Astăzi voi toți știți că Dumnezeu conduce oamenii pe calea cea bună a vieții, că El conduce omul să facă următorul pas într-o altă epocă, pentru a transcende această epocă veche întunecată, în afara trupului, departe de oprimarea forțelor întunericului și a influenței Satanei, astfel încât fiecare persoană să poată să trăiască într-o lume a libertății. De dragul unui viitor frumos și pentru ca oamenii să fie mai îndrăzneți în demersurile lor viitoare, Duhul lui Dumnezeu planifică totul pentru om și, pentru ca omul să aibă o bucurie mai mare, Dumnezeu întrupat Își varsă tot sângele inimii în trup pentru a pregăti calea înaintea omului, grăbind sosirea zilei pe care o dorește omul. De-ați prețui cu toții acest moment minunat! A fi împreună cu Dumnezeu este un lucru rar. Deși nu L-ați cunoscut niciodată, de mult timp sunteți deja împreună cu El. Ce bine ar fi dacă toată lumea ar putea să-și amintească de aceste zile frumoase și, totuși, trecătoare, pentru totdeauna și să devină posesiunile lor dragi pe pământ. Lucrarea lui Dumnezeu a fost revelată de mult timp omului – dar, pentru că inimile oamenilor sunt prea complicate și pentru că nu au avut niciodată vreun interes față de aceasta, lucrarea lui Dumnezeu a rămas mereu pe temelia inițială. S-ar părea că gândurile, concepțiile și perspectivele lor mintale rămân demodate, atât de mult încât mentalitatea multora dintre ei seamănă cu cea a oamenilor primitivi ai străvechilor timpuri și nu s-a schimbat nici în cea mai mică măsură. Ca urmare, oamenii sunt încă dezorientați și confuzi în ceea ce privește lucrarea pe care Dumnezeu o face. Sunt și mai confuzi în privința a ceea ce fac ei și a locului în care ar trebui să pătrundă. Aceste lucruri prezintă dificultăți enorme pentru lucrarea lui Dumnezeu și împiedică viețile oamenilor să progreseze vreodată. Din cauza esenței oamenilor și a calibrului lor slab, ei sunt în mod fundamental incapabili să înțeleagă lucrarea lui Dumnezeu și niciodată nu tratează aceste lucruri ca fiind importante. Dacă doriți să faceți progrese în viața voastră, trebuie să începeți să acordați atenție detaliilor existenței voastre, începând cu lucrurile mici, pentru a vă controla intrarea în viață, să vă transformați pe deplin inima fiecare, și să rezolvați problemele goliciunii din inimile voastre și a existenței învechite și înspăimântătoare care vă tulbură, astfel încât fiecare dintre voi să fie reînnoit din interior înspre exterior și să ducă într-adevăr o viață care este înălțată, transcendentă și liberă. Scopul este ca fiecare dintre voi să poată să prindă viață, să fie reînviat în spiritul vostru și să ajungă să posede asemănarea unei ființe vii. Dintre toți frații și surorile cu care veniți în contact, rareori sunt unii care să fie plini de viață și neîntinați. Toți sunt ca omul-maimuță din vremuri străvechi, naiv și prost, aparent fără nicio perspectivă de dezvoltare. Chiar mai rău, frații și surorile cu care am intrat în contact au fost la fel de grobieni și necivilizați ca sălbaticii din munți. Ei nu știu aproape nimic despre maniere, cu atât mai puțin despre elementele de bază cu privire la cum să te porți. Multe sunt surorile tinere care, deși pot părea inteligente și decente și au crescut la fel de frumoase ca florile, încă se deșteaptă într-o manieră „alternativă”. Părul unei surori^[a] îi acoperă întreaga față, nelăsând nimic la vedere din ochii ei. Deși trăsăturile sale faciale sunt curate și caste, coafura ei este respingătoare, dând o impresie ciudată, ca și cum ea ar fi infractoarea numărul unu dintr-un centru de detenție pentru minori. Ochii ei, limpezi și strălucitori, ca niște smaralde în apă, sunt puși în valoare de îmbrăcăminte și coafură, făcându-i să semene cu două felinare, văzute brusc în bezna nopții care strălucesc din când în când cu o privire vie și pătrunzătoare care îți face părul măciucă, și, totuși, ea lasă și impresia că s-ar ascunde în mod deliberat de cineva. Când o întâlnesc, ea întotdeauna inventează modalități de a dispărea din „scenă”, ca un ucigaș care tocmai a ucis pe cineva și, profund temător să nu fie descoperit, se eschivează în mod constant; de asemenea, se aseamănă cu negrii africani^[1] care au fost generații la rând sclavi și nu își pot ridica înaintea altora capul. Acest spectru de comportamente, până la modul în care acești oameni se îmbracă și se îngrijesc, ar necesita mai multe luni de muncă pentru a fi îmbunătățit.

