dumnezeu. Duhul Sfânt i-a abandonat de mult pe cei care au ajuns la acest nivel și, deși nu au fost încă îndepărtați sau excluși, ci sunt lăsați să facă servicii, soarta lor este deja pecetluită și își așteaptă doar pedeapsa” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Oamenii fac prea multe cereri de la Dumnezeu”). Cuvântul lui Dumnezeu mi-a dezvăluit întocmai starea. Mă preamăream și mă dădeam în spectacol adesea în acest fel. Când am început prima dată activitatea la această biserică, m-am simțit ca și cum eram necunoscută și neînsemnată, așa că m-am gândit la predicarea Evangheliei ca la o șansă pentru ca frații și surorile să mă privească admirativ și să mă laude. Pentru a le arăta tuturor capacitatea mea de a lucra și pentru a-i face să mă privească cu alți ochi, nu am vorbit despre propriile mele experiențe de eșec. În schimb, am vorbit mult despre cum am predicat Evanghelia, câți oameni am convertit și cum am rezolvat probleme dificile, pentru a le da oamenilor o iluzie și a-i face să creadă că am înțeles adevărul și că le pot rezolva problemele. Pe măsură ce am fost promovată, mi-am dorit ca mai mulți oameni să mă aprecieze și să aibă un loc pentru mine în inimile lor, așa că le-am spus mereu fraților și surorilor mele cât de ocupată eram și ce suferință am îndurat. Dar mi-am ținut buzele pecetluite despre propria mea slăbiciune și corupție, pentru a-i face pe oameni să creadă că urmăream realmente adevărul, plăteam un preț și purtam poveri în îndatoririle mele. Nu însemna asta că-mi înșelam frații și surorile? Marele balaur roșu își propovăduiește mereu imaginea sa „măreață, glorioasă și corectă”, pentru a-i face pe alții să-l admire și să-l urmeze, dar, în toate felurile, își acoperă lucrurile rele pe care le face în secret ca mijloc de a înșela oamenii lumii. Care era diferența dintre ceea ce făceam eu și marele balaur roșu? Dumnezeu mi-a dat daruri și talente pentru răspândirea Evangheliei, astfel încât să-mi pot face partea pentru a extinde aria Evangheliei și a aduce mai mulți oameni înaintea lui Dumnezeu, ca aceștia să poată dobândi mântuirea Lui. Însă eu am folosit aceste daruri și talente drept capital pentru a mă lăuda și a mă etala peste tot și m-am bucurat de respectul și venerația fraților și surorilor mele pentru mine. Eram atât de nerușinată! Pentru că m-am preamărit în mod constant și m-am dat în spectacol, toți m-au admirat și nu au căutat adevărul și să se roage lui Dumnezeu atunci când au avut probleme, ci, în schimb, au căutat să aibă părtășie cu mine și m-au înconjurat. Mă împotriveam lui Dumnezeu! Când m-am gândit la asta, mi-a fost foarte frică. Am îngenuncheat înaintea lui Dumnezeu și am plâns în timp ce mă rugam: „Dumnezeule, m-am preamărit pe mine și m-am dat în spectacol ca să-i fac pe alții să mă venereze. Am mers pe calea de-a mă împotrivi Ție. Doresc să mă căiesc.”

