Lucrarea și intrarea sunt, în mod inerent, practice; ele se referă la lucrarea lui Dumnezeu și la intrarea omului. Inabilitatea totală a omului de a desluși chipul adevărat al lui Dumnezeu și lucrarea lui Dumnezeu a provocat cele mai mari greutăți intrării sale. Nici în ziua de astăzi, mulți oameni încă nu știu ce lucrare va săvârși Dumnezeu în zilele de pe urmă sau de ce a îndurat Dumnezeu umilință extremă pentru a veni în trup ca să fie alături de om la bine și la rău. De la țelul lucrării lui Dumnezeu până la scopul planului lui Dumnezeu pentru zilele de pe urmă, omul nu are habar de aceste lucruri. Din diverse motive, oamenii au fost întotdeauna lipsiți de entuziasm și echivoci^[1] cu privire la intrarea pe care le-o cere Dumnezeu, ceea ce a provocat cele mai mari greutăți lucrării lui Dumnezeu în trup. S-ar părea că toți oamenii au devenit obstacole și că, până în prezent, ei încă sunt nelămuriți. Din acest motiv, cred că ar trebui să vorbim despre lucrarea pe care Dumnezeu o face asupra omului și despre intenția urgentă a lui Dumnezeu de a vă transforma pe toți în slujitorii credincioși ai lui Dumnezeu, care, la fel ca Iov, mai degrabă ați muri decât să-L respingeți pe Dumnezeu, îndurând orice umilință; și care, la fel ca Petru, vă veți oferi întreaga ființă lui Dumnezeu și veți deveni apropiații câștigați de Dumnezeu în zilele de pe urmă. Bine ar fi ca toți frații și toate surorile să poată să facă tot ce le stă în putință și să-și ofere întreaga ființă voii cerești a lui Dumnezeu, să devină sfinți slujitori în casa lui Dumnezeu și să se bucure de promisiunile nesfârșite dăruite de Dumnezeu, astfel încât inima lui Dumnezeu Tatăl să se poată bucura, în curând, de o odihnă liniștită. „Să împliniți voia lui Dumnezeu Tatăl” ar trebui să fie mottoul tuturor celor care Îl iubesc pe Dumnezeu. Aceste cuvinte ar trebui să servească drept ghid al omului pentru intrare și drept busola care-i îndrumă acțiunile. Aceasta este hotărârea pe care omul ar trebui să o aibă. Să ducă la bun sfârșit în mod temeinic lucrarea lui Dumnezeu pe pământ și să coopereze cu lucrarea lui Dumnezeu în trup – aceasta este datoria omului. Într-o zi, când lucrarea lui Dumnezeu se va încheia, omul își va lua cu bucurie rămas-bun de la El, când El Se va întoarce mai devreme la Tatăl din Cer. Nu este aceasta responsabilitatea pe care omul ar trebui să o îndeplinească?

