În ultima vreme, am avut părtășie despre tot felul de zicale din cultura tradițională privind conduita morală. Referitor la anumite zicale, am avut multă părtășie. Au oare acest subiect și acest conținut vreo legătură cu adevărul? (Da.) Crede cineva că acestea nu par să aibă legătură cu adevărul? Dacă da, atunci acea persoană are într-adevăr un calibru slab și nu are câtuși de puțin discernământ. A fost ușor de înțeles părtășia Mea despre acest subiect? (Da.) Dacă nu aș fi avut părtășie și nu aș fi disecat în acest fel, ați fi confundat cu adevărul aceste zicale despre conduita morală pe care oamenii le consideră relativ pozitive și le-ați fi susținut în continuare? În primul rând, pot spune sigur că majoritatea oamenilor consideră aceste zicale ca fiind lucruri pozitive, în acord cu umanitatea, că s-ar cuveni să fie respectate și că sunt în concordanță cu rațiunea, conștiința, cerințele, noțiunile și altele asemenea legate de umanitate. Se poate spune că, înainte să am părtășie pe această temă, aproape toți considerau aceste diverse zicale despre conduita morală ca fiind pozitive și în acord cu adevărul. După ce ați auzit părtășia și disecarea Mea, sunteți capabili acum să faceți diferența dintre aceste zicale despre conduita morală și adevăr? Aveți acest tip de discernământ? Unii vor spune: „Nu pot să fac diferența între ele, dar, în orice caz, după ce am auzit părtășia lui Dumnezeu, văd acum că există o diferență între aceste lucruri și adevăr. Ele nu pot să ia locul adevărului și, cu atât mai puțin se poate spune că sunt pozitive sau că reprezintă adevărul. Bineînțeles, ar fi imposibil să le considerăm ca fiind conforme cuvintelor și cerințelor lui Dumnezeu sau criteriilor adevărului. Nu există nicio legătură între ele și cuvintele lui Dumnezeu, cerințele Lui sau criteriile adevărului. Una peste alta, indiferent dacă se conformează conștiinței și rațiunii umanității, eu nu mai venerez aceste lucruri în inima mea și nu le mai consider ca fiind adevărul.” Asta arată că, în inima oamenilor, aceste aspecte ale culturii tradiționale nu mai au rolul de a-i îndruma. Când vor auzi aceste zicale despre conduita morală, în subconștient, ei vor face diferența dintre ele și adevăr și, cel mult, le vor considera ceva ce oamenii aprobă în conștiința lor. Cu toate acestea, ei știu că zicalele acestea sunt, totuși, diferite de adevăr și că nu pot, categoric, să-l înlocuiască. Odată ce oamenii vor pricepe esența acestor zicale despre conduita morală, vor înceta să le considere drept adevăruri și să le respecte, să le venereze sau să le caute ca atare – acesta este efectul de bază atins. Ce efecte pozitive are înțelegerea tuturor acestor lucruri asupra urmăririi adevărului de către oameni? Cu siguranță va avea efecte pozitive, însă amploarea acestora va depinde de măsura în care înțelegi adevărul sau de cât de mult adevăr cunoști. Ținând cont de aceste lucruri, în mod clar e necesar să disecăm aspectele culturii tradiționale pe care le susțin oamenii și care se conformează noțiunilor acestora. Cel puțin, efectul acestei disecări va fi acela de a-i ajuta pe oameni să ajungă la o înțelegere pură a adevărului și de a-i împiedica să fi făcut eforturi în zadar sau să meargă pe calea greșită în urmărirea adevărului. Acestea sunt efecte care pot fi atinse.

Ultima dată, subiectul părtășiei și disecării noastre l-au constituit patru zicale despre conduita morală, și anume: „Nu-ți însuși banii găsiți pe jos”, „Găsește plăcere în a-i ajuta pe ceilalți”, „Fii strict cu tine însuți și tolerant cu ceilalți” și „Răsplătește răul cu bine.” Astăzi, vom continua prin părtășia despre alte zicale. Cultura tradițională chineză a propus multe aserțiuni explicite despre conduita morală – indiferent de epoca sau de perioada istoriei în care au fost inițial prezentate aceste aserțiuni, toate au fost transmise până în prezent și s-au înrădăcinat bine în inimile oamenilor. Odată cu trecerea timpului și apariția treptată a lucrurilor noi, omul a propus multe aserțiuni noi și diverse despre conduita morală. Aceste aserțiuni sunt, în principiu, cerințe pentru caracterul moral și comportamentul oamenilor. Sunteți toți mai mult sau mai puțin lămuriți cu privire la cele patru zicale legate de conduita morală despre care am avut părtășie data trecută? (Da.) Haideți acum să continuăm cu părtășia despre următoarea zicală: „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință.” În cultura tradițională chineză, ideea că o bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință reprezintă unul dintre criteriile clasice pentru a judeca moralitatea sau imoralitatea conduitei unei persoane. Când evaluăm dacă umanitatea unui om este bună sau rea și cât de morală este conduita lui, unul dintre repere este măsura în care întoarce favorurile sau ajutorul pe care îl primește – dacă este sau nu o persoană care răsplătește cu recunoștință bunătatea pe care a primit-o. În cultura tradițională chineză și în cea a umanității, oamenii tratează acest lucru ca pe o unitate de măsură importantă a conduitei morale. Dacă cineva nu înțelege că o bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință și este nerecunoscător, atunci e considerat a fi lipsit de conștiință și nevrednic de a se crea legături cu acesta și ar trebui desconsiderat, disprețuit sau respins de toți. Pe de altă parte, dacă o persoană chiar înțelege că o bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință, dacă este recunoscătoare și întoarce favorurile și ajutorul pe care le primește cu toate mijloacele pe care le are la dispoziție, este considerată o persoană care are conștiință și umanitate. Dacă cineva primește beneficii sau ajutor de la o altă persoană, dar nu le răsplătește sau exprimă doar puțină recunoștință cu un simplu „mulțumesc” și nimic mai mult, ce va crede cealaltă persoană? S-ar putea simți stânjenită? Ar putea gândi: „Acel tip nu merită să fie ajutat, nu este o persoană bună. Dacă așa răspunde când l-am ajutat atât de mult, atunci nu are conștiință sau umanitate și nu merită să mă asociez cu el”? Dacă s-ar întâlni din nou cu acest gen de persoană, ar mai ajuta-o? Nici măcar nu și-ar dori s-o facă. La rândul vostru, în circumstanțe similare, nu v-ați întreba dacă într-adevăr se cuvine să ajutați sau nu? Lecția pe care ați fi învățat-o din experiența anterioară ar fi fost: „Nu pot să ajut chiar pe oricine – trebuie să înțeleagă că o bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință. Dacă este genul nerecunoscător care nu mă va răsplăti pentru ajutorul pe care l-am oferit, atunci ar fi mai bine să nu ajut.” Nu acesta ar fi punctul vostru de vedere asupra acestei chestiuni? (Ba da.) În general, atunci când oamenii îi ajută pe alții, ce cred ei, exact, despre fapta lor? Au anumite așteptări sau cerințe de la persoana pe care o ajută? Spune cineva: „Te ajut fără să aștept nicio compensație. Nu vreau să câștig nimic de la tine. Să te ajut atunci când întâmpini dificultăți este ceea ce se cuvine să fac și este datoria mea. Indiferent dacă între noi există o relație și dacă vei putea să mă răsplătești sau nu în viitor, eu doar îmi fac datoria esențială ca persoană obișnuită și nu voi cere nicio răsplată. Pentru mine nu contează dacă mă răsplătești sau nu”? Chiar există oameni care spun astfel de lucruri? Chiar dacă există, sunt pur și simplu inventați și nu se potrivesc realității. În romanele istorice chinezești există foarte multe personaje eroice inventate, iar protagoniștii inventați de țara marelui balaur roșu în societatea modernă sunt și ei fictivi. Deși oamenii au existat, poveștile despre ei sunt născocite. Analizând situația pe baza acestor fapte, ai înțeles acum clar originea zicalei: „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință”, acest criteriu de judecată a conduitei morale a oamenilor și de la cine derivă? Poate că unii nu sunt tocmai lămuriți în acest sens. În cadrul acestei rase umane corupte, toți oamenii au un fel de ideal și anumite așteptări de la societate. Ce așteptări au? „Dacă toți oferă un strop de iubire, lumea va deveni un loc minunat.” Pe lângă aceste așteptări, oamenii speră și să fie răsplătiți și compensați pentru inimile lor iubitoare și prețul pe care îl plătesc. Pe de o parte, aceasta poate fi o compensație în sens material, cum ar fi niște bani cadou sau o recompensă materială. Pe de altă parte, ar putea însemna compensație în sens spiritual, adică una care să le aducă oamenilor împlinire spirituală prin oferirea unei recompense care să le consolideze reputația și care conferă un titlu precum „muncitor model”, „model moral” sau „exemplu moral”. În societatea umană, aproape toți au acest tip de așteptări de la societate și lume – toți speră să fie oameni buni, să meargă pe calea cea dreaptă și să întindă o mână de ajutor celor care au nevoie, permițându-le oamenilor să primească ajutor și să obțină anumite beneficii. Ei speră că aceia care primesc ajutorul lor își vor aminti de la cine l-au primit și cum le-a fost de folos. Desigur, speră și că, atunci când ei înșiși vor avea nevoie, va fi cineva acolo care să le întindă o mână de ajutor. Pe de o parte, atunci când cineva are nevoie de sprijin, speră că unii oameni îi vor arăta iubirea pe care o au în inima lor; pe de altă parte, speră că, atunci când cei care-și arată iubirea din inimă vor trăi vremuri grele, vor primi și ei ajutorul de care au nevoie. Oamenii așteaptă așa ceva de la societate și lume – de fapt, scopul lor final este ca omenirea să trăiască într-o societate armonioasă, pașnică și stabilă. Cum au apărut aceste așteptări? Aceste așteptări și aserțiunea asociată lor^[a] au apărut în mod natural, întrucât oamenii nu se simt în siguranță și fericiți în acest tip de mediu social. Prin urmare, oamenii au început să evalueze conduita morală a unui individ și noblețea caracterului său pe baza faptului că i-a răsplătit sau nu pe alții pentru bunătatea lor și a zicalei: „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință”, care este un criteriu de evaluare a conduitei morale a oamenilor, apărut din această situație. Nu este destul de ciudat cum a apărut această zicală? (Ba da.) În epoca actuală, omul nu caută și nu acceptă adevărul și i s-a făcut lehamite de el. Oamenii se află într-o stare haotică și, cu toate că trăiesc unii cu alții, niciunul nu știe clar ce responsabilități ar trebui să ducă la îndeplinire, ce îndatoriri s-ar cuveni să îndeplinească și ce loc ar trebui să-și asume și ce punct de vedere ar trebui să adopte atunci când privesc oamenii și lucrurile. În plus, nu sunt lămuriți nici în privința responsabilităților și a îndatoririlor pe care le au față de societate și nu sunt siguri din ce poziție sau perspectivă ar trebui să privească și să abordeze societatea. Le lipsesc o explicație și un verdict exact pentru tot ce se petrece în lume și nu reușesc să găsească acea cale dreaptă de practică în măsură să le dicteze cum să se comporte și să acționeze. În fața unei lumi care este din ce în ce mai întunecată, înspăimântătoare, plină de lupte, vendete, războaie și tot felul de tratamente nedrepte, oamenii tânjesc după venirea Mântuitorului și o așteaptă nerăbdători. Totuși, nu sunt deloc interesați de adevăr și nimeni nu-L caută activ pe Dumnezeu sau lucrarea Sa. Chiar dacă aud cuvântările lui Dumnezeu, ei nu le caută și cu atât mai puțin le acceptă. Toți oamenii trăiesc în această stare de neajutorare și simt că societatea este incredibil de nedreaptă și chiar nesigură. Tuturor li s-a făcut extrem de lehamite de această societate și de această lume și toți sunt plini de dușmănie față de ele, dar, în ciuda dușmăniei lor, tot speră că, într-o zi, societatea se va îmbunătăți. Cum arată pentru ei o societate îmbunătățită? Ei își imaginează o societate în care luptele și vendetele nu mai există, în care toți interacționează armonios, unde nimeni nu are sentimentul că este ținut în frâu și nimeni nu e supus suferinței sau piedicilor vieții, în care toți pot duce o viață relaxată, neîngrădită, confortabilă și fericită, în care interacționează normal cu alții, îi tratează corect și, bineînțeles, sunt tratați corect de alții. De ce? Pentru că în această lume și printre oameni, corectitudinea nu a existat niciodată. Între oameni există doar lupte și vendete, niciodată armonie. Așa au stat mereu lucrurile, indiferent de perioada istorică. În fața acestui context și a condițiilor societale brutale, nicio persoană nu știe cum să rezolve aceste probleme, cum să soluționeze luptele și vendetele dintre oameni sau oricare dintre situațiile inechitabile și nedrepte care apar în societate. În mintea lor, ei dezvoltă acest tip de viziune utopică tocmai din cauza existenței acestor probleme și a faptului că oamenii nu știu cum să le rezolve, din ce poziție sau perspectivă ar trebui să încerce să le rezolve sau ce metodă ar trebui să folosească pentru asta. În această viziune utopică, oamenii sunt capabili să trăiască împreună în armonie, iar societatea și semenii lor tratează corect pe toată lumea. Toți speră că „respectul oamenilor pentru ceilalți va fi, în schimb, înzecit; dacă mă ajuți, te voi răsplăti; și, când vei avea nevoie de ajutor, în societate vor exista mulți oameni care vor putea să-ți dea o mână de ajutor și să își îndeplinească responsabilitățile sociale; iar când eu voi avea nevoie de sprijin, cei pe care i-am sprijinit înainte îmi vor veni în ajutor. Aceasta ar trebui să fie o societate în care oamenii se ajută reciproc.” Oamenii cred că numai așa pot să trăiască fericiți, armonios și într-o societate stabilă și pașnică. Cred că, numai astfel, luptele dintre oameni pot fi complet eradicate și soluționate. Consideră că așteptările și idealurile pe care le nutresc în adâncul inimii lor pentru societatea umană se vor materializa odată ce aceste probleme vor fi rezolvate.