După aceea, am reflectat asupra mea. De ce, când am știut în mod clar că lumina din părtășia mea era luminarea Duhului Sfânt, am continuat să mă laud și să mă etalez în mod involuntar? Am citit în cuvintele lui Dumnezeu: „Unii oameni îl idolatrizează în special pe Pavel. Le place să iasă și să țină discursuri și să lucreze, le place să participe la întâlniri și să predice și le place să-i facă pe oameni să îi asculte, să îi venereze și să se învârtă în jurul lor. Le place să aibă un loc în mintea altora și apreciază când alții prețuiesc imaginea pe care le-o prezintă. Să le analizăm natura din aceste comportamente. Care este natura lor? Dacă ei se comportă într-adevăr în acest fel, atunci este suficient pentru a arăta că sunt aroganți și îngâmfați. Ei nu I se închină deloc lui Dumnezeu; ei caută un statut mai înalt și vor să aibă autoritate asupra celorlalți, să-i posede și să aibă un loc în inimile lor. Aceasta este imaginea clasică a Satanei. Aspectele naturii lor care ies în evidență sunt aroganța și îngâmfarea, refuzul de a I se închina lui Dumnezeu și o dorință de a fi venerați de alții. Astfel de comportamente vă pot oferi o imagine foarte clară despre natura lor” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să cunoști natura omului”). „Odată ce oamenii au devenit aroganți în natura și esența lor, pot adeseori să nu se supună lui Dumnezeu și să I se împotrivească, să nu ia aminte la cuvintele Lui, să genereze noțiuni despre El, să facă lucruri care-L trădează și care mărturisesc pentru ei înșiși și îi înalță pe ei. Spui că nu ești arogant, dar să presupunem că ți s-a dat o biserică și ți s-a permis să o conduci; să presupunem că Eu nu te-am tratat și că nimeni din familia lui Dumnezeu nu te-a criticat sau nu te-a ajutat: după ce ai condus-o o vreme, i-ai aduce pe oameni la picioarele tale și i-ai face să se supună înaintea ta, chiar până în punctul în care te-ar admira și venera. Și de ce ai face asta? Acest lucru ar fi determinat de natura ta; nu ar fi altceva decât o dezvăluire naturală. Nu trebuie să afli asta de la ceilalți, și nici ca ei să te învețe acest lucru. Nu e nevoie ca ceilalți să te instruiască sau să te constrângă să faci asta; acest tip de situație se produce în mod firesc. Tot ceea ce faci are legătură cu a-i determina pe oameni să te înalțe, să te slăvească, să te venereze, să ți se supună și să te asculte în toate lucrurile. A-ți permite să fii un lider în mod natural dă naștere acestei situații și nu poate fi schimbată. Și cum ia naștere această situație? Este determinată de natura arogantă a omului. Manifestarea aroganței este răzvrătire și împotrivire față de Dumnezeu. Când oamenii sunt aroganți, încrezuți și neprihăniți de sine, tind să-și înființeze propriile împărății independente și să facă lucrurile în orice fel doresc. De asemenea, îi aduc pe ceilalți în propriile lor mâini și îi atrag în îmbrățișările lor. Faptul că oamenii sunt capabili să facă astfel de lucruri arogante dovedește pur și simplu că esența naturii lor arogante este cea a Satanei; este cea a arhanghelului. Când aroganța și importanța de sine ating un anumit nivel, ei nu mai au un loc pentru Dumnezeu în inimile lor, iar Dumnezeu este dat deoparte. Atunci, ei își doresc să fie Dumnezeu, să-i facă pe oameni să asculte de ei și devin arhanghelul. Dacă deții o astfel de natură satanică arogantă, Dumnezeu nu va avea loc în inima ta. Chiar dacă crezi în Dumnezeu, El nu te va mai recunoaște, te va vedea ca pe un răufăcător și te va alunga” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „O natură arogantă stă la originea împotrivirii omului față de Dumnezeu”). Am înțeles din cuvinte lui Dumnezeu că natura mea era foarte arogantă și vanitoasă. Exact ca lui Pavel, îmi plăcea să fiu venerată și admirată. La început, am vrut doar să-mi îndeplinesc bine datoria, dar eram controlată de natura mea arogantă și vanitoasă, așa