Când, în Epoca Harului, Dumnezeu S-a întors în al treilea Cer, lucrarea lui Dumnezeu de răscumpărare a întregii omeniri ajunsese deja, de fapt, la ultima sa parte. Tot ceea ce a rămas pe pământ a fost crucea pe care a purtat-o Isus în spate, pânza subțire în care a fost înfășurat Isus, coroana de spini și haina stacojie pe care Isus le-a purtat (acestea au fost obiectele cu care evreii L-au batjocorit). Adică, după ce lucrarea de răstignire a lui Isus a provocat o mare vâlvă, lucrurile s-au liniștit din nou. De atunci, discipolii lui Isus au început să-I continue lucrarea, păstorind și udând în bisericile de pretutindeni. Conținutul lucrării lor era acesta: ei le cereau tuturor oamenilor să se pocăiască, să-și mărturisească păcatele și să fie botezați, iar toți apostolii răspândeau povestea reală și circumstanțele concrete ale răstignirii lui Isus și, astfel, nimeni nu se putea abține să se prosterneze înaintea lui Isus pentru a-și mărturisi păcatele; în plus, apostolii se duceau peste tot, predicând cuvintele pe care le spunea Isus. Din acel punct, a început clădirea bisericilor în Epoca Harului. Ceea ce a făcut Isus în timpul acelei epoci a fost, de asemenea, să vorbească despre viața omului și intențiile Tatălui ceresc, doar că, fiind o epocă diferită, multe dintre acele învățături și practici erau cu mult diferite de cele de astăzi. Totuși, în esență, sunt la fel: ambele sunt lucrarea în trup a Duhului lui Dumnezeu, în mod precis și exact. Acest tip de lucrare și cuvântare a dăinuit până astăzi și, prin urmare, un lucru ca acesta încă este împărtășit în lumea religioasă de astăzi și este complet neschimbat. Când lucrarea lui Isus s-a încheiat, bisericile intraseră deja pe calea cea dreaptă a lui Isus Hristos. Dumnezeu Și-a început totuși planul pentru o altă etapă a lucrării Sale, și anume faptul că devine trup în zilele de pe urmă. Din perspectiva omului, răstignirea lui Dumnezeu încheiase deja lucrarea întrupării lui Dumnezeu, răscumpărase întreaga omenire și Îi permisese să țină cheia Infernului. Toată lumea crede că lucrarea lui Dumnezeu a fost pe deplin realizată. De fapt, din perspectiva lui Dumnezeu, doar o mică parte a lucrării Sale fusese înfăptuită. Tot ce făcuse El a fost să răscumpere omenirea; El nu cucerise omenirea, cu atât mai puțin schimbase hidoșenia satanică a omului. De aceea spune Dumnezeu: „Deși trupul Meu întrupat a trecut prin durerea morții, acela nu a fost întregul scop al întrupării Mele. Isus este Fiul Meu preaiubit și a fost pironit pe cruce pentru Mine, dar El nu Mi-a încheiat lucrarea în întregime. El a făcut doar o parte din ea.” Astfel, Dumnezeu a inițiat a doua rundă de planuri pentru a continua lucrarea de întrupare. Intenția finală a lui Dumnezeu era să-i desăvârșească și să-i câștige pe toți oamenii mântuiți din ghearele Satanei și, de aceea, Dumnezeu S-a pregătit din nou să înfrunte pericolul venirii în trup. Ceea ce se înțelege prin „întrupare” este venirea fără slavă (deoarece lucrarea lui Dumnezeu nu este încă terminată), arătându-Se în schimb cu identitatea Fiului preaiubit, ca Hristos, de care Dumnezeu este foarte mulțumit. De aceea se spune că asta înseamnă „înfruntarea pericolului”. Trupul întrupat are o putere foarte mică și trebuie să dea dovadă de o mare atenție,^[2] iar puterea Lui e total diferită de autoritatea Tatălui din Ceruri; El îndeplinește doar lucrarea de slujire a trupului, încheind lucrarea lui Dumnezeu Tatăl și însărcinarea dată de El, fără să Se implice în altă lucrare, și încheie doar o parte a lucrării. De aceea, Dumnezeu a fost numit „Hristosul” de îndată ce a venit pe pământ – acesta este sensul cuprins în nume. Motivul pentru care se spune că venirea este însoțită de teste este faptul că se încheie o singură lucrare. În plus, Dumnezeu Tatăl Îl numește doar „Hristos” și „Fiu preaiubit”, dar nu I-a dat Lui toată slava, tocmai pentru că trupul întrupat vine să facă o singură lucrare, nu să-L reprezinte pe Tatăl din Ceruri, ci, mai degrabă, să împlinească lucrarea de slujire a Fiului preaiubit. Când Fiul preaiubit va finaliza întreaga însărcinare pe care a acceptat-o pe umerii Săi, Tatăl Îi va da apoi slavă deplină împreună cu identitatea de Tată. Se poate spune că acesta este „codul Cerurilor”. Întrucât Cel care vine