De mii de ani, chinezii au dus viața sclavilor, fapt ce le-a constrâns atât de mult gândurile, conceptele, viața, limbajul, comportamentul și acțiunile astfel încât au fost lăsați fără cea mai mică libertate. Câteva mii de ani de istorie au schimbat oameni vitali înzestrați cu spirit și i-au transformat în ceva asemănător unor cadavre lipsite de spirit. Mulți sunt cei care trăiesc sub cuțitul de măcelar al Satanei, mulți sunt cei care trăiesc în case asemănătoare vizuinilor de fiare, mulți sunt aceia care mănâncă aceeași mâncare precum boii sau caii, și mulți sunt cei care stau, insensibili și în dezordine, în „tărâmul de jos”. Aspectul exterior al oamenilor este asemănător cu cel al omului primitiv, locul lor de odihnă este ca un iad, iar ca tovarăși de viață, îi înconjoară tot felul de duhuri necurate și duhuri rele. În exterior, ființele umane par să fie „animale” superioare; de fapt, ei trăiesc și locuiesc cu duhuri necurate. Fără cineva care să-i guverneze, oamenii trăiesc în ambuscada Satanei, prinși în mrejele sale, fără niciun fel de scăpare. Mai degrabă decât să spunem că se adună cu cei dragi în case confortabile, trăind vieți fericite și mulțumite, ar trebui să spunem că oamenii trăiesc în Infern, relaționând cu demonii și asociindu-se cu diavolii. De fapt, oamenii sunt încă legați de Satana, trăiesc acolo unde se adună duhurile necurate și sunt manipulați de aceste duhuri necurate, ca și cum paturile lor ar fi un loc de odihnă pentru cadavrele lor, ca și cum ar fi un cuib confortabil. Pătrunzând în curte, aceasta este rece și singuratică, un vânt rece șuierând printre ramurile uscate. Deschizând ușa spre „spațiul de locuit”, camera este neagră ca tăciunele – ați putea să întindeți mâna și să nu vă vedeți degetele. O mică lumină pătrunde printr-o fisură din ușă, ceea ce face ca încăperea să pară și mai sumbră și groaznică. Din când în când, șobolanii emit țipete ciudate, ca și când s-ar distra. Totul în cameră este repulsiv și înfricoșător, ca într-o casă cândva locuită de o persoană, care tocmai a fost pusă într-un sicriu. Patul, păturile și micul dulap neinteresant din cameră sunt toate acoperite de praf, pe podea câteva taburete mici își dezvăluie colții și își flutură ghearele, iar pânze de păianjen atârnă pe pereți. O oglindă este așezată pe masă, un pieptene de lemn lângă ea. Mergând spre oglindă, luați o lumânare și o aprindeți. Observați că oglinda este acoperită cu praf, creând un fel de „machiaj” pe reflecțiile oamenilor,^[b] astfel încât să pară că abia au ieșit dintr-un mormânt. Pieptănul este plin de fire de păr. Toate aceste lucruri sunt vechi și primitive și par ca și cum ar fi fost folosite de cineva care tocmai a murit. Privind pieptănul, pare că ar fi un cadavru așezat într-o parte. Firele de păr din pieptăn, fără sânge circulând în ele, emană mirosul celor morți. Un vânt rece intră prin crăpătura din ușă, ca și cum o fantomă se strecoară prin crăpătură, întorcându-se să locuiască în cameră. Este o răceală opresivă în cameră și, brusc, o duhoare ca a unui trup în descompunere, și în acest moment se poate vedea că există o grămadă de lucruri atârnate pe pereți; pe pat este un așternut dezordonat, murdar și mirositor, în colț se află boabe, dulapul este acoperit cu praf, podeaua este acoperită cu crengi și murdărie și așa mai departe – ca și cum tocmai au fost folosite de o persoană moartă – toate acestea se năpustesc înainte, scrâșnind din dinți