că, involuntar, m-am lăudat și m-am pus în centrul atenției. Deși știam că în cuvintele mele erau intențiile și scopurile personale, nu mi-am putut controla niciodată propriile ambiții și dorințe. Mi-am dorit mereu să fiu admirată și lăudată. Copil fiind, am fost răsfățată cu atenție de familia mea, iar când am crescut, am intrat în afaceri și am devenit o femeie antreprenor bine-cunoscută în zona noastră locală. Atât acasă, cât și la lucru, am avut mereu ultimul cuvânt. Oriunde m-am dus, am auzit laudele și aprecierea celorlalți și m-am bucurat de sentimentul de a fi cea mai strălucitoare stea de pe cer și de a obține respectul tuturor. După ce am început să cred în Dumnezeu, nu m-am mulțumit niciodată să fiu banală și necunoscută în biserică. Căutam mereu oportunități prin care să-i fac pe alții să mă admire și să mă aprecieze. Natura lui Pavel era, în mod deosebit, arogantă și voia mereu ca toți ceilalți să-l admire și să-l respecte, așa că, peste tot pe unde a mers, a etalat cât de multă lucrare a făcut și cât de multă suferință a îndurat. El nu a mărturisit niciodată despre Hristos în epistolele sale. În schimb, el s-a preamărit sub deviza sprijinirii bisericii și, mai târziu, a mărturisit fără rușine că a trăit ca Hristos. Acest lucru i-a făcut pe credincioși să-l venereze, să-l preamărească, să-l folosească drept reper și chiar să-i considere cuvintele drept cuvintele lui Dumnezeu, chiar în așa măsură încât astăzi, 2000 de ani mai târziu, mulți credincioși se agață de cuvintele lui Pavel și, prin urmare, refuză să accepte lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă. Pavel a adus oamenii înaintea lui, ceea ce I-a ofensat firea lui Dumnezeu și a fost pedepsit de Dumnezeu. Eu eram, de asemenea, arogantă și vanitoasă și trăiam după idei și perspective satanice, precum: „Omul se luptă în sus; apa curge în jos” și „Să te distingi”. Am vrut mereu să fiu deasupra celorlalți, să mă dau în spectacol și să-mi etalez talentul. Asta i-a făcut pe frații și pe surorile mele să asculte doar de mine când se întâmplau lucruri, să accepte orice aș fi spus, să se gândească la metode prin care să compenseze când nu luau notițe complete din părtășia mea și chiar să mă înregistreze; vedeau cuvintele mele ca fiind mai importante decât cuvintele lui Dumnezeu. Nici măcar atunci n-am știut să reflectez asupra-mi. În schimb, m-am cufundat în plăcerea de a fi admirată. Eram atât de arogantă și de nerușinată! N-aveam nicio cunoaștere despre propria mea identitate. N-am înțeles că eram o ființă creată, un om care era corupt de Satana. M-am pus, cu nerușinare, pe un piedestal înalt. Voiam ca alții să aibă un loc pentru mine în inimile lor, să mă asculte și să mă susțină. Și pentru că eu am continuat să mă fălesc, frații și surorile mele chiar aveau un loc pentru mine în inimile lor. Cu cât mă admirau mai mult pe mine, cu atât se îndepărtau mai mult de Dumnezeu. M-am gândit la primul decret administrativ al Epocii Împărăției: „Omul nu ar trebui să se preamărească, nici să se înalțe pe sine. El ar trebui să se închine și să-L înalțe pe Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cele zece decrete administrative care trebuie respectate de aleșii lui Dumnezeu în Epoca Împărăției”). Oamenii au fost creați de Dumnezeu, așa că ar trebui să-L venerăm pe Dumnezeu și să privim spre El mai presus de toate, dar eu i-am făcut pe oameni să mă admire pe mine, privind spre mine mai presus de toate. Nu încălcam eu acest decret administrativ? În acel moment, mi s-a făcut foarte teamă. Mi-am dat seama de natura gravă a laudei cu scopul de a-i face pe alții să mă admire și să mă respecte. Dacă continuam așa, aveam să ajung cu siguranță în Iad și să fiu pedepsită asemeni lui Pavel! Faptul că sufăr astăzi de această boală era disciplinare din partea lui Dumnezeu. Prin intermediul bolii, El mă avertiza că mă rătăceam. Aceasta era mântuirea lui Dumnezeu pentru mine!