în trup și Tatăl din Ceruri se află în două ținuturi diferite, cei doi doar Se privesc unul pe celălalt în Duh, Tatăl veghindu-L pe Fiul preaiubit, dar Fiul neputând să-L vadă pe Tatăl de la depărtare. Tocmai pentru că funcțiile de care e capabil trupul sunt prea mărunte, iar El poate fi ucis în orice moment, această venire este însoțită de un mare pericol. Acest lucru este echivalent cu faptul că Dumnezeu Și-a abandonat încă o dată Fiul preaiubit în gura tigrului, unde viața Lui e în pericol, punându-L într-un loc în care Satana este cel mai prezent. Chiar și în aceste împrejurări îngrozitoare, Dumnezeu tot L-a înmânat pe Fiul Său preaiubit oamenilor dintr-un loc plin de murdărie și imoralitate, ca ei „să-L aducă la maturitate”. Asta deoarece a proceda astfel este singurul mod de a face ca lucrarea lui Dumnezeu să pară potrivită și firească și este singura modalitate de a îndeplini toate dorințele lui Dumnezeu Tatăl și de a finaliza ultima parte a lucrării Sale în rândul omenirii. Isus nu a făcut decât să săvârșească o etapă a lucrării lui Dumnezeu Tatăl. Din cauza barierei impuse de trupul întrupat și a diferențelor din lucrarea ce trebuia realizată, Isus Însuși nu știa că va exista o a doua întoarcere în trup. Prin urmare, niciun exeget sau profet biblic nu a îndrăznit să profețească în mod clar că Dumnezeu Se va întrupa din nou în zilele de pe urmă, adică faptul că El va veni din nou în trup pentru a face a doua parte a lucrării Sale în trup. De aceea, nimeni nu și-a dat seama că Dumnezeu Se ascundea în trup de mult timp. Nu e de mirare, întrucât abia după ce Isus a înviat din morți și S-a ridicat la Cer, a acceptat El această însărcinare și, prin urmare, nu există o profeție clară despre a doua întrupare a lui Dumnezeu și este de neconceput pentru mintea umană. În toate numeroasele cărți cu profeții din Biblie, nu există cuvinte care să menționeze clar acest lucru. Dar când Isus a venit să lucreze, exista deja o profeție clară care spunea că o fecioară va avea un prunc și va da naștere unui fiu, ceea ce înseamnă că El a fost zămislit de Duhul Sfânt. Chiar și așa, Dumnezeu tot a spus că acest lucru s-a întâmplat cu riscul morții, așadar, cu cât mai mult nu ar fi așa astăzi? Nu este de mirare că Dumnezeu spune că această întrupare prezintă pericole de mii de ori mai mari decât cele din Epoca Harului. În multe locuri, Dumnezeu a profețit că va câștiga un grup de biruitori în țara Sinimului – în Răsăritul lumii urmează să fie câștigați biruitorii. Astfel, locul unde pășește Dumnezeu în a doua Sa întrupare este, fără îndoială, țara Sinimului, exact locul în care marele balaur roșu stă încolăcit. Acolo, Dumnezeu îi va câștiga pe urmașii marelui balaur roșu, astfel încât acesta să fie complet înfrânt și rușinat. Dumnezeu urmează să-i trezească pe acești oameni extrem de împovărați de suferințe, să-i deștepte până sunt treji de-a binelea și să-i facă să iasă din ceață și să-l respingă pe marele balaur roșu. Ei se vor trezi din visul lor, vor recunoaște substanța marelui balaur roșu, vor deveni capabili să-I ofere lui Dumnezeu întreaga lor inimă, să se ridice de sub opresiunea forțelor întunecate, să stea la Răsăritul lumii și să devină dovada biruinței lui Dumnezeu. Doar în acest fel Dumnezeu va câștiga slavă. Doar din acest motiv, Dumnezeu a adus lucrarea care s-a încheiat în Israel în țara în care stă încolăcit marele balaur roșu și, la aproape 2.000 de ani după plecare, a venit din nou în trup, pentru a continua lucrarea Epocii Harului. Pentru ochiul liber al omului, Dumnezeu lansează o nouă lucrare în trup. Dar, din perspectiva lui Dumnezeu, El continuă lucrarea Epocii Harului, însă numai după un răstimp de câteva mii de ani și doar cu o schimbare a locului și a programului lucrării Sale. Deși chipul pe care trupul de carne l-a luat în lucrarea de astăzi pare complet diferit de cel al lui Isus, Ei provin din aceeași esență și rădăcină și Ei vin din aceeași sursă. Poate că învelișurile Lor diferă în multe feluri, dar adevărata poveste a lucrării Lor este complet identică. La urma urmei, epocile sunt la fel de diferite ca ziua și noaptea. Așadar, cum poate lucrarea lui Dumnezeu să urmeze un tipar neschimbător? Sau cum pot diferitele etape ale lucrării Lui să se împiedice una pe cealaltă?

