Vă amintiți despre ce conținut am avut părtășie la ultima noastră adunare? (Dumnezeu a avut mai întâi părtășie despre diferențele dintre ceea ce oamenii consideră drept comportamente bune, prin comparație cu trăirea umanității normale așa cum o cere Dumnezeu, și apoi a avut părtășie despre conduita morală a omului în cultura tradițională și a rezumat douăzeci și una de afirmații despre conduita morală a omului.) La ultima noastră adunare, am avut părtășie despre două subiecte. Mai întâi, am avut părtășie suplimentară pe tema comportamentului bun și apoi am avut puțină părtășie simplă, introductivă, despre caracterul, conduita și virtutea omului, fără a intra în multe detalii. Am avut deja părtășie de mai multe ori despre ce înseamnă să urmărești adevărul și am terminat părtășia privind toate comportamentele bune care au legătură cu urmărirea adevărului și care trebuiau expuse și analizate. Data trecută, am avut părtășie și despre câteva subiecte fundamentale referitoare la conduita morală a omului. În ciuda faptului că nu am dezvăluit și nici nu am analizat detaliat aceste afirmații privind conduita morală, am enumerat destul de multe exemple de afirmații diferite despre conduita morală a omului – douăzeci și una, ca să fiu exact. Aceste douăzeci și unu de exemple sunt, în esență, diversele afirmații pe care cultura tradițională chineză le insuflă oamenilor, care sunt dominate de ideile de bunăvoință, dreptate, decență, înțelepciune și credibilitate. De exemplu, am menționat diverse afirmații despre conduita morală a omului care au legătură cu loialitatea, dreptatea, decența și încrederea, precum și cu modul în care s-ar cuveni să acționeze bărbații, femeile, funcționarii și copiii și așa mai departe. Indiferent dacă aceste douăzeci și una de zicale sunt comprehensive sau atotcuprinzătoare, în orice caz, ele pot să reprezinte, în principiu, esența diverselor cerințe pe care cultura tradițională chineză le propune privind conduita morală a omului, atât din perspectivă ideologică, cât și faptică. După ce am enumerat aceste exemple, ați meditat asupra lor și ați avut părtășie despre ele? (Am avut părtășie un pic despre ele în timpul adunărilor noastre și am constatat că este ușor să confundăm unele dintre aceste afirmații cu adevărul. De exemplu: „Execuția duce doar la rostogolirea capetelor; fii indulgent oriunde este posibil”, „Aș încasa un glonț pentru un prieten”, precum și: „Fă tot posibilul să gestionezi cu loialitate orice ți-au încredințat alții”, printre altele.) Alte zicale includ: „Bunătatea unei picături de apă ar trebui răsplătită cu un izvor care țâșnește”, „Cuvântul unui domn este legământul lui”, „Dacă îi lovești pe alții, nu-i lovi în față; dacă îi expui pe alții, nu le expuneți neajunsurile”, „Fii strict cu tine însuți și tolerant cu ceilalți”, „Când bei apă dintr-o fântână, nu ar trebui să uiți niciodată cine a săpat-o” și așa mai departe. Cercetând atent, veți vedea că, în esență, majoritatea oamenilor își bazează comportamentul și evaluările privind propria conduită morală și cea a altora pe aceste afirmații despre conduita morală. Aceste lucruri există, într-o anumită măsură, în inima fiecărei persoane. Un motiv principal pentru aceasta îl reprezintă mediul social în care trăiesc oamenii și educația pe care o primesc de la guvernele lor, un altul se datorează educației pe care o primesc de la familiile lor și tradițiilor transmise de la strămoșii lor. Unele familii își învață copiii să nu își însușească niciodată banii găsiți pe jos, alte familii își învață copiii că trebuie să fie patrioți și că: „Fiecare persoană este responsabilă pentru soarta țării sale”, pentru că fiecare familie se bazează pe țara sa. Unele familii își învață copiii că: „Omul nu ar trebui să fie niciodată corupt de bogăție, schimbat de sărăcie sau copleșit de forță” și că nu trebuie să-și uite niciodată rădăcinile. Unii părinți folosesc afirmații clare pentru a-și învăța copiii despre conduita morală, în timp ce alții nu-și pot exprima clar ideile privind conduita morală, ci servesc drept model pentru copiii lor și îi învață prin exemple, influențând și educând următoarea generație prin cuvintele și acțiunile lor. Printre aceste cuvinte și acțiuni se pot număra: „Bunătatea unei picături de apă ar trebui răsplătită cu un izvor care țâșnește”, „Găsește plăcere în a-i ajuta pe ceilalți”, „O bunătate primită ar trebui răsplătită cu recunoștință”, precum și afirmații care sună mai pretențios, cum ar fi: „Să crești ca un crin din noroi, nepătat” și așa mai departe. Temele și esența a ceea ce părinții îi învață pe copiii lor, în general, se încadrează în sfera conduitei morale impuse de cultura tradițională chineză. Primul lucru pe care profesorii îl spun elevilor când ajung la școală este că ar trebui să fie amabili cu ceilalți și să găsească plăcere în a-i ajuta pe ceilalți, că nu ar trebui să-și însușească banii găsiți pe jos și că ar trebui să-și onoreze profesorii și să-și venereze învățăturile. Când elevii studiază proza chineză veche sau biografiile eroilor din antichitate, ei sunt învățați următoarele: „Aș încasa un glonț pentru un prieten”, „Un supus loial nu poate sluji la doi regi, o femeie bună nu se poate căsători cu doi bărbați”, „Dedică-te unei sarcini și străduiește-te să faci tot posibilul până în ziua morții tale”, „Fiecare persoană este responsabilă pentru soarta țării sale.” „Nimeni nu ar trebui să ia obiectele pierdute pe care le găsește pe stradă” și așa mai departe. Toate aceste lucruri derivă din cultura tradițională. Și națiunile susțin și transmit aceste idei. În realitate, educația națională promovează mai mult sau mai puțin aceleași lucruri ca și educația familială – toate se învârt în jurul acestor idei din cultura tradițională. Ideile care derivă din cultura tradițională pătrund, practic, în toate cerințele legate de caracterul, virtutea, comportamentul uman și așa mai departe. Într-o privință, acestea cer ca oamenii să dea dovadă, în exterior, de etichetă și maniere, să acționeze și să se poarte într-un mod pe care ceilalți îl aprobă și să afișeze comportamente și acțiuni bune care să fie văzute de ceilalți, în timp ce ascund aspectele întunecate din adâncul inimii lor. Într-o altă privință, acestea înnobilează atitudinile, comportamentele și acțiunile referitoare la modul în care cineva se comportă, abordează oamenii și gestionează problemele; la modul în care își tratează prietenii și familia; și la modul în care abordează diverse tipuri de oameni și lucruri, la nivelul conduitei morale, obținând astfel laude și respect din partea celorlalți. Cerințele impuse oamenilor de cultura tradițională se învârt, în principal, în jurul acestor lucruri. Fie că este vorba despre ideile pe care oamenii le susțin la o scară socială mai mare sau la o scară mai mică sau despre gândurile privind conduita morală pe care oamenii le promovează și le susțin în cadrul familiilor și cerințele care le sunt prezentate oamenilor în ceea ce privește comportamentul lor, în esență, toate acestea se încadrează în această sferă. Așadar, în rândul oamenilor, fie că este vorba despre cultura tradițională chineză, fie despre culturile tradiționale ale altor țări, inclusiv culturile occidentale, toate aceste idei despre conduita morală constă în lucruri pe care oamenii le pot realiza și gândi; sunt lucruri pe care oamenii le pot realiza pe baza conștiinței și rațiunii lor. Cel puțin, există unii oameni care pot să pună în practică o parte din conduita morală care li se cere. Aceste cerințe sunt limitate doar la caracterul moral, temperamentul și preferințele oamenilor. Dacă nu Mă crezi, te încurajez să analizezi cu atenție și să vezi care dintre aceste cerințe legate de conduita morală a oamenilor fac trimitere la firile lor corupte. Care dintre ele se referă la faptul că oamenilor le este lehamite de adevăr, nu îl agreează și se împotrivesc lui Dumnezeu în esența lor? Care dintre aceste cereri are vreo legătură cu adevărul? Care dintre aceste cereri se poate ridica la nivelul adevărului? (Niciuna dintre ele.) Indiferent cum analizezi aceste cereri, niciuna dintre ele nu se poate ridica la nivelul adevărului. Niciuna dintre ele nu are nimic de-a face cu adevărul, niciuna dintre ele nu are nici cea mai mică legătură cu acesta. Până acum, cei care cred în Dumnezeu de multă vreme, care au o oarecare experiență și care înțeleg un pic din adevăr, vor avea doar un minim de înțelegere adevărată a acestei chestiuni; dar majoritatea oamenilor încă înțeleg doar doctrine și sunt de acord cu această idee în teorie, în timp ce nu reușesc să atingă nivelul înțelegerii autentice a adevărului. De ce? Din cauza faptului că majoritatea oamenilor ajung să înțeleagă doar că aceste aspecte ale culturii tradiționale nu sunt în acord cu adevărul și nu au legătură cu el, comparând aceste reglementări din cultura tradițională cu cerințele și cuvintele lui Dumnezeu. Verbal, s-ar putea să recunoască întru totul că aceste lucruri nu au nimic de-a face cu adevărul, dar în adâncul inimii lor, aspirațiile lor, ceea ce aprobă, preferă și acceptă cu ușurință sunt, în esență, aceste idei care provin din cultura tradițională a umanității, dintre care unele sunt lucruri pe care țara lor le susține și le promovează. Oamenii le consideră lucruri pozitive sau le tratează ca pe adevăr. Nu așa stau lucrurile? (Ba da.) După cum puteți vedea, aceste aspecte ale culturii tradiționale s-au înrădăcinat adânc în inima omului și nu pot fi eradicate și dezrădăcinate într-un timp scurt.

Deși cele douăzeci și una de cereri privind conduita morală a omului pe care le-am enumerat sunt doar o parte a culturii tradiționale chineze, într-o anumită măsură, ele pot fi reprezentative pentru toate cerințele propuse de cultura tradițională chineză cu privire la conduita morală a omului. Fiecare dintre aceste douăzeci și una de afirmații este considerată de om un lucru pozitiv, nobil și corect, iar oamenii cred că aceste aserțiuni le permit să trăiască demn și că sunt un fel de conduită morală demnă de admirație și stimă. Deocamdată, vom lăsa deoparte zicalele relativ superficiale, cum ar fi să nu-ți însușești banii găsiți pe jos sau să găsești plăcere în a-i ajuta pe ceilalți și, în schimb, să vorbim despre conduita morală pe care omul o prețuiește deosebit de mult și pe care o consideră nobilă. De exemplu, să luăm zicala: „Omul nu ar trebui să fie niciodată corupt de bogăție, schimbat de sărăcie sau copleșit de forță” – cel mai simplu mod de a rezuma sensul acestei afirmații este că omul nu ar trebui să-și uite obârșia. Dacă o persoană are această conduită morală, atunci toată lumea va crede că are o personalitate nobilă și că într-adevăr a „crescut ca un crin din noroi, nepătat”. Oamenii respectă foarte mult acest lucru. Faptul că îl respectă foarte mult înseamnă că aprobă și sunt de acord cu acest tip de afirmație. Și, desigur, îi admiră foarte mult pe cei care pot să pună în practică această conduită morală. Sunt mulți oameni care cred în Dumnezeu, dar tot aprobă cu adevărat aceste lucruri promovate de cultura tradițională și sunt dispuși să pună în practică acele comportamente bune. Acești oameni nu înțeleg adevărul: ei consideră că a crede în Dumnezeu înseamnă să fii o persoană bună, să-i ajuți pe ceilalți oameni, să găsești plăcere în a-i ajuta pe ceilalți, să nu înșeli și să nu rănești niciodată alți oameni, să nu urmărești lucruri lumești și să nu jinduiești după bogăție sau plăcere. În inima lor, toți sunt de acord că afirmația: „Omul nu ar trebui să fie niciodată corupt de bogăție, schimbat de sărăcie sau copleșit de forță” este corectă. Unii vor spune: „Dacă, înainte de a ajunge să creadă în Dumnezeu, cineva respectă deja conduita morală potrivit căreia: «Omul nu ar trebui să fie niciodată corupt de bogăție, schimbat de sărăcie sau copleșit de forță», dacă este o persoană minunată, bună, care nu își uită rădăcinile, atunci, după ce se va alătura credinței, va putea repede să obțină bucuria lui Dumnezeu. Unor astfel de oameni le este ușor să intre în Împărăția lui Dumnezeu – ei pot câștiga binecuvântările Lui.” Când mulți oameni îi evaluează și îi privesc pe alții, ei nu le examinează esența pe baza cuvintelor lui Dumnezeu și a adevărului; în schimb, îi evaluează și îi privesc în funcție de cerințele culturii tradiționale legate de conduita morală a oamenilor. Din această perspectivă, nu este posibil ca oamenii care nu înțeleg adevărul să-l confunde cu lucruri pe care omul le crede a fi bune și drepte? Nu e posibil să-i vadă pe cei pe care omul îi consideră buni drept cei pe care Dumnezeu îi crede a fi buni? Oamenii vor întotdeauna să-I impună lui Dumnezeu ideile lor – făcând acest lucru, nu comit ei o eroare de principiu? Nu jignește asta firea lui Dumnezeu? (Ba da.) Aceasta este o problemă foarte gravă. Dacă oamenii au într-adevăr rațiune, ar trebui să caute adevărul în chestiuni pe care nu pot să le priceapă, ar trebui să ajungă să înțeleagă voia lui Dumnezeu și să nu declame cu nepăsare o grămadă de absurdități. În standardele și principiile lui Dumnezeu pentru evaluarea omului, există un rând care spune: „Cei care nu își uită rădăcinile sunt oameni buni și au caracteristicile unei persoane bune?” A spus Dumnezeu vreodată așa ceva? (Nu.) În cererile specifice pe care Dumnezeu le-a înaintat omului, a spus El vreodată: „Dacă ești sărac, nu trebuie să furi. Dacă ești bogat, nu trebuie să fii promiscuu din punct de vedere sexual. Când te confrunți cu intimidări sau amenințări, nu trebuie să te supui niciodată”? Conțin cuvintele lui Dumnezeu astfel de cerințe? (Nu.) Într-adevăr, nu conțin. Este destul de evident că afirmația: „Omul nu ar trebui să fie niciodată corupt de bogăție, schimbat de sărăcie sau copleșit de forță” este rostită de om – nu se conformează cerințelor pe care le are Dumnezeu de la om, este incompatibilă cu adevărul și, în principiu, nu este același lucru cu adevărul. Dumnezeu nu a cerut niciodată ca ființele create să nu-și uite rădăcinile. Ce înseamnă să nu-ți uiți rădăcinile? Îți voi da un exemplu: dacă strămoșii tăi au fost fermieri, trebuie să le prețuiești mereu amintirea. Dacă strămoșii tăi au fost meșteșugari, trebuie să continui practica acelui meșteșug și să o transmiți din generație în generație. Nici măcar după ce începi să crezi în Dumnezeu nu poți să uiți aceste lucruri – nu poți să uiți învățăturile sau meșteșugurile sau orice altceva ți-a fost transmis de strămoșii tăi. Dacă strămoșii tăi au fost cerșetori, atunci trebuie să păstrezi bâtele pe care le foloseau ca să bată câinii. Dacă strămoșii au fost cândva nevoiți să supraviețuiască mâncând nutreț și plante sălbatice, atunci și descendenții lor trebuie să încerce să mănânce nutreț și plante sălbatice – adică să-și amintească durerile trecutului pentru a savura bucuriile prezentului, asta înseamnă să nu-și uite rădăcinile. Orice au făcut strămoșii tăi, trebuie să susții acel lucru. Nu-ți poți uita strămoșii doar pentru că ești bine educat și ai statut. Chinezii sunt foarte atenți la aceste lucruri. În inima lor, se pare că numai aceia care nu-și uită rădăcinile au conștiință și rațiune și că numai astfel de oameni pot să se comporte corect și să trăiască demn. Este corect acest punct de vedere? Se regăsește așa ceva în cuvintele lui Dumnezeu? (Nu.) Dumnezeu nu a spus niciodată așa ceva. Deși omul ar putea să respecte foarte mult o sferă a virtuții și să aspire către aceasta, deși poate părea un lucru pozitiv, ceva care poate să reglementeze conduita morală a omului și să îi împiedice pe oameni să meargă pe calea răului și să devină depravați și deși este vehiculat printre oameni și acceptat de toți ca un lucru pozitiv, dacă îl comparați cu spusele lui Dumnezeu și cu adevărul, putem vedea din acest exemplu că aceste aserțiuni și gânduri din cultura tradițională sunt absolut absurde. Veți vedea că pur și simplu nu merită menționate, că nu au nici cea mai mică legătură cu adevărul și că sunt și mai departe de a fi cerințele și voia lui Dumnezeu. Pledând în favoarea acestor idei și opinii și propunând diverse afirmații cu privire la conduita morală a omului, oamenii nu fac nimic altceva decât să folosească anumite lucruri care transcend sfera gândirii omului, pentru a da dovadă de originalitate și noutate, pentru a-și etala măreția și corectitudinea și a-i face pe oameni să li se închine. Fie că este vorba de Orient sau de Occident, practic, toți oamenii gândesc la fel. Ideile și punctele de plecare ale cerințelor pe care oamenii le susțin și le propun cu privire la conduita morală a omului și scopurile pe care doresc să le atingă prin acestea sunt, în esență, aceleași. Deși oamenii din Occident nu au idei și puncte de vedere specifice, precum: „Răsplătește răul cu binele” și „Bunătatea unei picături de apă ar trebui răsplătită cu un izvor care țâșnește” pe care oamenii din Orient le scot în evidență, și, deși nu au zicale explicite, precum cele din cultura tradițională chineză, cultura lor tradițională este plină doar de aceste idei. Deși lucrurile despre care am avut părtășie și despre care am vorbit aparțin culturii tradiționale chineze, într-o anumită măsură și în esență, aceste aserțiuni și cerințe privind conduita morală reprezintă ideile dominante ale întregii omeniri corupte.

