Lucrarea și intrarea (7)

I-a luat omului până în ziua de azi să realizeze că ceea ce-i lipsește nu este numai provizia vieții spirituale și experiența cunoașterii lui Dumnezeu, ci – lucrul de cea mai vitală importanță – schimbările în firea proprie. Din cauza ignoranței complete a omului în privința istoriei și a culturii antice a propriei sale rase, rezultatul e că omul nu cunoaște absolut nimic despre lucrarea lui Dumnezeu. Toți oamenii speră că omul poate fi atașat de Dumnezeu adânc în inima sa, dar deoarece trupul omului este excesiv de corupt, atât amețit cât și obtuz, asta a făcut ca el să nu știe absolut nimic despre Dumnezeu. Venind printre oameni astăzi, scopul lui Dumnezeu nu este altul decât de a transforma gândurile și duhurile oamenilor, precum și chipul lui Dumnezeu din inimile lor pe care l-au avut timp de milioane de ani. El va întrebuința această șansă pentru a desăvârși omul. Adică El, prin mijlocirea cunoașterii omului, va schimba modul în care oamenii ajung să-L cunoască și atitudinea lor față de El, îngăduindu-i omului să facă un nou început triumfător în a ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu, și astfel să dobândească reînnoirea și transformarea duhului omenesc. Tratarea și disciplinarea sunt mijloacele, în timp ce cucerirea și reînnoirea sunt obiectivele. Risipirea gândurilor superstițioase pe care omul le-a păstrat în legătură cu Dumnezeul nedeslușit a fost dintotdeauna intenția lui Dumnezeu și în ultimul timp, aceasta a devenit pentru El și o chestiune urgentă. Fie ca toți oamenii să se poată gândi la consecințele acestei situații pe termen lung. Schimbați modul în care fiecare persoană experimentează, astfel încât această intenție urgentă a lui Dumnezeu să poată să dea roade în curând și astfel încât ultima etapă a lucrării lui Dumnezeu pe pământ să poată fi adusă cu desăvârșire la bun sfârșit. Dați-I lui Dumnezeu loialitatea pe care se cade să I-o dați și, pentru ultima oară, aduceți alinare inimii lui Dumnezeu. Dintre frați și surori, fie ca niciunul nu se sustragă de la această responsabilitate sau să facă lucrurile doar de fațadă. Dumnezeu vine în trup, de această dată, ca răspuns la o invitație și ca reacție incisivă la condiția omului. Adică, El vine să aprovizioneze omul cu ceea ce îi este necesar. Oricare-ar fi calibrul sau creșterea unui om, El îi va îngădui, pe scurt, să vadă cuvântul lui Dumnezeu și, din cuvântul Său, să vadă existența și manifestarea lui Dumnezeu și să-și accepte propria desăvârșire de către Dumnezeu, schimbând gândurile și concepțiile omului, astfel încât înfățișarea originală a lui Dumnezeu să fie înrădăcinată ferm în adâncurile inimii omului. Aceasta este singura dorință a lui Dumnezeu pe pământ. Oricât de măreață ar fi natura înnăscută a omului sau cât de săracă substanța omului, sau care a fost cu adevărat comportamentul omului în trecut, Dumnezeu nu ia în considerare aceste lucruri. El speră doar ca omul să reînnoiască în totalitate chipul lui Dumnezeu pe care îl are în adâncul inimii sale și să ajungă să cunoască substanța omenirii, ajungând prin aceasta la transformarea perspectivei ideologice a omului, și să poată să tânjească după Dumnezeu și să trezească un atașament veșnic față de El: aceasta este singura cerere pe care Dumnezeu o are de la om.