În societatea necredincioșilor există un cântec popular intitulat „Mâine va fi mai bine”. Oamenii speră mereu că lucrurile se vor îmbunătăți în viitor – nu este nimic rău în asta – dar, în realitate, chiar vor fi lucrurile mai bune mâine? Nu, este imposibil; lucrurile nu pot decât să se înrăutăţească, deoarece omenirea devine din ce în ce mai rea, iar lumea este din ce în ce mai întunecată. În rândul omenirii, nu numai că din ce în ce mai puțini oameni răsplătesc cu recunoștință bunătatea pe care o primesc, dar, totodată, tot mai mulți sunt nerecunoscători și mușcă mâna care îi hrănește. Aceasta, în schimb, este realitatea situației de acum. Nu este așa? (Ba da.) Cum au ajuns lucrurile astfel? De ce criteriul conduitei morale: „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință”, promovat de moralişti, educatori și sociologi, nu a avut un efect restrictiv asupra oamenilor? (Pentru că oamenii au firi corupte.) Pentru că oamenii au firi corupte. Însă știu asta acei moraliști, educatori și sociologi? (Nu.) Ei nu știu că, de fapt, cauza principală a vendetelor și a luptelor dintre oameni nu este o problemă legată de conduita lor morală, ci, mai degrabă, de firile lor corupte. Oamenii nu înțeleg criteriile după care se cuvine să se comporte. Cu alte cuvinte, nu știu cum să se comporte corect și care sunt principiile și căile comportamentale. În plus, toți oamenii au firi corupte și naturi satanice, trăiesc de dragul profitului și își pun interesele pe primul loc. Drept urmare, problema vendetelor și a luptelor dintre oameni se tot agravează. Pot asemenea oameni corupți să respecte criteriile de conduită morală, precum: „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință”? Luând în considerare că oamenii și-au pierdut până și rațiunea și conștiința elementară, cum pot ei să răsplătească cu recunoștință bunătatea pe care o primesc? Dumnezeu i-a călăuzit dintotdeauna pe oameni, a pregătit toate cele necesare pentru supraviețuirea lor, i-a aprovizionat cu lumina soarelui, cu aer, hrană, apă și așa mai departe, dar câți dintre ei Îi sunt recunoscători? Câți dintre ei sunt capabili să perceapă dragostea adevărată a lui Dumnezeu pentru omenire? Există mulți credincioși care, deși se bucură atât de mult de harul lui Dumnezeu, se înfurie, Îl ocărăsc pe Dumnezeu și se plâng de nedreptatea Cerului de îndată ce Dumnezeu nu le împlinește dorințele o dată sau de două ori. Nu așa sunt oamenii? Chiar dacă există anumiți indivizi care pot răsplăti cu recunoștință bunătatea pe care o primesc de la unii oameni, ce probleme va rezolva asta? Desigur, oamenii care au propus această zicală despre conduita morală au avut intenții bune – au fost motivați doar de speranța că oamenii ar putea să pună capăt vrăjmășiei dintre ei, să evite conflictele, să se ajute unii pe alții, să trăiască în armonie, să se influențeze reciproc pentru a se corecta, să fie cordiali unii cu alții și să se unească pentru a se ajuta la nevoie. Ce societate minunată ar fi dacă omenirea ar putea intra într-o asemenea stare, dar, din păcate, o asemenea societate nu va exista niciodată, pentru că societatea este doar suma totală a tuturor indivizilor corupți care o alcătuiesc. Din cauza corupției omului, societatea devine tot mai întunecată și rea, iar idealul omului ca societatea să fie armonioasă nu se va împlini niciodată. De ce această societate ideală nu poate deveni niciodată realitate? Dintr-o perspectivă fundamentală și teoretică, o astfel de societate nu poate exista din cauza firilor corupte ale omului. În realitate, comportamentele bune de moment, faptele singulare de bună conduită morală și manifestările temporare de dragoste, ajutor, sprijin față de ceilalți și așa mai departe pur și simplu nu pot înlătura firile corupte ale omului. Desigur, și mai important e că aceste lucruri nu pot răspunde la întrebările legate de modul în care s-ar cuveni să se comporte oamenii și cum ar trebui să meargă pe calea corectă în viață. Având în vedere că aceste probleme nu pot fi rezolvate, va fi posibil ca această societate să ajungă la starea armonioasă pe care o idealizează și la care speră oamenii? În esență, este doar un vis nefondat și șansele ca asta să se întâmple sunt slabe. Susținând scrierile morale și educându-i pe oameni, acești moraliști încearcă să-i încurajeze să folosească buna conduită morală pentru a-i ajuta pe alții și a avea o influență care să-i corecteze pe ceilalți, cu scopul de a influența și îmbunătăți societatea. Totuși, este corectă sau greșită această idee, această aspirație a lor? Cu siguranță este greșită și nu poate fi realizată. De ce spun asta? Pentru că ei înțeleg doar comportamentele, gândurile și punctele de vedere ale oamenilor și conduita lor morală, dar nu înțeleg absolut nimic atunci când vine vorba de probleme mai profunde, cum ar fi esența și firile corupte ale omului, sursa corupției lui și cum să înlăture firile corupte ale omului. Drept urmare, ei propun criterii nesăbuite de conduită morală, precum: „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință.” Apoi, speră să folosească acest tip de zicală, acest tip de criteriu privind conduita morală, pentru a influența omenirea și generații după generații, pentru a schimba criteriile comportamentale ale omului și direcția și scopurile comportamentelor lui, totodată transformând treptat climatului social și schimbând relațiile dintre oameni și pe cele dintre conducători și cei conduși. Ei cred că, odată ce aceste relații se vor schimba, societatea nu va mai fi atât de nedreaptă și atât de plină de lupte, vrăjmășie și măceluri. Acest lucru va fi de un oarecare folos oamenilor de rând, care vor obține un mediu de viață social echitabil și vor duce vieți mai mulțumitoare, relativ vorbind. Însă cei mai mari beneficiari nu vor fi oamenii de rând, ci mai degrabă conducătorii, clasa conducătoare și aristocrații din fiecare epocă. Aceste așa-zise personaje distinse și așa-ziși înțelepți care promovează doctrinele morale folosesc în mod continuu aceste doctrine morale, pe care omenirea le percepe ca fiind relativ nobile și în concordanță cu umanitatea și simțul conștiinței lor, pentru a-i educa și influența pe oameni și pentru a le schimba perspectiva morală, astfel încât să trăiască în mod voluntar într-un mediu social civilizat sau care are anumite standarde morale. Într-o privință, acest lucru e benefic pentru viața zilnică a oamenilor de rând, deoarece face mediul social în care trăiesc mai armonios, mai pașnic și mai civilizat. Într-o altă privință, acest lucru creează și condiții mai favorabile ca poporul să fie guvernat de conducători. Aceste zicale care transmit criterii pentru conduita morală sunt în concordanță cu ideile și noțiunile majorității oamenilor și, totodată, se conformează viziunilor utopice ale oamenilor despre un viitor glorios. Firește, în promovarea acestor zicale, principala lor intenție este de a crea condiții mai favorabile guvernării. În astfel de condiții, oamenii de rând nu vor cauza probleme, vor trăi în armonie și fără conflicte și toți vor putea să respecte, de bunăvoie, criteriile morale care guvernează comportamentul social. Simplu spus, intenția promovării acestor zicale este de a face astfel încât subiecții guvernați ai statului, masele comune, să acționeze cu supunere și în mod corespunzător sub constrângerile criteriilor morale ale societății, să învețe să se supună regulilor și să devină cetățeni docili. Oare conducătorii nu ar fi, atunci, relativ în largul lor și liniștiți? Dacă ei nu ar trebui să-și facă griji că masele se ridică împotriva lor și le uzurpă autoritatea, oare asta nu ar da naștere la o așa-zisă societate armonioasă? Nu ar consolida acest lucru puterea politică a conducătorilor? Practic, aceasta este originea acestor scrieri morale și acesta e contextul în care au apărut. Pentru a o spune cu mărinimie, unele criterii de bază pentru moralitatea socială au fost formulate tocmai pentru a reglementa comportamentele și conduita morală a maselor. Adică, aceste zicale sunt de dragul indivizilor; în esenţă, sunt de fapt promovate de dragul stabilităţii societății și a țării și ca să le permită conducătorilor să guverneze mult timp, pentru vecie. Acesta este adevăratul scop al așa-zișilor moraliști care promovează cultura tradițională. De fapt, conducătorilor nu le pasă de bunăstarea maselor și, chiar și atunci când pare că le pasă, o fac doar pentru a-și menține stabilitatea puterii politice. Le pasă doar de propria fericire, de stabilitatea puterii și a statutului lor, de capacitatea lor de a conduce veșnic masele și de posibilitatea de a conduce și mai multe țări, cu scopul eventual de a prelua controlul întregii lumi. Acestea sunt motivele și intențiile regilor diavoli. De pildă, unii oameni spun: „Ne tragem dintr-un lung șir de țărani care au trudit ca angajați pe termen lung pentru moșieri și care nu au avut niciodată pământ pe care să-l numească al lor. După înființarea RPC, Partidul Comunist i-a doborât pe moșieri și capitaliști, ne-a dat propria parcelă și, din țărani, am devenit proprietari. Le datorăm totul celor din Partidului Comunist, ei sunt salvatorii poporului chinez și trebuie să le răsplătim cu recunoștință bunătatea și să nu fim nerecunoscători. Unii vor să se ridice împotriva Partidului Comunist – cât de ingrați sunt! Nu mușcă ei mâna care îi hrănește? Oamenii nu ar trebui să fie atât de lipsiți de conștiință și să-și uite rădăcinile!” Implicația acestei afirmații este că, indiferent în ce mediu de viață trăiești în prezent, indiferent de tipul de tratament la care ai fost supus și dacă drepturile tale de om sunt garantate sau nu, sau dacă dreptul tău de a trăi ți-a fost amenințat sau luat, trebuie să îți amintești mereu să răsplătești cu recunoștință bunătatea pe care ai primit-o și să nu-ți uiți rădăcinile. Nu ar trebui să te comporți ca o persoană urâcioasă și ingrată și ar trebui să răsplătești continuu și perpetuu bunătatea, fără a aștepta nicio remunerație. Oare oamenii ca aceștia nu trăiesc și acum ca niște sclavi? Ei cred că, în trecut, au fost sclavi ai moșierilor și ai capitaliștilor, dar oare capitaliștii și moșierii chiar i-au exploatat pe oamenii de rând? Oare țăranii chiar aveau un trai mai rău atunci, în comparație cu oamenii de acum? Nu, aceasta este o minciună scornită de Partidul Comunist. Faptele și realitatea situației ies acum la lumină, puțin câte puțin. Aserțiunea lor potrivit căreia capitaliștii au exploatat sudoarea și truda atâtor oameni de rând și povestea „Fetei cu părul alb” sunt toate născociri și minciuni – nimic nu este adevărat. Care este scopul acestor născociri și falsități? Să-i facă pe oameni să-i urască pe acei moșieri și capitaliști, să aducă mereu elogii Partidului Comunist și să I se supună pentru totdeauna. În trecut, mulți oameni cântau cântecul „Fără Partidul Comunist, n-ar exista China nouă”. Cântecul acesta s-a auzit în toate colțurile Chinei timp de câteva decenii, dar acum nimeni nu îl cântă. Sunt pur și simplu prea multe exemple de născociri și falistăți ale Partidului Comunist, toate fiind contrare faptelor obiective. Acum, unii oameni expun public adevărul, pentru a arăta tuturor realitatea situației. În societatea umană, indiferent de epocă, criteriul conduitei morale: „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință” a avut întotdeauna un grad de eficiență în a constrânge comportamentelor oamenilor și a servit ca reper pentru umanitatea lor. Bineînțeles, un efect mai important al unei asemenea zicale este că a fost folosită pentru a-i ajuta pe conducători să-și consolideze domnia asupra maselor. Într-un anumit sens, se poate afirma că această zicală servește ca mod de constrângere a comportamentelor oamenilor și a conduitei lor morale, determinându-i să se gândească la probleme și să le privească prin prisma acestui criteriu de conduită morală și apoi să emită judecăți și să facă alegeri pe baza acestui criteriu. Nu îi îndeamnă pe oameni să îndeplinească toate responsabilitățile pe care ar trebui să le îndeplinească, atât față de familia lor, cât și față de societate în general, ci mai degrabă, încălcând grav normele și dorințele umanității normale, le spune cu forța oamenilor ce și cum să gândească, ce și cum să facă. Această zicală acționează ca un fel de metodă insesizabilă și model invizibil care să-i îndrume, să-i restricționeze și să-i înlănțuiască pe oameni și să-i informeze în legătură cu ceea ce ar trebui și nu ar trebui să facă. Scopul acestui lucru este de a folosi acest tip de opinie publică și criteriu de moralitate socială pentru a influența gândurile, punctele de vedere ale oamenilor și felul în care se comportă și acționează.

Afirmațiile cu privire la conduita morală precum „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință” nu le spun oamenilor exact care sunt responsabilitățile lor în cadrul societății și în rândul omenirii. În schimb, reprezintă o modalitate de a-i obliga sau forța pe oameni să acționeze și să gândească într-un anumit mod, indiferent dacă vor sau nu și indiferent de circumstanțele sau contextul în care au parte de aceste acte de bunătate. În China antică, există o mulțime de exemple în care bunătatea este răsplătită. De exemplu, un băiat cerșetor înfometat a fost luat acasă de o familie care l-a hrănit, l-a îmbrăcat, l-a antrenat în arte marțiale și i-a transmis tot felul de cunoștințe. Au așteptat până când a crescut, iar apoi au început să-l folosească drept sursă de venit, trimițându-l să facă rău, să omoare oameni, să facă lucruri pe care el nu voia să le facă. Dacă te uiți la povestea lui în lumina tuturor favorurilor pe care le-a primit, atunci faptul că a fost salvat a reprezentat un lucru bun. Însă dacă te gândești la ce a fost forțat să facă mai târziu, a fost într-adevăr un lucru bun sau rău? (A fost rău.) Însă sub condiționarea culturii tradiționale de tipul „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință”, oamenii nu pot să facă această distincție. La suprafață, pare că băiatul nu a avut de ales decât să facă lucruri rele și să rănească oamenii, să devină un ucigaș – lucruri pe care majoritatea oamenilor nu și-ar dori să le facă. Însă oare faptul că a făcut aceste lucruri rele și a ucis la porunca stăpânului său nu a venit, în adâncul sufletului, din dorința de a-l răsplăti pentru bunătatea lui? În special din cauza condiționării culturii tradiționale chineze precum: „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință”, oamenii nu pot să nu fie influențați și controlați de aceste idei. Modul în care acționează, precum și intențiile și motivațiile din spatele acestor acțiuni sunt, cu siguranță, constrânse de ele. Când băiatul a fost pus în acea situație, care ar fi fost primul său gând? „Am fost salvat de această familie și ei au fost buni cu mine. Nu pot să fiu nerecunoscător, trebuie să le răsplătesc bunătatea. Le datorez viața mea, așa că trebuie să le-o dedic. Ar trebui să fac orice îmi cer ei, chiar dacă asta înseamnă să fac rău și să ucid oameni. Nu pot să iau în calcul dacă este corect sau greșit, trebuie, pur și simplu, să le răsplătesc bunătatea. Dacă nu aș face-o, aș mai fi demn de a fi numit om?” Drept urmare, ori de câte ori familia dorea ca el să ucidă pe cineva sau să facă ceva rău, el făcea acel lucru fără nicio ezitare sau rezervă. Așadar, oare comportamentul, acțiunile sale și supunerea lui neîndoielnică nu au fost toate dictate de ideea și opinia că „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință”? Nu îndeplinea el acel criteriu al conduitei morale? (Ba da.) Ce înțelegi din acest exemplu? Este zicala: „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință” un lucru bun sau nu? (Nu este, este lipsit de principii.) De fapt, o persoană care răsplătește o bunătate are un principiu. Și anume că o bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință. Dacă o persoană îți face un bine, tu trebuie să faci unul la schimb. Dacă nu reușești să faci acest lucru, atunci nu ești om și nu poți spune nimic dacă ești condamnat pentru asta. Proverbul spune: „Bunătatea unei picături de apă ar trebui răsplătită cu un izvor care țâșnește”, dar, în acest caz, băiatul nu a avut parte de un mic act de bunătate, ci de o bunătate care i-a salvat viața, așadar, a avut toate motivele să o răsplătească cu o viață. Nu știa care sunt limitele sau principiile de a răsplăti bunătatea. El credea că viața îi fusese dăruită de acea familie, așa că trebuia să le-o dedice la schimb și să facă tot ce-i cereau ei, inclusiv crime sau alte fapte rele. Acest mod de a răsplăti bunătatea nu are principii sau limite. A servit ca acolit al răufăcătorilor și s-a ruinat făcând asta. A fost corect ca el să răsplătească bunătatea în acest fel? Desigur că nu. A fost un mod nesăbuit de a acționa. E adevărat că familia aceasta l-a salvat și i-a permis să trăiască în continuare, dar, pentru răsplătirea bunătății cuiva, trebuie să existe principii, limite și moderație. Ei i-au salvat viața, dar scopul vieții lui nu este să facă rău. Sensul și valoarea vieții, cât și misiunea omului, nu sunt să facă rău și să comită crime, iar el nu ar trebui să trăiască doar pentru scopul de a răsplăti bunătatea. Băiatul a crezut în mod greșit că sensul și valoarea vieții sunt să răsplătească bunătatea primită cu recunoștință. Aceasta a fost o neînțelegere gravă. Nu a fost acesta rezultatul faptului că a fost influențat de criteriul de conduită morală: „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință”? (Ba da.) Fusese el condus pe căi greșite de influența acestei zicale despre răsplătirea bunătății sau găsise calea corectă și principii de practică? Este destul de evident că a fost condus pe căi greșite – lucrul acesta este limpede ca lumina zilei. Dacă acest criteriu de conduită morală nu ar exista, ar fi oamenii capabili să emită judecăți în cazuri simple ce implică binele și răul? (Da.) Băiatul s-ar fi gândit: „Poate că familia asta m-a salvat, dar, aparent, a făcut-o doar pentru afacerea și viitorul ei. Sunt doar o unealtă pe care pot să o folosească pentru a răni sau ucide pe oricine le tulbură afacerile sau le pune bețe în roate. Acesta este adevăratul motiv pentru care m-a salvat. M-a tras înapoi din pragul morții doar ca să mă oblige să fac rău și să comit crime – oare nu cumva nu face decât să mă trimită pe drumul spre iad? Nu mă va face asta să sufăr și mai mult? În acest caz, mi-ar fi fost mai bine dacă pur și simplu m-ar fi lăsat să mor. Nu m-a salvat cu adevărat!” Familia aceasta nu l-a salvat pe băiatul cerșetor dintr-o chemare filantropică și pentru a-i permite să trăiască mai bine, ci doar ca să câștige controlul asupra lui și să-l oblige să-i rănească pe alții, să le facă rău și să-i ucidă. Așadar, de fapt, făcea bine sau rău? E destul de clar că făcea rău, nu bine – acești binefăcători deveniseră oameni răi. Sunt asemenea oameni demni de a fi răsplătiți? Ar trebui răsplătiți? Nu, nu ar trebui. Așadar, de îndată ce afli că sunt răi, ce ar trebui să faci? Ar trebui să păstrezi distanța față de ei, să-i eviți și să găsești o cale de a fugi de ei. Aceasta este înțelepciune. Unii ar putea spune: „Acești oameni răi deja mă controlează, deci nu este atât de ușor să fug de ei. E imposibil să scap!” De cele mai multe ori, acestea sunt consecințele faptului de a răsplăti cu recunoștință bunătatea primită. Întrucât sunt prea puțini oameni buni și atât de mulți oameni răi, dacă întâlnești o persoană bună, este în regulă să-i răsplătești bunătatea, dar dacă vei cădea pe mâinile unei persoane rele, asta echivalează cu a cădea pe mâinile unui demon, ale Satanei. Ea va complota împotriva ta și te va juca pe degete, și nimic bun nu poate să iasă din faptul că ai căzut pe mâinile ei. De-a lungul istoriei, există foarte multe exemple în acest sens. Acum că știi că răsplătirea cu recunoștință a bunătății primite nu este un criteriu legitim pentru modul în care să te comporți și să acționezi, cum ar trebui să acționezi când cineva este bun cu tine? Care sunt opiniile voastre despre asta? (Indiferent cine ne ajută, ar trebui să decidem dacă să îi acceptăm sau nu ajutorul în funcție de situație. În unele cazuri, este în regulă să acceptăm ajutorul, dar, în altele, nu trebuie să-l acceptăm orbește. Dacă îl acceptăm, tot trebuie să fim principiali și să stabilim limite privind modalitatea în care le răsplătim bunătatea, pentru a evita să fim înșelați de oameni răi sau ca aceștia să profite de noi.) Acesta este un mod principial de a aborda situația. În plus, dacă nu poți să vezi limpede situația sau ești în impas, trebuie să te rogi lui Dumnezeu și să-I ceri să-ți deschidă o cale. Acest lucru îți va permite să eviți ispita și să scapi din ghearele Satanei. Uneori, Dumnezeu va folosi serviciile Satanei ca să-i ajute pe oameni, dar trebuie să ne asigurăm că Îi mulțumim lui Dumnezeu în astfel de cazuri, nu să răsplătim bunătatea Satanei – aceasta este o chestiune de principiu. Atunci când ispita vine sub forma unei persoane rele care oferă bunătate, mai întâi trebuie să înțelegi limpede cine, exact, te ajută și îți oferă sprijin, care este propria ta situație și dacă există alte căi pe care poți să le urmezi. În asemenea cazuri, trebuie să te gândești rapid. Dacă Dumnezeu vrea să te mântuiască, indiferent de serviciile cui Se folosește pentru a îndeplini acest lucru, mai întâi ar trebui să-I mulțumești lui Dumnezeu și să accepți acest lucru din partea Lui. Nu ar trebui să-ți îndrepți recunoștința doar către oameni, să nu mai vorbim de a-ți oferi viața cuiva în semn de recunoștință. Aceasta este o greșeală gravă. Lucrul crucial este ca inima ta să fie recunoscătoare lui Dumnezeu și să accepți acest lucru din partea Lui. Dacă persoana care îți arată bunătate te ajută sau te salvează și este o persoană bună, atunci ar trebui să-i răsplătești bunătatea, dar ar trebui să faci doar ceea ce poți, cu mijloacele pe care le ai. Dacă persoana care te-a ajutat are intenții greșite și vrea să uneltească împotriva ta și să te folosească pentru a-și atinge scopurile, atunci nu este nevoie să o răsplătești cu orice preț. Pe scurt, Dumnezeu cercetează cu atenție inima omului, așa că, atâta vreme cât nu ai o conștiință încărcată și ai motivațiile corecte, nu este o problemă. Adică, înainte să ajungi să înțelegi adevărul, acțiunile tale trebuie cel puțin să fie în concordanță cu rațiunea și conștiința umană. Ar trebui să fii în stare să abordezi această situație în mod rezonabil, astfel încât să nu-ți regreți niciodată acțiunile, în niciun moment din viitor. Toți sunteți adulți și toți ați trecut prin destul de multe în țara marelui balaur roșu – a fost viața voastră lipsită de sentimentul de a fi ținut în frâu, de persecuție, abuz sau umilire? Toți vedeți clar cât de profund coruptă a devenit omenirea, așa că, indiferent de ispita pe care o întâlniți, trebuie să o abordați cu înțelepciune și să nu cădeți pradă comploturilor perfide ale Satanei. Cu orice situație v-ați confrunta, trebuie să căutați adevărul și să luați decizii numai doar după ce ați ajuns la o înțelegere a principiilor prin rugăciune și părtășie. În ultimii câțiva ani, biserica a săvârșit lucrarea de curățire și mulți oameni răi, non-credincioși și antihriști au fost dați în vileag și îndepărtați sau excluși. Majoritatea oamenilor nu au prezis niciodată că se va întâmpla așa ceva. Având în vedere că până și în cadrul bisericii încă există atât de mulți oameni confuzi, răi și non-credincioși, presupun că vă este limpede cât de corupți și de răi sunt necredincioșii? Fără adevăr și înțelepciune, oamenii nu pot să vadă nimic limpede și doar vor fi înșelați, păcăliți și jucați pe degete de cei răi și de Satana. Prin urmare, ei devin lacheii Satanei. Cei care nu înțeleg adevărul și nu au principii nu fac decât lucruri nesăbuite.