Astăzi, am avut în primul rând părtășie despre ce fel de influență negativă exercită cultura tradițională asupra oamenilor, prin aserțiunile și cerințele sale legate de conduita morală a omului. După ce înțeleg acest lucru, următorul cel mai important lucru pe care oamenii trebuie să-l înțeleagă este ce condiții are, de fapt, Dumnezeu, Domnul creației, pentru comportamentul moral al omenirii, ce a spus El în mod specific și care sunt cerințele pe care le-a propus. Aceasta este ceea ce omenirea trebuie să ajungă să înțeleagă. Am văzut acum clar cum cultura tradițională nu este câtuși de puțin mărturie pentru cerințele lui Dumnezeu față de om sau pentru cuvintele rostite de El și că oamenii nu au căutat adevărul cu privire la acest subiect. Și astfel, cultura tradițională a fost ceea ce oamenii au învățat mai întâi și ceea ce i-a dominat, a intrat în inimile lor și a ghidat felul în care omenirea a trăit de mii de ani. Acesta este principalul mod în care Satana a corupt omenirea. Recunoscând clar acest fapt, cel mai important lucru pe care oamenii trebuie să-l înțeleagă acum este care sunt cerințele pe care le are Domnul creației de la oamenii creați cu privire la umanitatea și moralitatea lor – sau, cu alte cuvinte, ce standarde există în legătură cu acest aspect al adevărului. În același timp, oamenii trebuie să înțeleagă care dintre următoarele lucruri e adevărul: cerințele propuse de cultura tradițională sau ceea ce Dumnezeu cere omenirii. Trebuie să înțeleagă care dintre ele poate să-i purifice și să-i mântuiască pe oameni și să-i îndrume pe calea cea dreaptă în viață; și care dintre ele este un sofism, care poate să-i inducă pe oameni în eroare, să-i rănească, să-i orienteze pe calea greșită, într-o viață de păcat. Odată ce oamenii au acest discernământ, ei pot recunoaște că cerințele Domnului creației pentru omenire sunt perfect firești și justificate și că ele sunt principiile adevărului pe care oamenii ar trebui să le practice. În ceea ce privește aserțiunile despre conduita morală și standardele de evaluare din cultura tradițională care influențează urmărirea adevărului de către oameni și opiniile lor despre oameni și lucruri și comportamentul și acțiunile lor, dacă ei pot să le discearnă puțin, să vadă dincolo de ele și să admită că sunt absurde în esență și să renunțe la ele din inimă, atunci unele dintre confuziile sau problemele oamenilor privind conduita morală pot fi înlăturate. Oare înlăturarea acestor lucruri nu ar reduce un număr rezonabil de obstacole și dificultăți cu care se confruntă oamenii pe calea urmăririi adevărului? (Ba da.) Atunci când oamenii nu înțeleg adevărul, sunt predispuși să confunde cu adevărul ideile general admise despre conduita morală, să le urmărească și să le respecte ca și cum ar fi adevărul. Acest lucru are un impact foarte mare asupra capacității oamenilor de a înțelege și practica adevărul, precum și asupra rezultatelor pe care le obțin în timp ce urmăresc adevărul ca să ajungă la transformarea firii. E un lucru pe care niciunul dintre voi nu și-ar dori să-l vadă; desigur, este ceva ce nici Dumnezeu nu vrea să vadă. Așadar, în ceea ce privește aceste afirmații, idei și puncte de vedere presupus pozitive despre conduita morală pe care omul le susține, oamenii trebuie mai întâi să le cunoască și să le discearnă clar pe baza cuvintelor lui Dumnezeu și a adevărului și să le vadă însăși esența și, astfel, să evalueze și să poziționeze exact aceste lucruri în adâncul inimii lor, după care pot să le dezgroape, încetul cu încetul, să le elimine și să le abandoneze. În viitor, de fiecare dată când oamenii vor vedea acele afirmații presupus pozitive în conflict cu adevărul, ar trebui să aleagă mai întâi adevărul, și nu afirmațiile care sunt considerate pozitive în noțiunile omului, deoarece aceste afirmații presupus pozitive sunt doar opiniile omului și, de fapt, nu sunt în acord cu adevărul. Indiferent din ce perspectivă vorbim, scopul nostru principal în părtășia de astăzi despre aceste subiecte este să înlăturăm diferitele obstacole care apar în procesul de urmărire a adevărului de către oameni, în special incertitudinile care apar în mintea lor cu privire la cuvintele lui Dumnezeu și criteriile adevărului. Aceste incertitudini înseamnă că, atunci când accepți și practici adevărul, nu poți să-ți dai seama care sunt zicalele despre conduita morală pe care le susține omenirea, care sunt cerințele lui Dumnezeu de la omenire și care dintre ele sunt adevăratele principii și criterii. Oamenii nu sunt lămuriți în privința acestor lucruri. De ce? (Pentru că ei nu înțeleg adevărul.) Într-o privință, este pentru că nu înțeleg adevărul. În alta, este pentru că le lipsește discernământul asupra aserțiunilor despre conduita morală făcute de cultura tradițională a umanității și încă nu pot să vadă esența acestora. În cele din urmă, într-o stare de confuzie, vei stabili că acele lucruri pe care le-ai învățat mai întâi și care sunt înrădăcinate în mintea ta sunt corecte; vei stabili că sunt corecte acele lucruri pe care toată lumea le recunoaște în general a fi drepte și corecte. Și apoi vei alege acele lucruri care îți plac, pe care le poți realiza și care sunt în concordanță cu gusturile și noțiunile tale; și vei aborda aceste lucruri, te vei agăța de ele și le vei respecta ca și cum ar fi adevărul. Ca urmare a acestui fapt, comportamentul și conduita oamenilor, precum și tot ceea ce urmăresc, aleg și de care se agață nu va avea nicio legătură cu adevărul – toate vor aparține comportamentelor umane și manifestărilor umane de moralitate care nu se încadrează în sfera adevărului. Oamenii abordează și se agață de aceste aspecte ale culturii tradiționale ca și cum ar fi adevărul, în timp ce împing la o parte și ignoră adevărurile despre cerințele lui Dumnezeu privind comportamentul omului. Indiferent câte dintre comportamentele percepute de om ca fiind bune are o persoană, ea nu va obține niciodată aprobarea lui Dumnezeu. Acesta este cazul oamenilor care irosesc mult efort pentru lucruri din afara sferei adevărului. Mai mult decât atât, tratând drept adevăr aceste lucruri care derivă din om și care nu sunt în acord cu adevărul, oamenii s-au rătăcit deja. Oamenii au învățat mai întâi aceste aspecte ale culturii tradiționale și, astfel, sunt dominați de ele; aceste lucruri dau naștere la tot felul de opinii greșite înlăuntrul lor și provoacă mari dificultăți și tulburări pentru ei atunci când încearcă să înțeleagă și să practice adevărul. Toți oamenii cred că, dacă au comportamente virtuoase, Dumnezeu îi va aproba și că vor fi calificați să primească binecuvântările și făgăduința Lui, dar pot ei să accepte judecata și mustrarea lui Dumnezeu atunci când nutresc această viziune și mentalitate? Cât de mare este obstacolul pe care îl reprezintă o asemenea mentalitate pentru purificarea și mântuirea oamenilor? Oare aceste închipuiri și noțiuni nu îi vor determina pe oameni să-L înțeleagă greșit pe Dumnezeu, să se răzvrătească împotriva Lui și să I se împotrivească? Nu acestea vor fi consecințele? (Ba da.) Am exprimat mai mult sau mai puțin semnificația părtășiei despre acest subiect; aceasta este ideea generală.

În continuare, vom diseca și analiza una câte una diferitele zicale din cultura tradițională chineză despre conduita morală și apoi vom ajunge la o concluzie asupra lor. În acest fel, toată lumea va avea o confirmare de bază și un răspuns în ceea ce le privește și toți vor avea, cel puțin, o înțelegere și o opinie relativ exactă cu privire la aceste zicale. Haideți să începem cu prima zicală: „Nu-ți însuși banii găsiți pe jos.” Care ar fi o explicație exactă a acestui proverb? (Dacă ridici ceva de pe jos, nu trebuie să-l iei și să pretinzi că-ți aparține. Se referă la un fel de moralitate bună și obicei social.) Este ușor de realizat? (Este relativ ușor.) Pentru cei mai mulți oameni, este ușor de realizat – dacă iei ceva de jos, atunci, indiferent ce este, nu trebuie să-l păstrezi pentru tine, deoarece aparține altcuiva. Nu meriți să ai acel lucru și ar trebui să îl returnezi proprietarului său de drept. Dacă nu poți să-i găsești proprietarul de drept, ar trebui să-l predai autorităților – în orice caz, nu ar trebui să-l iei pentru tine. Toate acestea respectă ideea de a nu râvni la bunurile altora și de a nu profita de alții. Este o cerință impusă asupra comportamentului moral al omului. Care este scopul impunerii unei astfel de cereri asupra comportamentului moral al oamenilor? Atunci când oamenii au acest tip de conduită morală, ea are un impact bun și pozitiv asupra climatului social. Scopul insuflării unor astfel de idei oamenilor este de a-i împiedica să profite de alții, păstrându-și, astfel, propria conduită morală bună. Dacă fiecare persoană are acest tip de conduită morală bună, climatul social se va îmbunătăți și va ajunge la un nivel unde nimeni nu ia obiectele pierdute pe care le găsește pe stradă și nimeni nu este nevoit să-și încuie ușile noaptea. Cu acest tip de climat social, ordinea publică se va îmbunătăți, iar oamenii pot trăi mai liniștiți. Vor fi mai puține furturi și jafuri, mai puține conflicte și vendete; oamenii care trăiesc în acest tip de societate vor avea un sentiment de siguranță și o bunăstare generală sporită. „Nu-ți însuși banii găsiți pe jos” este o cerere propusă cu privire la conduita morală a oamenilor în mediile sociale și de viață. Scopul acestei cereri este de a proteja climatul social și mediul de viață al oamenilor. Este ușor de realizat acest lucru? Indiferent dacă oamenii pot sau nu să-l realizeze, cei care au propus această idee și cerere privind conduita morală a omului urmăreau să realizeze mediul social și de viață ideal la care oamenii tânjesc. Zicala: „Nu-ți însuși banii găsiți pe jos” nu are nicio legătură cu criteriile pentru comportamentul omului – este doar o cerere impusă conduitei morale a oamenilor ori de câte ori aceștia iau ceva de pe jos. Are puțin de-a face cu esența omului. Au trecut deja mii de ani de când omenirea face această cerere cu privire la conduita morală a omului. Desigur, atunci când oamenii respectă această cerere, o țară sau o societate poate experimenta o perioadă în care au loc mai puține infracțiuni și poate să ajungă chiar în punctul în care oamenii nu sunt nevoiți să-și încuie ușile noaptea, în care nimeni nu ia obiectele pierdute pe care le găsește pe stradă și unde majoritatea oamenilor nu își însușesc banii găsiți pe jos. În aceste vremuri, climatul social, ordinea publică și mediul de viață vor fi toate relativ stabile și armonioase, dar acest climat și mediu social poate fi menținut doar temporar, sau pentru o perioadă, sau pentru un timp dat. Adică, oamenii nu pot să atingă sau să respecte acest tip de conduită morală decât în anumite medii sociale. De îndată ce mediul lor de viață se schimbă și vechiul climat social se destramă, este probabil ca morale precum „nu-ți însuși banii găsiți pe jos” să se schimbe, pe lângă transformările mediului social, ale climatului social și ale tendințelor sociale. Priviți cum, după ce marele balaur roșu a ajuns la putere, i-a momit pe oameni promovând tot felul de zicale pentru a asigura stabilitatea socială. În anii ‘80, a existat chiar și o melodie populară cu următoarele versuri: „Pe marginea drumului, am luat un cent de pe jos și i l-am dat unui ofițer de poliție. Ofițerul a luat centul și a dat din cap. Am spus cu bucurie: «Ne vedem mai târziu, domnule!»” Chiar și micul gest de a preda un cent a fost aparent demn de menționat și cântat – a fost o morală și un comportament social atât de „nobil”! Totuși, chiar așa a fost? Oamenii sunt capabili să predea un cent pe care îl găsesc unui ofițer de poliție, dar ar preda o sută sau o mie de yuani? Este greu de spus. Dacă o persoană ar vedea niște aur, argint sau obiecte prețioase sau ceva și mai valoros, nu și-ar putea controla lăcomia, monstrul ei lăuntric s-ar dezlănțui, iar ea ar fi în stare să-i rănească pe oameni și să le facă rău, să le însceneze altora lucruri și să-i prindă în capcană – ar fi capabilă să fure, în mod activ, banii unei persoane și chiar să ucidă pe cineva. În acel moment, ce ar mai rămâne din buna cultură și morală tradițională a omului? Unde ar fi atunci criteriul moral de a „nu-ți însuși banii găsiți pe jos”? Ce ne arată acest lucru? Indiferent dacă oamenii au sau nu acest spirit și această conduită morală, cererea și zicala aceasta este doar ceva ce oamenii își imaginează, își doresc și ar vrea să poată realiza și atinge. În contexte sociale specifice și în medii potrivite, oamenii care au cât de cât conștiință și rațiune pot practica neînsușirea banilor găsiți pe jos, dar acesta este doar un comportament bun trecător, nu poate deveni criteriul comportamentului sau vieților lor. De îndată ce mediul social și contextul în care trăiesc acești oameni se schimbă, acest principiu și această conduită morală ideală conform noțiunilor omului vor fi foarte departe de oameni. Nu vor putea să le satisfacă dorințele și ambițiile și, desigur, vor putea și mai puțin să le limiteze faptele rele. Este doar un comportament bun trecător și o calitate morală relativ nobilă conform idealurilor omului. Când se ciocnește cu realitatea și cu interesul personal, când intră în conflict cu idealurile oamenilor, acest tip de morală nu poate înfrâna comportamentul oamenilor și nici nu le poate îndruma comportamentul și gândurile. În cele din urmă, oamenii vor decide să i se împotrivească, vor încălca această noțiune tradițională a moralității și își vor alege interesele proprii. Așadar, când vine vorba de morala care spune să „nu-ți însușești banii găsiți pe jos”, oamenii pot preda poliției un cent pe care-l iau de pe jos. Dar dacă găsesc o mie de yuani, zece mii de yuani sau o monedă de aur, vor mai preda aceste bunuri unui ofițer de poliție? Nu vor putea. Când beneficiul luării acelor bani depășește sfera a ceea ce poate realiza moralitatea omului, ei nu vor putea să-i predea poliției. Ei nu vor putea să pună în practică morala zicalei: „Nu-ți însuși banii găsiți pe jos”. Așadar, „să nu-ți însușești banii găsiți pe jos” reprezintă umanitatea-esență a unei persoane? Nu poate deloc să-i reprezinte umanitatea-esență. Este destul de evident că această cerere cu privire la conduita morală a omului nu poate fi folosită ca bază pentru a evalua dacă un om are sau nu umanitate și că nu poate servi drept criteriu pentru comportamentul omului.