Mai târziu, mi-am amintit un pasaj din cuvântul lui Dumnezeu: „Deși Dumnezeu spune că El este Creatorul și că omul este creația Sa, ceea ce poate suna de parcă există o mică diferență de rang, realitatea este că tot ce a făcut Dumnezeu pentru omenire depășește cu mult o relație de această natură. Dumnezeu iubește omenirea, are grijă, Se preocupă de aceasta și o aprovizionează fără încetare. El nu simte niciodată în inima Sa că aceasta este o lucrare în plus sau ceva ce merită o mare răsplată. Nici nu simte că mântuirea omenirii, alimentarea oamenilor și faptul că le oferă totul reprezintă o contribuție uriașă pentru omenire. El aprovizionează pur și simplu omenire în tăcere și în liniște, în propriul Său mod, prin propria Sa esență și prin ceea ce El are și ce este. Indiferent cât de multe provizii și cât de mult ajutor primește omenirea de la El, Dumnezeu nu Se gândește la asta niciodată și nu încearcă să-Și asume meritul. Acest lucru este determinat de esența lui Dumnezeu și este, de asemenea, o exprimare adevărată a firii Lui” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși I”). Dumnezeu este Creatorul și, pentru a-i mântui pe oameni de robia Satanei, El S-a întrupat pentru a lucra printre oameni și a îndurat condamnările și defăimarea venite din partea oamenilor. Dumnezeu a sacrificat tot pentru omenire și, cu toate astea, nu S-a fălit niciodată. Chiar dacă a interacționat cu oamenii, El nu și-a etalat niciodată identitatea de Dumnezeu. El doar ne-a aprovizionat cu adevăr și cu viață. Am văzut că esența lui Dumnezeu este frumoasă și bună și că El este smerit și ascuns, fără nicio urmă de aroganță sau mândrie. Pe de altă parte, eu eram o persoană coruptă de Satana și care era lipsită de orice adevăr. Și, totuși, eram incredibil de arogantă. Când îndeplineam cel mai mic lucru în datoria mea, îl lăudam, îl etalam oriunde mergeam, astfel încât să pot câștiga admirația și aprecierea oamenilor. Eram prea nerușinată, prea dezgustătoare și prea josnică în ochii lui Dumnezeu. Am mers înaintea lui Dumnezeu și m-am rugat la El: „Dumnezeule, nu mai doresc să mă laud. Vreau să mă căiesc. Îți cer să mă îndrumi și să-mi arăți o cale de înlăturare a firii mele corupte.”

Am citit două pasaje din cuvântul lui Dumnezeu: „Ce mod de comportament nu înseamnă să te preamărești și să mărturisești pentru tine însuți? Cu privire la aceeași problemă, dacă vrei să te dai în spectacol și să mărturisești pentru tine însuți, ceea ce spui îi va face pe unii oameni să aibă o părere bună despre tine și să te venereze. Dar, dacă ești deschis și sincer despre autocunoașterea ta, natura a ceea ce spui este diferită. Nu este adevărat? Oricine cu o umanitate normală ar trebui să aibă capacitatea de a fi deschis și sincer despre autocunoașterea sa. Asta este ceva pozitiv. Dacă te cunoști cu adevărat și vorbești despre starea ta corect, sincer și precis, dacă vorbești cu o înțelegere care este complet conformă cuvintelor lui Dumnezeu, dacă aceia care te ascultă sunt lămuriți și trag foloase, dacă mărturisești pentru lucrarea lui Dumnezeu și Îl slăvești, asta înseamnă să mărturisești pentru Dumnezeu. Dacă vorbești deschis și sincer, citându-ți multele atribute și vorbind mult despre cum ai suferit, ai plătit un preț și ai rămas ferm în mărturia ta, cu rezultatul că oamenii au o părere bună despre tine și te venerează, atunci asta înseamnă să mărturisești pentru tine însuți. În acest caz, ai nevoie de capacitatea de a face diferența între cele două tipuri de mărturie. De exemplu, să explici cât de slab și negativ ai fost când te-ai confruntat cu încercări, dar cum, după ce te-ai rugat și ai căutat adevărul, ai înțeles voia lui Dumnezeu în cele din urmă, ai dobândit credință și ai putut rămâne ferm în mărturia ta înseamnă