Când unii oameni se află la ananghie sau în pericol și primesc din întâmplare ajutor de la o persoană rea care le permite să scape de necazul lor, ajung să creadă că persoana cea rea este una bună și sunt dispuși să facă ceva pentru ea, ca să-și arate recunoștința. Totuși, în asemenea cazuri, persoana cea rea va încerca să îi implice în treburile ei infame și să îi folosească pentru a săvârși fapte rele. Dacă ei nu sunt în stare să refuze, atunci situația poate deveni periculoasă. Unii oameni ca aceștia se vor simți contrariați în astfel de situații, deoarece cred că va părea că nu sunt suficient de implicați în această prietenie dacă nu-și ajută prietenul cel rău să comită câteva fapte rele, cu toate că asta ar contraveni conștiinței și rațiunii lor de a face un lucru greșit. Drept urmare, sunt blocați în această dilemă. Acesta este un rezultat al faptului de a fi influențați de această idee din cultura tradițională de a răsplăti bunătatea – devin încătușați, înrobiți și controlați de această idee. În multe cazuri, aceste zicale din cultura tradițională înlocuiesc simțul conștiinței omului și judecata lui normală; firește, ele influențează și modul normal de gândire al omului și luarea corectă a deciziilor. Ideile din cultura tradițională sunt incorecte și afectează în mod direct opiniile omului despre lucruri, determinându-l să ia decizii proaste. Din vremuri străvechi și până în ziua de astăzi, nenumărați oameni au fost influențați de această idee, opinie și de acest criteriu de conduită morală privind răsplătirea bunătății. Chiar și atunci când persoana care le arată bunătate este malefică sau rea și îi obligă să facă lucruri infame și fapte rele, ei tot se împotrivesc conștiinței și rațiunii lor, conformându-se orbește pentru a-i răsplăti bunătatea, cu multe consecințe dezastruoase. S-ar putea spune că, după ce au fost influențați, înlănțuiți, constrânși și înrobiți de acest criteriu de conduită morală, mulți oameni susțin orbește și în mod greșit această opinie de a răsplăti bunătatea și chiar este posibil să-i ajute și să-i sprijine pe oamenii răi. Acum că ați auzit părtășia Mea, aveți o imagine clară a acestei situații și puteți stabili că aceasta este loialitate nesăbuită și că acest comportament e considerat drept unul lipsit de stabilirea unor limite și drept răsplătirea nesăbuită a bunătății, fără niciun discernământ, și că este lipsit de sens și valoare. Întrucât oamenii se tem să fie criticați aspru de opinia publică sau condamnați de ceilalți, ei își dedică viața răsplătirii bunătății altora, cu reticență, chiar sacrificându-și viața în acest proces, ceea ce reprezintă o modalitate absurdă și nesăbuită de a face lucrurile. Această zicală din cultura tradițională nu numai că a încătușat gândirea oamenilor, dar, totodată, a adus o greutate inutilă și un inconvenient în viața lor și le-a împovărat familiile cu suferințe și poveri suplimentare. Numeroși oameni au plătit prețuri mari pentru a răsplăti bunătatea primită – ei văd răsplătirea bunătății ca pe o responsabilitate socială sau drept propria datorie și chiar s-ar putea să-și petreacă toată viața răsplătind bunătatea altora. Ei cred că acesta este un lucru perfect firesc și justificat de făcut, o datorie de la care nu se pot eschiva. Nu e nesăbuit și absurd acest punct de vedere și acest mod de a face lucrurile? Dezvăluie întru totul cât de ignoranți și neluminați sunt oamenii. În orice caz, această zicală despre conduita morală – o bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință – poate să fie în conformitate cu noțiunile oamenilor, dar nu este în acord cu adevărurile-principii. Este incompatibilă cu ale lui Dumnezeu cuvinte și este un punct de vedere și un mod incorect de a face lucrurile.

Având în vedere că răsplătirea bunătății nu are legătură cu adevărul și cerințele lui Dumnezeu de la oameni și că a fost subiectul criticilor noastre, cum anume privește Dumnezeu această zicală? Ce fel de opinii și acțiuni ar trebui să aibă oamenii normali drept răspuns la această zicală? Vă este clar acest lucru? Dacă, anterior, cineva a fost bun cu tine și asta ți-a fost de mare folos sau dacă ți-a făcut o mare favoare, ar trebui să răsplătești acea persoană? Cum ar trebui să abordezi o astfel de situație? Nu este o chestiune ce ține de opiniile oamenilor? Este o chestiune ce ține de opiniile oamenilor, precum și de căile lor de practică. Spuneți-Mi opiniile voastre despre această chestiune – dacă cineva este bun cu voi, ar trebui să-l răsplătiți? Dacă încă nu puteți pătrunde această chestiune, va fi problematic. Înainte, nu înțelegeați adevărul și ați practicat răsplătirea bunătății ca și cum ar fi fost adevărul. Acum, după ce ați ascultat analiza și criticile făcute de Mine, v-ați dat seama unde este problema, dar tot nu știți cum să practicați sau să gestionați această chestiune – tot nu puteți pătrunde această problemă? Înainte să fi înțeles adevărul, trăiai după conștiința ta și, indiferent cine îți făcea un bine sau te ajuta, chiar dacă erau oameni răi sau gangsteri, îi răsplăteai cu siguranță și te simțeai constrâns să încasezi un glonț pentru prietenii tăi și chiar să-ți pui viața în pericol pentru ei. Drept răsplată, bărbații ar trebui să devină sclavii binefăcătorilor lor, în timp ce femeile ar trebui să se lege prin căsătorie și să aibă copii pentru ei – aceasta e ideea pe care cultura tradițională o vâră în capul oamenilor, poruncindu-le să răsplătească prin recunoștință bunătatea primită. Prin urmare, oamenii cred: „Numai aceia care răsplătesc bunătatea au conștiință, iar dacă nu o răsplătesc, atunci sigur sunt lipsiți de conștiință și inumani.” Această idee este ferm înrădăcinată în inimile oamenilor. Spuneți-Mi, știu animalele să răsplătească bunătatea? (Da.) Dacă așa stau lucrurile, pot într-adevăr oamenii să fie considerați avansați doar pentru că știu să răsplătească bunătatea? Poate fi considerată un semn al umanității practica omului de a răsplăti bunătatea? (Nu.) Așadar, ce opinie ar trebui să aibă oamenii despre această chestiune? Cum ar trebui să fie înțeles un astfel de lucru? După ce e înțeles, ce abordare ar trebui să adoptăm față de el? Acestea sunt întrebările la care toți ar trebui să găsiți un răspuns în acest moment. Vă rog să vă împărtășiți opiniile privind această chestiune. (Dacă o persoană m-a ajutat într-adevăr să rezolv o chestiune sau o problemă, mai întâi i-aș mulțumi cu sinceritate, dar nu aș fi constrâns sau controlat de această situație. Dacă ar întâmpina dificultăți, aș face tot ce mi-ar sta în putere ca să o ajut. Aș ajuta-o unde aș putea, dar nu m-aș forța să-mi depășesc limitele.) Aceasta este opinia corectă și acest mod de a acționa este acceptabil. Mai vrea cineva să-și împărtășească opinia în legătură cu acest subiect? (În trecut, eram de părere că, dacă mă ajuta cineva, ar trebui să-l ajut în schimb atunci când întâmpină necazuri. Cu ajutorul părtășiei lui Dumnezeu și disecând opiniile: „Găsește plăcere în a-i ajuți pe ceilalți” și „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință”, am ajuns să-mi dau seama că trebuie să respecți principii atunci când îi ajuți pe ceilalți. Dacă un om a fost bun cu mine sau m-a ajutat, conștiința îmi dictează că ar trebui să-l ajut la rândul meu, însă trebuie să fac asta în funcție de circumstanțele mele și de ceea ce sunt capabil să ofer. De asemenea, ar trebui să-l ajut doar să-și rezolve dificultățile și să se ocupe de ce are nevoie în viață; nu ar trebui să-l ajut să facă rău sau să săvârșească fapte rele. Dacă văd că un frate sau o soră întâmpină dificultăți, îi voi ajuta nu pentru că și ei m-au ajutat cândva, ci pentru că este datoria mea, responsabilitatea mea.) Altă părere? (Îmi aduc aminte de cuvintele lui Dumnezeu, care a spus: „Dacă cineva ne face un bine, ar trebui să-l acceptăm ca fiind de la Dumnezeu.” Adică, ori de câte ori se comportă cineva frumos cu noi, ar trebui să acceptăm acest lucru ca fiind de la Dumnezeu și să fim în stare să îl gestionăm corect. Astfel, putem să înțelegem corect această opinie privind răsplătirea bunătății. Totodată, Dumnezeu spune că trebuie să iubim ceea ce iubește Dumnezeu și să urâm ceea ce urăște El. Când îi ajutăm pe alții, trebuie să discernem dacă acele persoane Îl iubesc sau Îl urăsc pe Dumnezeu. Acesta este principiul potrivit căruia trebuie să acționăm.) Acest lucru are legătură cu adevărul – este un principiu corect și are un fundament. Haideți să nu vorbim acum despre ceea ce are legătură cu adevărul, ci mai degrabă să discutăm despre modul în care oamenii ar trebui să abordeze această problemă din perspectiva umanității. În realitate, situațiile pe care le-ai putea întâlni nu sunt mereu atât de simple – nu apar întotdeauna în biserică și printre frați și surori. Deseori, apar în afara sferei bisericii. De exemplu, o rudă, un prieten, o cunoștinţă sau un coleg necredincios s-ar putea să fie bun cu tine sau să te ajute. Dacă ești în stare să abordezi această problemă și să tratezi persoana care te-a ajutat în mod corect, adică într-un mod care este în concordanță cu adevărurile-principii și pare potrivit și celorlalți, atunci atitudinea și ideile tale față de această chestiune vor fi relativ corecte. Conceptul cultural tradițional potrivit căruia: „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință” trebuie să fie discernut. Cea mai importantă parte este cuvântul „bunătate” – cum ar trebui să priviți această bunătate? La ce aspect și natură a bunătății se referă? Care este semnificația zicalei: „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință”? Oamenii trebuie să găsească răspunsurile la aceste întrebări și în niciun caz să nu fie constrânși de această idee de răsplătire a bunătății – pentru cine urmărește adevărul, acest lucru este absolut esențial. Ce este „bunătatea”, conform noțiunilor umane? La un nivel mai mic, bunătatea reprezintă o persoană care te ajută atunci când ai necazuri. De exemplu, cineva care îți dă un castron cu orez când ești lihnit de foame sau o sticlă de apă când mori de sete sau te ajută să te ridici când cazi și nu te poți ridica. Toate acestea sunt acte de bunătate. Un mare act de bunătate este ca cineva să te salveze atunci când te afli într-o situație disperată – aceasta este o bunătate care îți salvează viața. Atunci când ești în pericol de moarte și cineva te ajută să eviți moartea, în esență, acea persoană îți salvează viața. Acestea sunt câteva dintre lucrurile pe care oamenii le percep drept „bunătate”. Acest tip de bunătate depășește cu mult orice favoare măruntă, materială – este o bunătate măreață care nu poate fi măsurată în funcție de bani sau lucruri materiale. Cei care o primesc simt un fel de recunoștință imposibil de exprimat în doar câteva cuvinte de mulțumire. Este corect, totuși, ca oamenii să măsoare bunătatea în acest fel? (Nu este.) De ce spui că nu este corect? (Întrucât această măsurătoare se bazează pe standardele culturii tradiționale.) Acesta este un răspuns bazat pe teorie și doctrină și, deși poate părea corect, nu ajunge la esența chestiunii. Prin urmare, cum se poate explica acest lucru în termeni practici? Gândește-te cu atenție. Cu ceva timp în urmă, am auzit despre un material video pe internet în care un bărbat își scapă portofelul fără să-și dea seama. Portofelul este ridicat de un cățeluș care îl urmărește, iar când bărbatul vede asta, bate câinele pe motiv că i-a furat portofelul. Absurd, nu-i așa? Omul are mai puțină moralitate decât câinele! Acțiunile câinelui erau în deplină conformitate cu standardele morale umane. Un om ar fi strigat: „Ți-ai scăpat portofelul!” Dar întrucât câinele nu putea vorbi, pur și simplu, a apucat în tăcere portofelul și a alergat după bărbat. Așadar, dacă un câine poate îndeplini o parte din comportamentele bune încurajate de cultura tradițională, ce spune acest lucru despre oameni? Oamenii se nasc cu rațiune și conștiință, așa că sunt cu atât mai capabili să facă aceste lucruri. Atât timp cât o persoană are simțul conștiinței, poate îndeplini aceste tipuri de responsabilități și obligații. Nu este necesar să depuneți o muncă grea sau să plătiți un preț, necesită puțin efort și este, pur și simplu, o chestiune de a face ceva util, ceva de folos altora. Însă natura acestei acțiuni se califică, într-adevăr, drept „bunătate”? Se ridică la nivelul unui act de bunătate? (Nu o face.) Din moment ce nu o face, este nevoie ca oamenii să vorbească despre răsplătirea acesteia? Acest lucru nu ar fi necesar.