Ar fi o modalitate exactă de a evalua moralitatea și caracterul unei persoane să analizăm, mai întâi, dacă ia sau nu banii găsiți pe jos? (Nu.) De ce nu? (Oamenii sunt incapabili să respecte cu adevărat această cerință. Dacă găsesc o mică sumă de bani sau un obiect cu o valoare neînsemnată, vor putea să le predea, dar dacă este ceva valoros, va fi mai puțin probabil să facă acest lucru. Dacă este un obiect foarte prețios, va fi și mai puțin probabil să-l predea – s-ar putea chiar să-l păstreze cu orice preț.) Vrei să spui că „nu-ți însuși banii găsiți pe jos” nu poate servi drept criteriu pentru evaluarea umanității oamenilor pentru că aceștia sunt incapabili să realizeze acest lucru. Așadar, dacă oamenii ar putea respecta această cerință, ar conta ea drept criteriu de evaluare a umanității lor? (Nu, nu ar conta.) De ce nu ar conta drept criteriu de evaluare a umanității oamenilor, chiar dacă oamenii ar putea să o respecte? (Abilitatea sau lipsa abilității unui om de a respecta zicala: „Nu-ți însuși banii găsiți pe jos” nu reflectă cu adevărat calitatea umanității lui. Nu are nimic de-a face cu cât de bună sau rea este umanitatea lui și nu este un criteriu pentru evaluarea umanității oamenilor.) Acesta este un mod de a înțelege problema. Faptul că o persoană nu-și însușește banii găsiți pe jos are puțin de-a face cu calitatea umanității sale. Așadar, dacă întâlniți un om care este într-adevăr capabil să nu-și însușească banii găsiți pe jos, cum îl veți vedea? Îl puteți considera o persoană care are umanitate, o persoană cinstită și care se supune lui Dumnezeu? Puteți să clasificați neînsușirea banilor găsiți pe jos ca standard pentru faptul de a avea umanitate? Ar trebui să avem părtășie despre această chestiune. Cine va vorbi despre asta? (Abilitatea cuiva de a nu-și însuși banii găsiți pe jos este irelevantă pentru definirea umanității-esențe a acelei persoane. Esența sa este evaluată conform adevărului.) Ce altceva mai puteți spune? (Unii oameni sunt capabili să nu-și însușească banii găsiți pe jos, chiar și atunci când este o sumă mare de bani, sau fac multe alte astfel de fapte bune, dar au propriile scopuri și intenții. Vor să fie răsplătiți pentru acțiunile lor meritorii și să dobândească o reputație bună, așadar comportamentele lor externe bune nu pot determina calitatea umanității lor.) Altceva? (Să presupunem că o persoană este capabilă să nu-și însușească banii găsiți pe jos, dar abordează adevărul cu o atitudine potrivnică, sătulă de adevăr. Dacă o evaluăm pe baza cuvintelor lui Dumnezeu, nu are umanitate. Așadar, este inexact să folosim acest standard pentru a judeca dacă un om are sau nu umanitate.) Unii dintre voi și-au dat deja seama că folosirea zicalei: „Nu-ți însuși banii găsiți pe jos” pentru a evalua dacă un om are sau nu umanitate este greșită – nu sunteți de acord ca aceasta să fie folosită ca standard pentru a evalua dacă o persoană are sau nu umanitate. Acest punct de vedere este corect. Indiferent dacă un om este capabil să nu-și însușească banii găsiți pe jos, acest lucru are puțin de-a face cu principiile comportamentului său și cu calea pe care o alege. De ce spun asta? În primul rând, atunci când o persoană nu-și însușește banii găsiți pe jos, asta reprezintă doar un comportament trecător. Este greu să-ți dai seama dacă a făcut-o pentru că lucrul pe care l-a luat de pe jos nu avea nicio valoare sau pentru că alți oameni o priveau, iar ea și-a dorit să câștige laudele și stima lor. Chiar dacă acțiunea ei a fost neîntinată, este doar un tip de comportament bun și are puțină relevanță pentru ceea ce urmărește și pentru comportamentul ei. Cel mult, se poate spune doar că această persoană are într-o mică măsură un comportament bun și un caracter nobil. Deși acest comportament nu poate fi numit un lucru negativ, nu poate fi clasificat nici drept unul pozitiv, iar o persoană cu siguranță nu poate fi definită ca fiind pozitivă doar pentru că nu-și însușește banii găsiți pe jos. Asta este pentru că nu are nicio legătură cu adevărul și nu are nimic de-a face cu cerințele lui Dumnezeu de la om. Unii spun: „Cum ar putea să nu fie un lucru pozitiv? Cum ar putea un comportament atât de nobil să nu fie considerat pozitiv? Dacă o persoană ar fi imorală și nu ar avea umanitate, ar fi capabilă să nu-și însușească banii găsiți pe jos?” Acesta nu este neapărat un mod exact de a pune problema. Diavolul este în stare să facă unele lucruri bune – așadar, ai spune că nu este diavolul? Unii regi demoni fac una sau două fapte bune pentru a-și face un renume și pentru a-și consolida locul în istorie – așadar, ai spune că sunt oameni buni? Nu poți să stabilești dacă un om are sau nu umanitate, sau dacă e bun sau rău caracterul lui, doar pe baza unui lucru bun sau rău pe care l-a făcut. Ca o evaluare să fie corectă, ar trebui să se bazeze pe comportamentul lui general și pe cunoașterea sau nu de către acesta a ideilor și opiniilor corecte. Dacă o persoană este în stare să returneze proprietarului său de drept un obiect foarte valoros pe care l-a găsit, aceasta arată doar că nu este lacomă și că nu râvnește la bunurile altora. Are acest aspect al bunei conduite morale, dar are vreo legătură cu comportamentul și atitudinea ei față de lucrurile pozitive? (Nu.) Este posibil ca unii oameni să nu fie de acord cu acest lucru și să considere această afirmație ca fiind puțin subiectivă și inexactă. Totuși, luând în considerare acest lucru dintr-o perspectivă diferită, dacă o persoană pierde ceva util, nu își va face multe griji pentru acel obiect? Așadar, indiferent ce obiect găsește o persoană, acela nu îi aparține și, prin urmare, nu ar trebui să îl păstreze. Indiferent dacă este un obiect material sau sunt bani, indiferent dacă este valoros sau fără valoare, nu îi aparține – deci nu este datoria ei să returneze obiectul proprietarului său de drept? Nu asta s-ar cuveni să facă oamenii? Care este valoarea promovării acestui lucru? Nu înseamnă asta să faci mult zgomot pentru nimic? Nu este exagerat să tratezi neînsușirea banilor găsiți pe jos ca pe un fel de calitate morală nobilă și să o ridici la un rang înalt, spiritual? Chiar merită menționat acest comportament bun printre oamenii buni? Există foarte multe comportamente mai bune și mai înalte decât acesta, așa că neînsușirea banilor găsiți pe jos nu merită menționată. Cu toate acestea, dacă ar fi să propagi și să promovezi cu înflăcărare acest comportament bun în rândul cerșetorilor și hoților, ar fi potrivit și ar putea fi de folos. Dacă o țară promovează cu înflăcărare zicala: „Nu-ți însuși banii găsiți pe jos”, aceasta arată că oamenii de acolo sunt deja foarte răi, că țara este invadată de tâlhari și hoți și nu se poate păzi de ei. Așadar, singura ei soluție este promovarea și propagarea acestui tip de comportament pentru a rezolva problema. De fapt, acest comportament a fost dintotdeauna datoria oamenilor. De exemplu, dacă un om găsește cincizeci de yuani pe stradă și îi returnează cu ușurință proprietarului de drept, nu este gestul atât de nesemnificativ încât nici măcar nu merită menționat? Chiar trebuie lăudat? Este necesar să faci din țânțar armăsar și să elogiezi această persoană și chiar să o lauzi pentru conduita ei morală nobilă și onorabilă, doar pentru că a înapoiat banii persoanei care i-a pierdut? Nu este returnarea banilor pierduți proprietarului de drept doar ceva normal și natural? Nu este ceva ce s-ar cuveni să facă o persoană care are o rațiune normală? Chiar și un copilaș care nu înțelege morala socială ar fi capabil să facă asta, deci este cu adevărat necesar să facem atâta caz din asta? Este acest comportament într-adevăr demn de a fi ridicat la nivelul moralității omului? După părerea Mea, nu poate fi ridicat la acest nivel și nu este demn de laudă. Este doar un comportament bun trecător și nu are nicio legătură cu a fi cu adevărat o persoană bună, la un nivel fundamental. A nu-ți însuși banii găsiți pe jos este o chestiune foarte neînsemnată. Este ceva ce ar trebui să poată face orice persoană normală și oricine îmbracă pielea umană sau vorbește în limbaj uman. Este ceva ce oamenii pot face dacă se străduiesc, nu au nevoie de un educator sau de un gânditor care să-i învețe să facă asta. Un copil de trei ani este capabil să facă acest lucru și totuși, gânditorii și educatorii l-au tratat ca pe o cerință crucială a conduitei morale a omului și, procedând așa, au făcut mult zgomot pentru nimic. Deși zicala: „Nu-ți însuși banii găsiți pe jos” este o afirmație care evaluează conduita morală a omului, nu se ridică, în mod fundamental, la nivelul evaluării existenței umanității sau moralității nobile la o persoană. Prin urmare, este atât inexact, cât și nepotrivit să folosiți zicala: „Nu-ți însuși banii găsiți pe jos” pentru a evalua calitatea umanității cuiva.

„Nu-ți însuși banii găsiți pe jos” este cea mai superficială dintre cerințele culturii tradiționale privind conduita morală. Deși toate societățile umane au promovat și predat acest tip de idee, deoarece oamenii au firi corupte și din cauza predominării tendințelor rele ale omenirii, chiar dacă oamenii pot să pună în practică zicala: „Nu-ți însuși banii găsiți pe jos” sau să aibă o perioadă acest tip de conduită morală bună, asta nu schimbă faptul că firile corupte ale oamenilor le domină constant gândurile și purtările, în timp ce le domină și controlează și comportamentul și ceea ce urmăresc. Exemplele trecătoare de conduită morală bună nu au nicio legătură cu ceea ce caută o persoană și cu siguranță nu pot să schimbe faptul că o persoană adulează, admiră și urmează tendințe rele. Nu este așa? (Ba da.) Așadar, cântecul pe care îl cântau oamenii în trecut: „Pe marginea drumului, am luat un cent de pe jos”, nu este acum decât un cântec pentru copii. A devenit o amintire. Oamenii nici măcar nu pot să respecte comportamentul bun de bază de a nu-și însuși banii găsiți pe jos. Oamenii doresc să schimbe ceea ce urmărește omenirea și firile ei corupte promovând conduita morală bună și încearcă să oprească degradarea omenirii și degenerarea de zi cu zi a societății, dar, în cele din urmă, nu au reușit să atingă aceste obiective. Morala zicalei: „Nu-ți însuși banii găsiți pe jos” poate exista doar în lumea ideală a omului. Oamenii tratează această morală ca pe un fel de ideal, ca pe o aspirație la o lume mai bună. Această morală există în lumea spirituală a omului. Este un fel de speranță pe care omul o poziționează în viitorul lumii, dar este incompatibilă cu realitatea vieții umane și cu umanitatea reală a oamenilor. Este în contradicție cu principiile de comportament ale omului și căile pe care merg oamenii, cât și cu ceea ce urmăresc ei și ce ar trebui să aibă și să obțină. Este incompatibilă cu manifestările și efuziunile umanității normale și cu principiile relațiilor interpersonale și de gestionare a lucrurilor. Prin urmare, acest standard pentru judecarea conduitei morale a omenirii a fost dintotdeauna invalid, din antichitate și până în prezent. Această idee și opinie a zicalei: „Nu-ți însuși banii găsiți pe jos” pe care o promovează omul este deosebit de lipsită de sens și majoritatea oamenilor o ignoră, deoarece nu poate schimba direcția comportamentului lor sau ceea ce urmăresc și, cu siguranță, nu poate schimba depravarea, egoismul, interesul personal al oamenilor sau tendința lor tot mai mare de a se grăbi spre rău. Cea mai superficială cerință a zicalei: „Nu-ți însuși banii găsiți pe jos” a devenit o glumă amuzantă și satirică. Acum, nici măcar copiii nu vor să cânte: „Pe marginea drumului, am luat un cent de pe jos” – nu este nici măcar de departe plină de înțeles. Într-o lume plină de politicieni corupți, acest cântec a devenit foarte ironic. Realitatea, de care oamenii sunt perfect conștienți, este că o persoană poate preda poliției un cent pierdut, dar dacă ia de pe jos un milion de yuani, sau zece milioane de yuani, ar intra direct în buzunarul ei. Din acest fenomen, putem vedea că încercările oamenilor de a promova omenirii această cerință privind conduita morală au eșuat. Asta înseamnă că oamenii nu sunt capabili să pună în practică nici măcar cele mai simple comportamente bune. Ce înseamnă să nu fii capabil să pui în practică nici măcar cele mai simple comportamente bune? Înseamnă că oamenii nu sunt capabili să pună în practică nici măcar lucrurile simple pe care ar trebui să le facă – de exemplu, să nu ia ce găsesc, dacă aparține altcuiva. Mai mult decât atât, când oamenii fac ceva greșit, nu spun nici măcar un cuvânt sincer despre asta, ar prefera să moară decât să-și recunoască greșeala. Nu pot nici măcar să se conformeze unui lucru atât de simplu ca a nu spune minciuni, așadar cu siguranță nu sunt potriviți să vorbească despre moralitate. Nici măcar nu doresc să aibă conștiință și rațiune, deci cum pot să vorbească despre moralitate? Funcționarii și cei cu autoritate își frământă creierii să găsească moduri de a stoarce și smulge mai mult profit de la alți oameni și să confiște lucruri care nu sunt ale lor. Nici măcar legea nu îi poate împiedica – de ce se întâmplă asta? Cum a ajuns omul în acest punct? Toate acestea sunt din cauza firilor satanice corupte ale oamenilor și a controlului și dominației pe care propria natură satanică o are asupra lor, ceea ce dă naștere tuturor comportamentelor înșelătoare și nocive. Acești ipocriți fac multe lucruri josnice și rușinoase sub masca „servirii poporului”. Oare nu și-au pierdut toată rușinea? În zilele noastre, sunt foarte mulți oameni ipocriți. Într-o lume unde oamenii răi sunt de necontrolat și cei buni sunt oprimați, o doctrină ca: „Nu-ți însuși banii găsiți pe jos” este pur și simplu incapabilă să îngrădească firile corupte ale oamenilor și pur și simplu nu le poate transforma natura-esență, sau calea pe care merg.

Ați înțeles lucrurile pe care le-am spus în această părtășie despre subiectul: „Nu-ți însuși banii găsiți pe jos”? Ce sens are zicala pentru oamenii corupți? Cum ar trebui cineva să înțeleagă această morală? („Nu-ți însuși banii găsiți pe jos” nu are nicio legătură cu comportamentul oamenilor sau calea pe care merg ei. Nu poate schimba calea pe care merge acel om.) Așa este; nu e potrivit ca oamenii să evalueze umanitatea cuiva pe baza zicalei: „Nu-ți însuși banii găsiți pe jos.” Această zicală nu poate fi folosită pentru a măsura umanitatea unei persoane și, de asemenea, este greșit să o folosești pentru a evalua principiile morale ale cuiva. Nu este altceva decât un comportament trecător al omului. Pur și simplu nu poate fi folosită pentru evaluarea esenței unei persoane. Oamenii care au propus zicala despre conduita morală: „Nu-ți însuși banii găsiți pe jos” ‒ acești așa-ziși gânditori și educatori sunt idealiști. Ei nu înțeleg umanitatea sau esența omului și nu pricep cât de depravat și corupt a devenit omul. Ca atare, această zicală despre conduita morală pe care o folosesc ei este foarte deşartă, este pur și simplu impracticabilă și nu se potrivește circumstanțelor reale ale omului. Această zicală despre conduita morală nu are nici cea mai mică legătură cu esența omului sau cu diferitele firi corupte pe care le manifestă oamenii, sau cu noțiunile, opiniile și comportamentele cărora le-ar putea da naștere oamenii în timp ce sunt dominați de firi corupte. Aceasta este un aspect. Un alt aspect este că neînsușirea banilor găsiți pe jos este ceva ce ar trebui să facă o persoană normală. De exemplu, părinții tăi ți-au dat naștere și te-au crescut, dar când erai încă ignorant și imatur, tot ce făceai era să le ceri părinților mâncare și haine. Totuși, odată ce te-ai maturizat și ai căpătat o mai bună înțelegere a lucrurilor, ai știut în mod natural să îți iubești mult părinții, să eviți să îi îngrijorezi sau să îi superi, să încerci să nu le sporești poverile sau suferința și să faci tot ce ești capabil de unul singur. Ai ajuns în mod natural să înțelegi lucrurile acestea și nu a fost nevoie de cineva care să te învețe. Ești o persoană, ai conștiință și rațiune, deci ești capabil și ar trebui să faci aceste lucruri – nimic din toate acestea nu merită măcar să fie menționat. Ridicând zicala: „Nu-ți însuși banii găsiți pe jos” la nivelul caracterului moral nobil, oamenii fac din țânțar armăsar și duc lucrurile puțin prea departe; acest comportament nu ar trebui să fie definit astfel, nu-i așa? (Ba da.) Ce se poate învăța din asta? Să faci ceea ce ar trebui să faci și să poți să o faci în sfera umanității normale este un semn al unei persoane care are o umanitate normală. Asta înseamnă că, dacă o persoană are o rațiune normală, ea poate să facă acele lucruri la care s-ar gândi oamenii cu umanitate normală și și-ar da seama că ar trebui să o facă – nu este acesta un fenomen foarte normal? Dacă faci ceva ce oricine cu umanitate normală poate să facă, se poate numi cu adevărat o conduită morală bună? Este necesar să o încurajăm? (Nu, nu este necesar.) Chiar se consideră drept umanitate nobilă? Se consideră ca având umanitate? (Nu.) Afișarea unor asemenea comportamente nu ridică pe cineva la nivelul de a avea umanitate. Dacă spui că o persoană are umanitate, înseamnă că perspectiva și postura din care privește problemele este relativ pozitivă și activă, la fel cum sunt căile și metodele ei de a se ocupa de ele. Care este unul dintre semnele caracterului pozitiv și activ? Faptul că acea persoană are o conștiință și un simț al rușinii. Un alt semn al caracterului pozitiv și activ este simțul dreptății. S-ar putea ca această persoană să aibă unele obiceiuri rele, cum ar fi să se ducă la culcare și să se trezească târziu, să facă mofturi la mâncare sau să prefere mâncăruri cu arome puternice, dar pe lângă aceste obiceiuri rele, ea are anumite calități bune. Va avea principii și limite când va veni vorba despre comportamentul și acțiunile ei; ar avea un simț al rușinii și al dreptății; va avea mai multe trăsături pozitive și mai puține din cele negative. Dacă ar putea să accepte și să practice adevărul ar fi și mai bine și i-ar fi mai ușor să pornească pe calea urmăririi adevărului. Dimpotrivă, dacă o persoană iubește răul, caută faima, profitul și poziția socială, dacă adoră banii, iubește să ducă o viață de lux și e fericită să-și piardă vremea căutând plăceri, atunci perspectiva din care privește oamenii și lucrurile și concepția despre viață și sistemul de valori vor fi negative și obscure, iar ea va fi lipsită de simțul rușinii și al dreptății. Acest gen de persoană nu va avea umanitate și, cu siguranță, nu-i va fi ușor să accepte adevărul sau să obțină mântuirea lui Dumnezeu. Acesta este un principiu simplu pentru evaluarea oamenilor. O evaluare a conduitei morale a unei persoane nu este un standard după care să evaluezi dacă are umanitate. Ca să evaluezi dacă o persoană este bună sau rea, trebuie să o judeci pe baza umanității, nu a conduitei sale morale. Conduita morală tinde să fie superficială și este influențată de climatul social, trecutul și mediul unei persoane. Unele abordări și manifestări se schimbă constant, deci este greu să stabilești calitatea umanității unei persoane bazându-te doar pe conduita ei morală. De exemplu, o persoană poate să respecte foarte mult principiile morale sociale și regulile oriunde merge. Ar putea să dea dovadă de înfrânare în tot ceea ce face, să respecte legile guvernului și să se abțină să facă scandal în public sau să încalce interesele altor persoane. Ar putea fi și respectuoasă și săritoare și să îi pese de tineri și bătrâni. Faptul că această persoană are atât de multe trăsături bune înseamnă că trăiește umanitatea normală și că este o persoană bună? (Nu.) O persoană poate să pună foarte bine în practică zicala: „Nu-ți însuși banii găsiți pe jos”, ar putea să se conformeze consecvent acestei morale pe care omenirea o promovează și o susține, dar cum este umanitatea ei? Faptul că nu-și însușește banii găsiți pe jos nu spune nimic despre umanitatea ei – această conduită morală nu poate fi folosită ca să evaluezi dacă umanitatea ei este bună sau rea. Așadar, cum ar trebui să fie măsurată umanitatea ei? Trebuie să dai la o parte ambalajul acestei conduite morale și să îndepărtezi comportamentele și conduita morală pe care oamenii le consideră bune, iar acesta e minimul necesar pe care o orice persoană cu umanitate normală este capabilă să îl obțină. Apoi, analizează cele mai importante manifestări ale ei, cum ar fi principiile comportamentului ei și limitele pe care nu le-ar încălca în comportamentul ei, cât și atitudinea sa față de adevăr și Dumnezeu. Aceasta este singura cale de a-i vedea umanitatea-esență și natura lăuntrică. A privi oamenii în acest fel este oarecum obiectiv și precis. Acesta va fi finalul discuției noastre despre morala: „Nu-ți însuși banii găsiți pe jos”. Ați înțeles toți această părtășie? (Da.) Deseori, Mă îngrijorez că nu ați înțeles cu adevărat ce am spus, că pricepeți doar un pic de doctrină în privința asta, dar că nu înțelegeți încă părțile legate de esența ei. Așadar, nu pot decât să mai dezvolt puțin ideea. Mă voi liniști doar când Mi se va părea că ați înțeles. Cum Îmi pot da seama că ați înțeles? Când văd bucurie pe chipurile voastre, probabil că ați înțeles ce spun. Dacă pot obține asta, atunci merită să mai vorbesc puțin despre acest subiect.