să Îl preamărești pe Dumnezeu și să mărturisești pentru El. O astfel de practică nu înseamnă deloc să te grozăvești și să mărturisești pentru tine. Așadar, dacă te grozăvești și mărturisești pentru tine sau nu depinde în principal de măsura în care ai experimentat cu adevărat ceea ce spui și în care efectul mărturiei pentru Dumnezeu poate fi atins; așadar, este, de asemenea, necesar să analizezi care îți sunt intențiile și obiectivele atunci când vorbești despre mărturia ta bazată pe experiență. Toate aceste lucruri fac să fie ușor să vezi diferența. Dacă ai intenția corectă atunci când mărturisești, chiar dacă oamenii au o părere bună despre tine și te venerează, nu este chiar o problemă acest lucru. Dacă ai intenția greșită, chiar dacă nimeni nu are o părere bună despre tine sau nu te venerează, acest lucru este o problemă – iar dacă oamenii au o părere bună despre tine și te venerează, atunci acest lucru este o problemă și mai mare. Așadar, nu ne putem baza doar pe rezultate pentru a determina dacă o persoană se preamărește și mărturisește pentru ea însăși. Intenția este lucrul cel mai important și modul corect de a face distincția se bazează pe intenție. Dacă faci această distincție în baza rezultatelor, este ușor să tratezi oamenii buni în mod injust. Unii oameni sunt deosebit de sinceri atunci când mărturisesc, iar alții au o părere bună despre ei și îi venerează. Poți spune că acei oameni care au mărturisit au mărturisit pentru ei înșiși? Nu, nu poți. Acei oameni care au mărturisit nu sunt o problemă. Mărturia pe care o au și datoria pe care o realizează sunt în beneficiul celorlalți oameni și doar cei ignoranți care au o înțelegere denaturată venerează oameni. Cheia pentru a distinge dacă oamenii se preamăresc și mărturisesc pentru ei înșiși sau nu este reprezentată de intenția vorbitorului. Dacă intenția ta este să le arăți tuturor cum a fost demonstrată corupția ta, cum te-ai schimbat și dacă este menită să le permită celorlalți să beneficieze din asta, atunci cuvintele tale sunt cinstite, adevărate și în conformitate cu faptele. Astfel de intenții sunt corecte și nu te grozăvești sau nu mărturisești pentru tine însuți. Dacă intenția ta este să le arăți tuturor că ai experiențe reale, că te-ai schimbat și ai adevărul-realitate și, astfel, să le câștigi admirația și venerația, atunci aceste intenții sunt false. Asta înseamnă să te grozăvești și să mărturisești pentru tine. Dacă mărturia bazată pe experiență despre care vorbești este falsă, dacă este îmbunătățită și proiectată să ducă în eroare oamenii, să-i împiedice să-ți vadă adevărata stare, să împiedice ca intențiile, corupția, slăbiciunea sau negativitatea să-ți fie dezvăluite altora, atunci astfel de cuvinte sunt înșelătoare și duplicitare; aceasta este o mărturie falsă, înseamnă să-L înșeli pe Dumnezeu, aduce rușine asupra Lui și reprezintă ceea ce El disprețuiește cel mai mult. Există diferențe clare între aceste stări, care sunt identificate pe baza intenției” (Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul patru: Ei se înalță și mărturisesc despre ei înșiși”). „Când aduceți mărturie pentru Dumnezeu, ar trebui să vorbiți în special despre modul în care Dumnezeu judecă și mustră oamenii și despre ce încercări folosește El pentru a rafina oamenii și a le schimba firea. Ar trebui să vorbiți și despre cât de multă corupție a fost dezvăluită în experiența voastră, cât de mult ați suferit, cât de multe lucruri ați făcut pentru a vă împotrivi lui Dumnezeu și cum ați fost cuceriți în cele din urmă de Dumnezeu. Să vorbiți despre cât de multă cunoaștere adevărată aveți cu privire la lucrarea lui Dumnezeu și cum ar trebui să aduceți mărturie pentru Dumnezeu și să Îi răsplătiți dragostea. Ar trebui să dați substanță unui