I-a luat omului până în ziua de astăzi să își dea seama că ceea ce îi lipsește nu este numai provizia pentru viața sa spirituală și experiența cunoașterii lui Dumnezeu, ci – chiar mai important – schimbările în firea proprie. Din cauza ignoranței complete a omului în privința istoriei și a culturii antice ale propriei sale rase, omul nu cunoaște absolut nimic despre lucrarea lui Dumnezeu. Oamenii speră cu toții că pot fi atașați de Dumnezeu în adâncul inimilor lor, dar deoarece trupul lor este excesiv de corupt, iar ei sunt atât amorțiți, cât și grei de cap, nu știu absolut nimic despre Dumnezeu. Când Dumnezeu vine printre oameni astăzi, scopul Lui nu este altul decât acela de a transforma gândurile și spiritele acestora, precum și chipul lui Dumnezeu din inimile lor, pe care ei le-au avut timp de zeci de milioane de ani. El Se va folosi de această oportunitate pentru a-l desăvârși pe om. Adică, prin mijlocirea cunoașterii omului, El va schimba înțelegerea oamenilor în privința Lui și atitudinea lor față de El, îngăduindu-i omului să aibă un început cu totul nou privind faptul de a ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu și astfel să dobândească reînnoirea și transformarea inimii omenești. Emondarea și disciplinarea sunt mijloacele, în timp ce cucerirea și reînnoirea sunt obiectivele. Risipirea gândurilor superstițioase pe care omul le-a păstrat în legătură cu dumnezeul nedeslușit a fost dintotdeauna intenția lui Dumnezeu și, recent, a fost și intenția Sa urgentă. Fie ca toți oamenii să aibă o viziune pe termen lung atunci când analizează această situație. Schimbați modul în care experimentează fiecare persoană, astfel încât această intenție urgentă a lui Dumnezeu să poată da roade în curând și astfel încât ultima etapă a lucrării lui Dumnezeu pe pământ să poată fi dusă cu desăvârșire la bun sfârșit. Dați-I lui Dumnezeu devotamentul pe care se cuvine să I-l dați și, pentru ultima oară, aduceți alinare inimii lui Dumnezeu. Fie ca niciunul dintre voi, frați și surori, să nu se sustragă de la aceasta sau să nu facă lucrurile doar de formă. De această dată, Dumnezeu vine în trup ca răspuns la o invitație și ca răspuns direct la starea omului. Adică, El vine să îl aprovizioneze pe om cu ceea ce îi este necesar. Oricare ar fi calibrul sau educația unui om, în orice caz, El le va îngădui tuturor să vadă cuvântul lui Dumnezeu și, din cuvântul Său, să vadă că Dumnezeu există și că S-a arătat și să accepte ca Dumnezeu să îi desăvârșească, schimbând gândurile și noțiunile omului, astfel încât înfățișarea originară a lui Dumnezeu să fie înrădăcinată ferm în adâncurile inimii omului. Aceasta este singura dorință a lui Dumnezeu pe pământ. Oricât de puternică ar fi natura înnăscută a omului sau oricât de sărăcăcioasă ar fi substanța omului ori care a fost cu adevărat comportamentul omului în trecut, Dumnezeu nu ia în considerare aceste lucruri. El speră doar ca omul să reînnoiască în totalitate chipul lui Dumnezeu pe care îl are în inima sa și să reușească să cunoască substanța omenirii, ajungând prin aceasta să transforme perspectiva ideologică a omului și să facă astfel încât omul să poată să tânjească după Dumnezeu adânc în sufletul său și să dezvolte un atașament veșnic față de El: aceasta este singura cerință pe care Dumnezeu o are de la om.