Mi-am încheiat mai mult sau mai puțin părtășia despre zicala: „Nu-ți însuși banii găsiți pe jos.” Deși nu v-am spus direct cum este această morală în contradicție cu adevărul sau de ce nu poate fi ridicată la nivelul lui, sau care sunt cererile lui Dumnezeu pentru comportamentul și conduita morală a oamenilor, nu am acoperit toate aceste aspecte? (Ba da.) Promovează casa lui Dumnezeu morale precum: „Nu-ți însuși banii găsiți pe jos”? (Nu.) Așadar, cum privește casa lui Dumnezeu această zicală? Puteți împărtăși ceea ce înțelegeți. („Nu-ți însuși banii găsiți pe jos” este doar ceva ce oricine cu umanitate normală se cuvine să respecte și să facă, deci această zicală nu trebuie să fie promovată. De asemenea: „Nu-ți însuși banii găsiți pe jos” este doar o manifestare a moralității omului, nu are legătură cu principiile comportamentului oamenilor, cu opiniile pe care le au despre ceea ce urmăresc și căile pe care merg ei sau calitatea umanității lor.) Este conduita morală un semn al umanității? (Nu este un semn al umanității. Unele aspecte ale conduitei morale sunt doar lucruri pe care oamenii cu umanitate normală ar trebui să le aibă). Atunci când casa lui Dumnezeu vorbește despre umanitate și discernerea oamenilor, o face în contextul major al urmăririi adevărului. În general vorbind, casa lui Dumnezeu nu va evalua cum este conduita morală a unei persoane – cel puțin, nu va evalua dacă o persoană este capabilă să respecte zicala: „Nu-ți însuși banii găsiți pe jos.” Casa lui Dumnezeu nu va cerceta asta. În schimb, va analiza calitatea umanității acelei persoane, dacă iubește lucrurile pozitive și adevărul și ce fel de atitudine are față de adevăr și Dumnezeu. E posibil ca o persoană să nu-și însușească banii găsiți pe jos dacă este într-o societate laică, dar dacă nu protejează deloc interesele casei lui Dumnezeu după ce devine credincioasă – dacă este capabilă să fure, să risipească sau chiar să vândă ofrandele când i se oferă șansa să le gestioneze – dacă este capabilă să facă tot felul de lucruri rele, ce este ea? (Este o persoană rea). Nu ia niciodată atitudine ca să protejeze interesele casei lui Dumnezeu când apar probleme. Nu există asemenea oameni? (Ba da.) Așadar, ar fi potrivit să folosiți zicala: „Nu-ți însuși banii găsiți pe jos” ca să îi evaluați umanitatea? Nu ar fi potrivit. Unii oameni spun: „Cândva, era o persoană bună. Avea un caracter moral nobil și toți o acceptau. Așadar, de ce s-a schimbat după ce a venit în casa lui Dumnezeu?” S-a schimbat ea cu adevărat? Adevărul este că nu s-a schimbat. Avea, întrucâtva, o conduită morală și un comportament bun, dar, în afară de asta, aceasta a fost întotdeauna umanitatea-esență a acelei persoane – asta nu s-a schimbat deloc. Oriunde merge, întotdeauna se comportă așa. Doar că, înainte, oamenii o evaluau folosind criteriul conduitei morale, în loc să folosească adevărul ca să îi judece umanitatea. Oamenii cred s-a schimbat oarecum, dar, de fapt, nu s-a schimbat. Unii spun: „Înainte nu era așa.” Înainte nu era așa deoarece nu s-a mai înfruntat cu situațiile acestea și nu s-a mai aflat în acest tip de mediu. Mai mult, oamenii nu înțelegeau adevărul și erau incapabili să o discearnă. Care este consecința fundamentală a faptului că oamenii îi privesc și-i judecă pe ceilalți bazându-se pe comportamentul bun al acestora, și nu pe umanitatea-esență pe care aceia o au? Nu doar că oamenii vor fi incapabili să îi vadă clar pe alții, dar vor fi și orbiți și induși în eroare de conduita morală bună a celorlalți. Când oamenii nu pot să-i vadă clar pe ceilalți, vor avea încredere în cine nu trebuie, îi vor promova și desemna pe acei oameni și vor fi induși în eroare și înșelați de alții. Unii conducători și lucrători fac frecvent greșeala asta când aleg și desemnează oameni. Sunt orbiți de oamenii care, în exterior, au unele comportamente bune și o conduită morală bună, și le rânduiesc să preia o lucrare importantă sau să păstreze câteva obiecte importante. Drept urmare, ceva decurge greșit și provoacă unele pierderi casei lui Dumnezeu. De ce a decurs ceva greșit? A decurs greșit deoarece conducătorii și lucrătorii nu au putut să vadă cu adevărat natura-esență a acestor oameni. De ce au fost incapabili să le vadă cu adevărat natura-esență? Deoarece acești conducători și lucrători nu înțeleg adevărul și sunt incapabili să evalueze și să discearnă oamenii. Ei nu pot să vadă cum e natura-esență a oamenilor și nu știu ce fel de atitudine au oamenii față de Dumnezeu, de adevăr și de interesele casei lui Dumnezeu. De ce se întâmplă asta? Deoarece acești conducători și lucrători privesc oamenii și lucrurile din perspectiva greșită. Îi privesc pe oameni doar pe baza noțiunilor și închipuirilor umane; nu le privesc esența conform cuvintelor lui Dumnezeu și adevărurilor-principii – în schimb, ei privesc oamenii pe baza conduitei lor morale și a comportamentelor și manifestărilor lor exterioare. Din cauza faptului că opiniile lor despre oameni sunt lipsite de principii, ei au avut încredere în oamenii nepotriviți, au desemnat oameni nepotriviți și, în consecință, au fost orbiți, înșelați și folosiți de acei oameni și, în cele din urmă, interesele casei lui Dumnezeu au avut de suferit. Acestea sunt consecințele incapacității de a percepe oamenii sau de a-i vedea așa cum sunt. Așadar, când cineva vrea să urmărească adevărul, prima lecție pe care trebuie să o învețe este cum să discearnă și să privească oamenii – durează mult să învețe această lecție și este una dintre cele mai importante lecții pe care trebuie să o învețe oamenii. Dacă vrei să vezi clar o persoană și să înveți să o identifici, trebuie mai întâi să înțelegi ce standarde folosește Dumnezeu ca să evalueze oamenii, ce gânduri și opinii deformate controlează și domină felul în care oamenii îi privesc și-i evaluează pe ceilalți și dacă se opun standardelor folosite de Dumnezeu ca să evalueze oamenii și cum li se opun. Se bazează pe cerințele lui Dumnezeu metodele și criteriile după care evaluezi oamenii? Se bazează pe cuvintele lui Dumnezeu? Au o bază în adevăr? Dacă nu, iar tu te bazezi în întregime pe experiențele și închipuirile tale ca să îi evaluezi pe alții, sau dacă mergi atât de departe încât să îți bazezi evaluările pe moravurile sociale care sunt promovate în societate, sau pe ce observi cu ochii tăi, atunci persoana pe care încerci să o discerni va rămâne neclară pentru tine. Nu vei putea să o vezi așa cum este. Dacă îți pui încrederea în ea și îi atribui îndatoriri, îți vei asuma un anumit risc și, inevitabil, va exista posibilitatea ca asta să cauzeze pagube ofrandelor lui Dumnezeu, lucrării bisericii și intrării în viață a aleșilor lui Dumnezeu. Să discerni oamenii este prima lecție pe care trebuie să o înveți dacă vrei să urmărești adevărul. Bineînțeles, este și unul dintre cele mai simple aspecte ale adevărului pe care ar trebui să îl aibă oamenii. A învăța să-i discerni pe oameni este inseparabil de subiectul părtășiei de astăzi. Trebuie să poți să discerni între conduita morală bună a omului și calitățile și lucrurile pe care ar trebui să le aibă o persoană cu umanitate normală. Este foarte important să poți să discerni între aceste două lucruri. Doar atunci vei putea să recunoști și să percepi exact esența unei persoane și, în cele din urmă, să stabilești cine are umanitate și cine nu. Cu ce trebuie, mai întâi, să fie cineva înzestrat ca să discearnă aceste lucruri? Trebuie să înțeleagă cuvintele lui Dumnezeu, cât și acest aspect al adevărului, și să ajungă în punctul în care să privească oamenii conform cuvintelor lui Dumnezeu, cu adevărul drept criteriul lor. Nu este acesta un adevăr-principiu pe care ar trebui să îl practice și să îl aibă o persoană în timp ce urmărește adevărul? (Ba da.) Așadar, este imperativ ca noi să avem părtășie despre aceste subiecte.

Tocmai am avut părtășie despre prima zicală: „Nu-ți însuși banii găsiți pe jos”, care este în mod clar un fel de conduită morală umană. Este un tip de caracter moral și de comportament trecător care lasă o impresie bună oamenilor, dar, din păcate, nu poate servi drept standard după care să se evalueze dacă un om are sau nu umanitate. Cea de-a doua zicală: „Găsește plăcere în a-i ajuta pe ceilalți” este la fel. Pe baza formulării afirmației, e limpede că acest lucru este, de asemenea, ceva ce oamenii apreciază și consideră a fi un comportament bun. Cei care afișează acest comportament bun sunt foarte respectați ca oameni care au o conduită morală bună și un caracter nobil – în concluzie, sunt considerați oameni care găsesc plăcere în a-i ajuta pe ceilalți și au un caracter moral excelent. „Găsește plăcere în a-i ajuta pe ceilalți” are unele asemănări cu: „Nu-ți însuși banii găsiți pe jos.” Este, de asemenea, un comportament bun care apare la oameni în anumite climate sociale. Sensul propriu al zicalei: „Găsește plăcere în a-i ajuta pe ceilalți” este să găsești plăcere în a-i sprijini pe alți oameni. Nu înseamnă că este de datoria cuiva să-i ajute pe oameni – zicala nu este: „E responsabilitatea ta să-i ajuți pe ceilalți”, ci: „Găsește plăcere în a-i ajuta pe ceilalți.” Din aceasta, putem vedea ce îi motivează pe oameni să-i ajute pe ceilalți. Nu o fac de dragul altor oameni, ci, mai degrabă, pentru ei înșiși. Oamenii sunt plini de griji și durere, așa că găsesc pe alții care au nevoie de ajutor și le oferă milă și sprijin; ei dau o mână de ajutor și fac orice lucruri bune sunt capabili să facă pentru a se simți fericiți, mulțumiți, împăcați și bucuroși și pentru a-și umple zilele de sens, astfel încât să nu se simtă atât de pustiiți și neliniștiți – își îmbunătățesc conduita morală pentru a-și atinge scopul de a purifica și înălța sfera inimii și minții lor. Ce fel de comportament este acesta? Dacă priviți oamenii care găsesc plăcere în a-i ajuta pe ceilalți din perspectiva acestei explicații, atunci ei nu sunt oameni buni. Cel puțin, nu sunt motivați de moralitatea, conștiința sau umanitatea lor să facă ceea ce ar trebui să facă sau să-și îndeplinească responsabilitățile sociale și familiale; mai degrabă, îi ajută pe oamenii ca să obțină plăcere, consolare spirituală, confort emoțional și ca să trăiască fericiți. Ce părere ar trebui să avem despre acest tip de conduită morală? Dacă vă uitați la natura ei, este chiar mai gravă decât zicala: „Nu-ți însuși banii găsiți pe jos”, care, cel puțin, nu are un aspect egoist. Așadar, cum rămâne cu: „Găsește plăcere în a-i ajuta pe ceilalți”? Cuvântul „plăcere” înseamnă că acest comportament conține elemente de egoism și intenții josnice. Nu este vorba despre a-i ajuta pe oameni de dragul lor sau de a aduce o ofrandă dezinteresată, ci de a face asta de dragul propriei plăceri. Acest lucru pur și simplu nu merită încurajat. De exemplu, să spunem că vezi o persoană în vârstă căzând pe un drum principal și te gândești: „M-am simțit cam prost zilele astea. Această persoană în vârstă care cade este o oportunitate grozavă – am de gând să găsesc plăcere în a-i ajuta pe ceilalți!” Te duci și ajuți persoana în vârstă să se ridice, iar când se ridică în picioare, te laudă, zicând: „Chiar ești o persoană bună, puștiule. Să fii în siguranță, fericit, și să ajungi la o vârstă înaintată!” Te copleșește cu aceste cuvinte plăcute și, după ce le auzi, toate grijile tale dispar și te simți mulțumit. Crezi că este bine să ajuți oamenii și hotărăști ca, în timpul tău liber, să mergi pe străzi și să ajuți să se ridice în picioare pe oricine cade. Oamenii afișează unele comportamente bune sub influența acestui tip de gândire, iar societatea umană a clasificat acest lucru drept tradiția frumoasă de a găsi plăcere în a-i ajuta pe ceilalți și ca pe un fel de caracter moral nobil care transmite mai departe această tradiție importantă. Subînțelesul faptului de a găsi plăcere în a-i ajuta pe ceilalți este că, de obicei, aceia care ajută se consideră a fi culmea moralității. Se prezintă ca mari filantropi și, cu cât oamenii îi laudă mai mult, cu atât sunt mai dispuși să ajute, să facă acte de caritate și mai multe lucruri pentru alții. Asta le satisface dorința de a fi eroi și salvatori ai omenirii, precum și dorința lor de a obține un fel de mulțumire din faptul că alți oameni au nevoie de ei. Nu toți oamenii vor să simtă că e nevoie de ei? Când oamenii simt că alții au nevoie de ei, cred că sunt deosebit de utili și că viața lor are sens. Nu este doar un fel de căutare a atenției? Căutarea atenției este singurul lucru care le aduce oamenilor plăcere – este modul lor de viață. De fapt, indiferent din ce perspectivă privim problema găsirii plăcerii în a-i ajuta pe ceilalți, nu este un standard pentru evaluarea moralității omului. Adesea, actul de a găsi plăcere în a-i ajuta pe ceilalți necesită, de fapt, doar cel mai mic efort. Dacă ești dispus să o faci, atunci îți vei fi îndeplinit responsabilitatea socială; dacă nu ești dispus să o faci, nimeni nu te va trage la răspundere și nu vei deveni subiectul condamnării publice. Când vine vorba de comportamentele bune pe care omul le laudă, poți alege să le practici sau să te abții de la a face asta, oricare din cele două variante e bună. Nu este nevoie să-i constrângi pe oameni cu această zicală sau să-i faci să învețe cum să găsească plăcere în a-i ajuta pe ceilalți, deoarece este, în sine, doar un comportament bun trecător. Indiferent dacă un om este motivat de dorința de a-și îndeplini responsabilitatea socială sau dacă practică acest comportament bun din simțul virtuții civice, care va fi rezultatul final? Doar își va satisface dorința de a fi o persoană bună și de a întruchipa spiritul lui Lei Feng în acel moment; va obține o oarecare plăcere și confort din acest lucru și, prin urmare, va ridica sfera gândirii lui la un nivel superior. Asta e tot. Aceasta este esența a ceea ce face. Așadar, care a fost înțelegerea voastră privind zicala: „Găsește plăcere în a-i ajuta pe ceilalți”, înainte de această părtășie? (Înainte, eu nu am recunoscut intențiile egoiste și disprețuitoare din spatele acestui lucru.) Gândește-te la un scenariu în care ai datoria de a face ceva, o responsabilitate de la care nu trebuie să te sustragi, ceva destul de dificil, și în care trebuie să înduri puțină suferință, să renunți la unele lucruri și să plătești un preț pentru a o îndeplini, dar în care ești oricum capabil să îndeplinești această responsabilitate. Nu te vei simți atât de mulțumit în timp ce o faci și, după ce vei plăti un preț și vei îndeplini această responsabilitate, rezultatele muncii tale nu îți vor aduce nicio plăcere sau confort, dar pentru că a fost responsabilitatea și datoria ta, ai făcut-o oricum. Dacă am compara acest lucru cu găsirea plăcerii în a-i ajuta pe ceilalți, care arată mai multă umanitate? (Oamenii care își îndeplinesc responsabilitățile și îndatoririle au mai multă umanitate.) A găsi plăcere în a-i ajuta pe ceilalți nu reprezintă îndeplinirea unei responsabilități – este doar o cerință privind conduita morală și responsabilitățile sociale ale oamenilor, care există în anumite contexte sociale; provine din opinia populară, morala socială sau chiar din legile unei țări și servește pentru a evalua dacă o persoană are sau nu moralitate și calitatea umanității sale. Cu alte cuvinte: „Găsește plăcere în a-i ajuta pe ceilalți” este doar o zicală care limitează comportamentul oamenilor, pe care societatea umană a propus-o pentru a eleva sfera gândirii omului. Acest tip de zicală este folosită doar pentru a-i determina pe oameni să pună-n practică niște comportamente bune, iar standardele de evaluare a acestor comportamente bune sunt morala socială, opinia publică sau chiar legea. De exemplu, dacă vezi un om care are nevoie de ajutor într-un spațiu public și tu ești prima persoană care ar trebui să-l ajute, dar nu o faci, ce vor crede ceilalți despre tine? Te vor certa pentru lipsa ta de maniere – nu asta înțelegem prin opinia publică? (Ba da.) Așadar, ce este morala socială? Este reprezentată de lucruri și obiceiuri pozitive și pline de optimism pe care societatea le promovează și le încurajează. Firește, acestea includ o mulțime de cerințe specifice, de exemplu: să sprijini persoanele vulnerabile, să dai o mână de ajutor atunci când alții întâmpină dificultăți și nu doar să stai cu mâinile-n sân. Se presupune că oamenii trebuie să practice acest tip de conduită morală; asta înseamnă să aibă morală socială. Dacă vezi pe cineva suferind și închizi ochii, ignori acel om și nu faci nimic, atunci îți lipsește morala socială. Așadar, care sunt cerințele impuse de lege pentru conduita morală a omului? China este un caz special în acest sens: legea chineză nu are nicio prevedere explicită privind responsabilitățile sociale și morala socială. Oamenii învață puțin despre aceste lucruri din educația primită în familie, din educația școlară și din ceea ce aud și observă în societate. În schimb, în țările occidentale, aceste lucruri sunt consacrate prin lege. De exemplu, dacă vezi că un om a căzut pe drum, ar trebui cel puțin să te duci la el și să-l întrebi: „Ești bine? Ai nevoie de ajutor?” Dacă acea persoană răspunde: „Sunt bine, mulțumesc”, atunci nu trebuie să o ajuți, nu ți se cere să îndeplinești această responsabilitate. Dacă spune: „Am nevoie de ajutor, te rog”, atunci trebuie să o ajuți. Dacă nu o vei ajuta, vei răspunde legal pentru asta. Aceasta este o cerință specială pe care anumite țări o propun cu privire la conduita morală a oamenilor; impun această cerință oamenilor prin prevederi explicite în legile lor. Aceste cerințe impuse conduitei morale a oamenilor de către opinia publică, morala socială și chiar de către lege sunt limitate doar la comportamentul oamenilor, iar aceste criterii comportamentale de bază sunt standardele după care este evaluată conduita morală a unei persoane. La suprafață, aceste standarde morale par să evalueze comportamentul oamenilor – cu alte cuvinte, dacă oamenii și-au îndeplinit sau nu responsabilitățile sociale – dar, în esență, evaluează calitatea lăuntrică a oamenilor. Fie că este vorba de opinia publică, de morala socială sau de lege, aceste lucruri doar evaluează sau emit cerințe cu privire la ceea ce fac oamenii, iar aceste evaluări și cerințe sunt limitate la comportamentul oamenilor. Ele judecă atât calitatea, cât și conduita morală a unei persoane pe baza comportamentului acelei persoane – acesta este scopul evaluării lor. Aceasta este natura afirmației: „Găsește plăcere în a-i ajuta pe ceilalți.” Când vine vorba de a găsi plăcere în a-i ajuta pe ceilalți, țările occidentale impun oamenilor lucruri prin prevederile legii, în timp ce, în China, cultura tradițională este folosită pentru a-i educa și condiționa pe oameni cu aceste idei. Deși există această diferență între Orient și Occident, natura lor e aceeași – ambele folosesc zicale pentru a restricționa și a reglementa comportamentul și moralitatea oamenilor. Totuși, fie că este vorba de legile țărilor occidentale sau de cultura tradițională din Orient, toate acestea sunt doar cerințe și reglementări impuse comportamentului și conduitei morale a omului, iar aceste criterii reglementează numai comportamentul și conduita morală a oamenilor – dar vizează vreuna dintre ele umanitatea omului? Pot fi folosite ca standarde pentru evaluarea umanității unei persoane reglementările care stipulează doar ce comportamente se cuvine să practice aceasta? (Nu.) Dacă analizăm zicala: „Găsește plăcere în a-i ajuta pe ceilalți”, unii oameni răi sunt capabili să găsească plăcere în a-i ajuta pe ceilalți, dar sunt motivați de propriile intenții și scopuri. Când diavolii fac o mică faptă bună, este și mai probabil să aibă propriile intenții și scopuri pentru a face acest lucru. Credeți că toți cei care găsesc plăcere în a-i ajuta pe ceilalți sunt iubitori drepți ai adevărului? Gândiți-vă la cei despre care se presupune că găsesc plăcere în a-i ajuta pe ceilalți în China, cum ar fi acele figuri cavalerești, sau oamenii care fură de la bogați și dăruiesc săracilor sau cei care vin frecvent în ajutorul grupurilor vulnerabile și al persoanelor cu dizabilități și așa mai departe – au toți umanitate? Iubesc toți lucrurile pozitive și au simțul dreptății? (Nu.) Cel mult, sunt doar oameni care au un caracter relativ mai bun. Deoarece sunt guvernați de acest spirit de a găsi plăcere în a-i ajuta pe ceilalți, ei săvârșesc multe fapte bune care le aduc plăcere, confort, și care le permit să se bucure din plin de un sentiment de fericire, dar practicarea unor astfel de comportamente nu înseamnă că au umanitate, întrucât credința lor și ceea ce urmăresc la nivel spiritual sunt lucruri neclare, sunt variabile necunoscute. Așadar, pot fi priviți ca oameni cu umanitate și conștiință, bazându-ne pe această conduită morală bună? (Nu.) Unele instituții, cum ar fi fundațiile și organizațiile de asistență socială, care se presupune că găsesc plăcere în a-i ajuta pe ceilalți, care ajută grupurile vulnerabile și persoanele cu dizabilități, își îndeplinesc, cel mult, o mică parte din responsabilitatea socială. Ele fac aceste lucruri pentru a-și îmbunătăți imaginea în ochii publicului, pentru a se remarca tot mai mult și pentru a satisface mentalitatea potrivit căreia găsești plăcere în a-i ajuta pe ceilalți – acest lucru nu se ridică la nivelul semnificației că „au umanitate”. Mai mult, oare oamenii în care găsesc plăcerea de a-i ajuta chiar au nevoie de sprijin? Este găsirea plăcerii în a-i ajuta pe ceilalți, în sine, un lucru drept? Nu neapărat. Dacă vei studia suficient de mult timp toate evenimentele majore și minore care au loc în societate, vei vedea că unele dintre ele sunt doar situații în care oamenii găsesc plăcere în a-i ajuta pe ceilalți, în vreme ce, în multe alte cazuri, mai multe secrete nespuse și aspecte întunecate ale societății sunt mușamalizate de cazurile în care oamenii găsesc plăcere în a-i ajuta pe ceilalți. În orice caz, există intenții și scopuri în spatele faptului de a găsi plăcerea în a-i ajuta pe ceilalți, fie că acestea sunt de a deveni faimoși și de a se ridica deasupra celorlalți, fie de a respecta morala socială și de a nu încălca legea, fie de a obține o evaluare mai bună din partea societății, în general. Indiferent de modul în care vedem chestiunea, găsirea plăcerii în a-i ajuta pe ceilalți este doar unul dintre comportamentele externe ale omului și, cel mult, echivalează cu un fel de conduită morală bună. Nu are nimic de-a face cu umanitatea normală pe care o cere Dumnezeu. Aceia care sunt capabili să găsească plăcere în a-i ajuta pe ceilalți pot fi oameni obișnuiți, fără ambiții reale sau ar putea fi persoane importante în societate; ar putea fi oameni cu suflet relativ bun, dar ar putea să aibă și o inimă dușmănoasă. Ar putea fi orice fel de persoană, și toată lumea este capabilă să practice acest comportament într-un moment trecător. Așadar, afirmația despre conduita morală: „Găsește plăcere în a-i ajuta pe ceilalți” cu siguranță nu se califică drept standard pentru evaluarea umanității oamenilor.