Isus a luat înfățișarea unui evreu, S-a conformat ținutei evreilor și a crescut mâncând hrană evreiască. Acesta este aspectul Său uman normal. Însă trupul întrupat de astăzi ia forma unui cetățean din Asia și crește în țara marelui balaur roșu. Acestea nu sunt în niciun caz în conflict cu țelul întrupării lui Dumnezeu. Mai degrabă, ele se completează reciproc, întregind și mai mult adevărata semnificație a întrupării lui Dumnezeu. Deoarece trupul întrupat este numit „Fiul Omului” sau „Hristos”, învelișul lui Hristos de astăzi nu poate fi descris în aceiași termeni ca Isus Hristos. Până la urmă, acest trup este numit „Fiul Omului” și este chipul unui trup de carne. Fiecare etapă a lucrării lui Dumnezeu conține un înțeles deosebit de profund. Isus a fost zămislit de Duhul Sfânt pentru că El urma să răscumpere păcătoșii. El trebuia să fie fără păcat. Dar numai la final, când a fost forțat să devină asemănarea trupului păcătos și a preluat păcatele păcătoșilor, El i-a salvat de crucea blestemată cu care Dumnezeu a mustrat umanitatea. (Crucea este instrumentul lui Dumnezeu pentru a blestema și mustra umanitatea; ori de câte ori sunt menționate blestemul și mustrarea, acestea se referă în mod specific la păcătoși.) Scopul era să-i facă pe toți păcătoșii să se pocăiască și, prin intermediul răstignirii, să-i facă să-și mărturisească păcatele. Adică, de dragul răscumpărării întregii omeniri, Dumnezeu S-a întrupat într-un trup care a fost zămislit prin Duhul Sfânt și a luat asupra Sa păcatele întregii omeniri. Pentru a descrie acest lucru în limbajul de zi cu zi, El a oferit un trup sfânt în schimbul tuturor păcătoșilor, ceea ce este echivalentul faptului că Isus a fost pus ca jertfă pentru păcat în fața Satanei, pentru a-l „implora” pe Satana să ia întreaga omenire nevinovată pe care el o călcase în picioare și să I-o înapoieze lui Dumnezeu. De aceea zămislirea prin Duhul Sfânt a fost necesară pentru ducerea la bun sfârșit a acestei etape a lucrării de răscumpărare. Aceasta era o condiție necesară, un „tratat de pace” în lupta dintre Dumnezeu Tatăl și Satana. De aceea această etapă a lucrării s-a încheiat doar după ce Isus a fost predat Satanei. Cu toate acestea, lucrarea lui Dumnezeu de răscumpărare a atins astăzi un grad de măreție fără precedent, iar Satana nu mai are niciun pretext să facă cereri, așa că Dumnezeu nu mai trebuie să fie zămislit prin Duhul Sfânt pentru a Se întrupa. Întrucât Dumnezeu este în mod inerent sfânt și inocent, Dumnezeu din această întrupare nu mai este Isus din Epoca Harului. Totuși, această întrupare este tot de dragul voii lui Dumnezeu Tatăl și de dragul împlinirii dorințelor lui Dumnezeu Tatăl. Cu siguranță, acesta nu e un mod irezonabil de a explica lucrurile? Oare Dumnezeu, când devine trup, trebuie să respecte reglementări?