Haideți să ne îndreptăm acum atenția asupra chestiunii așa-zisei bunătăți a omului. De exemplu, să luăm cazul unei persoane bune care salvează un cerșetor prăbușit în zăpadă din cauza foamei. Îl ia pe cerșetor acasă la ea, îi dă de mâncare, îl îmbracă și îi permite să trăiască în familia ei și să lucreze pentru ei. Chiar dacă cerșetorul s-a oferit să lucreze de bunăvoie sau dacă a făcut acest lucru pentru a răsplăti o bunătate, a fost salvarea lui un act de bunătate? (Nu.) Până și animalele mici pot să se ajute și să se salveze reciproc. Ca oamenii să facă asemenea fapte, este nevoie doar de un mic efort și oricine are umanitate este în stare să facă astfel de lucruri și să fie la înălțimea lor. S-ar putea spune că asemenea fapte reprezintă o responsabilitate și o obligație societală pe care oricine cu umanitate se cuvine să le îndeplinească. Oare faptul că omul le caracterizează drept bunătate nu este o exagerare? Este o caracterizare potrivită? De exemplu, într-o perioadă de foamete, când e posibil ca mulți oameni să flămânzească, dacă o persoană bogată distribuie saci de orez familiilor sărace, pentru a le ajuta să traverseze această perioadă dificilă, nu este acesta doar un exemplu de tip fundamental de ajutor și sprijin moral care ar trebui să fie acordat în rândul oamenilor? Le-a oferit doar un pic de orez – nu este ca și când și-ar fi dat toată mâncarea altora și el ar fi rămas flămând. Oare gestul chiar e considerat bunătate? (Nu.) Responsabilitățile și obligațiile societale pe care omul este capabil să le îndeplinească, acele fapte pe care din instinct ar trebui să fie capabil să le facă și pe care se cuvine să le facă și simplele servicii care sunt utile și benefice pentru alții nu pot fi, în niciun fel, considerate bunătate, întrucât toate sunt cazuri în care omul dă, pur și simplu, o mână de ajutor. Este un fenomen foarte normal să oferi ajutor cuiva care se întâmplă să aibă nevoie de el, la momentul și în locul potrivit. Este, de asemenea, responsabilitatea fiecărui membru al rasei umane. E pur și simplu un fel de responsabilitate și obligație. Când i-a creat, Dumnezeu le-a dat oamenilor aceste instincte. La care instincte Mă refer aici? Mă refer la conștiința și rațiunea omului. Când vezi pe cineva căzând, reacția ta instinctivă este: „Ar trebui să-l ajut să se ridice.” Dacă l-ai vedea căzând, dar ai pretinde că nu ai văzut și nu te-ai duce să-l ajuți să se ridice, asta ți-ar împovăra conștiința și te-ai simți rău că ai procedat așa. Cineva care are cu adevărat umanitate se va gândi imediat să ajute persoana pe care a văzut-o căzând. Nu îi va păsa dacă acea persoană îi va fi recunoscătoare, întrucât consideră că asta se cuvine să facă și nu simte nevoia de a se gândi mai mult la această chestiune. De ce? Acestea sunt instinctele date oamenilor de către Dumnezeu și oricine are conștiință și rațiune s-ar gândi să facă asta și ar putea acționa astfel. Dumnezeu i-a oferit omului conștiință și o inimă umană – pentru că are o inimă umană, are și gânduri umane, cât și perspectivele și abordările pe care ar trebui să le aibă privind o anumită chestiune, așa că omul poate să facă aceste lucruri natural și ușor. Nu are nevoie de niciun ajutor și de nicio îndrumare ideologică din partea niciunei forțe exterioare și nici măcar nu are nevoie de educație sau îndrumare pozitivă – nu are nevoie de nimic din toate acestea. Este ca atunci când oamenii caută hrană când le este foame sau apă când le este sete – e un instinct și nu trebuie să fie predat de către părinți sau profesori; vine de la sine, deoarece omul are gândirea umanității normale. În același fel, oamenii sunt capabili să-și îndeplinească îndatoririle și responsabilitățile în casa lui Dumnezeu și asta este ceea ce se cuvine să facă oricine are conștiință și rațiune. Așadar, a-i ajuta pe oameni și a fi bun cu ei este un lucru aproape lipsit de efort pentru oameni, se încadrează în sfera instinctului uman și e unul pe care oamenii sunt complet capabili să-l realizeze. Nu este nevoie să-l ridicăm la nivel de bunătate. Cu toate acestea, mulți oameni echivalează acest lucru cu ajutorul acordat altora cu bunătate, vorbesc mereu despre acesta și-l răsplătesc în mod constant, crezând că, dacă nu o fac, nu au conștiință. Se privesc cu dispreț pe ei înșiși și se detestă, chiar îngrijorându-se că vor fi admonestați de opinia publică. Este necesar să-ți faci griji pentru aceste lucruri? (Nu.) Există mulți oameni care nu pot vedea acest lucru așa cum este de fapt și care sunt, în mod constant, constrânși de această problemă. Asta înseamnă să nu înțelegi adevărurile-principii. De exemplu, dacă ai pleca în deșert cu un prieten și el ar rămâne fără apă, cu siguranță i-ai da puțin din apa ta, nu l-ai lăsa să moară de sete. Chiar dacă ai ști că singura ta sticlă de apă se va termina de două ori mai repede dacă doi oameni beau din ea, tot ai împărți apa cu prietenul tău. Așadar, de ce ai face asta? Pentru că nu ai suporta să bei apă în timp ce prietenul tău ar suferi de sete lângă tine – pur și simplu nu ai putea suporta să vezi așa ceva. Ce te face să nu poți suporta să-ți vezi prietenul care suferă de sete? Simțul conștiinței tale este cel care dă naștere acestui sentiment. Chiar dacă nu ai vrea să îndeplinești acest tip de responsabilitate și obligație, conștiința ta face astfel încât să nu suporți să procedezi altfel, te determină să fii supărat. Nu este totul rezultatul instinctelor umane? Nu este totul hotărât de conștiința și rațiunea omului? Dacă prietenul ar zice: „Îți rămân recunoscător că mi-ai dat o parte din apa ta în acea situație!”, nu ar fi și asta greșit? Lucrul acesta nu are nimic de-a face cu bunătatea. Dacă tu te-ai afla în locul lui și acel prieten ar avea umanitate, conștiință și rațiune, și el și-ar împărți apa cu tine. Aceasta este doar o responsabilitate societală sau o relație de bază între oameni. Toate aceste relații, responsabilități sau obligații societale fundamentale apar datorită simțului conștiinței omului, a umanității lui și a instinctelor cu care Dumnezeu l-a înzestrat în momentul facerii omului. În împrejurări normale, aceste lucruri nu trebuie să fie predate de către părinți sau inoculate de societate și cu atât mai puțin impun admonestări repetate din partea celorlalți care îți spun să le faci. Educația ar fi necesară doar pentru cei lipsiți de conștiință și rațiune, pentru cei cărora le lipsesc facultățile cognitive normale – de exemplu, pentru persoanele cu probleme mintale sau imbecili – sau pentru cei care au calibru slab și sunt ignoranți și încăpățânați. Aceia cu umanitate normală nu au nevoie să fie învățați aceste lucruri – toți oamenii cu rațiune și conștiință le au. Așadar, este nepotrivit să supraestimezi un comportament sau o acțiune ca fiind o formă de bunătate atunci când a fost doar ceva instinctiv și în acord cu rațiunea și conștiința. De ce este nepotrivit? Prin promovarea unor astfel de comportamente pe acest tărâm, pui pe umerii fiecărei persoane o mare greutate și o povară și, desigur, acest lucru îi constrânge pe oameni. De exemplu, dacă în trecut cineva ți-a dat bani, te-a ajutat într-o situație dificilă, te-a ajutat să îți găsești un loc de muncă sau te-a salvat, vei gândi: „Nu pot să fiu nerecunoscător; trebuie să fiu conștiincios și să îi răsplătesc bunătatea. Dacă nu o fac, mai sunt om?” În realitate, chiar dacă răsplătești sau nu acea persoană, tot ești om și tot trăiești în cadrul umanității normale – o astfel de răsplată nu va schimba nimic. Umanitatea ta nu va fi supusă schimbării și firea ta coruptă nu va fi subjugată doar pentru că ai răsplătit bine acea persoană. La fel, firea ta coruptă nu se va înrăutăți doar pentru că ai răsplătit-o prost. Faptul că răsplătești și oferi bunătate sau procedezi în mod contrar nu are absolut nicio legătură cu firea ta coruptă. Desigur, chiar dacă există sau nu o legătură, pentru Mine, acest tip de „bunătate” pur și simplu nu există și sper că același lucru este valabil și pentru voi. Așadar, cum ar trebui să o privești? Privește-o pur și simplu ca pe o obligație și o responsabilitate și drept ceva ce ar trebui să facă o persoană cu instincte umane. Ar trebui să o tratezi ca pe responsabilitatea și obligația ta de ființă umană și să o faci cât mai bine posibil. Asta este tot. Unii oameni ar putea spune: „Știu că aceasta este responsabilitatea mea, dar nu vreau să o îndeplinesc.” E în regulă și așa. Poți să alegi singur, în funcție de situația și circumstanțele tale. De asemenea, poți să decizi mai flexibil, în funcție de starea ta de spirit din momentul respectiv. Dacă îți faci griji că, după ce îți îndeplinești responsabilitatea, beneficiarul va încerca permanent să te răsplătească, să întrebe de tine și să îți mulțumească atât de des încât să devină un inconvenient și o perturbare, și, drept urmare, nu vrei să îndeplinești această responsabilitate, și asta este în regulă – depinde de tine. Unii se vor întreba: „Oare oamenii care nu vor să îndeplinească acest tip de responsabilitate societală au umanitate slabă?” Este acesta modul corect de a judeca umanitatea unei persoane? (Nu.) De ce este incorect? În această societate rea, omul trebuie să fie cumpătat în comportamentul lui și să aibă un simț al bunei-cuviințe în tot ce face. Desigur, și mai necesar este să recunoască mediul și contextul în acel moment. După cum spun necredincioșii, în această lume haotică, oamenii trebuie să fie deștepți, inteligenți și înțelepți în orice ar face – nu trebuie să fie ignoranți și cu siguranță nu trebuie să săvârșească fapte nesăbuite. De exemplu, în locurile publice din unele țări, oamenii pun la cale anumite escrocherii în care înscenează un accident fals, pentru ca apoi să ceară în mod fraudulos despăgubiri. Dacă nu îți dai seama de înșelătoria lor și acționezi orbește conform conștiinței tale, poți să fii păcălit și să ai probleme. De exemplu, dacă vezi o femeie bătrână care a căzut pe stradă, s-ar putea să te gândești: „Trebuie să-mi îndeplinesc responsabilitățile față de societate, nu am nevoie ca ea să mă răsplătească. Deoarece am umanitate și simțul conștiinței mele, se cuvine să-i dau o mână de ajutor, așa că o voi ajuta să se ridice.” Totuși, când te duci să o ridici, ea te stoarce de bani, iar tu ajungi să o duci la spital și să-i plătești facturile medicale, compensații pentru daune emoționale și cheltuieli de pensionare. Dacă nu plătești, vei fi chemat la secția de poliție. Se pare că ai dat de bucluc, nu-i așa? Cum de s-a ajuns la situația asta? (În urma bunei intenții și a lipsei de înțelepciune.) Ai fost orb, lipsit de discernământ, nu ai reușit să recunoști tendințele actuale și nu ți-ai dat seama de situația înscenată. Într-o astfel de societate rea, omul trebuie să plătească un preț doar pentru că a ajutat întâmplător pe cineva în vârstă care a căzut. Dacă ea ar fi căzut cu adevărat și ar fi avut nevoie de ajutorul tău, nu ar trebui să fii condamnat pentru că ți-ai îndeplinit responsabilitățile societale, ci ar trebui să fii lăudat, întrucât comportamentul tău a fost în concordanță cu umanitatea și simțul conștiinței omului. Totuși, această doamnă în vârstă a avut un motiv ascuns: nu avea, de fapt, nevoie de ajutorul tău, doar te păcălea, iar tu nu ai reușit să îți dai seama de uneltirea ei vicleană. Îndeplinindu-ți responsabilitatea față de ea, ca seamăn al ei, ai căzut în plasa complotului său, iar acum ea nu va renunța, storcând și mai mulți bani de la tine. A-ți duce la bun sfârșit responsabilitățile societale ar trebui să aibă legătură cu a-i ajuta pe oameni la nevoie și a-ți îndeplini responsabilitățile. Nu ar trebui să ajungi păcălit sau prins într-o capcană. Mulți au căzut pradă acestor escrocherii și au ajuns să vadă limpede cât de răi sunt oamenii acum și cât de pricepuți sunt în a-i înșela pe alții. Vor înșela pe oricine, chiar dacă sunt străini sau prieteni și rude. Ce situație îngrozitoare! Cine a dat naștere acestei corupții? Marele balaur roșu. Marele balaur roșu a corupt omenirea profund și brutal! Marele balaur roșu va face tot felul de lucruri imorale pentru a-și promova interesele, iar exemplul său rău a dus oamenii pe căi greșite. Prin urmare, acum, escrocii și hoții sunt numeroși. Pe baza acestor fapte, se poate vedea că mulți oameni nu sunt mai buni decât câinii. Poate că unii nu vor fi dispuși să asculte un astfel de discurs, se vor simți stingheriți și se vor gândi: „Oare chiar nu suntem mai buni decât câinii? Ne desconsideri și ne privești cu dispreț, comparându-ne mereu cu niște câini. Nu ai nicio considerație pentru noi ca oameni!” Mi-ar plăcea să vă văd ca oameni, dar de ce fel de comportament au dat dovadă oamenii? În realitate, unii chiar nu sunt mai buni decât câinii. Momentan, e tot ce am de spus despre această chestiune.

Tocmai am avut părtășie despre faptul că oamenii care îi ajută puțin pe alții nu poate fi considerat bunătate și că e doar o responsabilitate societală. Desigur, oamenii pot alege ce responsabilități societale pot îndeplini cât mai bine posibil. Pot îndeplini responsabilitățile pentru care sunt potriviți și pot alege să nu le îndeplinească pe cele care li se par nepotrivite. Acestea sunt libertatea și alegerea pe care le are omul. În funcție de circumstanțele, capacitățile și, bineînțeles, contextul și împrejurările de moment, poți alege ce responsabilități societale se cuvine să îndeplinești. Acesta este dreptul tău. În ce context a apărut acest drept? Lumea este un loc prea întunecat, omenirea este prea rea, iar dreptatea lipsește în societate. În aceste circumstanțe, trebuie mai întâi să te protejezi, să te abții de la a acționa în mod nesăbuit și ignorant și să dai dovadă de înțelepciune. Desigur, prin a te proteja nu Mă refer la a-ți proteja portofelul și proprietatea de furt, ci, mai degrabă, la a te proteja pe tine de rău – acest lucru este extraordinar de important. Ar trebui să-ți îndeplinești responsabilitățile și obligațiile cât mai bine posibil, luând, în același timp, măsuri pentru siguranța ta. Nu acorda atenție câștigării respectului celorlalți și nu te lăsa influențat ori constrâns de opinia publică. Nu trebuie decât să-ți îndeplinești responsabilitățile și obligațiile. Ar trebui să decizi cum să-ți faci datoria în funcție de propria situație; nu-ți asuma mai mult decât poți duce, având în vedere circumstanțele și capacitățile tale. Nu ar trebui să încerci să-i impresionezi pe oameni pretinzând că ai abilități pe care nu le ai și nu ar trebui să te temi de lipsa de respect a celorlalți, de judecata sau condamnarea venită din partea altora. Este greșit să faci lucruri de dragul de a-ți satisface vanitatea. Fă pur și simplu atât cât poți, asumă-ți atât cât îți dictează simțul responsabilității și îndeplinește atâtea obligații câte ești în stare să îndeplinești. Acesta e dreptul tău. Nu este nevoie să te forțezi să faci lucruri pe care Dumnezeu nu ți le-a cerut. Nu are sens să-ți urmezi conștiința și să faci lucruri care nu au nicio legătură cu adevărul. Oricât de multe ai face, Dumnezeu nu te va pomeni pentru asta și nu va însemna că ai fost mărturie adevărată, cu atât mai puțin că te-ai înzestrat cu fapte bune. Ar trebui să ai propriile alegeri și principii pentru lucrurile care nu țin de cerințele lui Dumnezeu, dar pe care oamenii îți cer să le faci. Nu te lăsa constrâns de oameni. Este suficient dacă nu faci nimic care să încalce conștiința și rațiunea ta și adevărul. Dacă ajuți pe cineva rezolvându-i o problemă de moment, atunci acea persoană va ajunge să depindă de tine și va crede că ar trebui și că trebuie să-i rezolvi problemele. Va deveni întru totul dependentă de tine și se va întoarce împotriva ta dacă nu reușești să îi rezolvi problemele fie și o singură dată. Acest lucru ți-a adus probleme și nu este tipul de final pe care vrei să-l vezi. Dacă prezici acest tip de final, poți alege să nu o ajuți. Cu alte cuvinte, în cazul acesta nu ar fi greșit să te abții să îndeplinești acea responsabilitate sau obligație. Acesta este tipul de opinie și atitudine pe care ar trebui să îl ai față de societate, omenire și, mai precis, față de comunitatea în care trăiești. Adică, oferă cât de multă dragoste ai de oferit și fă atât cât poți. Nu te împotrivi convingerilor tale în efortul de a te grozăvi, nu încerca să faci lucruri pe care ești incapabil să le faci. De asemenea, nu este nevoie să te forțezi să plătești un preț pe care o persoană de rând nu e capabilă să-l plătească. Pe scurt, nu cere prea mult de la tine. Fă doar ceea ce ești capabil să faci. Cum sună acest principiu? (Sună bine.) De exemplu, prietenul tău te roagă să-i împrumuți mașina, iar tu stai pe gânduri: „Mi-a împrumutat lucruri în trecut, așa că, de drept, ar trebui să-i dau mașina, dar el nu are grijă de lucruri și nu le folosește cu moderație. S-ar putea chiar să mi-o strice. Ar fi mai bine să nu i-o împrumut.” Așadar, hotărăști să nu-i împrumuți mașina. Este corect să faci asta? Nu este o mare problemă dacă îi împrumuți sau nu mașina – atâta vreme cât înțelegi chestiunea precis și pătrunzător, ar trebui să acționezi așa cum crezi că e cel mai potrivit și vei avea dreptate. Totuși, dacă te gândești: „Bine, îi voi permite să o împrumute. Înainte, nu m-a refuzat niciodată când i-am cerut lucruri cu împrumut. Nu este foarte econom sau atent cu lucrurile, dar nu-i nimic. Dacă îmi va strica mașina, voi cheltui o mică sumă ca să o repar”, iar apoi ești de acord să-i împrumuți mașina și să nu-l respingi, este corect să procedezi așa? Nu este nimic în neregulă nici cu asta. De exemplu, dacă o persoană care te-a ajutat înainte vine la tine când familia ei întâmpină unele dificultăți, ar trebui sau nu să o ajuți? Asta depinde de situația ta, iar hotărârea de a o ajuta sau nu nu va fi o chestiune de principiu. Tot ce trebuie să faci este să fii sincer, să-ți asculți instinctele și să îți îndeplinești responsabilitățile cât mai bine posibil. Făcând acest lucru, vei acționa în sfera umanității și a simțului conștiinței tale. Nu este important dacă-ți îndeplinești sau nu pe deplin această responsabilitate sau dacă o faci bine. Ai dreptul de a fi de acord sau de a refuza – nu se poate spune că nu ai conștiință dacă refuzi și nu se poate spune că prietenul tău a făcut un act de bunăvoință pentru că te-a ajutat. Aceste acte nu se ridică la nivelul acesta. Înțelegi? (Da.) Aceasta a fost o discuție despre bunătate, despre modul în care ar trebui să vedeți bunătatea, cum să abordați problema ajutorului oferit celorlalți și despre cum ar trebui să vă îndepliniți responsabilitățile societale. În aceste chestiuni, oamenii trebuie să caute adevărurile-principii – nu poți să rezolvi aceste probleme doar bazându-te pe conștiința și rațiunea ta. Unele circumstanțe speciale pot fi destul de complicate și, dacă nu le gestionați conform adevărurilor-principii, puteți să vă atrageți necazuri și consecințe negative. Așadar, în aceste chestiuni, aleșii lui Dumnezeu trebuie să-I înțeleagă voia și să acționeze cu umanitate, rațiune, înțelepciune și adevărurile-principii. Aceasta ar fi cea mai potrivită abordare.