„Găsește plăcere în a-i ajuta pe ceilalți” – această zicală despre conduita morală nu reprezintă, de fapt, esența umanității oamenilor și e puțin legată de natura-esență a oamenilor. Prin urmare, este nepotrivit să o folosiți pentru a evalua calitatea umanității cuiva. Așadar, care este o modalitate adecvată de a evalua umanitatea unui om? Cel puțin, o persoană care are umanitate nu ar trebui să decidă dacă să ajute pe cineva sau să-și îndeplinească responsabilitățile în funcție de fericirea pe care o va simți sau nu; în schimb, decizia ei ar trebui să se bazeze pe conștiința și rațiunea ei și nu ar trebui să ia în considerare ce are de câștigat, ce consecințe va avea asupra ei ajutorul dat acelei persoane sau ce efect ar putea avea asupra ei în viitor. Nu ar trebui să ia în considerare niciunul dintre aceste lucruri și ar trebui să-și îndeplinească responsabilitățile, să-i ajute pe ceilalți și să-i împiedice pe alții să sufere. Ar trebui să-i ajute pe oameni într-un mod pur, fără scopuri egoiste – asta ar face o persoană care are cu adevărat umanitate. Dacă scopul unei persoane în a-i ajuta pe ceilalți este să-și facă pe plac sau să-și clădească o reputație bună, atunci lucrul acesta este egoist și josnic – aceia care au cu adevărat conștiință și rațiune nu ar acționa în acest fel. Oamenii care au dragoste adevărată pentru ceilalți nu acționează doar pentru a-și îndeplini dorința de a se simți într-un fel anume, ci pentru a-și îndeplini responsabilitățile și pentru a face tot ce le stă în putere ca să-i ajute pe alții. Nu-i ajută pe oameni pentru a obține o recompensă și nu au alte intenții sau motive. Deși poate fi dificil să acționeze așa și cu toate că s-ar putea să fie judecați de alții sau chiar să se confrunte cu un mic pericol, ei recunosc că aceasta este o datorie pe care oamenii ar trebui să o îndeplinească, că este responsabilitatea oamenilor și că, dacă nu acționează în acest fel, nu se vor fi încadrat în ceea ce datorează altora și lui Dumnezeu și vor rămâne cu un regret pe viață. Ca atare, acționează fără ezitare, fac tot posibilul, se supun voinței Cerului și își îndeplinesc responsabilitatea. Indiferent cum îi judecă alții sau dacă aceștia își arată sau nu recunoștință față de ei și îi apreciază, atât timp cât vor fi capabili să ajute acea persoană să facă orice trebuie să facă și vor putea face acest lucru din toată inima, ei se vor simți mulțumiți. Cei care sunt capabili să acționeze în acest fel au conștiință și rațiune, au manifestările umanității, și nu doar un fel de comportament care se limitează la sfera caracterului moral și a conduitei morale. A găsi plăcere în a-i ajuta pe ceilalți este doar un fel de comportament și, uneori, este doar un comportament care apare în anumite contexte specifice; decizia unei persoane de a adopta acest tip de comportament tranzitoriu este luată în funcție de starea sa de spirit, de emoții, de mediul social, precum și de contextul imediat și de ce beneficiile sau dezavantajele care pot să apară după ce acționează astfel. Cei cu umanitate nu iau în considerare aceste lucruri atunci când îi ajută pe oameni – ei iau decizia pe baza unui standard de judecată care este mai pozitiv și mai în concordanță cu rațiunea și conștiința umanității normale. Uneori, sunt chiar capabili să persevereze în a-i ajuta pe oameni atunci când acest lucru contrazice standardele moralității și intră în conflict cu ele. Criteriile, ideile și punctele de vedere ale moralității pot doar să înfrâneze comportamentele tranzitorii ale oamenilor. Și schimbarea acestor comportamente bune sau rele va fi în funcție de starea de spirit a persoanei, de emoții, de binele și răul din sinea ei și bunele sau relele ei intenții trecătoare; în mod firesc, climatul social și mediul înconjurător vor avea, de asemenea, un impact asupra acestui lucru. Există multe impurități în aceste comportamente; toate sunt comportamente superficiale, iar oamenii nu pot judeca dacă cineva are umanitate sau nu când le folosește. În schimb, este mult mai precis și mai practic să judeci dacă un om are sau nu umanitate în funcție de umanitatea-esență pe care o deține, de ceea ce urmărește, de viziunea sa asupra vieții și de sistemul lui de valori, de calea pe care merge și de temelia comportamentului și acțiunilor lui. Spuneți-Mi, care sunt în concordanță cu adevărul: bazele pentru evaluarea umanității sau bazele pentru evaluarea conduitei morale? Standardele de evaluare a conduitei morale sunt cele în concordanță cu adevărul sau standardele pentru a evalua dacă un om are umanitate? Care dintre aceste standarde sunt în concordanță cu adevărul? În realitate, standardele după care se evaluează dacă o persoană are umanitate sunt cele în acord cu adevărul. Aceasta este o certitudine incontestabilă. Lucrurile folosite pentru a evalua conduita morală a oamenilor nu pot servi drept criterii deoarece sunt schimbătoare. Sunt pline de multe impurități, cum ar fi tranzacțiile, interesele, preferințele, preocupările, emoțiile, gândurile rele, firile corupte ale oamenilor și așa mai departe. Pur și simplu conțin prea multe greșeli și impurități – nu sunt directe. Prin urmare, nu pot servi drept criterii de judecată a oamenilor. Sunt pline de tot felul de lucruri pe care Satana le insuflă omului și de condiții suplimentare care apar din cauza firii satanice corupte a omului și, ca atare, nu sunt adevărul. Pe scurt, indiferent dacă oamenii consideră că aceste criterii de conduită morală sunt ușor sau greu de îndeplinit, sau dacă oamenii le apreciază ca având valoare ridicată, scăzută sau medie, în orice caz, toate sunt doar niște zicale care restricționează și reglementează comportamentul oamenilor. Ele se ridică doar la nivelul calității morale a omului; nu au nici cea mai mică legătură cu cerința lui Dumnezeu ca adevărul să fie folosit pentru a judeca umanitatea unei persoane. Nici măcar nu includ standardele de bază pe care cei cu umanitate ar trebui să le aibă și să le îndeplinească; nu se încadrează în niciunul dintre aceste lucruri. Când îi privesc pe alții, oamenii se concentrează doar să le evalueze manifestările conduitei morale; ei privesc și evaluează alți oameni doar conform cerințelor culturii tradiționale. Dumnezeu nu privește oamenii doar pe baza manifestărilor lor de conduită morală – El Se concentrează pe umanitatea-esență pe care o au. Ce include umanitatea-esență a unei persoane? Preferințele ei, opiniile personale asupra lucrurilor, viziunea asupra vieții și sistemul ei de valori, ceea ce urmărește, dacă are un simț al dreptății, dacă iubește adevărul și lucrurile pozitive, capacitatea ei de a accepta adevărul și de a i se supune, calea pe care o alege și așa mai departe. Este corect să judeci umanitatea-esență a unei persoane în funcție de aceste lucruri. Acest lucru încheie, mai mult sau mai puțin, părtășia Mea despre găsirea plăcerii în a-i ajuta pe ceilalți. Prin această părtășie cu privire la aceste două cerințe legate de conduita morală, înțelegeți acum principiile de bază ale discernământului în ceea ce privește atât modul de a evalua conduita morală, cât și diferența dintre standardele lui Dumnezeu pentru evaluarea oamenilor și conduita morală despre care vorbește omul? (Da.)