Istoria și cunoașterea culturale antice care se întind pe o perioadă de câteva mii de ani au închis gândurile și noțiunile omului și perspectiva lui mentală atât de strâns, încât le fac impenetrabile și non-biodegradabile.^[1] Oamenii trăiesc în cel de-al optsprezecelea cerc al iadului, unde, ca și cum ar fi fost alungați de Dumnezeu în temnițe, lumina nu este văzută niciodată. Gândirea feudală i-a oprimat pe oameni într-atât încât abia pot să respire și se sufocă. Ei nu au nici cel mai mic dram de putere să reziste; tot ce fac este să îndure și să îndure în tăcere… Nicicând n-a îndrăznit cineva să lupte sau să se ridice pentru dreptate și corectitudine; oamenii pur și simplu duc o viață mai rea decât a unui animal, sub loviturile și abuzul eticii feudale, zi după zi și an după an. Ei nu s-au gândit niciodată să-L caute pe Dumnezeu pentru a se bucura de fericire în lumea omenească. E ca și cum oamenii ar fi fost zdrobiți până la punctul în care sunt ca frunzele căzute ale toamnei, uscate, decolorate și subțiri. Oamenii și-au pierdut de multă vreme memoria; trăiesc neajutorați în iadul care se numește lumea omenească, așteptând venirea zilei de pe urmă, astfel încât să poată să piară împreună cu acest iad, ca și când ziua de pe urmă după care tânjesc ei este ziua în care omul „se va bucura de pace odihnitoare”. Etica feudală a dus viața omului în „Infern”, slăbind și mai mult puterea omului de a rezista. Diferite tipuri de opresiune îl împing pe om, pas după pas, până când cade în Infern, și îl împing pe om din ce în ce mai departe de Dumnezeu, astfel încât astăzi simte că Dumnezeu îi este cu totul străin și se grăbește să-L evite când se întâlnesc. Omul nu-I acordă atenție și Îl lasă să stea singur într-o parte, ca și cum nu L-ar fi cunoscut niciodată, nu L-ar fi văzut niciodată până atunci. Totuși Dumnezeu l-a așteptat pe om pe tot parcursul lungii călătorii a vieții omenești, fără a-Și azvârli vreodată furia de nestăpânit către el, așteptând pur și simplu în tăcere, fără un cuvânt, ca omul să se căiască și să o ia de la început. Dumnezeu a venit de mult timp în lumea omenească pentru a împărți suferințele lumii omenești cu omul. În toți anii în care a trăit alături de om, nimeni nu I-a descoperit existența. Dumnezeu doar îndură în tăcere mizeria traiului sărăcăcios din lumea omenească în timp ce săvârșește lucrarea pe care a adus-o El în persoană. El îndură de dragul voii lui Dumnezeu Tatăl și de dragul nevoilor omenirii, trecând prin suferințe care nu au mai fost experimentate de om niciodată până acum. În prezența omului, El l-a servit în tăcere și în prezența omului S-a smerit, de dragul voii lui Dumnezeu Tatăl, precum și de dragul nevoilor omenirii. Cunoașterea culturii antice l-a furat pe furiș pe om din prezența lui Dumnezeu și l-a predat împăratului diavolilor și urmașilor acestuia. Cele Patru Cărți și Cei Cinci Clasici^[a] au purtat gândurile și noțiunile omului într-o altă epocă a răzvrătirii, făcându-l pe acesta să-i venereze și mai mult decât înainte pe cei care au întocmit aceste Patru Cărți și acești Cinci Clasici și, drept urmare, să-și intensifice și mai mult noțiunile despre Dumnezeu. Fără știrea omului, împăratul diavolilor L-a alungat fără milă pe Dumnezeu din inima acestuia și apoi a ocupat-o el însuși cu o satisfacție triumfătoare. Din momentul acela, omul a ajuns să aibă un suflet urât și înfățișarea împăratului diavolilor. Pieptul i s-a umplut de ură față de Dumnezeu, iar rea-voința împăratului diavolilor s-a răspândit în om zi după zi, până când acesta a fost complet mistuit. Omul nu mai are niciun strop de libertate și nicio modalitate de a se elibera din încurcăturile împăratului diavolilor. Nu a avut de ales decât să se lase luat prizonier pe loc, să se predea și să se supună în prezența acestuia. Acum mult timp, când inima omului era încă în fragedă pruncie, împăratul diavolilor a plantat în aceasta sămânța tumorii ateismului, învățându-l falsități precum „să studiezi știința și tehnologia; să realizezi cele Patru Modernizări; și nu există niciun Dumnezeu în lume”. Nu doar atât, dar el strigă în gura mare cu orice ocazie: „Să ne bazăm pe munca noastră sârguincioasă ca să construim o patrie frumoasă”, cerându-i fiecărei persoane în parte să fie pregătită din copilărie pentru a-și servi țara. Pe neștiute, omul a fost adus în prezența împăratului diavolilor, iar acesta își arogă fără ezitare tot meritul (însemnând meritul ce Îi aparține lui Dumnezeu pentru că ține toată omenirea în mâinile Sale). Nu are niciodată vreun simț al rușinii. Mai mult, îi înșfacă fără rușine pe oamenii lui Dumnezeu și îi trage înapoi în casa sa, unde sare pe masă ca un șoarece și îl face pe om să i se închine ca lui „Dumnezeu”. Ce bandit! El strigă lucruri scandaloase, șocante, precum: „Nu există niciun Dumnezeu în lume. Vântul este produs de schimbări guvernate de legi naturale; ploaia apare când vaporii de apă, dând de temperaturi joase, se condensează sub formă de picături ce cad pe pământ; un cutremur este zguduirea suprafeței pământului datorită schimbărilor geologice; seceta se datorează uscăciunii din aer provocate de fisiunea particulelor nucleare de pe suprafața soarelui. Acestea sunt fenomene naturale. În toate acestea, unde se află o acțiune a lui Dumnezeu?” Sunt chiar și unii care strigă afirmații de nerostit, precum următoarea: „Omul a evoluat din maimuțe în trecutul îndepărtat, iar lumea de astăzi provine dintr-o societate primitivă care a apărut cu aproximativ un eon în urmă. Dacă o țară înflorește sau e în declin este ceva ce rămâne în întregime în mâinile poporului său”. În culise, îl face pe om să îl atârne pe perete sau să îl așeze pe masă pentru a i se închina și a-i aduce jertfe. În același moment în care strigă: „Nu există Dumnezeu”, se instalează drept dumnezeu, împingându-L fără menajamente pe Dumnezeu dincolo de marginile pământului, stând între timp în locul lui Dumnezeu și asumându-și rolul de împărat al diavolilor. Cât de departe este de rațiune! Asta face pe cineva să-l urască până în măduva oaselor. Se pare că Dumnezeu și cu el sunt dușmani de moarte și că cei doi nu pot coexista. Acesta uneltește să-L alunge pe Dumnezeu în timp ce el cutreieră liber, în afara brațului legii.^[2] Un astfel de împărat al diavolilor este el! Cum poate să fie tolerată existența lui? Nu se va odihni până când nu va fi făcut un dezastru din lucrarea lui Dumnezeu și nu o va fi lăsat pe toată în totală neorânduială,^[3] ca și cum vrea să I se împotrivească lui Dumnezeu până la amarnicul sfârșit, până când ori va muri peștele, ori se va rupe năvodul, opunându-I-se în mod intenționat lui Dumnezeu și apropiindu-se amenințător tot mai mult. Fața lui hidoasă a fost de mult complet demascată și e acum complet copleșită și chinuită de necazuri,^[4] totuși el încă nu-și domolește ura față de Dumnezeu, ca și cum numai devorându-L pe Dumnezeu dintr-o singură înghițitură va reuși să elibereze ura înăbușită din inima sa. Cum putem să-l tolerăm pe acest dușman al lui Dumnezeu! Doar eradicarea și exterminarea lui completă vor face ca dorința vieții noastre să rodească. Cum poate fi lăsat să continue să facă ravagii? El l-a corupt pe om într-o asemenea măsură încât omul nu cunoaște lumina zilei și a devenit amorțit și greu de cap. Omul a pierdut rațiunea umană normală. De ce să nu ne oferim întreaga noastră ființă pentru a-l distruge și a-l arde ca să eliminăm toate grijile pentru viitor și să îngăduim lucrării lui Dumnezeu să ajungă mai devreme la o splendoare nemaivăzută? Această bandă de nemernici a venit în lumea omului și a redus-o la o harababură. L-au adus pe om pe marginea unei prăpăstii, planificând în secret să-l împingă peste margine pentru a fi zdrobit în bucăți ca să-i poată devora apoi cadavrul. Ei speră în zadar să distrugă planul lui Dumnezeu și să se angajeze într-o partidă cu El, mizând totul pe o singură aruncare de zar.^[5] Acest lucru nu e deloc ușor! La urma urmei, crucea a fost pregătită pentru împăratul diavolilor, care se face vinovat de cele mai îngrozitoare fărădelegi. Dumnezeu nu aparține crucii. El a azvârlit-o deja deoparte către diavol. Dumnezeu a ieșit învingător cu mult timp în urmă și nu mai simte mâhnire pentru păcatele omenirii, ci va aduce mântuire întregii omeniri.