În ceea ce privește zicala: „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință”, o altă situație ce ar putea să apară este cea în care ajutorul pe care îl primești nu e ceva neînsemnat, cum ar fi o sticlă de apă, o mână de legume sau un sac de orez, ci o formă de sprijin care te afectează pe tine și mijloacele de trai ale familiei tale și care chiar se răsfrânge asupra destinului și perspectivelor tale. De exemplu, cineva poate să-ți dea meditații sau un ajutor financiar care îți permite să te înscrii la o universitate bună, să îți găsești un loc de muncă bun, să te căsătorești „bine” și să ți se întâmple nenumărate lucruri bune în viață. Nu e doar o favoare măruntă sau un mic ajutor neînsemnat – mulți oameni consideră astfel de lucruri drept acte de mare bunătate. Cum ar trebui să abordați acest tip de situație? Ajutorul oferit sub astfel de forme are legătură cu responsabilitatea societală și cu obligațiile pe care le îndeplinește omul și despre care tocmai am discutat, dar pentru că are implicații în ceea ce privește supraviețuirea omului, soarta și perspectivele lui, este mult mai valoros decât o simplă sticlă de apă sau un sac de orez – are un efect mult mai mare asupra vieții oamenilor, a mijloacelor de trai ale acestora și a timpului pe care îl petrec pe acest pământ. Prin urmarea, valoarea lui e mult mai mare. Acum, ar trebui aceste forme de ajutor să fie ridicate la nivelul de bunătate? La fel, nu recomand să le considerați ca fiind bunătate. Luând în considerare faptul că nu trebuie văzute ca bunătate, care este, atunci o modalitate potrivită și adecvată de a face față unei asemenea situații? Nu este aceasta o problemă cu care se confruntă oamenii? De exemplu, poate că o persoană te-a abătut de la o viață plină de infracțiuni, te-a îndreptat și ți-a găsit o slujbă într-un domeniu legitim de activitate, permițându-ți să duci o viață bună, să te căsătorești și să te așezi la casa ta și să-ți schimbi soarta în bine. Sau, poate, când erai într-o situație dificilă și te simțeai deprimat, o persoană bună ți-a oferit un oarecare ajutor și îndrumare, fapt care ți-a schimbat perspectivele într-un mod pozitiv, îngăduindu-ți să te ridici deasupra celorlalți și să duci o viață bună. Cum ar trebui să abordezi astfel de situații? Ar trebui, oare, să-ți aduci aminte de bunătatea acelei persoane și să o răsplătești? Ar trebui să găsești metode ca să o recompensezi și să o despăgubești? În situația asta, ar trebui să le permiți principiilor să te îndrume în luarea deciziilor, nu-i așa? Ar trebui să stabilești ce fel de persoană este omul care te-a ajutat. Dacă este o persoană bună, pozitivă, atunci, pe lângă faptul că îi spui „mulțumesc”, poți să continui să interacționezi normal cu ea, să vă împrieteniți și, apoi, când va avea nevoie de ajutor, îți vei putea îndeplini responsabilitatea și obligația cât mai bine posibil. Totuși, această îndeplinire a responsabilității și a obligației nu ar trebui să ia forma unei dăruiri necondiționate, ci, mai degrabă, ar trebui să fie limitată de ceea ce poți să faci, luând în considerare circumstanțele tale. Acesta este modul potrivit de a trata asemenea oameni în astfel de situații. Nu există nicio diferență de nivel între voi doi – deși te-a ajutat și a fost bună cu tine, acea persoană nu poate, totuși, să fie numită salvatoarea ta, pentru că numai Dumnezeu poate salva omenirea. Nu a făcut decât să acționeze prin suveranitatea și rânduielile lui Dumnezeu, ca să-ți dea o mână de ajutor – asta cu siguranță nu înseamnă că îți e superioară și cu atât mai puțin înseamnă că îi aparții și poate să te manipuleze și să te controleze. Nu are niciun drept să fie stăpână pe soarta ta și nu ar trebui să-ți critice sau să-ți comenteze viața; sunteți în continuare egali. Având în vedere că sunteți egali, puteți să interacționați ca prieteni și, când va fi cazul, o vei putea ajuta cât mai bine posibil. Acest lucru reprezintă tot îndeplinirea responsabilității și obligației tale societale din sfera umanității și faptul că faci ceea ce se cuvine să faci pe baza și în cadrul umanității – îți îndeplinești responsabilitățile și obligațiile într-un mod direcționat. De ce ar trebui să faci asta? Te-a ajutat în trecut și ți-a permis să ai beneficii și să obții câștiguri substanțiale, așadar, simțul conștiinței care vine din umanitatea ta îți dictează că ar trebui să-l tratezi pe acel om ca pe un prieten. Unii vor întreba: „Pot să-l tratez ca pe un confident?” Asta depinde de felul în care vă înțelegeți și dacă umanitatea și preferințele voastre, cât și ceea ce căutați și modul în care priviți lumea, sunt similare. Răspunsul va depinde de tine. Așadar, în acest tip unic de relație, ar trebui să-ți răsplătești binefăcătorul cu viața ta? Având în vedere că te-a ajutat foarte mult și te-a influențat enorm, ar trebui să-l răsplătești cu viața ta? Nu este necesar. Ești veșnicul stăpân al propriei vieți – Dumnezeu ți-a dăruit viața ta, îți aparține ție și nimeni altcineva nu trebuie să ți-o gestioneze. Nu e nevoie ca, din cauza acestui context și a acestei situații, să permiți altcuiva, cu nepăsare, să-ți gestioneze viața. Acesta este un mod extrem de nesăbuit de a proceda și, desigur, este și irațional. Indiferent cât de apropiați sunteți ca prieteni sau cât de puternică e legătura dintre voi, poți doar să-ți îndeplinești responsabilitatea ca persoană, puteți să interacționați normal și vă ajutați reciproc, în limitele umanității și ale rațiunii. O relație la acest nivel este mai rațională și egală. Practic, motivul fundamental pentru care v-ați împrietenit este că persoana respectivă te-a ajutat cândva și, astfel, ai simțit că merită să o ai ca prieten și că a îndeplinit standardul pe care-l ceri de la prietenii tăi. Doar din acest motiv ai fost dispus să deveniți prieteni. Gândește-te și la situația asta: în trecut, cineva te-a ajutat, a fost bun cu tine în anumite moduri și a avut un impact asupra vieții tale sau a unui eveniment major, dar umanitatea sa și calea pe care merge nu sunt în concordanță cu propria ta cale și ceea ce cauți tu. Nu aveți idei similare, nu îți place această persoană și, poate, la un anumit nivel, ai putea spune că preocupările tale și ceea ce cauți sunt cu totul diferite. Căile tale în viață, perspectivele tale asupra lumii și cele asupra vieții sunt toate diferite – sunteți două tipuri complet diferite de oameni. Așadar, cum ar trebui să abordezi și să reacționezi la ajutorul pe care ți l-a oferit anterior? Este aceasta o situație realistă care poate să apară? (Da.) Deci, ce ar trebui să faci? Și asta e o situație ușor de rezolvat. Luând în considerare că voi doi mergeți pe căi diferite, după ce îi oferi răsplata materială pe care ți-o permiți, în funcție de posibilitățile tale, vei constata că pur și simplu convingerile voastre sunt prea diferite, că nu puteți să mergeți pe aceeași cale, că nici măcar nu puteți să fiți prieteni și să mai interacționați. Cum ar trebui să procedezi, având în vedere că nu mai puteți interacționa? Păstrează distanța față de acea persoană. S-ar putea să fi fost bună cu tine în trecut, dar își croiește drumul prin societate cu ajutorul escrocheriilor și al înșelăciunii, săvârșind tot felul de fapte abjecte, iar ție nu îți place această persoană, așa că este întru totul rezonabil să păstrezi distanța față de ea. Unii ar putea spune: „Nu este lipsit de conștiință să acționezi astfel?” Acest lucru nu este lipsit de conștiință – dacă într-adevăr ar întâmpina vreo dificultate în viața ei, tot ai putea să o ajuți, dar nu poți să te lași constrâns de ea sau să i te alături în săvârșirea unor fapte rele și scandaloase. Totodată, nu este nevoie să-i fii sclav doar pentru că în trecut te-a ajutat sau ți-a făcut o mare favoare – nu este obligația ta și acea persoană nu merită să o tratezi astfel. Ai dreptul să alegi să interacționezi, să-ți petreci timpul și chiar să te împrietenești cu persoane care îți plac și cu care te înțelegi, cu oameni care sunt corecți. Poți să-ți îndeplinești responsabilitatea și obligația față de această persoană, este dreptul tău. Bineînțeles, poți și să refuzi să te împrietenești și să ai de-a face cu persoane care nu-ți plac și, față de acestea, nu trebuie să-ți îndeplinești nicio obligație sau responsabilitate – și acesta e dreptul tău. Chiar dacă ai hotărî să abandonezi această persoană, să refuzi să interacționezi cu ea sau să-ți îndeplinești orice responsabilitate sau obligație față de ea, nu ar fi greșit. Trebuie să stabilești anumite limite privind modul în care te comporți și să tratezi diferiți oameni în diferite feluri. Nu ar trebui să te asociezi cu oameni răi sau să le urmezi exemplul rău: aceasta e alegerea înțeleaptă. Nu te lăsa influențat de diverși factori, cum ar fi recunoștința, emoțiile și opinia publică – asta înseamnă să iei o poziție, să ai principii și este ceea ce se cuvine să faci. Puteți să acceptați aceste metode și cerințe? (Da.) Deși opiniile, căile de practică și principiile despre care am discutat sunt criticate de noțiunile și cultura tradițională, aceste opinii și principii vor proteja ferm drepturile și demnitatea fiecărei persoane care are umanitate și simțul conștiinței. Le vor permite oamenilor să nu fie constrânși și înlănțuiți de așa-numitele standarde de conduită morală ale culturii tradiționale și să se elibereze de înșelăciunea și amăgirea acestor lucruri fals evlavioase și ipocrite. Aceste opinii și principii le vor permite, de asemenea, să înțeleagă adevărul cu ajutorul cuvintelor lui Dumnezeu, să trăiască după cuvintele Sale și adevăr, să nu fie influențați de aceste păreri publice privind moralitatea și să se elibereze de constrângerile și lanțurile așa-ziselor căi lumești, astfel încât să poată trata oamenii și toate lucrurile potrivit cuvintelor lui Dumnezeu și folosind opinii corecte și să se lepede cu desăvârșire de lanțurile și îndrumarea greșită a lucrurilor lumești, a tradiției și a moralității sociale. Prin urmare, ei vor putea să trăiască în lumină, să trăiască umanitatea normală, să existe cu demnitate și să fie lăudați de Dumnezeu.

Cum pot, efectiv, să-i schimbe pe oameni zicalele despre moralitatea socială, precum: „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință” și „Găsește plăcere în a-i ajuta pe ceilalți”? Pot să schimbe statutul omului și firea lui satanică dornică de profit? Pot să-i schimbe ambiția și dorința? Pot să înlăture conflictele și măcelurile dintre oameni? Le pot permite oamenilor să pășească pe calea cea dreaptă în viață și să ducă vieți fericite? (Nu.) Atunci, ce efect au cu adevărat aceste criterii ale moralității sociale? Încurajează, cel mult, doar câțiva oameni buni să facă fapte bune și să contribuie la siguranța și securitatea societății? (Da.) Asta este tot ce fac și nu rezolvă nici măcar o singură problemă. Chiar dacă, fiind condiționați de aceste așa-zise criterii de conduită morală, oamenii ar fi în cele din urmă capabili să le respecte și să trăiască după ele, asta nu înseamnă că ar putea să se elibereze de firile lor corupte și să trăiască o asemănare umană. Să spunem, de pildă, că o persoană ți-a făcut o favoare, așa că tu faci tot posibilul ca să o răsplătești – când îți dă un sac de orez, o răsplătești cu o pungă mare de tăiței, iar când îți dă două kilograme de carne de porc, o răsplătești cu două kilograme de carne de vită. Care va fi rezultatul faptului că, permanent, vă răsplătiți reciproc? În privat, amândoi veți calcula cine s-a ales cu mai multe și cine cu mai puține, iar acest lucru va duce la neînțelegeri, lupte și urzeli între voi. Ce vreau să spun cu asta? Vreau să spun că această cerință a conduitei morale: „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință”, nu doar constrânge și îndrumă greșit modul de gândire al oamenilor, dar, totodată, le îngreunează viața cu multe inconveniențe, poveri și chiar tulburări. Și dacă te transformă în dușmanul cuiva, atunci te așteaptă și mai multe necazuri și suferințe de nedescris! Implicarea în aceste relații clădite pe a oferi și a primi nu este calea pe care oamenii ar trebui să o urmeze. Ei trăiesc întotdeauna potrivit unor astfel de emoții și metode lumești care, în cele din urmă, vor cauza doar o mulțime de probleme nedorite. Este pur și simplu autotortură și suferință fără rost. Acesta e modul prin care cultura tradițională și aserțiunile despre conduita morală prind rădăcini în mintea oamenilor și îi conduc pe căi greșite. Din cauza lipsei lor totale de discernământ, oamenii cred în mod eronat că aceste aspecte ale culturii tradiționale sunt corecte și le consideră drept criterii și limite, respectând cu strictețe aceste zicale și trăind sub supravegherea opiniei publice. Treptat și pe neștiute, devin condiționați, influențați și controlați de aceste lucruri și ajung să se simtă neputincioși și torturați sufletește și, totuși, nu au puterea de a se elibera. Când Dumnezeu vorbește ca să dea în vileag și să judece aceste aspecte ale culturii tradiționale care se află în sufletul oamenilor, chiar îi supără pe mulți dintre aceștia. Atunci când mințile, gândurile și noțiunile oamenilor sunt complet curățite de aceste lucruri, brusc, ei se simt foarte pustiiți, ca și cum nu ar avea de ce să se țină, și vor întreba: „Ce ar trebui să fac în viitor? Cum ar trebui să trăiesc? Fără aceste lucruri, nu am nici cale, nici direcție în viață. De ce acum, că mintea mi-a fost curățită de aceste lucruri, mă simt atât de pustiit și fără scop? Dacă oamenii nu trăiesc după aceste zicale, mai pot fi considerați oameni? Vor mai avea umanitate?” Acesta este un mod incorect de a gândi. În realitate, odată ce ești curățit de aceste aspecte ale culturii tradiționale, inima ta este purificată, nu mai ești constrâns și înlănțuit de aceste lucruri, dobândești libertatea și eliberarea și nu mai ai aceste necazuri – cum ți-ai putea dori să nu fii curățit de așa ceva? Atunci când vei abandona aceste aspecte ale culturii tradiționale care nu aparțin adevărului, cel puțin vei fi supus la mai puține suferințe și necazuri și vei putea să scapi de multe dintre constrângerile și grijile fără sens. Dacă poți să accepți adevărul și să trăiești după cuvintele lui Dumnezeu, vei păși pe calea cea dreaptă în viață și vei putea trăi în lumină. Ar putea părea perfect justificabil să susții standardele de conduită morală ale culturii tradiționale, dar trăiești o asemănare umană? Ai pus piciorul pe calea cea dreaptă în viață? Aceste aspecte ale culturii tradiționale pur și simplu nu pot schimba nimic. Nu pot să transforme gândirea coruptă a oamenilor și nici firile lor corupte și cu atât mai puțin pot schimba esența lor coruptă. Nu au niciun efect pozitiv și, în schimb, prin învățăturile, condiționarea și influența lor, fac umanitatea omului să devină deformată și pervertită. Oamenii recunosc în mod clar că persoana care le-a arătat bunătate nu este una bună, dar tot se împotrivesc propriilor convingeri și o răsplătesc doar pentru că, în trecut, le-a făcut o favoare. Ce îi determină pe oameni să-i răsplătească pe alții, în ciuda propriilor convingeri? Ei fac asta întrucât ideea din cultura tradițională de a răsplăti cu recunoștință bunătatea primită a prins rădăcini în inimile lor. Se tem că, dacă nu se împotrivesc propriilor convingeri și nu-i răsplătesc pe cei care i-au ajutat, opinia publică îi va dojeni aspru, iar ei vor fi văzuți ca ingrați care nu au reușit să răsplătească bunătatea primită, ca personaje ticăloase și meschine și ca oameni lipsiți de conștiință sau umanitate. Tocmai pentru că se tem de toate acestea și își fac griji că nimeni nu îi va ajuta în viitor, nu au de ales decât să-și ducă viața condiționați și înlănțuiți de această idee din cultura tradițională de a răsplăti cu recunoștință bunătatea primită. Prin urmare, toți oamenii duc vieți pervertite, pline de durere sufletească, în care acționează împotriva propriilor convingeri și în care nu pot vorbi deschis despre greutățile lor. Merită asta toate necazurile? Oare această idee de a răsplăti cu recunoștință bunătatea nu i-a făcut pe oameni să sufere?