Tocmai am avut părtășie despre două dintre cerințele impuse conduitei morale a omului de către cultura tradițională: „Nu-ți însuși banii găsiți pe jos” și „Găsește plăcere în a-i ajuta pe ceilalți.” Ce ați învățat din părtășia Mea despre aceste două zicale? (Am învățat că, de fapt, conduita morală a oamenilor nu are legătură cu umanitatea-esență pe care o au ei. Cel mult, oamenii care afișează aceste tipuri de conduită morală au unele comportamente și manifestări bune în ceea ce privește calitatea moralității lor. Asta nu înseamnă însă că au umanitate sau că trăiesc asemănarea umană. Am dobândit o înțelegere oarecum mai clară a acestei probleme.) Oamenii care afișează o conduită morală bună nu au neapărat umanitate – toată lumea poate recunoaște acest fapt și, într-adevăr, așa stau lucrurile. Toți oamenii urmează tendințele rele ale societății și toți și-au pierdut treptat conștiința și rațiunea – puțini sunt capabili să trăiască asemănarea umană. Oare fiecare persoană care a predat odată poliției un cent găsit pe trotuar s-a dovedit a fi bună? Nu neapărat. Ce final au avut mai târziu cei care au fost odată lăudați ca eroi? În inima lor, toți oamenii știu răspunsurile la aceste întrebări. Ce s-a întâmplat cu acele modele ale moralității sociale și cu marii filantropi care adesea găseau plăcerea în a-i ajuta pe ceilalți, care erau împodobiți cu flori roșii și preamăriți de oameni? Cei mai mulți dintre ei nu s-au dovedit a fi oameni buni. Doar au făcut intenționat câteva fapte bune, pentru a deveni renumiți. De fapt, cea mai mare parte a comportamentului, vieților și caracterului lor real nu este deloc bună. Lingușeala și măgulirea sunt singurele lucruri la care se pricep cu adevărat. Când își scot florile roșii și poleiala superficială de model al moralității sociale, nici măcar nu știu cum să se comporte sau cum ar trebui să își trăiască viața. Care este problema aici? Nu au fost ei prinși în capcană de coroana „modelului moral” pe care le-a oferit-o societatea? Ei nu știu cu adevărat ce sunt – au fost atât de excesiv flatați, încât au început să se creadă prea importanți, și nu mai pot fi oameni normali. În cele din urmă, nici măcar nu știu cum să trăiască, existența lor de zi cu zi devine o harababură totală, iar unii ajung chiar să abuzeze de alcool, să devină deprimați și să se sinucidă. Cu siguranță există oameni care se încadrează în această categorie. Întotdeauna vânează un sentiment, dorindu-și să fie eroi și exemplare, să devină celebri sau să fie culmea excelenței morale. Nu se pot întoarce niciodată în lumea reală; nevoile cotidiene ale vieții reale sunt o sursă constantă de supărare și suferință pentru ei. Nu știu cum să scape de această durere sau cum să aleagă calea cea dreaptă în viață. În căutarea unei senzații tari, unii apelează la droguri, în timp ce alții aleg să-și pună capăt vieții, pentru a scăpa de sentimentele de deșertăciune. Unii dintre cei care nu se sinucid ajung adesea să moară din cauza depresiei. Oare nu există multe exemple în acest sens? (Ba da.) Daune ca aceasta provoacă oamenilor cultura tradițională. Nu numai că nu le permite oamenilor să dobândească o înțelegere exactă a umanității și nu-i îndrumă pe calea pe care ar trebui să o urmeze – asta nu e tot – ci, de fapt, îi face să rătăcească, îndreptându-i către un tărâm al iluziei și al fanteziei. Acest lucru dăunează oamenilor și o face într-un mod destul de profund. Unii ar putea spune: „Nu este adevărat în toate cazurile! Ne merge foarte bine, nu-i așa?” Oare faptul că vă merge bine acum nu este doar rezultatul protecției lui Dumnezeu? Doar pentru că Dumnezeu v-a ales și aveți protecția Sa, ați avut norocul să acceptați lucrarea Lui și puteți să-I citiți cuvintele, să participați la adunări, să aveți părtășie, pe rând, și să vă îndepliniți datoria aici; doar datorită protecției Lui puteți să trăiți viața unui om normal și să aveți rațiunea normală de a vă ocupa de toate aspectele vieții voastre de zi cu zi. Cu toate acestea, este de netăgăduit că, în adâncul minții voastre, există încă idei și opinii precum: „Nu-ți însuși banii găsiți pe jos” și „Găsește plăcere în a-i ajuta pe ceilalți.” Și, totodată, încă sunteți întemnițați de aceste criterii ideologice și morale care vin de la omenire. De ce spun că sunteți întemnițați de aceste lucruri? Întrucât calea pe care alegeți să o urmați în viață, principiile și direcția acțiunilor și comportamentului vostru, principiile, metodele și criteriile după care priviți oamenii și lucrurile și așa mai departe încă sunt influențate sau chiar încătușate și controlate de aceste criterii ideologice și morale, în diferite măsuri. Pe de altă parte, cuvintele lui Dumnezeu și adevărul încă nu au devenit temelia și criteriile pentru opiniile voastre despre oameni și lucruri și pentru comportamentul și acțiunile voastre. În prezent, doar ați ales direcția corectă în viață și aveți voința, aspirația și speranța de a porni pe calea urmăririi adevărului. Cu toate acestea, în realitate, cei mai mulți dintre voi nu v-ați croit deloc drum pe această cale – cu alte cuvinte, nici măcar nu ați pus piciorul pe calea cea dreaptă pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru om. Unii vor spune: „Dacă nu am pus piciorul pe calea cea dreaptă, atunci de ce mai suntem capabili să ne îndeplinim îndatoririle?” Acesta este rezultatul alegerii, cooperării, conștiinței și voinței omului. În acest moment, cooperezi cu cerințele lui Dumnezeu și faci tot posibilul să te perfecționezi, însă doar pentru că încerci să te perfecționezi nu înseamnă că ai pășit deja pe calea urmăririi adevărului. Un motiv pentru aceasta este că sunteți încă influențați de ideile pe care cultura tradițională vi le-a inculcat. De exemplu, s-ar putea să înțelegeți bine esența afirmațiilor: „Nu-ți însuși banii găsiți pe jos” și „Găsește plăcere în a-i ajuta pe ceilalți”, după ce M-ați auzit având părtășie despre ele și expunându-le, dar, peste câteva zile, s-ar putea să vă răzgândiți. S-ar putea să ajungeți să gândiți: „Ce este atât de rău în ceea ce privește zicala: «Nu-ți însuși banii găsiți pe jos»? Se întâmplă să-mi placă oamenii care nu-și însușesc banii găsiți pe jos. Cel puțin nu sunt lacomi. Ce este în neregulă cu: «Găsește plăcere în a-i ajuta pe ceilalți»? Cel puțin, atunci când ai nevoie, poți conta pe cineva care îți dă o mână de ajutor. Este un lucru bun și ceva de care toată lumea are nevoie! În plus, indiferent cum analizezi zicala, faptul că oamenii găsesc plăcere în a-i ajuta pe ceilalți este doar un lucru bun, pozitiv. Este datoria noastră obligatorie și nu trebuie criticată!” Vezi tu, la doar câteva zile după ce te-ai trezit, o noapte de somn va fi suficientă pentru a te face să te schimbi; te va trimite unde ai fost înainte și te va întoarce încă o dată la întemnițarea culturii tradiționale. Cu alte cuvinte, aceste lucruri adăpostite în ungherele minții tale îți influențează din când în când gândurile și opiniile, precum și căile pe care le alegi. Și, inevitabil, în timp ce te influențează, te și rețin în mod constant, împiedicându-te să îți îndeplinești dorința de a păși pe calea cea dreaptă în viață, de a porni pe calea urmăririi adevărul și de a merge pe calea vieții în care cuvintele lui Dumnezeu sunt baza ta, iar adevărul este criteriul tău. Chiar dacă ești foarte dornic să mergi pe această cale, chiar dacă tânjești să faci acest lucru și te simți agitat din cauza asta și îți petreci zilele gândindu-te și plănuind, luând hotărâri și rugându-te pentru aceasta, lucrurile tot nu vor decurge cum îți dorești tu. Asta se întâmplă deoarece aceste aspecte ale culturii tradiționale sunt prea profund înrădăcinate în adâncul inimii tale. Unii ar putea spune: „Nu e corect! Cultura tradițională este prea adânc înrădăcinată în inima oamenilor, spui tu, dar nu cred că este adevărat. Am doar douăzeci de ani, nu am șaptezeci sau optzeci, așadar, cum ar fi putut aceste lucruri să se fi înrădăcinat adânc în inima mea?” De ce spun că aceste idei sunt deja adânc înrădăcinate în inima ta? Gândește-te: de pe vremea primelor tale amintiri, nu ai aspirat dintotdeauna să fii o persoană nobilă, chiar dacă părinții tăi nu ți-au insuflat astfel de idei? De exemplu, celor mai mulți oameni le place să se uite la filme și să citească romane despre eroi și simpatizează profund cu victimele din aceste povești, în timp ce disprețuiesc răufăcătorii și personajele crude care îi rănesc pe ceilalți oameni. Când crești într-o asemenea atmosferă, accepți inconștient lucrurile asupra cărora societatea de rând a convenit în mod colectiv. Așadar, de ce ai acceptat aceste lucruri? Pentru că oamenii nu se nasc având adevărul și nu au o capacitate înnăscută de a discerne lucrurile. Tu nu ai acest instinct – instinctul pe care oamenii îl au este o tendință inerentă de a plăcea unele lucruri bune, pozitive și active. Aceste lucruri active și pozitive te determină să aspiri să te străduiești mai mult, să devii o persoană bună, eroică și măreață. Aceste lucruri încep treptat să prindă formă în inima ta atunci când intri în contact cu zicale care își au originea în opinia publică și morala socială. Odată ce afirmațiile care provin din moralitatea culturii tradiționale se infiltrează în tine și intră în lumea ta interioară, ele prind rădăcini în inima ta și încep să îți domine viața. Când se întâmplă asta, nu discerni aceste lucruri, nu te opui lor și nu le respingi și, în schimb, simți profund că ai nevoie de ele. Prima ta mișcare este să te răsfeți cu aceste zicale. De ce? Deoarece aceste zicale sunt atât de potrivite gusturilor și noțiunilor oamenilor și se conformează nevoilor lumilor spirituale ale oamenilor. Drept urmare, accepți aceste afirmații ca pe ceva normal și fără să te păzești deloc de ele. Treptat, prin educația primită în familie, prin educația școlară și condiționarea și îndoctrinarea societății, împreună cu propriile închipuiri, ajungi să devii profund convins că aceste zicale sunt lucruri pozitive. Prin rafinamentul timpului și pe măsură ce îmbătrânești, te străduiești să respecți aceste zicale în tot felul de contexte și situații și să urmezi aceste lucruri pe care oamenii le preferă instinctiv și le consideră bune. Ele capătă din ce în ce mai mult formă înlăuntrul tău și devin din ce în ce mai înrădăcinate în tine. În același timp, aceste lucruri îți domină viziunea asupra vieții și a țelurilor pe care le urmărești și devin standardele după care judeci oamenii și lucrurile. Odată ce aceste zicale din cultura tradițională prind contur în oameni, condițiile de bază care îi determină să se împotrivească lui Dumnezeu și adevărului sunt toate la locul lor; este ca și cum oamenii ar găsi propriile motive și propria bază pentru a face acest lucru. Și astfel, atunci când Dumnezeu dă în vileag firile și esența coruptă a oamenilor și îi copleșește cu mustrări și judecată, oamenii își formează tot felul de noțiuni despre El. Ei cred: „Oamenii spun adesea «Dacă îi lovești pe alții, nu-i lovi în față; dacă îi expui pe alții, nu le expune neajunsurile» și «Execuția duce doar la rostogolirea capetelor; fii indulgent oriunde este posibil», așadar, cum ar putea Dumnezeu să vorbească așa? A fost cu adevărat Dumnezeu? Dumnezeu n-ar vorbi așa – El ar trebui să adopte o poziție superioară și să le vorbească oamenilor pe un ton blând, tonul lui Buddha care eliberează toate ființele umane de suferință, tonul unui bodhisattva. Așa este Dumnezeu – o figură incredibil de blândă și măreață.” Acest șir de idei, opinii și noțiuni continuă să țâșnească din inima ta în număr tot mai mare și, în cele din urmă, pur și simplu nu mai poți suporta și faci ceva prin care te răzvrătești și te împotrivești lui Dumnezeu, în ciuda ta. În acest fel, ești ruinat de noțiunile și închipuirile tale. Din asta putem vedea că, indiferent câți ani ai, atât timp cât ai primit educația culturii tradiționale și ai capacitatea mentală a unui adult, inima ta va fi plină de aceste aspecte ale moralității culturii tradiționale care, treptat, se vor înrădăcina în tine. Te-au dominat deja, iar tu deja trăiești de mulți ani conform acestor lucruri. Viața și însăși natura ta sunt de mult timp preocupate de aceste aspecte ale moralității culturii tradiționale. De exemplu, de la vârsta de cinci sau șase ani, ai învățat să găsești plăcere în a-i ajuta pe ceilalți și să nu-ți însușești banii găsiți pe jos. Aceste lucruri te-au influențat și au dictat în întregime modul în care te-ai comportat. Acum, ca persoană de vârstă mijlocie, deja trăiești potrivit acestor lucruri de mulți ani; asta înseamnă că ești departe de standardele pe care Dumnezeu le cere omului. De când ai acceptat aceste zicale despre conduita morală pe care le promovează cultura tradițională, te-ai abătut din ce în ce mai mult de la cerințele lui Dumnezeu. Diferența dintre standardele tale de umanitate și standardele de umanitate impuse de Dumnezeu a crescut din ce în ce mai mult. Drept urmare, te-ai îndepărtat tot mai mult de Dumnezeu. Nu așa stau lucrurile? Cugetați pe îndelete la aceste cuvinte.

Haideți să avem acum părtășie despre următoarea zicală privind conduita morală – „Fii strict cu tine însuți și tolerant cu ceilalți” – ce înseamnă această zicală? Înseamnă că ar trebui să ai cerințe stricte de la tine și să fii îngăduitor cu ceilalți oameni, astfel încât aceștia să vadă cât de generos și mărinimos ești. Atunci, de ce ar trebui oamenii să facă acest lucru? Ce este menit să realizeze? Este realizabil? Este, într-adevăr, o expresie naturală a umanității oamenilor? Trebuie să te compromiți foarte mult pentru a accepta asta! Trebuie să fii lipsit de dorințe și pretenții, cerându-ți să simți mai puțină bucurie, să suferi un pic mai mult, să plătești un preț mai mare și să muncești mai mult, astfel încât ceilalți să nu fie nevoiți să se epuizeze. Și dacă alții se vaită, se plâng sau nu dau randament, nu trebuie să le ceri prea mult – mai mult sau mai puțin este suficient de bun. Oamenii cred că acesta este un semn de morală nobilă – dar de ce Mie Îmi sună fals? Nu este fals? (Este.) În împrejurări normale, expresia naturală a umanității unei persoane obișnuite este să fie tolerantă cu sine și strictă cu ceilalți. Acesta este un lucru cert. Oamenii pot percepe problemele tuturor celorlalți – „Această persoană este arogantă! Acea persoană este rea! Acesta este egoist! Acela este neglijent și superficial în a-și face datoria! Persoana aceasta e atât de leneșă!” – în timp ce gândesc în sinea lor: „Dacă sunt puțin leneș, e în regulă. Am un calibru bun. Deși sunt leneș, fac o treabă mai bună decât alții!” Le găsesc cusur celorlalți și le place să caute nod în papură, dar cu ei înșiși sunt toleranți și grijulii ori de câte ori este posibil. Nu este aceasta o expresie naturală a umanității lor? (Este.) Dacă se așteaptă ca oamenii să fie la înălțimea ideii de a fi „stricți cu ei înșiși și toleranți cu ceilalți”, la ce agonie trebuie să se supună? Chiar ar putea să o îndure? Câți oameni ar reuși să facă asta? (Niciunul.) De ce? (Oamenii sunt egoiști din fire. Ei acționează conform principiului: „Fiecare om pentru el însuși și diavolul îl ia pe cel mai din spate”.) Într-adevăr, omul se naște egoist, omul este o creatură egoistă și e extrem de dedicat acestei filosofii satanice: „Fiecare om pentru el însuși și diavolul îl ia pe cel mai din spate.” Oamenii cred că ar fi catastrofal și nefiresc să nu fie egoiști și să nu aibă grijă de ei înșiși atunci când li se întâmplă lucruri. Asta cred oamenii și așa acționează. Dacă se așteaptă ca oamenii să nu fie egoiști, să nu aibă cerințe stricte de la ei înșiși și să piardă de bunăvoie, în loc să profite de alții, este aceasta o așteptare realistă? Dacă, atunci când cineva profită de ei, se așteaptă ca oamenii să spună cu bucurie: „Tu profiți, dar eu nu fac tam-tam din asta. Sunt o persoană tolerantă, nu am să te vorbesc de rău și nu am să încerc să mă răzbun pe tine, iar dacă încă nu ai profitat suficient de mult, nu ezita să continui” – este o așteptare realistă? Câți oameni ar putea reuși să facă asta? Așa se comportă omenirea coruptă în mod normal? Evident, este anormal ca acest lucru să se întâmple. De ce? Deoarece oamenii cu firi corupte, în special cei egoiști și răi, se luptă pentru propriile interese, iar a se gândi la ceilalți cu siguranță nu-i va face să se simtă mulțumiți. Deci, acest fenomen, atunci când se petrece, este o anomalie. „Fii strict cu tine însuți și tolerant cu ceilalți” – această aserțiune despre conduita morală este în mod clar doar o cerere care nu corespunde nici realității, nici umanității, care este impusă omului de către moraliștii sociali care nu înțeleg umanitatea. Este ca și cum i-ai spune unui șoarece că nu are voie să facă găuri sau unei pisici că nu are voie să prindă șoareci. Este corect să ceri așa ceva? (Nu. Sfidează legile umanității.) Această cerere clar nu se potrivește cu realitatea și este foarte deșartă. Sunt cei care pretind acest lucru capabili să îl respecte ei înșiși? (Nu.) Se așteaptă ca alții să respecte o cerere pe care ei înșiși nu o pot respecta – care este problema aici? Nu este un pic iresponsabil? Cel puțin, se poate spune că sunt iresponsabili și vorbesc prostii. Acum, ducând lucrurile un pic mai departe, care este natura acestei probleme? (Ipocrizia.) Așa e, acesta este un exemplu de ipocrizie. În mod clar, ei înșiși nu pot accepta să respecte această cerere, totuși, pretind că sunt foarte toleranți, generoși și cu o înaltă moralitate – nu este doar ipocrizie? Indiferent cum o încadrezi, aceasta este o zicală deșartă care poartă o anumită falsitate, așa că o vom clasifica drept o zicală ipocrită. Este asemănătoare zicalelor promovate de farisei; în spatele ei se ascunde un motiv, care este în mod clar să te grozăvești, să te caracterizezi drept o persoană cu o conduită morală nobilă și să fii lăudat de alții ca exemplar și model de conduită morală nobilă. Așadar, ce fel de oameni pot să fie stricți cu ei înșiși și toleranți cu ceilalți? Sunt profesorii și doctorii capabili să respecte această zicală? Au fost așa-zișii oameni celebri, oameni măreți și înțelepți precum Confucius, Mencius și Laozi, capabili să respecte această zicală? (Nu.) Pe scurt, indiferent cât de ridicolă este această zicală pe care a propus-o omul sau dacă această cerere este sau nu folositoare, în cele din urmă, e doar o cerință impusă caracterului moral și comportamentului oamenilor. Cel puțin, oamenii nu sunt dispuși să respecte această cerință și nu le este ușor să o practice, deoarece este contrară standardelor pe care umanitatea normală a omului este capabilă să le atingă. Dar, în orice caz, este tot un standard și o cerință privind conduita morală a omului care este promovată de cultura tradițională. Chiar dacă: „Fii strict cu tine însuți și toleranți cu ceilalți” este o expresie deșartă pe care puțini o pot respecta, este la fel ca: „Nu-ți însuși banii găsiți pe jos” și „Găsește plăcere în a-i ajuta pe ceilalți” – indiferent ce motive sau intenții nutresc oamenii care o practică sau dacă un om chiar e capabil să o practice – în orice caz, doar pe baza faptului că oamenii care promovează această cerință se plasează pe culmea moralității, nu-i face acest lucru aroganți, neprihăniți de sine și cu o rațiune oarecum anormală? Dacă i-ai întreba dacă pot să respecte zicala: „Fii strict cu tine însuți și tolerant cu ceilalți”, ei ar spune: „Desigur!” Și totuși, atunci când chiar vor fi obligați să o respecte, nu vor putea. De ce nu vor fi în stare să o respecte? Pentru că au o fire arogantă, satanică. Cere-le să respecte această morală atunci când alții se luptă cu ei pentru statut, putere, prestigiu și profit, și vezi dacă o pot face. Pur și simplu nu vor putea face acest lucru și chiar vor deveni ostili față de tine. Dacă îi întrebi: „De ce mai promovezi această zicală, când nici măcar tu nu poți să o respecți? De ce le mai ceri celorlalți să i se conformeze? Nu este o ipocrizie din partea ta?”, vor accepta acest lucru? Dacă îi dai în vileag, ei nu vor accepta – indiferent cum îi dai în vileag, nu vor accepta și nu-și vor recunoaște vina – asta arată că nu sunt oameni buni. Tonul moral ridicat pe care-l folosesc, în ciuda faptului că nu se pot conforma propriilor cerințe, arată doar că pe bună dreptate sunt numiți mari impostori și ipocriți.