De sus în jos și de la început până la sfârșit, Satana a tot tulburat lucrarea lui Dumnezeu și a tot acționat în opoziție față de El. Toată această „moștenire culturală antică”, valoroasa „cunoaștere a culturii antice”, „învățăturile taoismului și confucianismului” și „clasicii confucianiști și ritualurile feudale” au dus omul în iad. Știința și tehnologia moderne avansate, precum și industria, agricultura și afacerile ultradezvoltate nu pot fi găsite nicăieri. Mai degrabă, tot ce fac e să scoată în evidență riturile feudale aduse de „maimuțele” din vremuri străvechi pentru a perturba, a se opune și a dezmembra dinadins lucrarea lui Dumnezeu. Nu numai că au continuat să-l asuprească pe om până în ziua de astăzi, dar vor chiar să-l înghită^[6] cu totul. Transmiterea învățăturilor eticii feudale și datul mai departe al cunoașterii culturii antice i-au contaminat de mult pe toți oamenii, transformându-i în diavoli mari și mici. Sunt puțini aceia care L-ar primi cu bucurie pe Dumnezeu, puțini aceia care I-ar întâmpina jubilând venirea. Fețele tuturor oamenilor sunt pline de intenții criminale și, în tot locul, o suflare ucigașă impregnează aerul. Ei caută să-L alunge pe Dumnezeu din acest ținut; cu cuțite și săbii în mână, sunt dispuși în formație de luptă pentru a-L „nimici” pe Dumnezeu. Pretutindeni în acest ținut al diavolilor, unde omul este învățat constant că nu există Dumnezeu, sunt răspândiți idoli, iar aerul de deasupra e îmbibat de un miros dezgustător de hârtie arsă și de tămâie, atât de greu încât e sufocant. E ca duhoarea de nămol ce plutește în sus odată cu zvârcolirea șarpelui veninos, într-atât încât cineva nu se poate stăpâni să nu vomite. În afară de asta, se poate auzi vag sunetul unor demoni răi psalmodiind scripturi, un sunet ce pare să vină de departe din iad, într-atât încât cineva nu se poate stăpâni să nu se înfioare. Peste tot în acest ținut sunt plasați idoli de toate culorile curcubeului, transformând ținutul într-o lume stridentă, țipătoare, în timp ce împăratul diavolilor continuă să râdă cu ticăloșie, ca și cum complotul său a reușit. Între timp, omul rămâne complet neștiutor și nici nu are habar că diavolul l-a corupt deja până la punctul în care și-a pierdut conștiența și își lasă capul să atârne. Acesta dorește ca, dintr-o singură lovitură, să distrugă totul despre Dumnezeu și să-L pângărească și să-L asasineze încă o dată; își propune să-I destrame și să-I tulbure lucrarea. Cum să poată să-I permită lui Dumnezeu să aibă un statut egal? Cum să poată îngădui ca Dumnezeu „să se amestece” în lucrarea sa din lumea omenească? Cum să poată să-I permită lui Dumnezeu să-i dea în vileag fața sa hidoasă? Cum să poată să-I permită lui Dumnezeu să-i dezorganizeze lucrarea? Cum ar putea acest diavol, înverșunat de furie, să-I permită lui Dumnezeu să aibă controlul asupra curții sale imperiale pe pământ? Cum să se poată pleca de bunăvoie în fața puterii Sale superioare? Înfățișarea hidoasă a acestuia a fost dezvăluită pentru ceea ce este ea, astfel că nimeni nu știe dacă să râdă sau să plângă, și este cu adevărat dificil să se vorbească despre aceasta. Oare nu e asta substanța lui? Cu suflete urâte, ei cred totuși că sunt de o frumusețe de necrezut – această bandă de complici la fărădelege!^[7] Ei coboară în tărâmul muritorilor ca să se desfăteze cu plăceri și să facă zarvă, ațâțând lucrurile atât de mult încât lumea devine un loc nestatornic și schimbător, iar inima omului se umple de panică și de neliniște, și s-au jucat atât de mult cu omul încât înfățișarea lui a devenit cea a unei bestii inumane de pe câmp, extrem de urâtă și din care a dispărut ultima fărâmă din omul curat de la începuturi. Mai mult, ei chiar doresc să-și însușească puterea suverană pe pământ. Ei stânjenesc lucrarea lui Dumnezeu atât de mult încât aceasta de-abia poate să avanseze puțin și îl închid pe om atât de strâns, ca niște ziduri de cupru și de oțel. Săvârșind atât de multe păcate cumplite și provocând atât de multe dezastre, se mai așteaptă oare la altceva decât la