Cunoașterea culturii și istoriei antice de câteva mii de ani a închis gândirea și noțiunile omului și perspectiva lui mentală atât de strâns, încât să le facă impenetrabile și non-biodegradabile[1]. Oamenii trăiesc în al optsprezecelea cerc al iadului, unde, ca și cum ar fi fost alungați de Dumnezeu în temnițe, lumina nu poate fi văzută niciodată. Gândirea feudală i-a oprimat pe oameni într-atât încât abia pot să respire și se sufocă. Ei nu au nici cel mai mic dram de putere să reziste; tot ce fac e să îndure și să îndure în tăcere… Nicicând n-a îndrăznit cineva să lupte sau să se ridice pentru dreptate și justiție; oamenii pur și simplu trăiesc o viață mai rea decât a unui animal, sub loviturile și abuzul eticilor feudale, zi după zi și an după an. Ei nu s-au gândit niciodată să-L caute pe Dumnezeu pentru a se bucura de fericire în lumea omenească. E ca și cum oamenii ar fi fost înfrânți până la punctul în care sunt ca frunzele căzute ale toamnei, ofilite, uscate și galben-maronii. Oamenii și-au pierdut de multă vreme memoria; trăiesc neajutorați în iadul care se numește lumea umană, așteptând venirea zilei de pe urmă, astfel încât să poată să piară împreună cu acest iad, ca și când ziua de pe urmă după care tânjesc ei este ziua în care omul se va bucura de pace odihnitoare. Etica feudală a dus viața omului în „Infern”, slăbind și mai mult puterea omului de a rezista. Diferite tipuri de opresiune îl împing pe om, pas după pas, să cadă mai adânc în Infern, din ce în ce mai departe de Dumnezeu, până când astăzi a devenit complet străin pentru Dumnezeu și se grăbește să-L evite când se întâlnesc. Omul nu-I acordă atenție și Îl lasă să stea singur de-o parte, ca și cum nu L-ar fi cunoscut niciodată, nu L-ar fi văzut niciodată înainte. Totuși Dumnezeu l-a așteptat pe om pe tot parcursul lungii călătorii a vieții umane, fără a-Și azvârli vreodată furia de nestăpânit către el, așteptând pur și simplu în tăcere, fără un cuvânt, ca omul să se pocăiască și să o ia de la început. Dumnezeu a venit de mult timp în lumea umană pentru a împărtăși suferințele lumii omenești cu omul. În toți anii în care El a trăit cu omul, nimeni nu I-a descoperit existența. Dumnezeu doar îndură în tăcere nefericirea meschinăriei din lumea umană în timp ce îndeplinește lucrarea pe care a adus-o El în persoană. El continuă să îndure de dragul voii lui Dumnezeu Tatăl și de dragul nevoilor omenirii, trecând prin suferințe nemaiexperimentate de om vreodată înainte. În prezența omului, El l-a așteptat în tăcere și în prezența omului S-a smerit, de dragul voii lui Dumnezeu Tatăl, precum și de dragul nevoilor omenirii. Cunoașterea culturii antice l-a furat pe om pe ascuns din prezența lui Dumnezeu și l-a predat împăratului diavolilor și progeniturilor acestuia. Cele Patru cărți și Cinci Clasici[a] au purtat gândirea și noțiunile omului într-o altă epocă de răzvrătire, făcându-l pe acesta să-i aduleze și mai mult decât înainte pe cei care au întocmit Cărțile/Clasicii Documentelor, și ca urmare, să-și intensifice și mai mult noțiunile despre Dumnezeu. Fără știrea omului, împăratul diavolilor L-a alungat fără milă pe Dumnezeu din inima acestuia și apoi a ocupat-o el însuși cu satisfacție triumfătoare. Din momentul acela, omul a ajuns să aibă un suflet urât și rău și înfățișarea împăratului diavolilor. O ură față de Dumnezeu i-a umplut pieptul, iar maliția ranchiunoasă a împăratului diavolilor s-a răspândit în om zi după zi, până când acesta a fost complet mistuit. Omul nu a mai avut niciun strop de libertate și nu a fost în stare să se elibereze din încurcăturile împăratului diavolilor. Nu a avut de ales decât să se lase luat prizonier pe loc, să se predea și să cadă supus în prezența acestuia. Acum mult timp, când inima și sufletul omului erau încă în copilăria lor, împăratul diavolilor a plantat în ele sămânța tumorii ateismului, învățându-l falsități precum „să studiezi știința și tehnologia; să înțelegi cele Patru Modernizări; și nu există niciun Dumnezeu în lume”. Nu doar atât, el strigă în gura mare cu orice ocazie: „Să ne bazăm pe munca