„Fii strict cu tine însuți și tolerant cu ceilalți”, la fel ca și-n cazul zicalelor: „Nu-ți însuși banii găsiți pe jos” și: „Găsește plăcere în a-i ajuta pe ceilalți”, este una dintre acele cerințe pe care cultura tradițională o are cu privire la conduita morală a oamenilor. În același mod, indiferent dacă o persoană poate atinge sau exercita această conduită morală, aceasta tot nu este standardul sau norma pentru măsurarea umanității sale. Este posibil să fii cu adevărat capabil să fii strict cu tine însuți și tolerant cu ceilalți și să ai standarde deosebit de înalte. S-ar putea să fii integru și să te gândești mereu la alții și să îi respecți, fără să fii egoist și să-ți cauți propriile interese. Poți să pari deosebit de generos și altruist și să ai un puternic simț al responsabilității sociale și moralitate socială. Personalitatea și calitățile tale nobile pot fi dezvăluite celor apropiați și celor pe care îi întâlnești și cu care interacționezi. Comportamentul tău poate să nu le dea niciodată altora niciun motiv să te învinovățească sau să te critice, reușind în schimb să stârnească laude generoase și chiar admirație. Oamenii te pot considera o persoană cu adevărat strictă cu ea însăși și tolerantă cu ceilalți. Totuși, acestea nu sunt altceva decât comportamente externe. Sunt gândurile și dorințele din adâncul inimii tale în concordanță cu aceste comportamente externe, cu aceste acțiuni pe care le trăiești în exterior? Răspunsul este nu, nu sunt. Motivul pentru care poți să acționezi în acest fel este că există un motiv ascuns. Care este acel motiv, mai exact? Ai putea suporta ca acest motiv să fie dezvăluit? Cu siguranță nu. Asta dovedește că acest motiv este ceva de nemenționat, ceva întunecat și rău. Acum, de ce este acest motiv de nemenționat și rău? Din cauza faptului că umanitatea oamenilor este guvernată și mânată de firile lor corupte. Toate gândurile omenirii, indiferent dacă oamenii le transpun în cuvinte sau le exteriorizează, sunt incontestabil dominate, controlate și manipulate de firile lor corupte. Drept urmare, toate motivele și intențiile oamenilor sunt sinistre și rele. Indiferent dacă oamenii sunt capabili să fie stricți cu ei înșiși și toleranți cu ceilalți, sau dacă exprimă sau nu perfect această morală la exterior, este inevitabil ca ea să nu aibă control sau influență asupra umanității lor. Așadar, ce controlează umanitatea oamenilor? Firile lor corupte, umanitatea-esență pe care o au și care se ascunde sub morala: „Fii strict cu tine însuți și tolerant cu ceilalți” – aceasta este adevărata lor natură. Adevărata natură a unei persoane este umanitatea-esență pe care o are. Și în ce constă umanitatea-esență? Constă, în principal, în preferințele ei, ceea ce urmărește, viziunea sa asupra vieții și sistemul ei de valori, precum și atitudinea ei față de adevăr și Dumnezeu și așa mai departe. Numai aceste lucruri reprezintă cu adevărat umanitatea-esență a oamenilor. Se poate spune cu siguranță că majoritatea oamenilor care-și impun să împlinească morala de a fi „stricți cu ei înșiși și toleranți cu ceilalți” sunt obsedați de statut. Mânați de firile lor corupte, nu se pot abține să nu urmărească prestigiul în rândul oamenilor, importanța socială și statutul în ochii celorlalți. Toate aceste lucruri sunt legate de dorința lor de statut și sunt urmărite sub acoperirea bunei lor conduite morale. Și cum se înfăptuiesc aceste lucruri pe care le urmăresc? Provin în întregime din firile lor corupte și sunt conduse de acestea. Așadar, oricum ar fi, dacă un om împlinește sau nu morala de a fi „strict cu el însuși și tolerant cu ceilalți” și dacă o face sau nu la perfecțiune, acest lucru nu poate schimba deloc umanitatea-esență pe care o are. Prin deducție, asta înseamnă că nu-și poate schimba în niciun fel viziunea asupra vieții sau sistemul de valori și nu-și poate ghida atitudinile și perspectivele asupra tuturor felurilor de oameni, evenimente și lucruri. Nu așa stau lucrurile? (Ba da.) Cu cât un om este mai capabil de a fi strict cu sine și tolerant cu ceilalți, cu atât e mai bun la a se preface, a se deghiza și a-i amăgi pe alții cu un comportament bun și cuvinte plăcute și cu atât mai înșelător și mai rău este din fire. Cu cât este mai mult acest tip de persoană, cu atât devin mai profunde dragostea sa și urmărirea statutului și a puterii. Oricât de măreață, glorioasă și corectă pare conduita lui morală exterioară și oricât de plăcut ar fi pentru oameni să o vadă, urmărirea nespusă din adâncul inimii lui, precum și natura-esență pe care o are și chiar ambițiile personale pot izbucni din el în orice moment. Prin urmare, oricât de bună este conduita lui morală, nu poate ascunde umanitatea-esență intrinsecă sau ambițiile și dorințele personale. Nu poate ascunde hidoasa lui natură-esență, care nu iubește lucrurile pozitive, căreia îi e lehamite de adevăr și-l urăște. Așa cum arată aceste fapte, zicala: „Fii strict cu tine însuți și tolerant cu ceilalți” este mai mult decât absurdă – îi dă în vileag pe acei oameni ambițioși care încearcă să folosească astfel de cuvinte și comportamente pentru a-și ascunde ambițiile și dorințele de nemenționat. Puteți compara acest lucru cu unii dintre antihriștii și oamenii răi din biserică. Pentru a-și consolida statutul și puterea în cadrul bisericii și pentru a dobândi o reputație mai bună printre ceilalți membri, ei sunt capabili să sufere și să plătească un preț în timp ce își îndeplinesc îndatoririle și pot chiar să renunțe la munca și familiile lor și să vândă tot ce au, ca să se sacrifice pentru Dumnezeu. În unele cazuri, prețul pe care îl plătesc și suferința pe care o îndură atunci când se sacrifică pentru Dumnezeu depășesc lucrurile cărora le poate ține piept o persoană obișnuită; sunt capabili să întruchipeze un spirit de lepădare de sine extremă pentru a-și menține statutul. Totuși, indiferent cât de mult suferă sau ce preț plătesc, niciunul dintre ei nu protejează mărturia lui Dumnezeu sau interesele casei Lui și nici nu practică potrivit cuvintelor lui Dumnezeu. Scopul pe care îl urmăresc este doar acela de a obține statut, putere și recompense din partea lui Dumnezeu. Nimic din ceea ce fac ei nu are nici cea mai mică legătură cu adevărul. Indiferent cât de stricți sunt cu ei înșiși și cât de toleranți sunt față de ceilalți, care va fi finalul lor, în cele din urmă? Ce va gândi Dumnezeu despre ei? Le va stabili El finalul pe baza comportamentelor exterioare bune pe care le trăiesc? Cu siguranță nu o va face. Oamenii îi privesc și îi judecă pe ceilalți pe baza acestor comportamente și manifestări și, pentru că nu pot vedea esența altor oameni, ajung să fie înșelați de ei. Dumnezeu, însă, nu este niciodată înșelat de om. El nu va lăuda și nu-Și va aduce aminte de conduita morală a oamenilor pentru că au putut să fie stricți cu ei înșiși și toleranți cu ceilalți. În schimb, El îi va condamna pentru ambițiile lor și pentru căile pe care le-au parcurs în urmărirea statutului. Prin urmare, cei care urmăresc adevărul ar trebui să aibă discernământ asupra acestui criteriu de evaluare a oamenilor. Ar trebui să nege și să abandoneze întru totul acest standard absurd și să discearnă oamenii conform cuvintelor lui Dumnezeu și adevărurilor-principii. În principal, ar trebui să analizeze dacă o persoană iubește lucrurile pozitive, dacă este capabilă să accepte adevărul și dacă se poate supune suveranității și rânduirilor lui Dumnezeu, precum și calea pe care o alege și pe care merge, și să clasifice pe baza acestor lucruri ce fel de persoană este și ce fel de umanitate are,. Este prea ușor să se producă greșeli și erori atunci când oamenii îi judecă pe ceilalți pe baza standardului: „Fii strict cu tine însuți și tolerant cu ceilalți.” Dacă discerni și privești greșit o persoană bazându-te pe principii și zicale care vin de la om, atunci vei încălca adevărul și I te vei împotrivi lui Dumnezeu în această privință. De ce? Motivul este că baza opiniilor tale despre oameni va fi greșită și incompatibilă cu adevărul și cuvintele lui Dumnezeu – poate fi chiar opusă și contrară acestora. Dumnezeu nu evaluează umanitatea oamenilor pe baza afirmației despre conduita morală: „Fii strict cu tine însuți și tolerant cu ceilalți”, așa că dacă tu încă insiști să judeci moralitatea oamenilor și să stabilești ce fel de persoane sunt în conformitate cu acest criteriu, atunci ai încălcat complet adevărurile-principii și sigur vei comite erori și vei da naștere unor greșeli și abateri. Nu așa stau lucrurile? (Ba da.) Odată ce oamenii pricep aceste lucruri, la un anumit nivel, vor avea cel puțin o înțelegere a bazei, principiilor și criteriilor pe baza cărora Dumnezeu privește oamenii și lucrurile – vei avea cel puțin o înțelegere și apreciere a modului în care abordează Dumnezeu aceste lucruri. Așadar, ce zici din perspectiva ta? Ar trebui să știi cel puțin care este baza corectă pentru a privi o persoană și care criteriu pentru a-i privi pe oameni este în concordanță cu adevărul și faptele reale și categoric nu va duce la erori sau abateri. Dacă într-adevăr ai să înțelegi limpede aceste chestiuni, vei avea discernământ asupra acestor aspecte ale culturii tradiționale, precum și asupra diferitelor afirmații, teorii și moduri ale omului de a privi alți oameni, și vei putea să renunți de tot la aceste aspecte ale culturii tradiționale și la toate diversele zicale și opinii care provin de la om. În acest fel, vei vedea și discerne oamenii pe baza adevărurilor-principii și, într-o anumită măsură, vei fi compatibil cu Dumnezeu și nu te vei răzvrăti împotriva Lui, nu I te vei împotrivi și nici nu I te vei opune. Pe măsură ce vei atinge treptat compatibilitatea cu Dumnezeu, vei căpăta o perspectivă din ce în ce mai clară asupra esențelor oamenilor și lucrurilor și vei găsi confirmarea acestui fapt în cuvintele lui Dumnezeu. Vei vedea că diferitele afirmații ale lui Dumnezeu care dezvăluie omenirea, precum și caracterizările și definițiile Sale în privința ei sunt în regulă și că toate sunt adevărul. Desigur, pe măsură ce vei găsi confirmarea acestui lucru, vei dobândi din ce în ce mai multă credință și cunoaștere a lui Dumnezeu și a cuvintelor Sale și vei deveni din ce în ce mai sigur că spusele lui Dumnezeu sunt adevărul și realitatea pe care omul ar trebui să o trăiască. Nu în asta constă procesul de acceptare și dobândire a adevărului? (Ba da.) Acesta este procesul de acceptare și dobândire a adevărului.

Scopul urmăririi adevărului este de a accepta adevărul drept propria viață. Când oamenii sunt capabili să accepte adevărul, umanitatea și viața lor lăuntrică încep să se schimbe treptat și, în cele din urmă, această transformare este răsplata lor. În trecut, priveai oamenii și lucrurile conform culturii tradiționale, dar acum ți-ai dat seama că era greșit și nu vei mai privi lucrurile din acea perspectivă sau nu vei mai privi nicio persoană pe baza a ceea ce dictează cultura tradițională. Așadar, pe ce bază vei privi acum oamenii și lucrurile? Dacă nu știi, asta demonstrează că încă nu ai acceptat adevărul. Dacă știi deja conform căror adevăruri-principii ar trebui să privești oamenii și lucrurile, dacă poți să-ți afirmi cu acuratețe și clar baza, calea, criteriile și principiile și dacă poți, de asemenea, să discerni și să abordezi oamenii conform acestor adevăruri-principii, atunci adevărul a început deja să aibă efect în tine, îți îndrumă gândurile și domină perspectiva din care privești oamenii și lucrurile. Asta dovedește că adevărul s-a înrădăcinat deja în tine și a devenit viața ta. Așadar, cum te va ajuta, în cele din urmă, efectul pe care îl are adevărul asupra ta? Nu va influența modul în care te comporți, calea pe care o alegi și direcția ta în viață? (Ba da.) Dacă va fi în stare să influențeze modul în care te comporți și calea pe care mergi, atunci nu va influența relația ta cu Dumnezeu? (O va influența.) Ce rezultat va avea faptul că adevărul influențează relația ta cu Dumnezeu? Vei deveni mai apropiat sau mai distant? (Voi deveni mai apropiat de Dumnezeu.) Cu siguranță vei deveni mai apropiat de El. Când vei deveni mai apropiat de Dumnezeu, vei fi mai dispus să-L urmezi și să te pleci înaintea Lui sau vei crede fără tragere de inimă în existența Lui, împiedicat de îndoieli și neînțelegeri? (Voi fi dispus să-L urmez pe Dumnezeu și să mă plec înaintea Lui.) Asta este sigur. Așadar, cum vei obține această disponibilitate? Vei găsi confirmarea cuvintelor lui Dumnezeu în viața ta reală; adevărul va începe să aibă efect în interiorul tău și vei găsi confirmarea lui. În procesul de desfășurare a tuturor lucrurilor, sursa ascunsă a tuturor acestor lucruri va fi confirmată în tine, iar tu vei descoperi că este întru totul conformă cuvintelor lui Dumnezeu. Vei confirma că toate cuvintele lui Dumnezeu sunt adevărul, iar acest lucru îți va spori credința în El. Cu cât ai mai multă credință în Dumnezeu, cu atât relația ta cu El va deveni mai normală, vei fi din ce în ce mai dispus să acționezi ca o ființă creată și să-L consideri pe Dumnezeu ca Suveran al tău, iar părțile din tine care se supun lui Dumnezeu vor fi tot mai multe. Ce părere ai despre această îmbunătățire a relației tale? Este grozavă, nu-i așa? Acesta este rezultatul unui parcurs bun și pozitiv de dezvoltare. Atunci, care vor fi consecințele unui parcurs de dezvoltare rău și ostil? (Credința ta în existența lui Dumnezeu va deveni din ce în ce mai slabă și vei avea neînțelegeri și îndoieli cu privire la Dumnezeu.) Cel puțin, acestea vor fi consecințele. Nu vei primi confirmare în nicio privință și nu numai că nu vei obține adevărul în credința ta, ci îți vei forma și tot felul de noțiuni – Îl vei înțelege greșit pe Dumnezeu, Îi vei face reproșuri, te vei păzi de El și, în cele din urmă, Îl vei tăgădui. Dacă Îl tăgăduiești pe Dumnezeu în inima ta, vei mai putea să-L urmezi? (Nu.) Nu îți vei mai dori să-L urmezi. Ce se va întâmpla ulterior? Îți vei pierde interesul pentru ceea ce face și spune Dumnezeu. Când Dumnezeu va spune: „Sfârșitul omenirii se apropie”, tu vei răspunde: „Nu văd nimic!” Nu Îl vei crede. Când Dumnezeu va spune: „Vei obține o destinație bună după ce vei urmări adevărul”, vei răspunde: „Unde este această destinație bună despre care vorbești? Nu o văd!” Vei fi dezinteresat. Când Dumnezeu va spune: „Trebuie să acționezi ca o adevărată ființă creată”, vei răspunde: „Există vreun beneficiu în a acționa ca o adevărată ființă creată? Câte binecuvântări pot obține din asta? Chiar pot obține binecuvântări făcând asta? Are legătură cu obținerea binecuvântărilor?” Când Dumnezeu va spune: „Trebuie să accepți și să te supui suveranității lui Dumnezeu!”, vei răspunde: „Ce suveranitate? De ce nu pot să simt suveranitatea lui Dumnezeu? Dacă Dumnezeu chiar domnește suveran, de ce mi-a permis să trăiesc în sărăcie? De ce mi-a permis să mă îmbolnăvesc? Dacă Dumnezeu domnește suveran, de ce lucrurile sunt întotdeauna atât de dificile pentru mine?” Inima ta va fi plină de nemulțumiri, iar tu nu vei crede nimic din ceea ce spune Dumnezeu. Acest lucru va demonstra lipsa ta de credință adevărată în Dumnezeu. Și, de aceea, când vei întâmpina diverse probleme, nu vei face decât să te plângi, fără cea mai mică fărâmă de ascultare. Așa vei ajunge la acest final ostil. Unii oameni spun: „Din moment ce Dumnezeu domnește suveran, ar trebui să mă ajute să mă însănătoșesc imediat după boală. Ar trebui să mă ajute să realizez tot ceea ce îmi doresc. De ce viața mea este acum plină de neplăceri și suferință?” Ei și-au pierdut credința în Dumnezeu și au rămas fără cea mai mică urmă din credința vagă pe care au avut-o cândva – a dispărut complet. Aceasta este consecința odioasă și urmarea rea a tuturor acestor lucruri. Vreți să ajungeți în acest punct? (Nu.) Cum poți evita să te cobori la acest nivel? Trebuie să depui efort când vine vorba de adevăr – cheia și calea pentru toate acestea se află în adevăr și în cuvintele lui Dumnezeu. Dacă vei depune efort când vine vorba de cuvintele lui Dumnezeu și de adevăr, fără să-ți dai seama, vei începe să vezi mai clar calea pe care ai învățat-o de la Dumnezeu și pe care te-a îndrumat, și vei vedea esența oamenilor, evenimentelor și lucrurilor orchestrate de Dumnezeu. Cu fiecare pas al acestei experiențe, vei descoperi treptat principiile și baza pentru a privi oamenii și lucrurile și pentru a te comporta și a acționa conform cuvintelor lui Dumnezeu. Acceptând și ajungând să înțelegi adevărul, vei găsi principiile și căile de practică în oamenii, evenimentele și lucrurile pe care le întâlnești. Dacă vei practica în conformitate cu aceste căi, cuvintele lui Dumnezeu te vor pătrunde și vor deveni viața ta și, fără să îți dai seama, vei începe să trăiești sub suveranitatea și orchestrările lui Dumnezeu. Când vei trăi sub suveranitatea și orchestrările Sale, vei învăța fără să-ți dai seama cum să privești oamenii și lucrurile conform cuvintelor lui Dumnezeu și vei vedea lucrurile din postura, perspectiva și viziunea potrivită; rezultatele opiniilor tale despre lucruri vor fi conform cuvintelor lui Dumnezeu și adevărului și îți vor permite să te apropii din ce în ce mai mult de Dumnezeu și să fii tot mai însetat de adevăr. Totuși, dacă nu urmărești adevărul sau nu depui eforturi în privința adevărului și dacă nu ai niciun interes pentru acesta, atunci este greu de zis în ce punct vei ajunge. În cele din urmă, cel mai rău rezultat posibil este atunci când oamenii nu reușesc să vadă acțiunile lui Dumnezeu sau să-I simtă suveranitatea, oricât încearcă să creadă în El; este atunci când nu reușesc să perceapă atotputernicia și înțelepciunea lui Dumnezeu, indiferent câte lucruri experimentează. În astfel de cazuri, oamenii doar vor admite că sunt adevărul cuvintele pe care le exprimă Dumnezeu, dar nu vor vedea nicio speranță de a fi mântuiți, cu atât mai puțin vor vedea că firea lui Dumnezeu este dreaptă și sfântă, și vor simți întotdeauna că a lor credință în Dumnezeu este tulbure. Asta arată că ei nu au atins adevărul sau mântuirea lui Dumnezeu și că nu au câștigat nimic după ani de zile de credință în Dumnezeu. Aceasta încheie părtășia Mea despre cea de-a treia zicală: „Fii strict cu tine însuți și tolerant cu ceilalți.”