În ceea ce privește zicala: „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință”, tocmai am avut părtășie despre ce este, exact, „bunătatea”, cum privește Dumnezeu definiția dată de om bunătății, cum ar trebui să trateze omul această bunătate, cum să-i tratezi pe cei care au fost buni cu tine sau care ți-au salvat viața, care sunt într-adevăr perspectiva și calea corectă și ce poziție ar trebui să ocupe acestea în viața ta, cum ar trebui oamenii să-și îndeplinească obligațiile și cum ar trebui să se descurce omul în anumite împrejurări speciale și din ce perspectivă ar trebui să le privească. Acestea sunt chestiuni relativ complicate care nu pot fi lămurite prin doar câteva comentarii scurte, dar v-am împărtășit aspectele importante, esența problemelor pe această temă și așa mai departe. Dacă veți mai întâmpina acest tip de problemă, nu credeți acum că sunteți mai mult sau mai puțin lămuriți în privința punctului de vedere pe care ar trebui să-l adoptați și a căii de practică pe care ar trebui să o urmați? Unii spun: „Teoretic, m-am lămurit, dar oamenii sunt făcuți din carne și oase. Trăind în lumea asta, cu siguranță suntem influențați de aceste criterii morale și conduși de opinia publică. Mulți oameni trăiesc în felul acesta, prețuind actele de bunătate și răsplătind cu recunoștință orice bunătate primită. Dacă nu trăiesc astfel, cu siguranță ceilalți mă vor critica aspru și mă vor disprețui. Mă tem că oamenii mă vor acuza că sunt inuman, că trăiesc precum un paria, și nu pot să suport asta.” Care este problema aici? De ce sunt oamenii constrânși de acest lucru? Este o problemă ușor de rezolvat? Este, iar Eu îți voi spune cum. Dacă simți că ai trăi ca un paria social atunci când nu ai trăit conform opiniei culturii tradiționale potrivit căreia bunătatea primită ar trebui răsplătită cu recunoștință; dacă simți că nu mai semeni cu o persoană chineză tradițională, că, îndepărtându-te de cultura tradițională, nu trăiești ca un om și nu ai caracteristicile care te fac om; dacă te îngrijorezi că nu te vei încadra în societatea chineză, că vei fi disprețuit de semenii chinezi și văzut de aceștia ca un măr putred, atunci alege să urmezi tendințele societale – nimeni nu te forțează și nimeni nu te va condamna. Totuși, dacă tu consideri că a trăi după cum dictează cultura tradițională și că aprecierea permanentă a actelor de bunătate nu ți-a adus prea multe beneficii de-a lungul anilor și că a fost un mod obositor de a trăi și dacă ești hotărât să renunți la stilul acesta de viață și să încerci să vezi oamenii și lucrurile și să te comporți și să acționezi întru totul conform cuvintelor Mele, atunci, desigur, ar fi și mai bine. Deși acum înțelegeți în principiu aceste lucruri și pricepeți bine situația, modul exact în care veți privi oamenii și lucrurile și felul în care veți trăi și vă veți comporta pe viitor vă privesc. Măsura în care poți să accepți spusele Mele, în care poți să pui totul în practică și cât de departe vei merge reprezintă alegerea ta și totul depinde de tine. Nu te forțez. Eu doar îți arăt calea. Totuși, un lucru e sigur: îți voi spune adevărul, și anume: dacă trăiești conform culturii tradiționale, vei duce o viață din ce în ce mai inumană și nedemnă și vei descoperi că simțul conștiinței tale își va pierde tot mai mult însușirile. Treptat, vei trăi o viață nefericită, în care nu vei semăna nici cu un om, nici cu o fantomă. Totuși, dacă vei practica potrivit cuvintelor Mele și principiilor despre care am vorbit, îți garantez că vei trăi tot mai mult o asemănare umană, că vei avea din ce în ce mai multă conștiință, rațiune și demnitate – asta e o certitudine. Ulterior, când vei întâlni astfel de situații, vei putea să trăiești liber și eliberat și te vei simți liniștit și vesel. Umbrele și poverile din inima ta se vor micșora, iar tu te vei simți încrezător și vei ține capul sus. Nu vei mai fi năpăstuit, amăgit sau influențat de căile lumii laice și vei trăi cu demnitate. Te vei simți în fiecare zi cu picioarele pe pământ și vei trata și aborda toate chestiunile cu multă precizie, evitând numeroase ocolișuri și multă suferință pe care nu ar mai trebui să o înduri. Nu vei face nimic din ce nu se cuvine să faci și nici nu vei plăti niciun preț care nu ar trebui plătit. Nu vei mai trăi pentru alți oameni. Nu vei mai fi influențat de perspectivele și opiniile oamenilor. Nu vei mai fi constrâns de părerile și condamnările societății. Nu este aceasta o viață demnă? Nu este o viață liberă și eliberată? Acesta va fi momentul în care vei simți că a trăi după cuvintele lui Dumnezeu este singura cale dreaptă în viață și că doar trăind în modul acesta poate cineva să aibă asemănarea unui om și fericire. Trăind în ceața culturii tradiționale, nu poți să vezi clar calea și crezi în mod grești că te afli pe drumul spre vreo utopie idealistă din lumea omului. Totuși, în cele din urmă, ajungi să fii condus pe căi greșite și să fii păcălit și chinuit de Satana. Astăzi, după ce ai auzit glasul lui Dumnezeu, ai descoperit adevărul și ai văzut lumina pătrunzând în lumea omului, ai împrăștiat ceața și ai văzut limpede calea și direcția pe care trebuie să le iei în viață. Te avânți înainte și revii înaintea lui Dumnezeu. Nu sunt acestea harul și binecuvântarea lui Dumnezeu? Așadar, ați împrăștiat ceața aceea acum și ați văzut cerul senin? Poate că ați zărit deja un licăr și vă îndreptați spre lumină – aceasta e cea mai mare binecuvântare. Dacă puteți să auziți glasul lui Dumnezeu, să acceptați și să înțelegeți adevărul, să împrăștiați ceața, să abandonați toate aceste lucruri incorecte din cultura tradițională și să îndepărtați toate obstacolele, puteți păși pe calea spre mântuire. Asta este tot ce am de împărtășit privind zicala despre conduita morală: „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință.” Pe viitor, puteți să aveți împreună mai multă părtășie despre aceste cuvinte și veți ajunge la o înțelegere deplină. În aceste chestiuni nu se poate pătrunde imediat, după doar o singură adunare pentru a avea părtășie. Deși acum Mi-am încheiat părtășia privind această zicală despre conduita morală, iar voi o înțelegeți teoretic și principiu, în viața reală, nu e ușor să renunțați la aceste noțiuni tradiționale vechi. O vreme, e posibil ca să vă agățați în continuare de aceste idei vechi și să vă luptați cu ele. Cel puțin, va trece un timp până când veți putea să abandonați în totalitate aceste aspecte ale culturii tradiționale și să acceptați întru totul adevărul cuvintelor lui Dumnezeu. Trebuie să experimentați treptat, să trăiți și să găsiți confirmare în viața reală și atunci când înfruntați societatea și omenirea. Cu ajutorul acestor experiențe, veți ajunge treptat să cunoști cuvintele lui Dumnezeu și veți înțelege adevărul. Procedând astfel, vei începe să ai beneficii, să obții avantaje și să culegi recompense și îți vei corecta opiniile și ideile greșite despre tot felul de oameni, evenimente și lucruri. Acestea sunt procesul și calea urmăririi adevărului.

În continuare, voi avea părtășie despre zicala: „Sacrifică-ți interesele de dragul celorlalți.” Această zicală se referă la o virtute din cultura tradițională chineză, pe care oamenii o consideră ca fiind nobilă și minunată. Desigur, aceste opinii sunt puțin exagerate și nerealiste, dar chiar și așa, ea este universal recunoscută ca o virtute. Ori de câte ori aude cineva despre această virtute, mintea sa evocă anumite scene, cum ar fi: oameni care își pun mâncare în farfurii când mănâncă împreună și o lasă pe cea mai bună celorlalți; oameni care le permit altora să treacă în fața lor când stau la coadă la alimentară; oameni care îi lasă pe alții să cumpere primii bilete de tren sau de avion; oameni care le permit altora să treacă primii când merg pe jos sau conduc… Toate acestea sunt exemple „frumoase” ale expresiei „toți pentru unul și unul pentru toți”. Fiecare dintre aceste scene arată cât de calde, armonioase, fericite și pașnice sunt societatea și lumea. Nivelul fericirii este atât de ridicat, încât depășește limitele. Dacă îi întreabă cineva: „De ce ești atât de fericit?”, ei răspund: „Cultura tradițională chineză pledează pentru sacrificarea interselor personale de dragul celorlalți. Toți punem în practică această idee și nu ne este deloc greu să o facem. Ne simțim pur și simplu foarte binecuvântați.” V-au trecut prin minte asemenea scene? (Da.) Unde le puteți găsi? Le puteți găsi în tablourile festivalului de primăvară, care, înainte de anii 1990, obișnuiau să fie atârnate pe pereți în timpul Anului Nou Chinezesc. Se regăsesc în mintea oamenilor și chiar în așa-zisele miraje sau castele de pe cer. Pe scurt, asemenea scene nu există în viața reală. „Sacrifică-ți interesele de dragul celorlalți” este, desigur, și o cerință pe care au formulat-o moraliștii privind criteriile morale. Este o zicală care face referire la conduita morală a omului și care le cere oamenilor ca, înainte să acționeze, să se gândească mai întâi la ceilalți, nu la ei înșiși. Ar trebui ca întâi să ia în considerare interesele celorlalți, și nu pe ale lor. Ar trebui să se gândească la ceilalți și să învețe să se sacrifice – cu alte cuvinte, trebuie să-și abandoneze interesele, cerințele, dorințele și ambițiile proprii și chiar să meargă atât de departe încât să abandoneze tot ce le aparține și să se gândească mai întâi la ceilalți. Indiferent dacă oamenii pot sau nu să îndeplinească această cerință, trebuie mai întâi să ne întrebăm: ce fel de oameni sunt cei care propun această opinie? Înțeleg ei umanitatea? Înțeleg instinctele și umanitatea-esență pe care le are această creatură care e omul? Ei nu înțeleg câtuși de puțin. Propunătorii acestei zicale trebuie să fi fost extrem de nesăbuiți să ceară omului, o creatură egoistă care nu numai că are gânduri și liber arbitru, ci este și plină de ambiții și dorințe, să-și sacrifice interesele de dragul celorlalți. Chiar dacă oamenii sunt capabili să îndeplinească această cerință, având în vedere esența și instinctele lor de creaturi, moraliștii care au promovat această cerință au fost cu adevărat inumani. De ce spun că au fost inumani? De exemplu, atunci când cuiva îi este foame, o va simți instinctiv și nu se va gândi dacă altcuiva îi este foame. Va spune: „Mi-e foame, vreau să mănânc ceva.” Se gândește mai întâi la „eu”. Acest lucru este normal, natural și adecvat. Nicio persoană flămândă nu se va împotrivi adevăratelor sale sentimente și nu va întreba: „Ce vrei tu să mănânci?” Este normal un om să întrebe pe un altul ce vrea să mănânce, atunci când lui însuși îi este foame? (Nu.) Noaptea, când cineva este obosit și epuizat, va spune: „Sunt obosit. Vreau să dorm.” Nimeni nu va zice: „Sunt obosit, așa că poți tu să te duci să dormi în locul meu? Când dormi, mă simt mai puțin obosit.” Nu ar fi anormal dacă s-ar exprima astfel? (Ba da.) Toate lucrurile la care oamenii sunt capabili să se gândească și pe care pot să le facă din instinct sunt de dragul lor. Se descurcă deja destul de bine dacă sunt în stare să aibă grijă de ei înșiși – acesta este instinctul uman. Dacă poți să trăiești independent, dacă ai ajuns în punctul în care poți să trăiești și să te ocupi de problemele tale de unul singur, să ai grijă de tine, să știi să consulți un medic atunci când te îmbolnăvești, să înțelegi cum să te recuperezi în urma bolii și dacă știi să găsești o rezolvare pentru toate chestiunile și dificultățile care apar în viață, atunci deja te descurci foarte bine. Totuși, sacrificarea intereselor de dragul celorlalți îți impune să renunți, în favoarea altora, la nevoile pe care le ai, să nu faci nimic pentru tine, și, în schimb, îți cere să iei în considerare mai întâi interesele celorlalți și să faci totul de dragul lor – nu este inuman acest lucru? După cum văd Eu situația, acest lucru îi privează cu totul pe oameni de dreptul lor de a trăi. Nevoile de bază ale vieții sunt ceva de care ar trebui să te ocupi singur, așadar, de ce ar trebui alții să-și sacrifice interesele ca să facă aceste lucruri și să se ocupe de ele, pentru tine? Ce fel de persoană te-ar face asta? Ai cumva deficiențe mintale, dizabilități, sau ești vreun animal de companie? Toate acestea sunt lucruri pe care oamenii ar trebui să le facă din instinct – de ce ar trebui ca alții să abandoneze ce ar trebui să facă și să-și sacrifice energia ca să se ocupe de aceste lucruri pentru tine? Este adecvat? Oare cerința asta de a-ți sacrifica interesele de dragul celorlalți nu e doar o pretenție exagerată? (Ba da.) Cum sună această pretenție și de unde vine? Oare nu a apărut din cauza faptului că acești așa-ziși moraliști nu înțeleg câtuși de puțin instinctele, nevoile și esenței omului, și din dorința personală de a se lăuda cu superioritatea lor morală? (Ba da.) Nu este inuman acest lucru? (Ba da.) Dacă fiecare și-ar sacrifica interesele de dragul celorlalți, atunci cum s-ar ocupa de propriile treburi? Chiar îi vezi pe toți ceilalți ca fiind oameni cu dizabilități, incapabili să-și gestioneze viața, ca pe niște idioți, cu deficiențe mintale sau imbecili? Dacă nu îi vezi astfel, atunci de ce trebuie să-ți abandonezi interesele de dragul celorlalți și să le ceri altora să-și abandoneze interesele de dragul tău? Nici măcar unele persoane cu dizabilități nu-și doresc să primească ajutor de la ceilalți, ci vor în schimb să-și câștige singuri existența și să-și gestioneze viața – nu au nevoie ca alții să plătească un preț în plus pentru ei sau să le ofere vreun ajutor suplimentar. Vor ca ceilalți să-i trateze așa cum se cuvine; este o modalitate prin care ei își păstrează demnitatea. De respect au nevoie de la ceilalți, nu de compătimire și milă. Acest lucru e cu atât mai mult valabil pentru cei care pot să aibă grijă de ei înșiși, nu? Astfel, din punctul Meu de vedere, această cerință de a-ți sacrifica interesele de dragul altora nu este validă. Încalcă instinctele omului și simțul conștiinței sale și este, cel puțin, inumană. Chiar dacă scopul este de a păstra normele sociale, ordinea publică și relațiile interpersonale normale, nu este nevoie să ceri în acest mod irațional și inuman ca toți să se împotrivească voinței lor și să trăiască pentru alții. Nu ar fi puțin denaturat și anormal dacă oamenii ar trăi pentru alții, și nu pentru ei înșiși?