Mulți oameni caută dovezi în Biblie, sperând să găsească o profeție a întrupării lui Dumnezeu. Cum poate omul, cu gândurile lui incoerente și dezlânate, să știe că Dumnezeu a încetat de mult timp să „lucreze” în Biblie și a „sărit” dincolo de granițele ei, pentru a-Și asuma cu încântare lucrarea pe care El o planificase demult, dar despre care nu-i spusese niciodată omului? Oamenii sunt prea lipsiți de rațiune. După ce gustă câtuși de puțin firea lui Dumnezeu, ei urcă pe o platformă și se așază cu deplină nonșalanță într-un „scaun cu rotile” de lux, pentru a inspecta lucrarea lui Dumnezeu, mergând chiar până acolo încât să înceapă să-L educe pe Dumnezeu cu vorbe emfatice și turuind despre tot ce există sub soare. Nu puțini „bătrâni”, purtând ochelari de citit și mângâindu-și barba, deschid paginile îngălbenite ale „vechiului almanah” (Biblia) pe care îl citesc de-o viață. Cu vorbe bolborosite și ochii care par luminați de spirit, bătrânul se îndreaptă când spre Cartea Apocalipsei, când spre Cartea lui Daniel, când spre Cartea lui Isaia, care este atât de cunoscută de toți. Holbându-se la pagini întregi pline ochi de cuvinte minuscule, el citește în tăcere, mintea lui învârtindu-se neîncetat. Dintr-o dată, mâna ce-i mângâia barba se oprește și începe să tragă de ea. Din când în când, se aude sunetul firelor de barbă care se rup. Un astfel de comportament neobișnuit te ia prin surprindere. „De ce folosește o astfel de forță? De ce este el atât de supărat?” Uitându-ne încă o dată la bătrân, vedem că sprâncenele lui sunt acum zburlite. Firele sprâncenelor încărunțite au coborât ca penele de gâscă până la exact doi centimetri de pleoapele acestui bătrân, ca din întâmplare, și totuși atât de perfect. Bătrânul își ține ochii lipiți de paginile care par mucede, întorcându-se la aceleași pagini iar și iar. Nu se poate abține să sară în picioare și începe să vorbească, sporovăind^[3] ca și cum ar face conversație cu cineva, deși licărul care emană din ochii lui nu s-a desprins de almanah. Dintr-o dată, el acoperă pagina la care a ajuns și o întoarce imediat spre „altă lume”. Mișcările sale sunt atât de grăbite^[4] și înfricoșătoare, aproape luându-i pe oameni prin surprindere. În acest moment, șoarecele care ieșise din gaura sa și care, în timpul tăcerii bătrânului, abia începuse să se simtă destul de relaxat ca să se miște nestingherit, se sperie atât de mult de mișcările lui neașteptate, încât fuge repede înapoi în gaură și dispare în ea ca un nor de fum, fără să mai apară vreodată. Și acum, mâna stângă a bătrânului își reia mișcarea, temporar suspendată, de mângâiere a bărbii în sus și în jos, în sus și în jos. El se îndepărtează de scaun, lăsând cartea pe birou. Vântul intră prin crăpătura din ușă și pe fereastra deschisă, închizând fără milă cartea, pentru ca apoi să o deschidă din nou. Pare să existe o singurătate de nespus în această scenă și, cu excepția foșnetului paginilor cărții în bătaia vântului, pare că totul a amuțit. El, cu mâinile împreunate la spate, se plimbă înainte și înapoi prin cameră, când oprindu-se, când pornind, clătinându-și din când în când capul, iar gura lui pare să repete cuvintele: „O! Dumnezeule! Chiar ai face Tu asta?” Din când în când, el dă și din cap și spune: „Dumnezeule! Cine poate pătrunde lucrarea Ta? Nu sunt greu de căutat urmele pașilor Tăi? Eu cred că Tu nu faci lucruri pentru a cauza probleme fără motiv.” În acest moment, bătrânul se încruntă și închide ochii strâns, afișând o expresie stingheră și, de asemenea, una extrem de dureroasă, de parcă ar fi pe cale să-și ia răgaz și să cugete cu atenție asupra problemei. Sărmanul bătrân! Să fi trăit toată viața și apoi, „din nefericire”, să dea atât de târziu peste această problemă. Ce se poate face în privința aceasta? Nici Eu nu mai am soluții și nu am puterea de a face nimic. Cine este de vină că vechiul lui almanah se îngălbenește cu trecerea timpului? Cine este de vină că barba și sprâncenele sale îi acoperă, fără milă, ca zăpada albă, diferite părți ale feței? Este ca și cum părul din barba sa i-ar reprezenta rangul înalt. Cu toate acestea, cine ar fi crezut că omul ar putea deveni atât de nesăbuit încât să caute prezența lui Dumnezeu într-un vechi almanah? Câte foi de hârtie poate avea un vechi almanah? Chiar poate el să consemneze absolut pe deplin toate faptele lui Dumnezeu? Cine îndrăznește să garanteze asta? Totuși, omul chiar se gândește să caute arătarea lui Dumnezeu și să-I satisfacă intențiile prin analiza cuvintelor și despicarea firului în patru,^[5] sperând astfel să intre în viață. Dar cum ar putea asemenea lucruri să fie atât de simple precum par? Nu este acesta un raționament fals de cea mai absurdă și ridicolă speță? Nu ți se pare de râs?

Note de subsol:

1. „Echivoci” indică faptul că oamenii nu au o pricepere clară asupra lucrării lui Dumnezeu.

2. „Are o putere foarte mică și trebuie să dea dovadă de o mare atenție” indică faptul că dificultățile trupului sunt prea numeroase, iar lucrarea săvârșită e prea limitată.

3. „Sporovăiala” este o metaforă pentru latura urâtă a oamenilor atunci când ei cercetează lucrarea lui Dumnezeu.

4. „Grăbite” se referă la mișcările nerăbdătoare, pripite, ale „bătrânului” în timp ce consultă Biblia.

5. Expresia „analiza cuvintelor și despicarea firului în patru” este folosită pentru a ridiculiza experții în falsități, care despică firul în patru referitor la cuvinte, însă nu caută adevărul, nici nu cunosc lucrarea Duhului Sfânt.