astfel de limbaj și, în același timp, să spuneți lucrurile în manieră simplă. Nu discutați despre teorii goale. Vorbiți mai pragmatic; vorbiți din inimă. Așa ar trebui să experimentați lucrurile. Nu vă echipați cu teorii aparent profunde, dar goale, în efortul de a vă da în spectacol; făcând astfel, ajungeți să păreți aroganți și lipsiți de rațiune. Ar trebui să vorbiți mai mult despre lucruri reale din experiența voastră concretă și să vorbiți mai mult din inimă; asta este cel mai benefic pentru ceilalți și lucrul pe care se cuvine cel mai mult să-l vadă” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar urmărind adevărul poate cineva să obțină o schimbare a firii”). Am înțeles din cuvintele lui Dumnezeu că, dacă voiam să încetez să mă preamăresc și să mărturisesc pentru mine, aveam nevoie să trăiesc frecvent în prezența lui Dumnezeu, să am o inimă pioasă care se teme de Dumnezeu, să-mi deschid inima în fața fraților și surorilor mele, să-mi dezvălui și să analizez în mod conștient propria corupție și să vorbesc despre experiențele mele reale. Când voiam să mă preamăresc și să mărturisesc pentru mine, trebuia să mă lepăd de mine și să-mi îndrept intențiile. Ar trebui să-mi expun și să-mi analizez mai des corupția și răzvrătirea, precum și părtășia despre cunoștințele mele cu privire la Dumnezeu după ce am experimentat judecata, mustrarea, încercările și rafinarea Lui și despre cunoștințele pe care le aveam în ceea ce privește firea mea coruptă și propria-mi esență coruptă. Ar trebui să vorbesc mai mult din inimă, pentru ca frații și surorile mele să poată vedea partea mea autentică. Odată ce am avut o cale de practică, la întâlnirile cu frații și surorile mele, am dezvăluit întreaga corupție expusă și înțelegerea mea despre mine în această perioadă și le-am spus că puțina lumină din părtășia mea venea în întregime de la luminarea Duhului Sfânt și nu din statura mea reală. Fără îndrumarea lui Dumnezeu, n-aș putea face nimic. De asemenea, frații și surorile și-au dat seama că era greșit ca ei să mă venereze și să mă privească cu admirație și au spus că nu vor mai idolatriza oameni în viitor. Ei au spus că se vor ruga la Dumnezeu și că vor căuta adevărurile-principii atunci când au probleme, pentru a obține luminarea Duhului Sfânt. Mai târziu, când eram la întâlniri și întâmpinam probleme pe care nu le înțelegeam, puteam să renunț la orgoliul meu și să caut în mod deschis în părtășia cu frații și surorile mele. Toți au avut părtășie despre ceea ce primiseră și înțeleseră, printre care erau câteva lucruri pe care nu le primisem până atunci, ceea ce mi-a fost de mare ajutor. Frații și surorile mele nu mă mai venerau așa cum o făcuseră înainte și, când au descoperit probleme la mine, au fost capabili să le evidențieze direct. Când am avut dorința de a mă preamări și de a mă lăuda din nou, m-am rugat la Dumnezeu, am acceptat inspecția Lui și, în același timp, m-am deschis în fața fraților și surorilor mele, i-am lăsat să-mi vadă corupția și neajunsurile și am acceptat supravegherea lor. M-am simțit în siguranță și ușurată când am practicat astfel și am simțit gustul dulce al practicării adevărului. Odată ce mi-am dat seama de firea mea arogantă și de calea greșită pe care o luasem și, odată ce m-am căit în fața lui Dumnezeu, psoriazisul meu a dispărut treptat și, puțin câte puțin, mi-am revenit.

După ce am experimentat disciplina și pedeapsa lui Dumnezeu, am văzut că firea Lui dreaptă este atât de plină de viață și de reală și I-am văzut iubirea adevărată. Tot ce face Dumnezeu este pentru a mă mântui de robia firii mele satanice corupte. Disciplina și mustrarea lui Dumnezeu au fost cele care mi-au oprit din drum faptele rele și m-au tras înapoi de pe marginea prăpastiei. Slavă lui Dumnezeu!