și lovind aerul cu ghearele. Este suficient să vă dea fiori. Nu există niciun indiciu de viață nicăieri în cameră; totul este întunecat și umed, ca Infernul și iadul despre care vorbește Dumnezeu, ca un mormânt. Dulapul nevopsit, taburetele, cercevelele și ușile par a fi toate îmbrăcate în haine de doliu și aduc un omagiu tăcut morților. Oamenii trăiesc în acest tărâm de jos de mai multe decenii sau secole sau chiar milenii, plecând devreme și întorcându-se târziu. Ei ies din „mormântul” lor odată cu prima rază de lumină, când cocoșii cântă, și privesc la cer și la pământ, și-și încep activitățile de zi. Când soarele coboară în spatele munților, își târăsc corpul obosit înapoi în „mormânt”; până când și-au umplut burta, este seară. Apoi, după ce și-au terminat pregătirile de a părăsi „mormântul” din nou mâine, sting lumina, care pare să emită strălucirea focurilor fosforescente. În acest moment, tot ce poate fi văzut sub lumina lunii sunt movile de morminte care se răspândesc ca niște coline în fiecare colț. Din interiorul „mormintelor” emană ocazional un sunet sforăitor, care urcă și coboară. Oamenii dorm toți profund, iar duhurile necurate și fantomele par toate, de asemenea, să se odihnească în liniște. Din când în când, se aud ciori croncănind departe – sunetul acestor strigăte pustiite într-o noapte liniștită și tăcută, cum este aceasta, este suficient pentru a vă trimite fiori pe șira spinării și pentru a vi se face părul măciucă… Cine știe câți ani au petrecut oamenii în astfel de locuri, murind și renăscând; cine știe cât timp au rămas în lumea ființelor umane unde se amestecă oamenii și fantomele și, chiar mai mult, cine știe de câte ori și-au luat rămas bun de la lume! În acest iad pe pământ oamenii duc vieți fericite, ca și cum nu ar avea niciun singur cuvânt de plângere, pentru că de mult timp s-au obișnuit cu viața în Infern. Și astfel, oamenii sunt fascinați de locul acesta în care locuiesc duhurile necurate, ca și cum duhurile necurate sunt prietenii și tovarășii lor de viață, ca și cum lumea omului este o bandă de vagabonzi^[2] – pentru că substanța originală a omului a dispărut de mult timp fără nicio șoaptă, a dispărut fără nicio urmă. Înfățișarea oamenilor aduce cu cea a unui duh necurat; mai mult decât atât, acțiunile lor sunt manipulate de duhuri necurate. Astăzi, la suprafață, ei nu se deosebesc de duhurile necurate, ca și cum ar fi fost născuți din duhuri necurate. Mai mult, oamenii sunt extrem de iubitori față de strămoșii lor și îi susțin extrem de mult. Nimeni nu știe că omul a fost atât de mult asuprit de Satana încât au devenit ca gorilele din munți. Ochii lor sângeroși au o privire care imploră, iar în lumina slabă care strălucește din ei este o urmă slabă a răutății sinistre a unui duh necurat. Fețele lor sunt acoperite de riduri, crăpate precum scoarța unui pin, gurile le ies în afară, ca și cum ar fi modelate de Satana, urechile le sunt acoperite cu murdărie în interior și în exterior, spatele le este încovoiat, picioarele lor se luptă să le susțină trupurile, iar brațele lor osoase se leagănă ritmic înainte și înapoi. E ca și cum nu ar fi decât piele și oase, dar, pe de altă parte, sunt la fel de grași ca un urs de munte. În interior și în exterior, sunt îngrijiți și îmbrăcați ca o maimuță din cele mai vechi timpuri – este ca și cum, astăzi, aceste maimuțe trebuie să evolueze complet în^[3] forma omului modern, atât sunt de înapoiate!