noastră sârguincioasă ca să construim o patrie frumoasă”, cerând fiecărei persoane în parte să fie pregătită din copilărie pentru a-și servi cu credință țara. Omul, pe neștiute, a fost adus în prezența acestuia, care și-a arogat tot meritul (însemnând meritul ce Îi aparține lui Dumnezeu pentru că ține toată omenirea în mâinile Sale) fără ezitare. Niciodată nu a avut vreun sentiment de rușine. Mai mult, a înșfăcat fără rușine poporul lui Dumnezeu și l-a tras înapoi în casa proprie, unde a sărit ca un șoarece pe masă și l-a făcut pe om să i se închine ca lui Dumnezeu. Ce hoț! El strigă lucruri scandaloase, șocante, precum: „Nu există niciun Dumnezeu în lume. Vântul apare din transformări conforme legilor naturale; ploaia apare când vaporii de apă, dând de temperaturi joase, se condensează în picături ce cad pe pământ; un cutremur este zguduirea suprafeței pământului datorită schimbărilor geologice; seceta se datorează uscăciunii din aer provocate de distrugerea nucleonică de pe suprafața soarelui. Acestea sunt fenomene naturale. Unde se află, în toate acestea, o acțiune a lui Dumnezeu?” Sunt unii care chiar strigă declarații precum următoarea, declarații care n-ar trebui glăsuite: „Omul a evoluat din maimuțe în trecutul îndepărtat, iar lumea de astăzi provine dintr-o succesiune de societăți primitive, începând cu aproximativ un eon în urmă. Dacă o țară înflorește sau e în declin e ceva ce rămâne în întregime în mâinile poporului său.” Pe fundal, îl face pe om să îl atârne pe pereți și sau să îl pună pe masă pentru a-l omagia și a-i aduce jertfe. În același moment când strigă: „Nu există Dumnezeu”, se instalează drept Dumnezeu, împingându-L pe Dumnezeu, cu asprime succintă, dincolo de marginile pământului, stând între timp în locul lui Dumnezeu și asumându-și rolul de împărat al diavolilor. Cât de total lipsit de rațiune! Asta te face să-l urăști până în măduva oaselor. Se pare că Dumnezeu și cu el sunt dușmani de moarte și cei doi nu pot coexista. Acesta uneltește să-L alunge pe Dumnezeu în timp ce el cutreieră liber, în afara atingerii legii[2]. Un astfel de împărat al diavolilor este el! Cum poate să fie tolerată existența lui? Nu se va odihni până când nu va fi făcut un dezastru din lucrarea lui Dumnezeu și o va fi lăsat în totală debandadă,[3] ca și cum vrea să se împotrivească lui Dumnezeu până la amarnicul sfârșit, până când ori va muri peștele, ori se va rupe năvodul, punându-se intenționat împotriva lui Dumnezeu și îmboldindu-se tot mai aproape. Fața lui hidoasă, fiind de mult complet demascată, e acum zdrobită și bătută[4] și într-o condiție jalnică, totuși el încă nu-și domolește ura față de Dumnezeu, ca și cum numai devorându-L pe Dumnezeu dintr-o singură înghițitură va reuși să-și ușureze ura stăvilită în inimă. Cum putem să-l tolerăm, acest dușman al lui Dumnezeu! Doar eradicarea și exterminarea lui completă vor face ca dorința vieții noastre să rodească. Cum poate fi lăsat să continue să alerge neînfrânat? El l-a corupt pe om într-o asemenea măsură, încât omul nu cunoaște cerul-soare și a devenit surd și golit de sentimente. Omul a pierdut rațiunea umană normală. De ce să nu ne oferim întreaga noastră ființă pentru a-l distruge și a-l arde ca să eliminăm toate grijile pentru viitor și să îngăduim lucrării lui Dumnezeu să ajungă mai devreme la o strălucire nemaivăzută? Această bandă de nemernici a venit în lumea oamenilor și a redus-o la o harababură. Au adus toată umanitatea pe marginea unei prăpăstii, planificând în secret să-i împingă în jos pentru a fi zdrobiți în bucăți ca să le poată devora cadavrele. Ei speră în zadar să destrame planul lui Dumnezeu și să intre într-un meci cu El, mizând totul pe o singură aruncare de zar.[5] Acest lucru nu e deloc ușor! Crucea a fost pregătită, la urma urmei, pentru împăratul diavolilor, care se face vinovat de cele mai groaznice crime. Dumnezeu nu aparține crucii. El a azvârlit-o deja deoparte pentru diavol. Dumnezeu a apărut victorios cu mult timp în urmă și nu mai simte tristețe pentru păcatele omenirii, ci va aduce mântuire întregii omeniri.