În ce împrejurări e aplicabilă cerința de a-ți sacrifice interesele de dragul celorlalți? O astfel de împrejurare este atunci când părinții acționează de dragul copiilor lor și e posibil ca asta să se întâmple doar pentru o perioadă limitată. Înainte ca odraslele să devină adulți, părinții ar trebui să facă tot posibilul ca să aibă grijă de ele. Pentru a-și crește copiii până la vârsta de adult și pentru a se asigura că trăiesc o viață sănătoasă, fericită și veselă, părinții își sacrifică tinerețea, își consumă energia, lasă deoparte plăcerile trupului și își sacrifică până și cariera și hobby-urile. Fac toate acestea pentru copiii lor. Aceasta este o responsabilitate. De ce trebuie ca părinții să îndeplinească această responsabilitate? Deoarece toți părinții au obligația de a-și crește copiii. Este responsabilitatea de la care nu se pot eschiva. Totuși, oamenii nu au această obligație față de societate și omenire. Dacă ai grijă de tine, nu provoci necazuri și nu le faci probleme altora, atunci te descurci deja foarte bine. Există și o altă împrejurare, în care oamenii cu handicap fizic nu pot să aibă grijă de ei și le cer părinților, fraților și chiar organizațiilor de asistență socială să îi ajute în viață și să supraviețuiască. O altă împrejurare specială este atunci când oamenii sau regiunile sunt lovite de un dezastru natural și nu pot supraviețui fără ajutor de urgență: aceasta e o situație în care au nevoie de ajutorul celorlalți. În afară de acestea, există și alte circumstanțe în care oamenii ar trebui să-și sacrifice interesele de dragul de a-i ajuta pe ceilalți? Poate că nu. În viața reală, societatea este extrem de competitivă și, dacă un om nu investește toată energia mentală ca să-și facă bine treaba, îi este greu să se descurce, să supraviețuiască. Oamenii sunt incapabili să-și sacrifice interesele de dragul celorlalți; este deja destul de bine dacă pot să-și asigure supraviețuirea și să nu lezeze interesele altora. De fapt, conflictele și vendetele în care se implică în contextul social și al circumstanțelor vieții reale reflectă și mai bine adevărata înfățișare a omenirii. La evenimentele sportive, vezi că, atunci când sportivii își consumă toată energia pentru a arăta cine sunt și, în cele din urmă, ies învingători, niciunul dintre ei nu va spune: „Nu vreau titlul de campion. Cred că tu ar trebui să-l primești.” Nimeni nu ar face asta niciodată. Instinctul oamenilor este de a concura pentru a fi primii, pentru a fi cei mai buni și pentru a se afla în frunte. În realitate, ei sunt pur și simplu incapabili să-și sacrifice interesele de dragul celorlalți. Să aibă voința sau să simtă nevoia de a-și sacrifica interesele de dragul celorlalți nu se numără printre instinctele omului. Având în vedere esența și natura lui, el poate acționa doar pentru el însuși și o va face. Dacă o persoană acționează pentru propriile interese și, făcând asta, poate să aleagă calea cea dreaptă, acesta este un lucru bun, iar ea poate fi considerată o creație bună printre oameni. Dacă, acționând în interesul tău, poți să mergi pe calea cea dreaptă, să urmărești adevărul și lucrurile pozitive și să îi influențezi pozitiv pe cei din jurul tău, te descurci deja foarte bine. Promovarea și avansarea ideii de a-ți sacrifica interesele de dragul celorlalți nu este altceva decât o pretenție exagerată. Nu se aliniază cu nevoile omului, cu atât mai puțin cu starea actuală a omenirii. Deși cerința de a-ți sacrifica interesele de dragul celorlalți nu se aliniază cu realitatea și este inumană, în profunzimea inimilor oamenilor, tot ocupă un anumit loc, și, în diverse măsuri, tot le influențează și le înlănțuie gândurile. Atunci când oamenii acționează doar pentru ei înșiși, și nu pentru alții, nu îi ajută pe ceilalți, nu se gândesc la aceștia sau nu dau dovadă de considerație față de ceilalți, în inima lor, se simt adesea condamnați. Simt o presiune invizibilă și, uneori, chiar și privirea critică a celorlalți ațintită asupra lor. Toate sentimentele de acest fel apar din cauza influenței ideologiei morale tradiționale care e profund înrădăcinată în inimile lor. Ați fost și voi influențați, în diferite măsuri, de cultura tradițională care vă obligă să vă sacrificați interesele de dragul celorlalți? (Da.) Mulți oameni încă aprobă cerințele pe care le are cultura tradițională și, dacă o persoană este capabilă să le respecte, ei au o părere bună despre ea și nimeni nu îi reproșează nimic și nu i se împotrivește, indiferent câte dintre aceste cerințe îndeplinește ea. Dacă un om ar vedea o persoană căzând pe stradă și nu s-ar duce să o ajute, toată lumea ar fi nemulțumită de el, spunând că este inuman. Asta demonstrează că standardele cerute de cultura tradițională, aplicate oamenilor, ocupă un anumit loc în inimile lor. Așadar, este corect ca o persoană să fie evaluată pe baza acestor lucruri din cultura tradițională? Cei care nu înțeleg adevărul nu vor putea niciodată să înțeleagă pe deplin această chestiune. S-ar putea spune că, de milenii, cultura tradițională face parte din viața umană, dar ce efect a obținut, de fapt? A schimbat ea perspectiva spirituală a omenirii? A adus civilizație și progres în societate? A rezolvat, problemele de siguranță publică din societate? A avut succes în educarea omenirii? Nu a rezolvat niciunul dintre aceste lucruri. Cultura tradițională nu a fost deloc eficientă, așa că putem spune cu siguranță că standardele pe care le cere și care sunt aplicate omului nu pot fi considerate drept criterii – sunt doar constrângeri menite să-i lege pe oameni de mâini și de picioare, să le îngrădească gândurile și să le ajusteze comportamentul și fac astfel încât, oriunde s-ar duce omul, să fie manierat, să respecte regulile, să aibă o asemănare umană, să-i respecte pe bătrâni și să-i pese de tineri și să știe să respecte vârsta înaintată. Fac astfel încât o persoană să nu-i supere pe ceilalți părând naivă și nepoliticoasă. Cel mult, tot ce reușesc aceste standarde este să-i determine pe oameni să pară puțin mai prezentabili și mai rafinați – în realitate, acest lucru nu are nimic de-a face cu esența oamenilor și e bun doar să obțină o aprobare de moment din partea celorlalți și să satisfacă vanitatea omului. Ești foarte încântat când oamenii îți spun ce persoană bună ești pentru că faci ceva pentru ei. Ești încântat și atunci când demonstrezi că poți să ai grijă de tineri și de bătrâni, cedându-le locul tău în autobuz, iar ceilalți spun că ești un copil foarte bun și viitorul națiunii tale. Totodată, te încântă și când stai la rând să cumperi bilete și permiți cuiva din spatele tău să le cumpere primul, iar alții te laudă pentru că ești grijuliu. După ce respecți câteva reguli și faci câteva fapte bune, simți că ai un caracter nobil. Dacă, după câteva fapte bune, consideri că ai un statut mai înalt decât alții, nu ești nesăbuit? Nesăbuința asta te poate face să-ți pierzi calea și rațiunea. Nu merită să ne petrecem prea mult timp cu părtășia despre această zicală privind conduita morală, care spune că trebuie să-ți sacrifici interesele de dragul celorlalți. Problemele asociate acesteia sunt destul de ușor de discernut, întrucât denaturează și deformează umanitatea, caracterul și demnitatea oamenilor într-o foarte mare măsură. Îi face să devină mai nesinceri, deloc practici, mulțumiți de ei înșiși și mai puțin capabili să știe cum ar trebui să trăiască, să discearnă oamenii, evenimentele și lucrurile din viața reală și cum să trateze diversele probleme care se abat asupra lor în viața reală. Oamenii pot doar să ofere un oarecare ajutor și să le ușureze celorlalți grijile și problemele, dar își pierd direcția pe calea pe care ar trebui să o urmeze în viață, sunt manipulați de Satana și devin subiectul batjocurii lui – nu este acesta un semn al umilirii? În orice caz, acest așa-zis standard moral care-ți cere să-ți sacrifici interesele de dragul celorlalți este o zicală nesinceră și perversă. Desigur, în această privință, Dumnezeu le cere oamenilor doar să-și îndeplinească obligațiile, responsabilitățile și îndatoririle care le-au fost atribuite, să nu-i rănească pe oameni, să nu le facă rău sau să nu-i păgubească și să nu acționeze într-un mod de care alții pot să profite și să beneficieze – este suficient. Dumnezeu nu le cere oamenilor să-și asume responsabilități sau obligații în plus. Dacă poți să-ți îndeplinești toate lucrările, îndatoririle, obligațiile și responsabilitățile, deja te descurci bine – nu este simplu? (Ba da.) Acest lucru se poate realiza cu ușurință. Având în vedere că este foarte simplu și toată lumea îl înțelege, nu este nevoie ca, în părtășia noastră, să intrăm în mai multe detalii.

În continuare, voi dezbate afirmația despre conduita morală: „O femeie trebuie să fie virtuoasă, bună la inimă, blajină și morală.” Diferența dintre această afirmație și celelalte standarde cerute pentru conduita morală este că acest standard le vizează, în mod specific, pe femei. „O femeie trebuie să fie virtuoasă, bună la inimă, blajină și morală” este o cerință inumană și inaplicabilă pentru femei, propusă de așa-zișii moraliști. De ce spun asta? Acest standard cere ca toate femeile, fie că sunt fiice sau soții, să fie virtuoase, bune la inimă, blajine și morale. Ca să fie considerate femei bune și respectabile, ele trebuie să practice acest tip de conduită morală și să aibă acest caracter moral. Asta le sugerează bărbaților că femeile trebuie să fie virtuoase, bune la inimă, blânde și morale, în vreme ce bărbații, nu – ei nu trebuie să fie virtuoși sau buni la inimă și cu atât mai puțin e nevoie să fie blajini sau morali. Ce trebuie să facă bărbații? Dacă soțiile lor nu reușesc să fie virtuoase, bune la inimă, blajine și morale, ei pot să divorțeze sau să le abandoneze. Dacă pe un bărbat nu îl lasă inima să-și părăsească soția, ce ar trebui să facă? Ar trebui să o transforme într-o femeie virtuoasă, bună la inimă, blajină și morală – asta e responsabilitatea și obligația lui. Responsabilitatea societală a bărbaților este de a le observa, a le îndruma și a le controla cu strictețe pe femei. Ei trebuie să-și asume pe deplin rolul de superiori, trebuie să le țină în frâu pe femeile virtuoase, bune la inimă, blajine și morale, să acționeze ca stăpâni ai lor și capi ai familiei și să se asigure că ele fac ceea ce se cuvine și că-și îndeplinesc obligațiile legitime. Bărbații, din contră, nu sunt nevoiți să practice acest fel de conduită morală – ei fac excepție de la această regulă. Având în vedere că bărbații fac excepție de la regulă, această afirmație despre conduita morală este doar un standard după care bărbații pot să le judece pe femei. Adică, atunci când un bărbat vrea să se însoare cu o femeie cu o bună conduită morală, cum ar trebui să o judece? El poate, pur și simplu, să stabilească dacă femeia este virtuoasă, bună la inimă, blajină și morală. Dacă este virtuoasă, bună la inimă, blajină și morală, se poate însura cu ea – dacă nu este, atunci nu ar trebui să se însoare cu ea. Dacă s-ar însura cu o asemenea femeie, ceilalți ar desconsidera-o și chiar ar spune că nu este o persoană bună. Așadar, care sunt cerințele specifice pe care moraliștii spun că trebuie să le îndeplinească femeile ca să fie considerate virtuoase, bune la inimă, blajine și morale? Au aceste adjective o însemnătate anume? În spatele fiecăreia dintre cele patru însușiri, „virtuoasă”, „bună la inimă”, „blajină” și „morală”, se află multe înțelesuri și nimănui nu-i este ușor să se ridice la înălțimea fiecăreia dintre ele. Niciun bărbat sau niciun intelectual nu se poate ridica la înălțimea acestor trăsături și, totuși, ei cer ca femeile obișnuite să facă asta – acest lucru este incredibil de nedrept pentru femei. Așadar, care sunt comportamentele fundamentale și formele specifice ale conduitei morale pe care trebuie să le afișeze femeile ca să fie considerate virtuoase, bune la inimă, blajine și morale? În primul rând, femeile nu trebuie niciodată să părăsească încăperile locuinței lor și, cu o fâșie de material, trebuie să își înfășoare tălpile, pe o lungime de zece centimetri, adică pe o lungime mai mică decât palma unui copilaș. Acest lucru le îngrădește și garantează că nu se pot duce oriunde vor. Înainte de căsătorie, femeilor nu le este permis să părăsească încăperile locuinței lor, trebuie să se limiteze la budoarul lor retras și nu trebuie să își arate chipul în public. Dacă pot să respecte aceste reguli, atunci au caracterul moral al unei femei necăsătorite virtuoase, blajine, bune la inimă și morale. După căsătorie, o femeie trebuie să-și asculte socrii ca o fiică și să își trateze soțul și alte rude cu amabilitate. Indiferent de modul în care o tratează sau o abuzează familia soțului ei, ea trebuie să suporte greutățile și criticile, ca un cal de povară fidel. Nu trebuie doar să îi servească pe toți membrii familiei, tineri și bătrâni, ci și să aibă copii, pentru a duce mai departe descendența ancestrală, și toate acestea fără să se plângă deloc. Indiferent cât de multă bătaie ia, cât de nedreptățită este de socri, cât de obosită este sau cât de mult trebuie să muncească, nu se poate plânge niciodată soțului în legătură cu nimic din toate acestea. Indiferent cât de mult este agresată de socri, nu poate permite nimănui din afara familiei să afle și nu poate răspândi zvonuri despre familia ei. Indiferent de modul în care a fost nedreptățită, nu poate să deschidă gura și trebuie să accepte în tăcere insultele și umilirea. Nu doar că trebuie să suporte greutățile și criticile, dar și să învețe să se supună cu blândețe asupririi, să-și înăbușe indignarea și să îndure umilința și povara responsabilității – trebuie să învețe arta răbdării și abținerii. Orice mâncare bună ar fi la o masă, trebuie mai întâi să îi lase pe ceilalți membri ai familiei să o mănânce; ca să își dovedească ascultarea de fiică, trebuie să le permită mai întâi socrilor să mănânce, apoi soțului și copiilor. După ce toți ceilalți au mâncat și toată mâncarea bună s-a terminat, e lăsată să își umple stomacul cu ce a mai rămas. Pe lângă cerințele pe care tocmai le-am discutat, în timpurile moderne, femeile trebuie și să „se ocupe de treburile familiei atât din casă, cât și din afara ei”. Când am auzit această frază, M-am întrebat ce mai fac toți bărbații, dacă femeile trebuie să se ocupe de treburile familiei atât din casă, cât și din afara ei. Femeile trebuie să gătească pentru toată familia, să facă treburile casnice, să aibă grijă de copii acasă și să iasă pe câmp și să trudească – trebuie să exceleze și acasă, și în afara ei, îndeplinind toate aceste sarcini. Din contră, bărbații trebuie doar să meargă la serviciu, apoi să vină acasă și să își petreacă timpul în mod plăcut și să nu facă nicio muncă domestică. În cazul în care ceva îl supără la serviciu, se răzbună pe soție și copii – este corect? Ce ați observat la aceste chestiuni pe care le-am discutat? Nimeni nu are nicio cerință privind conduita morală a bărbaților. Cu toate acestea, se așteaptă ca femeile să se ocupe de treburile familiei din casă și din afara ei, pe lângă păstrarea unui caracter virtuos, bun la inimă, blajin și moral. Câte femei pot îndeplini aceste cerințe? Nu este nedrept să ai asemenea cerințe de la femei? Dacă o femeie comite cea mai mică greșeală, este bătută, insultată și ar putea fi chiar abandonată de soțul ei. Femeile trebuie pur și simplu să suporte toate acestea, iar dacă nu mai pot suporta, singura lor alegere e sinuciderea. Nu este oarecum asupritor să ai în mod specific asemenea cerințe inumane de la femei, când sunt fizic mai slabe și mai puțin puternice și capabile din punct de vedere fizic decât bărbații? Vouă, femeilor prezente astăzi aici, nu vi s-ar părea excesiv dacă, în viața reală, oamenii ar avea asemenea pretenții de la voi? Sunt bărbați cu adevărat meniți să aibă control asupra femeilor? Sunt meniți să fie stăpânii lor și să le facă să îndure greutăți? Având în vedere această stare de fapt pervertită, nu putem concluziona că zicala: „O femeie trebuie să fie virtuoasă, bună la inimă, blajină și morală” cauzează, efectiv, o scindare socială? Nu ridică, în mod clar, statutul bărbaților în societate, în timp ce-l diminuează intenționat pe cel al femeilor? Această cerință îi determină pe bărbați și femei să creadă cu tărie că statutul social al celor din urmă și valoarea lor socială sunt mai mici decât ale bărbaților, în loc să fie egale. Prin urmare, în societate, femeile trebuie să fie virtuoase, bune la inimă, blajine și morale, să fie tratate nedrept și discriminate, umilite și lipsite de drepturile omului. Din contră, nu se pune la îndoială că bărbații ar trebui să fie capul familiei și se cere, de drept, ca femeile să fie virtuoase, bune la inimă, blajine și morale. Nu se provoacă prin asta un conflict în societate, în mod intenționat? Nu reprezintă provocarea intenționată a scindărilor în societate? Oare unele femei nu se vor revolta după ce au fost mult timp nedreptățite? (Ba da.) Pentru orice nedreptate care are loc, va fi o revoltă. E această zicală despre conduita morală corectă și dreaptă față de femei? Cel puțin, nu este corectă și dreaptă pentru femei – doar le permite bărbaților să se poarte cu și mai multă nerușinare, adâncește separările din cadrul societății, ridică statutul social al bărbaților și îl diminuează pe cel al femeilor, în timp ce le privează pe acestea și mai mult de dreptul de a exista și accentuează subtil inegalitatea dintre statutul bărbaților și al femeilor în societate. Pot să fac un rezumat al rolului pe care-l joacă femeile acasă și în societate în general, cât și tipul de conduită morală pe care îl afișează în doar trei cuvinte: sac de box. „O femeie trebuie să fie virtuoasă, bună la inimă, blajină și morală”, zicala privind conduita morală, cere ca femeile să-i respecte pe bătrânii familiei, să-i iubească pe juniorii familiei și să aibă grijă de ei, să fie foarte respectuoase cu soții lor și să îi servească trup și suflet. Ele trebuie să se ocupe de toate treburile familiei din casă și din afara ei și, oricâte greutăți îndură, nu trebuie să se plângă niciodată – nu înseamnă asta privarea femeilor de drepturile lor? (Ba da.) Asta înseamnă privarea femeilor de libertate, de dreptul la opinie și de dreptul lor de a trăi. Este uman să privezi femeile de toate drepturile lor și încă să ceri să-și îndeplinească responsabilitățile? Asta echivalează cu călcarea în picioare a femeilor și osândirea lor!

Este destul de evident că moraliștii care au impus aceste cerințe femeilor și le-au osândit în același timp erau bărbați, nu femei. Femeile nu ar alege să-și calce în picioare semenii, deci cu siguranță a fost mâna bărbaților. Se îngrijorau că, dacă femeile ar fi devenit prea capabile, ar fi obținut prea multă autoritate și ar fi avut prea multă libertate, ar fi devenit egalele bărbaților dacă n-ar fi fost puse sub supraveghere strictă și controlate. Treptat, femeile capabile ar fi dobândit un statut superior bărbaților, ar fi încetat să își facă îndatoririle acasă și asta – credeau ei – ar fi afectat armonia conjugală. Dacă toate familiile ar fi lipsite de armonie, atunci societatea, ca întreg, ar fi devenit discordantă, iar asta îi îngrijora pe conducătorii țării. Vezi, indiferent despre ce discutăm, conversația pare să revină mereu la cei din clasa conducătoare. Ei nutresc intenții rele și vor să se ocupe de femei și să acționeze împotriva lor – acest lucru este inuman. Aceștia cer ca femeile, acasă sau în societate, să fie extrem de ascultătoare, să se supună cu blândețe asupririi, să fie modeste și să se înjosească, să înghită toate insultele, să fie bine educate și raționale, umile și politicoase, să suporte toate greutățile și criticile și așa mai departe. În mod clar, ei se așteaptă ca femeile să fie pur și simplu ca niște saci de box sau preșuri – dacă ar face toate aceste lucruri, ar mai fi oameni? Dacă ar putea într-adevăr să respecte toate aceste cerințe, nu ar mai fi oameni: ar fi ca idolii venerați de necredincioși, care nu mănâncă, nu beau, sunt detașați de grijile materiale lumești, nu se enervează niciodată și nu au nicio personalitate. Sau ar putea fi ca marionetele sau mașinăriile care nu gândesc și nu reacționează autonom. Orice persoană reală va avea păreri și puncte de vedere despre zicalele și restricțiile lumii exterioare – nu ar putea să se supună cu blândețe tuturor asupririlor. De aceea în epoca modernă au apărut mișcările pentru drepturile femeilor. În ultima sută de ani, statutul femeilor în societate a crescut treptat, iar ele s-au eliberat în sfârșit de lanțurile care le legau cândva. Câți ani au fost supuse femeile acestei sclavii? În Asia de Est, au fost subjugate cel puțin câteva mii de ani. Această sclavie a fost incredibil de crudă și brutală – le erau legate picioarele până când nu mai puteau nici măcar să meargă și nimeni nu le apăra vreodată pe aceste femei de nedreptate. Am auzit că în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, unele țări și regiuni occidentale au impus și ele anumite restricții privind libertatea femeilor. Cum le restricționau pe femei în acele vremuri? Le obligau să poarte fuste cu cercuri care le erau fixate de talie cu cleme de metal și susținute de inele metalice grele și instabile. Din această cauză, femeilor nu le era confortabil să iasă din casă și să se plimbe și le reducea dramatic mobilitatea. Prin urmare, femeilor le era foarte greu să parcurgă distanțe lungi sau să plece de acasă. Ce au făcut ele în aceste împrejurări dificile? Nu au putut decât să accepte în tăcere și să rămână acasă și nu au mai putut merge pe distanțe lungi. Era exclus să iasă afară ca să se plimbe, să admire peisajele, să își lărgească orizontul sau să își viziteze prietenele. Aceasta era metoda folosită în societatea occidentală pentru restricționarea femeilor – nu se dorea ca femeile să plece de acasă și să intre în contact cu cine voiau. În acele timpuri, bărbații puteau să meargă cu trăsurile lor trase de cai oriunde voiau, fără nicio limită, însă femeile erau supuse la tot felul de restricții când plecau de acasă. În epoca modernă, tot mai puține restricții le sunt impuse acum femeilor: legarea picioarelor a devenit interzisă, iar femeile orientale sunt libere să aleagă cu cine vor să aibă o relație. Femeile sunt oarecum eliberate acum și ies treptat din umbra sclaviei. Ieșind din această umbră, au intrat în societate și au început, încet, să își asume destul de multe responsabilități. Femeile au obținut un statut relativ superior în societate și se bucură de mai multe drepturi și privilegii decât înainte. Treptat, în anumite țări, au început să fie alese ca prim-miniștri și președinți. Este un lucru bun sau rău pentru omenire că statutul femeii se ridică treptat? Cel puțin această ridicare a statutului le-a permis femeilor să fie oarecum libere și eliberate – acest lucru este cu siguranță bun în ceea ce le privește. Este benefic pentru societate ca femeile să fie libere și să aibă dreptul de a se exprima? De fapt, este benefic; femeile sunt capabile să facă multe lucruri pe care bărbații ori nu le fac bine, ori nu vor să le facă. Femeile excelează în multe domenii. În ziua de astăzi, femeile pot nu doar să conducă mașini, ci și să piloteze avioane. Unele femei lucrează și ca persoane oficiale sau președinți care conduc afacerile națiunilor și își fac treaba la fel de bine ca bărbații – aceasta este o oglindire clară a faptului că femeile sunt egale cu bărbații. Acum, drepturile de care ar trebui să se bucure femeile sunt întru totul promovate și protejate, ceea ce este un fenomen normal. Bineînțeles, este potrivit ca femeile să se poată bucura de propriile drepturi, însă doar acum, după ce situația a fost denaturată mii de ani, acest lucru a devenit din nou o normă și egalitatea dintre bărbați și femei a fost, practic, obținută. Privind acest lucru din perspectiva vieții reale, femeile își fac tot mai simțită prezența în toate clasele sociale și în toate industriile. Ce ne spune asta? Ne spune că femeile cu tot felul de specializări diferite își pun treptat talentul în practică și aduc valoare omenirii și societății. Indiferent cum privește cineva această situație, este cu siguranță benefică omenirii. Dacă drepturile femeilor și statutul social nu ar fi fost restituite, ce fel de activități ar fi avut? Ar fi fost acasă, îngrijindu-și soții și crescându-și copiii, ocupându-se de treburile casei și punând în practică acea conduită care spune că trebuie să fie virtuoase, bune la inimă, blajine și morale – nu ar fi putut să-și îndeplinească deloc responsabilitățile societale. Acum că drepturile lor sunt promovate și protejate, femeile își pot aduce în mod normal contribuția în societate, iar omenirea s-a bucurat de beneficiile valorii și de contribuțiilor aduse societății de către femei. Din acest fapt, este pe deplin sigur că bărbații și femeile sunt egali și că bărbații nu ar trebui să le denigreze sau să le abuzeze pe femei și că statutul social al femeilor ar trebui să se ridice, toate acestea însemnând că societatea se îmbunătățește. Acum, omenirea înțelege genurile mai profund, corect și reglementat și, drept urmare, femeile au început să ocupe locuri de muncă de care oamenii nu le credeau capabile. Nu doar că femeile care muncesc sunt acum deseori angajate la firme private, dar a devenit un lucru obișnuit și ca femeile să ocupe posturi în departamentele de cercetare științifică, iar proporția femeilor care au roluri de conducere la nivel național este, și ea, în creștere. Am auzit cu toții și de scriitoare, cântărețe, antreprenoare și oameni de știință, multe femei au fost campioane și vicecampioane la evenimente sportive și au fost chiar și eroine în vremuri de război, toate dovedind că sunt la fel de capabile ca partenerii lor de gen masculin. Proporția femeilor angajate în fiecare industrie crește, iar acest lucru este relativ normal. În toate meseriile și profesiile din societatea contemporană, există tot mai puține prejudecăți legate de femei, societatea este mai corectă și între bărbați și femei există o egalitate adevărată. Femeile nu mai sunt constrânse și judecate de sintagme și criterii ale conduitei morale, precum: „O femeie trebuie să fie virtuoasă, bună la inimă, blajină și morală” sau „O femeie trebuie să se izoleze în camera ei.” Acum, drepturile femeilor sunt protejate relativ mai mult, oglindind cu adevărat climatul social al egalității de gen.

Se pare că-i vedem doar pe bărbați cerând ca femeile să fie virtuoase, bune la inimă, blajine și morale, dar niciodată nu le vedem pe femei cerându-le bărbaților aceleași lucruri. Acesta este un mod îngrozitor de nedrept de a le trata pe femei și chiar cumva egoist, josnic și lipsit de rușine. S-ar putea spune și că a le trata astfel este ilegal și abuziv. În societatea contemporană, multe țări au adoptat legi care interzic abuzul asupra femeilor și copiilor. De fapt, Dumnezeu nu are nimic specific de spus în privința genurilor omenirii, deoarece și bărbații și femeile sunt creațiile lui Dumnezeu și provin de la El. Ca să folosesc o expresie rostită de omenire: „Atât palma, cât și dosul palmei fac parte din trup” – Dumnezeu nu are nicio prejudecată anume față de bărbați sau femei, nici cerințe distincte de la un gen sau de la celălalt, sunt amândouă la fel. Așadar, Dumnezeu folosește aceleași câteva standarde pentru a te judeca, indiferent dacă ești bărbat sau femeie – El Se va uita la ce fel de umanitate-esență ai, pe ce cale mergi, ce atitudine ai față de adevăr, dacă iubești adevărul, dacă ai o inimă cu frică de Dumnezeu și dacă poți să I te supui. Când alege o persoană și o cultivă ca să facă o anumită datorie sau să poarte o anumită responsabilitate, Dumnezeu nu Se uită dacă e bărbat sau femeie. Dumnezeu îi promovează și îi folosește pe oameni, indiferent dacă sunt bărbați sau femei, uitându-Se dacă au conștiință și rațiune, dacă au un calibru acceptabil, dacă acceptă adevărul și pe ce cale merg. Bineînțeles, atunci când mântuiește și desăvârșește omenirea, Dumnezeu nu Se oprește ca să se gândească la genul oamenilor. În cazul în care ești femeie, Dumnezeu nu Se gândește dacă ești virtuoasă, bună la inimă, blajină sau morală ori dacă ești manierată, și nu-i evaluează pe bărbați în funcție de virilitatea și masculinitatea lor – nu acestea sunt standardele după care Dumnezeu evaluează bărbații sau femeile. Totuși, în rândul omenirii corupte, există întotdeauna cei care le discriminează pe femei, care le impun anumite cerințe imorale și inumane ca să le priveze de drepturi, de statutul social care li se cuvine, de valoarea pe care ar trebui să o aibă pentru societate și care încearcă să limiteze și să constrângă dezvoltarea pozitivă a femeilor și existența lor în societate, deformându-le mentalitățile. Asta le face pe femei să-și trăiască întreaga viață într-o stare de depresie și chin, singura lor alegere fiind aceea de a suporta un stil de viață umilitor în aceste medii sociale și morale denaturate și nesănătoase. Singurul motiv pentru care s-a petrecut acest lucru este că societatea și întreaga lume sunt controlate de Satana și de tot felul de demoni care înșală și corup omenirea fără motiv. Drept urmare, oamenii nu reușesc să vadă adevărata lumină, nu Îl caută pe Dumnezeu și, în schimb, fără să vrea și fără să știe, trăiesc sub șiretlicurile și manipularea Satanei, incapabili să se elibereze. Singura lor scăpare este să caute cuvintele lui Dumnezeu, arătarea și lucrarea Lui ca să ajungă să înțeleagă adevărul și să fie capabili să vadă clar și să discearnă diverse sofisme, erezii, minciuni și afirmații ridicole care provin de la Satana și de la omenirea cea rea. Doar atunci vor putea să se elibereze de aceste constrângeri, presiuni și influențe. Și doar privind oamenii și lucrurile și comportându-te și acționând conform cuvintelor lui Dumnezeu și adevărului poți să trăiești o asemănare umană, să trăiești cu demnitate, să trăiești în lumină, să faci ceea ce se cuvine, să îți îndeplinești obligațiile pe care ar trebui să le îndeplinești și, bineînțeles, să contribui cu propria valoare și să-ți închei misiunea în viață sub conducerea lui Dumnezeu și să fii îndrumat de gânduri și opinii corecte – nu este foarte semnificativ să trăiești astfel? (Ba da, este.) Când vă gândiți la cum a folosit Satana zicala: „O femeie trebuie să fie virtuoasă, bună la inimă, blajină și morală” ca să impună cerințe femeilor și să le îngrădească, să le controleze și chiar să le înrobească timp de multe milenii, ce fel de sentimente aveți? Când voi, femeile, auziți oameni care pomenesc sintagma: „O femeie trebuie să fie virtuoasă, bună la inimă, blajină și morală”, vă simțiți imediat contrariate și ziceți: „Nu pomeni de asta! Nu are nicio legătură cu mine. Chiar dacă sunt femeie, cuvintele lui Dumnezeu spun că această sintagmă nu are nicio legătură cu femeile”? Unii bărbați vor zice: „Dacă nu are nicio legătură cu tine, atunci pe cine vizează această sintagmă? Nu ești femeie?” Iar tu îi vei răspunde: „Sunt o femeie, asta e realitatea, dar acele cuvinte nu vin de la Dumnezeu și nu sunt adevărul. Acele cuvinte vin de la diavol și de la omenire, le calcă în picioare pe femei și le privează de dreptul la viață. Acele cuvinte sunt inumane și nedrepte pentru femei. Mă opun!” De fapt, nu e necesar să te opui. Tot ce trebuie să faci este să abordezi corect aceste tipuri de sintagme, să le respingi și să nu fii influențată sau constrânsă de ele. Dacă, în viitor, cineva îți va spune: „Nu arăți ca o femeie și vorbești atât de răgușit, ca un bărbat. Cine ar vrea să se însoare cu tine?”, cum ar trebui să răspunzi? Poți zice: „Dacă nu se însoară nimeni cu mine, asta e. Chiar vrei să spui că singura cale de a trăi cu demnitate este să fii căsătorit? Vrei să spui că doar femeile care sunt virtuoase, bune la inimă, blajine și morale și iubite de toți sunt femei adevărate? Nu poate fi corect – virtuoase, bune la inimă, blajine și morale nu ar trebui să fie cuvintele care să le definească pe femei cu adevărat. Femeile nu ar trebui să fie definite de genul lor, iar umanitatea lor nu ar trebui să fie judecată în funcție de faptul că sunt sau nu virtuoase, bune la inimă, blajine și morale, ci mai degrabă ar trebui judecată folosind standardele după care Dumnezeu evaluează umanitatea omului. Acesta e modul corect și obiectiv de a le evalua.” Aveți acum o înțelegere fundamentală a zicalei: „O femeie trebuie să fie virtuoasă, bună la inimă, blajină și morală”? Până acum, părtășia Mea ar fi trebuit să vă lămurească în privința adevărurilor relevante ale acestei zicale și ale punctelor de vedere corecte cu care ar trebui să o abordeze oamenii.

Mai este o zicală care spune: „Când bei apă dintr-o fântână, nu ar trebui să uiți niciodată cine a săpat-o.” Nu vreau să am părtășie despre această zicală. Care este motivul pentru care nu vreau? Prin natura sa, această zicală este asemănătoare cu sintagma: „Sacrifică-ți interesele de dragul celorlalți”, care, la rândul ei, conține un strop de pervertire. Cât de inoportun ar fi dacă ar trebui să-l comemorezi pe cel ce a săpat fântâna de fiecare dată când mergi să iei apă de acolo? Unele fântâni sunt împodobite cu panglici roșii și talismane – nu ar fi puțin ciudat dacă oamenii ar arde și tămâie și ar lăsa acolo fructe, ca ofrande? În comparație cu sintagma: „Când bei apă dintr-o fântână, nu ar trebui să uiți niciodată cine a săpat-o”, prefer mai mult zicala: „Generațiile viitoare se bucură de umbra copacilor plantați de generațiile trecute”, deoarece această zicală reflectă o realitate pe oamenii chiar o pot experimenta personal. Ca un copac plantat să crească până când oferă umbră, e nevoie de zece până la douăzeci de ani, deci persoana care l-a plantat nu se va putea odihni la umbra lui mult timp și doar generațiile următoare vor putea să beneficieze de ea toată viața. Aceasta este ordinea naturală a lucrurilor. Prin comparație, să-ți amintești de cel care a săpat fântâna de fiecare dată când bei apă e puțin nevrotic. Nu ar părea cam nebunesc dacă fiecare persoană ar trebuie să-l comemoreze pe cel care a săpat fântâna și să își amintească de el de fiecare dată când ar veni să ia apă ? Dacă în acel an ar fi secetă și mulți oameni ar fi nevoiți să ia apă din acea fântână, nu i-ar împiedica pe oameni să ia apă și să-și gătească mâncarea, dacă, înainte de a face asta, toți ar trebui să stea acolo și să se gândească la cel care a săpat fântâna? Ar fi acest lucru cu adevărat necesar? N-ar face decât să-i împiedice pe toți. Oare sufletul celui care a săpat fântâna sălășluiește lângă ea? Poate să audă el comemorarea? Niciunul dintre aceste lucruri nu poate fi confirmat. Așadar, această sintagmă: „Când bei apă dintr-o fântână, nu ar trebui să uiți niciodată cine a săpat-o” este absurdă și complet lipsită de sens. Cultura tradițională chineză a propus multe asemenea zicale cu privire la conduita morală, majoritatea fiind absurde, iar această zicală este chiar mai absurdă decât majoritatea. Cine a fost cel care a săpat fântâna? Pentru cine a săpat-o și de ce? Chiar a săpat fântâna de dragul tuturor oamenilor și al generațiilor următoare? Nu neapărat. Pur și simplu a făcut-o pentru el și ca să permită familiei lui să aibă acces la apă potabilă – nu s-a gândit la generațiile viitoare. Așadar, nu e o înșelătorie și o inducere în eroare a oamenilor, ca să facă toate generațiile următoare să îl comemoreze pe cel care a săpat fântâna și să îi mulțumească și să îi determine să creadă că a săpat-o pentru toți oamenii? Prin urmare, persoana care a propus această zicală nu făcea decât să impună celorlalți propriile sale gânduri și puncte de vedere și să îi oblige să îi accepte ideile. Acest lucru este imoral și va face și mai mulți oameni să simtă dezgust, repulsie și dispreț față de o asemenea zicală. Cei care promovează acest tip de zicală au pur și simplu anumite tulburări intelectuale care îi determină, inevitabil, să spună și să facă anumite lucruri ridicole. Ce efecte au asupra oamenilor ideile și opiniile din cultura tradițională, precum zicalele: „Când bei apă dintr-o fântână, nu ar trebui să uiți niciodată cine a săpat-o” și „Bunătatea unei picături de apă ar trebui răsplătită cu un izvor care țâșnește”? Ce au de câștigat oamenii educați și cei cu un pic de cunoaștere din aceste zicale din cultura tradițională? Au devenit ei cu adevărat oameni buni? Au trăit o asemănare umană? Categoric nu. Acești experți în moralitate care venerează cultura tradițională stau cocoțați în locurile lor înalte, pe culmile moralității, și au de la oameni pretenții morale care nu sunt câtuși de puțin conforme cu adevărata stare a vieții lor – acest lucru este imoral și inuman pentru toți cei care trăiesc pe acest pământ. Punctele de vedere morale din cultura tradițională pe care le promovează pot transforma pe cineva cu o raționalitate destul de normală într-o persoană cu un simț anormal al rațiunii, care este capabilă să spună lucruri pe care alții le vor considera de neconceput și de nepătruns. Umanitatea unor astfel de oameni este deformată, iar mintea lor e pervertită. Așadar, nu este de mirare că, la evenimente sportive, în locuri publice și în medii oficiale, mulți chinezi au tendința de a spune lucruri care sunt puțin deplasate și pe care oamenii se chinuie să le priceapă. Tot ceea ce spun ei este o teorie goală, ridicolă și nu conține nicio fărâmă de discurs sincer sau practic. Acestea sunt dovada autentică, rezultatul coruperii omenirii de către Satana și consecința faptului că poporul chinez a fost, milenii la rând, educat de cultura tradițională. Toate acestea i-au transformat pe oamenii care trăiau sincer și autentic în oameni care zic minciuni și care excelează în a se deghiza și a se masca pentru a-i înșela pe alții, în oameni care par a fi incredibil de cultivați și capabili să exprime elocvent teorii, dar care, în realitate, au mentalități distorsionate și sunt incapabili să vorbească rațional sau să interacționeze și să comunice cu semenii lor – practic, toți au această natură. Strict vorbind, asemenea oameni frizează bolile mintale. Dacă nu poți accepta aceste cuvinte, te încurajez să le experimentezi. Aceasta încheie părtășia de astăzi.

2 aprilie 2022

Note de subsol:

a. În textul original scrie: „Această aserțiune”.