Omul trăiește alături de animale și se înțelege armonios cu acestea, fără dispute sau dezacorduri verbale. Omul este pretențios în grija și preocuparea lui față de animale, iar animalele există de dragul supraviețuirii omului, în mod expres în beneficiul său, fără niciun avantaj pentru ele însele și în ascultare deplină și totală față de om. După toate aparențele, relația dintre om și animale este una strânsă^[4] și armonioasă^[5] – și duhurile necurate, se pare, sunt combinația perfectă dintre om și animale. Astfel, omul și duhurile necurate de pe pământ sunt și mai apropiați și mai inseparabili: omul nu rupe niciodată legătura cu duhurile necurate. Între timp, duhurile necurate nu-i ascund nimic omului și îi „dedică” acestuia tot ce au. Zilnic, oamenii țopăie în „palatul împăratului iadului”, zbenguindu-se în compania „regele iadului” (strămoșul lor) și fiind manipulați de el, astfel încât, astăzi, oamenii s-au înglodat în murdărie, și, după ce au petrecut atât de mult timp în Hades, au încetat de mult să-și mai dorească să se întoarcă în „lumea celor vii”. Astfel, de îndată ce văd lumina și privesc cerințele lui Dumnezeu, purtarea lui Dumnezeu și lucrarea Lui, se simt încordați și neliniștiți, încă tânjind să se întoarcă în infern și să locuiască alături de fantome. L-au uitat pe Dumnezeu cu mult timp în urmă, așa că au rătăcit mereu în cimitir. Când mă întâlnesc cu o persoană, încerc să vorbesc cu ea și numai în acest moment descopăr că persoana care stă înaintea Mea nu este umană deloc. Părul ei este neîngrijit, fața îi este murdară și este ceva legat de zâmbetul ei colțos care aduce a lup. De asemenea, pare să aibă stângăcia unei fantome care tocmai ce a ieșit din mormânt și l-a văzut pe omul lumii vii. Această persoană încearcă mereu să dea buzelor sale forma unui zâmbet; pare atât de prefăcută și de sinistră. Când ea-Mi zâmbește, este ca și cum ar avea ceva de spus, dar nu pare să-și găsească cuvintele, așa că tot ce poate face este să stea de o parte, inexpresivă și proastă. Văzută din spate, ea pare să prezinte „imaginea puternică a poporului muncitor chinez”; în aceste momente apare și mai dezgustătoare, reamintind de imaginea descendenților legendarului Yan Huang/Yan Wang despre care vorbesc oamenii^[c] despre care vorbesc oamenii. Când o întreb ceva, își coboară capul în tăcere. Îi ia mult timp să răspundă și este foarte inhibată când o face. Nu-și poate ține mâinile în loc și își suge cele două degete ca o pisică. Abia acum îmi dau seama că mâinile ei arată ca și cum tocmai au căutat prin gunoi, având unghiile neîngrijite și atât de decolorate încât cineva n-ar ști niciodată că ar fi trebuit să fie unghii albe, „subțiri” și nu brăzdate de un strat gros de murdărie. Chiar mai dezgustător, spatele mâinilor ei arată ca pielea unui pui care tocmai a fost jumulit. Liniile de pe mâinile ei sunt aproape toate impregnate cu prețul sângelui și al transpirației muncii ei, în interiorul fiecăreia fiind ceva care seamănă cu murdăria, aparent emanând „aroma solului”, ilustrând și mai mult caracterul prețios și demn de laudă al spiritului ei de suferință – astfel încât acest spirit de suferință a fost chiar adânc înrădăcinat în fiecare dintre liniile de pe mâinile ei. Din cap până-n picioare, niciun articol din îmbrăcămintea pe care o poartă ea nu arată ca o piele de animal, dar ea habar nu are că, oricât de „onorabilă” ar fi, valoarea ei este de fapt mai mică decât o blană de vulpe – mai mică până și decât o singură pană de păun, pentru că îmbrăcămintea ei a făcut-o de mult timp atât de urâtă, încât arată mai rău decât un porc sau un câine. Tricoul ei scurt îi atârnă pe jumătate de spate și cracii pantalonilor ei – ca niște intestine de pui – îi expun pe deplin urâțenia în lumina puternică a soarelui. Sunt scurți și înguști, parcă de dragul de-a arăta că picioarele ei au fost de mult timp slobode: sunt picioare mari, nu mai sunt „lotușii de aur de trei inci” ai vechii societăți. Ținuta acestei persoane este atât de modernă, dar și atât de vulgară! Când mă întâlnesc cu ea, este întotdeauna timidă și fața i se îmbujorează. Parcă niciodată nu poate să ridice capul, ca și cum ar fi fost călcată în picioare de duhuri necurate și nu se mai poate hotărî să-i privească pe oameni în față. Praful îi acoperă fața. Acest praf, care a căzut din cer, pare să-i cadă tot, pe nedrept, pe față, făcând-o să semene cu puful de vrabie. Ochii ei sunt tot ca ai unei vrăbii: mici și uscați, fără strălucire. Când vorbește, discursul ei este de obicei șovăitor și evaziv, detestabil și dezgustător pentru alții. Cu toate acestea, chiar și oamenii de acest fel sunt elogiați de mulți alții ca fiind „reprezentanți ai națiunii”. Nu este aceasta o glumă? Dumnezeu dorește să schimbe oamenii, să-i mântuiască, să-i salveze din cavoul morților, ca să poată scăpa de viața pe care o duc în Infern și în iad.

Note de subsol:

1. „Negrii africani” se referă la oamenii de culoare care au fost blestemate de Dumnezeu, fiind sclavi generații întregi.

2. „O bandă de vagabonzi” se referă la corupția omenirii și la faptul că nu există ființe umane sfinte în rândul omenirii.

3. „Evoluează în” se referă la „evoluția” omului-maimuță în forma oamenilor de azi. Intenția este satirică: nu există, de fapt, o astfel de chestie ca o teorie a vechilor maimuțe care se transformă în ființe umane ce merg în poziție verticală.

4. „Strânsă” este folosit cu sens batjocoritor.

5. „Armonioasă” este folosit cu sens batjocoritor.

a. Termenul „o soră” nu apare în textul original. A fost adăugat în această traducere pentru a crea o tranziție mai lină și mai clară de la pluralul „multe surori tinere” la singularul „ea”.

b. În textul original „fețele oamenilor”.

c. „Yan” și „Huang” sunt numele a doi împărați mitologici care au fost printre primii făuritori de cultură din China. „Yan Wang” este numele chinez pentru „regele iadului”. „Yan Huang” și „Yan Wang” sunt aproape omofone atunci când sunt pronunțate în limba mandarină.