De sus în jos și de la început până la sfârșit, Satana a perturbat lucrarea lui Dumnezeu și a acționat în opoziție cu El. Toată această vorbărie despre „moștenirea culturală antică”, valoroasele „cunoștințe ale culturii antice”, „învățăturile taoismului și confucianismului”, și „clasicii confucianiști și ritualurile feudale” au dus omul în iad. Știința și tehnologia moderne avansate, precum și industria, agricultura și afacerile ultradezvoltate nu pot fi găsite nicăieri. Mai degrabă, tot ce fac e să sublinieze riturile feudale propagate de „maimuțele” din vremuri străvechi pentru a perturba, a se opune și a dezmembra dinadins lucrarea lui Dumnezeu. Nu numai că a continuat să asuprească omul până în ziua de astăzi, dar vrea chiar să-l înghită pe om[6] cu totul. Transmiterea învățăturilor morale și etice ale feudalismului și transferarea cunoașterii culturii antice au contaminat de mult oamenii, transformându-i în diavoli mari și mici. Sunt puțini aceia care L-ar primi cu bucurie pe Dumnezeu, puțini aceia care I-ar întâmpina jubilanți venirea. Fața întregii omeniri e plină de intenții criminale și, în tot locul, o suflare ucigașă impregnează aerul. Ei caută să-L alunge pe Dumnezeu din acest ținut; cu cuțite și săbii în mână, se aranjează în formațiune de luptă pentru a-L „nimici” pe Dumnezeu. Pretutindeni în acest ținut al diavolului, unde omul este învățat constant că nu există Dumnezeu, sunt răspândiți idoli, iar aerul de deasupra e îmbibat de un miros dezgustător de hârtie arsă și tămâie, atât de gros încât e sufocant. E ca duhoarea de nămol ce plutește la zvârcolirea șarpelui veninos, într-atât încât omul nu se poate stăpâni să nu vomite. În afară de asta, se poate auzi vag sunetul unor demoni răi cântând scripturi, un sunet ce pare să vină de departe din iad, într-atât încât nu poți să nu te înfiori. Peste tot în acest ținut sunt plasați idoli de toate culorile curcubeului, transformând ținutul într-o lume a încântărilor senzuale, în timp ce împăratul diavolilor tot rânjește malițios, ca și cum uneltirea sa mișelească a reușit. Între timp, omul rămâne complet neștiutor și nici nu are habar că diavolul l-a corupt deja până la punctul în care a devenit fără rațiune și își lasă capul să atârne, înfrânt. Acesta dorește ca, dintr-o singură lovitură, să distrugă totul despre Dumnezeu și încă o dată să-L pângărească și să-L asasineze; are intenția să-I destrame și să-I tulbure lucrarea. Cum să poată să-I permită lui Dumnezeu să aibă un statut egal? Cum poate îngădui ca Dumnezeu „să se amestece” în lucrarea sa printre oamenii de pe pământ? Cum poate să-I permită lui Dumnezeu să-i demaște fața sa hidoasă? Cum Îi poate permite lui Dumnezeu să-i pună lucrarea în dezordine? Cum ar putea acest diavol, înverșunat de furie, să-I permită lui Dumnezeu să aibă controlul asupra curții sale imperiale pe pământ? Cum se poate pleca de bunăvoie în fața puterii Sale superioare? Înfățișarea hidoasă a acestuia a fost dezvăluită pentru ceea ce este ea, astfel că nimeni nu știe dacă să râdă sau să plângă, și este cu adevărat dificil să se vorbească despre aceasta. Oare nu e asta substanța lui? Cu un suflet urât, el crede totuși că e frumos dincolo de crezare. Această bandă de complici întru crimă![7] Ei coboară în tărâmul muritorilor ca să se răsfețe în plăceri și să facă zarvă, ațâțând lucrurile atât de mult încât lumea devine un loc nestatornic și schimbător, iar inima omului se umple de panică și neliniște, și s-au jucat atât de mult cu omul încât înfățișarea lui a devenit cea a unei bestii inumane de pe câmp, extrem de urâtă și din care ultima fărâmă din omul sfânt original s-a pierdut. Mai mult, ei chiar doresc să-și însușească puterea suverană pe pământ. Ei împiedică lucrarea lui Dumnezeu atât de mult încât ea de-abia poate să se clintească și îl închid pe om ca în spatele unor ziduri de cupru și oțel. Săvârșind atâtea păcate cumplite și provocând atât de multe dezastre, se mai așteaptă oare la altceva decât la mustrare? Demonii și duhurile rele au alergat dezlănțuiți pe pământ pentru o vreme și au sigilat atât voia cât și efortul conștiincios al lui Dumnezeu așa de strâns că sunt de nepătruns. Cu adevărat, e un păcat mortal! Cum poate Dumnezeu să nu Se simtă neliniștit? Cum poate Dumnezeu să nu Se simtă înfuriat? Ei au îngreunat grav lucrarea lui Dumnezeu și i s-au împotrivit: cât de răzvrătiți! Chiar și acei demoni, mari și mici, se poartă ca niște șacali la călcâiele leului și urmează curentul cel rău, născocind tulburări în timp ce se duc. Știind adevărul, i se împotrivesc intenționat, acești fii ai răzvrătirii! Este ca și cum, acum că împăratul lor din iad a urcat pe tronul împărătesc, ei au devenit îngâmfați și mulțumiți de sine, tratându-i pe toți ceilalți cu dispreț. Câți dintre ei caută adevărul și urmează dreptatea? Sunt cu toții fiare, cu nimic mai buni decât porcii și câinii, în fruntea unui nor de muște urât mirositoare, bălăngănind din capete cu fudulă trufie și stârnind tot felul de necazuri,[8] în mijlocul unei grămezi de bălegar. Ei cred că al lor rege al iadului e cel mai măreț rege dintre toți, fără a ști câtuși de puțin că ei înșiși nu sunt nimic mai mult decât niște muște împuțite. Și totuși, profită de puterea porcilor și a câinilor pe care îi au ca părinți pentru a ponegri existența lui Dumnezeu. Ca muște mărunte ce sunt, ei cred că părinții lor sunt la fel de mari ca o balenă cu dinți[9]. Prea puțin știu ei că, în timp ce ei înșiși sunt minusculi, părinții lor sunt porci și câini necurați de sute de milioane de ori mai mari decât ei. Inconștienți de propria lor josnicie, se bazează pe duhoarea de putrefacție emanată de acei porci și câini ca să alerge razna, crezând în zadar că procreează generații viitoare, uitând de rușine! Cu aripi verzi pe spate (asta se referă la faptul că pretind a crede în Dumnezeu), sunt plini de sine și se laudă pretutindeni cu frumusețea și alura lor, în timp ce aruncă în secret impuritățile de pe propriile corpuri asupra omului. Ba mai mult, sunt peste măsură de mulțumiți de sine, ca și cum pot folosi o pereche de aripi de culoarea curcubeului pentru a-și ascunde impuritățile, iar prin aceste mijloace, ei își aduc persecuția asupra existenței adevăratului Dumnezeu (asta se referă la ce se întâmplă în spatele scenelor din lumea religioasă). Cum să știe omul că, oricât pot fi de fermecător de frumoase aripile unei muște, musca în sine nu e până la urmă altceva decât o creatură minusculă, cu un pântec plin de murdărie și un corp acoperit de germeni? Pe socoteala porcilor și câinilor pe care îi au ca părinți, ei fug ca apucații de-a curmezișul ținutului (acest lucru se referă la modul în care oficialii religioși care-L persecută pe Dumnezeu se bazează pe un susținerea puternică a guvernului națiunii pentru a se răzvrăti împotriva adevăratului Dumnezeu și a adevărului), neînfrânați în sălbăticia lor. E ca și cum fantomele fariseilor evrei s-au întors împreună cu Dumnezeu la națiunea marelui balaur roșu, înapoi la vechiul lor cuib. Ei au început o nouă rundă de persecuții, continuându-și lucrarea din urmă cu câteva mii de ani. Acest grup de degenerați cu siguranță va pieri de pe pământ în cele din urmă! S-ar părea că, după câteva milenii, duhurile necurate au devenit chiar mai viclene și șirete. Ele se gândesc în mod constant la modalități de a submina lucrarea lui Dumnezeu în secret. Cu trucuri și șiretlicuri berechet, ei își doresc să reconstituie în patria lor tragedia de acum câteva mii de ani, împingându-L pe Dumnezeu aproape de punctul de a scoate un strigăt puternic. Cu greu poate El să Se abțină de la a Se reîntoarce la al treilea cer pentru a-i nimici. Pentru ca omul să-L iubească pe Dumnezeu, trebuie să-I priceapă voia, să-i cunoască bucuriile și suferințele și să înțeleagă ce urăște El. Să facă asta va impulsiona și mai mult intrarea omului. Cu cât e mai rapidă intrarea omului, cu atât mai devreme voia lui Dumnezeu e mulțumită, cu cât omul îl vede mai lămurit pe împăratul diavolilor, cu atât se trage mai aproape de Dumnezeu, astfel încât dorința Lui să poată fi fructificată.