mustrare? Diavolii și demonii au făcut ravagii pe pământ pentru o vreme și au sigilat atât intențiile, cât și sângele inimii lui Dumnezeu așa de strâns încât nimic nu mai poate să iasă. Cu adevărat, acesta este un păcat mortal! Cum poate Dumnezeu să nu Se simtă neliniștit? Cum poate Dumnezeu să nu Se înfurie? Ei au zădărnicit grav lucrarea lui Dumnezeu și i s-au opus: cât de răzvrătiți! Chiar și acei demoni, mari și mici, se poartă ca niște șacali pe lângă călcâiele leului și urmează curentul cel rău, născocind tulburări. Cunoscând adevărul, i se opun intenționat, acești fii ai răzvrătirii! Este ca și cum, acum că împăratul lor din iad a urcat pe tronul împărătesc, ei au devenit mulțumiți de sine și încrezuți, tratându-i pe toți ceilalți cu dispreț. Câți dintre ei caută adevărul și urmează dreptatea? Sunt cu toții fiare, cu nimic mai buni decât porcii și câinii, în fruntea unui nor de muște urât mirositoare, bălăngănind din capete cu fudulă laudă de sine și stârnind tot felul de necazuri,^[8] în mijlocul unei grămezi de bălegar. Ei cred că al lor împărat al iadului e cel mai măreț împărat dintre toți, fără a ști câtuși de puțin că ei înșiși nu sunt nimic mai mult decât niște muște împuțite. Și totuși, profită de puterea porcilor și a câinilor pe care îi au ca părinți pentru a ponegri existența lui Dumnezeu. Ca muște mărunte ce sunt, ei cred că părinții lor sunt la fel de mari ca balenele albastre.^[9] Nu știu că, în timp ce ei înșiși sunt minusculi, părinții lor sunt porci și câini mizerabili de sute de milioane de ori mai mari decât ei? Inconștienți de propria lor josnicie, se bazează pe duhoarea de putrefacție emanată de acei porci și câini ca să facă ravagii, crezând în zadar că procreează generații viitoare, uitând de rușine! Cu aripi verzi pe spate (asta se referă la faptul că pretind a crede în Dumnezeu), sunt plini de sine și se laudă pretutindeni cu frumusețea și cu farmecul lor, în timp ce aruncă în secret murdăria de pe propriile corpuri asupra omului. Ba mai mult, sunt peste măsură de mulțumiți de sine, ca și cum pot folosi o pereche de aripi în culorile curcubeului pentru a-și ascunde propria murdărie, iar prin aceste mijloace, ei își îndreaptă persecuția asupra existenței adevăratului Dumnezeu (asta se referă la ce se întâmplă în culise în lumea religioasă). Cum să știe omul că, oricât de fermecător de frumoase ar fi aripile unei muște, musca în sine nu este, până la urmă, altceva decât o creatură minusculă, cu un pântec plin de murdărie și un corp acoperit de microbi? Sprijinindu-se pe porcii și pe câinii pe care îi au ca părinți, ei fac ravagii prin tot ținutul (acest lucru se referă la modul în care oficialii religioși care-L persecută pe Dumnezeu se bazează pe susținerea puternică a guvernului națiunii pentru a-L trăda pe adevăratul Dumnezeu și a trăda adevărul), neînfrânați în sălbăticia lor. E ca și cum fantomele fariseilor evrei s-au întors împreună cu Dumnezeu în țara marelui balaur roșu, înapoi la vechiul lor cuib. Ei au început o nouă rundă de persecuții, reluându-și lucrarea de acum câteva mii de ani. Acest grup de degenerați cu siguranță va pieri pe pământ în cele din urmă! S-ar părea că, după câteva milenii, spiritele necurate au devenit chiar mai viclene și mai șirete. Ele vor în mod constant să submineze în secret lucrarea lui Dumnezeu. Au trucuri și șiretlicuri berechet și își doresc să reconstituie în patria lor tragedia de acum câteva mii de ani, întărâtându-L pe Dumnezeu până aproape scoate un strigăt puternic. Cu greu poate El să Se abțină de la a Se reîntoarce la al treilea Cer pentru a-i nimici. Pentru ca omul să-L iubească pe Dumnezeu, trebuie să-I înțeleagă intențiile, să-I cunoască bucuriile și mâhnirile și să înțeleagă ce detestă El. Făcând acestea, va impulsiona și mai mult intrarea omului. Cu cât e mai rapidă intrarea omului, cu atât mai mult sunt satisfăcute intențiile lui Dumnezeu, cu atât mai lămurit îl deslușește omul pe împăratul diavolilor și cu atât mai mult se apropie de Dumnezeu, astfel încât dorința Lui să poată fi împlinită.