Note de subsol:

1. „Non-biodegradabile” se folosește aici ca satiră, ceea ce înseamnă că oamenii sunt rigizi în cunoașterea, cultura și perspectiva lor spirituală.

2. „Cutreieră liber, în afara atingerii legii” indică faptul că diavolul umblă turbat și aleargă razna.

3. „Totală debandadă” se referă la modul în care comportamentul violent al diavolului este insuportabil de văzut.

4. „Zdrobită și bătută” se referă la fața urâtă a împăratului diavolilor.

5. „Mizând totul pe o singură aruncare de zar” înseamnă a-și pune toți banii pe un singur pariu. Aceasta este o metaforă pentru uneltirile sinistre și abjecte ale diavolului. Expresia e folosită cu sens batjocoritor.

6. „A înghiți” se referă la comportamentul vicios al împăratului diavolilor, care-i răvășește pe oameni în întregime.

7. „Complicii întru crimă” sunt de aceeași teapă cu „o bandă de vagabonzi.”

8. „Stârnind tot felul de necazuri” se referă la modul în care oamenii care sunt demonici provoacă dezordine, împiedicând și opunându-se lucrării lui Dumnezeu.

9. „O balenă cu dinți” este folosit cu sens batjocoritor. Este o metaforă a felului în care muștele sunt atât de mici, încât porcii și câinii par la fel de mari ca balenele pentru acestea.

a. Cele Patru cărți și Cinci Clasici sunt cărțile cu autoritate ale confucianismului în China.

Anterior: Lucrarea și intrarea (6)

Înainte: Lucrarea și intrarea (8)

Ai vrea să știi cum să-L întâmpini pe Domnul înaintea marilor dezastre? Participă la întâlnirea noastră online, care te va ajuta să găsești calea.

Conținut similar

Setări

  • Text
  • Teme

Culori compacte

Teme

Fonturi

Mărime font

Spațiu între linii

Spațiu între linii

Lățime pagină

Cuprins

Căutare

  • Căutare în text
  • Căutare în carte

Contactează-ne pe Messenger