Note de subsol:

1. „Non-biodegradabile” este folosit aici ca satiră, însemnând că oamenii sunt rigizi în cunoașterea, cultura și perspectiva lor mentală.

2. „Cutreieră liber, în afara brațului legii” indică faptul că diavolul este neînfrânat în sălbăticia lui și că face ravagii prin tot ținutul.

3. „Totală neorânduială” se referă la modul în care comportamentul violent al diavolului este insuportabil de văzut.

4. „Complet copleșită și chinuită de necazuri” se referă la fața urâtă a împăratului diavolilor.

5. „Mizând totul pe o singură aruncare de zar” înseamnă a paria toți banii pe o singură șansă, sperând să câștige la final. Aceasta este o metaforă pentru uneltirile sinistre și răuvoitoare ale diavolului. Expresia e folosită cu sens batjocoritor.

6. „Să-l înghită” se referă la comportamentul feroce al împăratului diavolilor, care îi ia cu forța pe oameni în întregime.

7. „Complici la fărădelege” sunt de aceeași teapă cu „o bandă de ticăloși”.

8. „Stârnind tot felul de necazuri” se referă la modul în care oamenii care sunt ai diavolilor provoacă dezordine, împiedicând și opunându-se lucrării lui Dumnezeu.

9. „Balene albastre” este folosit cu sens batjocoritor. Este o metaforă pentru felul în care muștele sunt atât de mici, încât porcii și câinii par la fel de mari ca balenele față de acestea.

a. Cele Patru Cărți și Cei Cinci Clasici sunt cărțile de referință ale confucianismului în China.