Care este cea de-a patra afirmație privind conduita morală? (Răsplătește răul cu bine.) Oare au oamenii anumite intenții atunci când răsplătesc răul cu bine? Nu fac ei un pas înapoi, pentru a-și ușura situația? Nu este acesta un mod conciliant de a trata lucrurile? Oamenii nu vor să se lase prinși într-un ciclu nesfârșit al răzbunării, ci își doresc să faciliteze lucrurile, pentru a putea trăi puțin mai liniștiți. Viața unei persoane nu este deosebit de lungă și, indiferent dacă trăiește până la o sută sau câteva sute de ani, i se pare că viața este scurtă. Se gândește toată ziua la răzbunare și masacru, lumea ei lăuntrică e plină de neliniște și duce o viață nefericită. Așadar, încearcă să găsească o modalitate de a duce o viață mai fericită, mai veselă și de a se trata corect ‒ ceea ce înseamnă să răsplătească răul cu binele. Este inevitabil ca oamenii să nu se jignească unii pe alții și să nu fie victimele uneltirilor celuilalt în timpul vieții lor; sunt mereu afectați de emoții răzbunătoare și amare și au existențe destul de sărace, așadar, de dragul climatului social și al stabilității și unității, și având aceste lucruri drept motivație, moraliștii promovează în lume acest criteriu moral. Ei îi avertizează pe oameni să nu răsplătească răul cu rău și să se abțină de la ură și masacru, îndemnându-i, în schimb, să învețe să răsplătească răul cu binele. Chiar dacă cineva te-a rănit în trecut, ei spun că nu ar trebui să te răzbuni pe acea persoană, ci mai degrabă ar trebui să o ajuți, să uiți de greșelile ei din trecut, să interacționezi cu ea în mod normal și să o corectezi încet, disipând vrăjmășia dintre voi și obținând o relație armonioasă. Nu va duce acest lucru, în general, la armonie în societate? Ei spun că, indiferent cine te-a jignit, fie că este vorba despre un membru al familiei, un prieten, un vecin sau un coleg de muncă, trebuie să îi răsplătești răul cu binele și să te abții de la a purta ranchiună. Pretind că, dacă toată lumea este capabilă să facă asta, va fi exact cum spun oamenii: „Dacă toată lumea dăruiește puțină dragoste, lumea va deveni un loc minunat.” Oare aceste afirmații nu se bazează pe închipuiri? Un loc minunat? De parcă s-ar putea! Uitați-vă la cine conduce lumea asta și cine corupe omenirea. Ce schimbare poate într-adevăr să aducă afirmația despre conduita morală: „Răsplătește răul cu binele”? Nu poate schimba nimic. Ca și celelalte, această afirmație impune anumite cerințe calității morale a oamenilor sau le impune anumite reglementări. Cere ca aceștia să se abțină de la a recurge la ură și masacru atunci când se confruntă cu ura și masacrul din partea altor oameni și să-i trateze calm pe oamenii care le fac rău, cu un temperament echilibrat, și să apeleze la conduita lor morală pentru a disipa acea dușmănie și acel masacru și pentru a reduce cantitatea de sânge vărsat. Această zicală despre conduita morală este, desigur, eficientă pentru oameni într-o anumită măsură; poate să potolească dușmănia și resentimentele și poate să reducă numărul crimelor din răzbunare, într-o anumită măsură; și poate să aibă un anumit efect pozitiv asupra climatului social, ordinii publice și armoniei sociale, dar ce precondiții există ca această zicală să aibă acest efect? Există precondiții semnificative în ceea ce privește mediul social. Una este rațiunea și judecata normală pe care o au oamenii. Oamenii se gândesc: „Este mai mult sau mai puțin puternică decât mine această persoană pe care vreau să mă răzbun? Dacă mă voi răzbuna pe ea, voi putea să-mi ating scopul? Dacă mă voi răzbuna și o voi omorî, îmi voi semna propria condamnare la moarte?” Ei cântăresc mai întâi consecințele. După ce se gândesc bine, majoritatea oamenilor își dau seama: „Are relații bune, multă influență socială și este feroce și crudă, așa că, deși mi-a făcut rău, nu pot să mă răzbun pe ea. Trebuie să înghit în tăcere insulta. Dar dacă voi avea vreodată șansa de a mă răzbuna pe ea în această viață, o voi face.” Conform zicalelor populare: „Cel care nu caută răzbunare nu este bărbat” și „Niciodată nu este prea târziu pentru un gentleman să se răzbune.” Oamenii încă nutresc astfel de filosofii de viață. Filosofia de viață de a răsplăti răul cu binele este respectată de oameni, într-o anumită privință, deoarece este direct legată de mediul social și de corupția profundă a omului – a apărut din cauza noțiunilor și a judecăților rațiunii oamenilor. Când majoritatea lor se confruntă cu astfel de situații, pot doar să înghită insultele în tăcere și să răsplătească răul cu binele, la exterior, lăsând deoparte ura și vendetele. Un alt motiv pentru care oamenii păstrează această filosofie de viață este că, în unele cazuri, există un dezechilibru mare de putere între cele două părți implicate, astfel încât partea nedreptățită nu îndrăznește să caute răzbunarea și este forțată să răsplătească răul cu binele, deoarece nu mai poate face nimic altceva. Dacă ar fi să se răzbune, ar putea pune în pericol viața întregii sale familii, iar consecințele acestui lucru sunt de neimaginat. În astfel de cazuri, oamenii consideră că este de preferat, pur și simplu, să continue să trăiască înghițind insulta. Totuși, procedând astfel, și-au depășit resentimentele? Este vreo persoană capabilă să uite ranchiuna? (Nu.) Mai ales în cazurile foarte grave de ranchiună, de exemplu atunci când o persoană ți-a ucis rude apropiate, ți-a distrus familia și ți-a făcut numele de rușine, determinându-te să dai curs unei dușmănii profundă față de ea – nimeni nu poate să renunțe la o astfel de ranchiună. Este o parte a umanității și un lucru pe care umanitatea nu-l poate depăși. În astfel de situații, oamenii simt instinctiv sentimente de ură – acest lucru este foarte normal. Indiferent dacă apar din cauza impetuozității, a instinctului sau a conștiinței, în orice caz, este o reacție normală. Până și câinii se apropie de oamenii care îi tratează bine și îi hrănesc sau îi ajută în mod regulat și încep să aibă încredere în ei, disprețuindu-i, în același timp, pe cei care îi abuzează și îi maltratează – și asta nu este tot, îi vor disprețui chiar și pe oamenii care miros sau vorbesc precum cei care i-au abuzat. Vezi tu, chiar și câinii au acest instinct, ca să nu mai spun de oameni! Având în vedere că oamenii au o minte mult mai complexă decât animalele, este perfect normal ca aceștia să simtă dușmănie atunci când se confruntă cu crime din răzbunare sau cu un tratament nedrept. Totuși, din mai multe motive și din cauza unor circumstanțe particulare, oamenii sunt adesea forțați să apeleze la concesii, să înghită insulte și să suporte temporar lucrurile, dar asta nu înseamnă că își doresc sau sunt capabili să răsplătească răul cu binele. Ceea ce tocmai am spus se bazează pe perspectiva umanității și pe reacțiile instinctuale ale omului. Dacă analizăm acum acest lucru din perspectiva realității obiective a societății, în cazul în care un om nu ar răsplăti răul cu binele și, în schimb, s-ar răzbuna și ar comite o crimă, care ar fi consecințele? Ar fi tras la răspundere din punct de vedere legal, ar putea fi reținut, condamnat la închisoare și, eventual, chiar și pedepsit cu moartea. Pe baza acestui fapt, putem concluziona că, fie că este din cauza perspectivei umanității, fie din cauza puterii restrictive a societății și a legii, atunci când oamenii au parte de un tratament nedrept și crime din răzbunare, nicio persoană nu este capabilă să scoată ura din mintea sau adâncul inimii sale. Chiar și atunci când sunt victime ale unor vătămări ușoare, cum ar fi atacul verbal, ridiculizarea sau batjocura, oamenii tot nu sunt capabili să răsplătească răul cu binele. Este capacitatea de a răsplăti răul cu binele o manifestare normală a umanității? (Nu.) Așadar, atunci când o persoană este hărțuită sau rănită, de ce are nevoie umanitatea ei și care este cerința ei minimă? Ar spune cineva cu veselie și bucurie: „Dă-i înainte și hărțuiește-mă! Ești puternic și rău, poți să mă hărțuiești cum vrei, iar eu îți voi răsplăti răul cu binele. Îmi vei înțelege caracterul și moralitatea nobilă și, cu siguranță, eu nu mă voi răzbuna pe tine și nici nu-mi voi forma vreo părere despre tine. Nu mă voi supăra pe tine – doar voi lua totul ca pe o glumă. Indiferent cât de mult îmi insultă caracterul, îmi rănesc mândria sau îmi dăunează intereselor lucrurile pe care le spui, totul este în regulă și ar trebui să te simți liber să zici orice vrei.” Există astfel de oameni? (Nu.) Absolut nimeni nu este cu adevărat capabil să renunțe la ranchiună – deja se descurcă bine dacă trece un timp fără să-și ucidă inamicul, din răzbunare. Așadar, nimeni nu este cu adevărat capabil să răsplătească răul cu binele și, chiar dacă oamenii practică această conduită morală, o fac pentru că au fost forțați să acționeze în acest fel, din cauza constrângerilor unor circumstanțe specifice la momentul respectiv sau pentru că întregul exemplu a fost, de fapt, inventat și fictiv. În împrejurări normale, atunci când oamenii cad pradă unor persecuții sau abuzuri grave, vor purta ranchiună și vor deveni răzbunători. Singura împrejurare în care cineva ar putea să nu fie conștient sau să nu răspundă la propria ură ar fi dacă acea ură ar fi prea mare și ar suferi un șoc atât de grav, încât ar ajunge să-și piardă memoria sau rațiunea. Însă nicio persoană care are umanitate și rațiune normală nu și-ar dori să fie tratată cu insulte, discriminare, discreditare, batjocură, ironie, batjocură, ridiculizare și așa mai departe, sau să meargă atât de departe încât să-și calce în picioare și să-și necinstească demnitatea și caracterul; nicio persoană nu ar fi bucuroasă să-i răsplătească, în mod ipocrit, cu o conduită morală pe cei care i-au jignit sau rănit anterior – nimeni nu este capabil să facă asta. Astfel, această aserțiune cu privire la conduita morală de a răsplăti răul cu binele pare a fi foarte slabă, anemică, deșartă și lipsită de sens pentru omenirea coruptă.

Dacă privim acest lucru din perspectiva conștiinței și rațiunii umanității normale, indiferent cât de corupt este un om și indiferent dacă este un om rău sau unul care are o umanitate relativ bună, toți speră că alții îi vor trata bine și cu un nivel elementar de respect. Dacă un om ar începe să te flateze și să te lingușească fără niciun motiv, te-ar face fericit? Ți-ar plăcea? (Nu.) De ce nu ți-ar plăcea? Te-ai simți ca și cum ai fi păcălit? Te-ai gândi: „Ți se pare că sunt un copil de trei ani? Cum de nu reușesc să înțeleg de ce simți nevoia să-mi spui aceste lucruri? Sunt atât de bun cum spui tu? Am făcut vreunul dintre acele lucruri? Ce scop are toată flatarea asta nesăbuită? Cum de nu ești dezgustat de tine însuți?” Oamenilor nu le place să audă cuvinte flatante; ei le consideră un fel de insultă. În afară de respectul standard, cum și-ar dori oamenii să fie tratați de ceilalți? (Cu sinceritate.) A le cere oamenilor să-i trateze pe ceilalți cu sinceritate ar fi imposibil – dacă se abțin să-i hărțuiască pe alții, este deja destul de bine. A le cere oamenilor să nu se hărțuiască unii pe alții este o cerință relativ obiectivă. Oamenii speră că ceilalți îi vor respecta, nu îi vor intimida și, cel mai important, că îi vor trata corect. Speră că alții nu îi vor hărțui atunci când vor fi vulnerabili, că nu îi vor ostraciza atunci când greșelile lor vor fi date în vileag și că nu îi vor flata și linguși în mod constant. Oamenii consideră dezgustătoare aceste tipuri de comportamente și își doresc doar să fie tratați corect – nu așa stau lucrurile? A-i trata pe ceilalți în mod corect este un ideal relativ pozitiv în lumea omului și în sfera gândirii sale. De ce spun asta? Gândiți-vă: de ce tuturor oamenilor le place de Bao Zheng? Oamenilor le place să urmărească desene în care Bao Zheng rezolvă cazuri, chiar dacă acestea sunt fictive și întru totul inventate. De ce le mai plac oamenilor? De ce mai sunt dispuși să le urmărească? Pentru că, în lumea lor ideală, în sfera gândirii și în adâncul inimii lor, toți își doresc o lume pozitivă și puțin mai bună. Ei vor ca omul să poată trăi într-un mediu social relativ corect și drept, într-o lume în care tuturor le este garantat acest lucru. În acest fel, cel puțin, atunci când ai fi hărțuit de forțe malefice, ar exista un loc în care justiția este sprijinită, unde ai putea depune o plângere cu privire la nemulțumirile tale, unde ai avea dreptul să te plângi și, în cele din urmă, unde nedreptățile pe care le-ai suferit ar ieși puțin la iveală. În această societate și omenire, ar exista un loc în care ai putea să-ți reabilitezi numele și să te ferești de a suporta vreodată vreo umilință sau vreo nemulțumire. Nu este aceasta societatea ideală a omului? Nu acesta e lucrul după care tânjește fiecare persoană? (Ba da.) Acesta este visul oricărei persoane. Oamenii speră că vor fi tratați corect – nu vor să fie subiectul unui tratament nedrept sau să nu aibă unde să se plângă dacă sunt tratați incorect, iar asta li se pare foarte supărător. Se poate spune că, în viața reală, standardul și cerința impusă conduitei morale a omului: „Răsplătește răul cu binele” este foarte departe de realitatea corupției omenirii. Așadar, această cerință impusă conduitei morale a omului nu se apropie de voința lui și este foarte departe de realitatea obiectivă și de viața reală. Este o afirmație propusă de idealiști care nu înțeleg lumile interioare ale oamenilor defavorizați care au fost nedreptățiți și umiliți – acești idealiști nu înțeleg măsura în care acești oameni au fost nedreptățiți și măsura în care demnitatea și caracterele lor au fost insultate și nici măcar cât de mult le-a fost amenințată siguranța personală. Ei nu înțeleg acele realități și, totuși, cer ca aceste victime să se împace cu atacatorii lor și să se abțină de la a se răzbuna pe ei, spunând lucruri precum: „Te-ai născut pentru a fi maltratat și trebuie să îți accepți soarta. Te-ai născut în cea mai de jos clasă a societății și ești asemenea unui sclav. Te-ai născut pentru a fi condus de alții – nu ar trebui să te răzbuni pe cei care ți-au făcut rău și, în schimb, ar trebui să răsplătești răul cu binele. Ar trebui să-ți joci rolul pentru binele climatului social și al armoniei societății și să-ți aduci contribuția în societate, afișând energia ta pozitivă și cea mai bună conduită morală.” Toate acestea sunt spuse clar ca să scuze exploatarea claselor inferioare de către eșaloanele superioare ale societății și clasele conducătoare, ca să le ofere acest confort și ca să liniștească inimile și emoțiile celor defavorizați în favoarea lor. Nu acesta este obiectivul faptului de a spune astfel de lucruri? (Ba da.) Dacă sistemele juridice și sociale ale fiecărei țări, precum și sistemele și reglementările fiecărei rase și ale fiecărui clan ar fi corecte și strict aplicate, ar mai fi necesar să promovăm această zicală neobiectivă care contravine legilor umanității? Nu ar fi necesar. Zicala: „Răsplătește răul cu binele” tocmai a fost clar promovată drept cale și oportunitate pentru clasele conducătoare și acei oameni răi care au autoritate și putere de a-i exploata și călca în picioare pe cei defavorizați. Totodată, pentru a împăciui clasele defavorizate și a le împiedica să caute răzbunare sau să devină ostile față de bogați, elite și clasa conducătoare, acești așa-ziși gânditori și educatori se poziționează în culmea supremației morale, promovând această zicală sub pretextul de a cere ca toată lumea să practice o bună conduită morală. Oare nu creează acest lucru și mai multe contradicții în societate? Cu cât mai mult suprimi oamenii, cu atât mai nedreaptă se dovedește a fi societatea. Dacă societatea ar fi cu adevărat corectă și dreaptă, ar mai fi necesar să judecăm și să avem cerințe de la comportamentului moral al oamenilor folosind această zicală? În mod clar, acest lucru e cauzat de faptul că în societate sau în rândul omenirii nu există dreptate. Dacă răufăcătorii ar putea fi pedepsiți de lege sau dacă aceia cu bani și putere ar fi, de asemenea, răspunzători în fața legii, atunci zicala: „Răsplătește răul cu binele” nu ar fi validă și nu ar exista. Câți oameni de rând ar putea face rău unui funcționar de stat? Câți oameni săraci ar fi în stare să facă rău celor bogați? Le-ar fi greu să facă asta. Astfel, zicala: „Răsplătește răul cu binele” se adresează în mod clar oamenilor de rând, săracilor și claselor inferioare – este o zicală imorală și nedreaptă. De exemplu, dacă ai cere unui oficial guvernamental să răsplătească răul cu binele, el ți-ar spune: „Ce rău trebuie să răsplătesc? Cine ar îndrăzni să se pună cu mine? Cine ar îndrăzni să mă jignească? Cine ar îndrăzni să-mi spună «nu»? Voi omorî pe oricine îmi spune nu – îi voi extermina întreaga familie și toate rudele!” Vezi, oficialii nu au ce rău să răsplătească, așa că zicala: „Răsplătește răul cu binele” nici măcar nu există pentru ei. Dacă îi spui: „Trebuie să practici această conduită morală de a răsplăti răul cu binele, trebuie să ai această conduită morală”, el îți va răspunde: „Sigur, pot face asta”. Aceasta este o minciună înșelătoare, de la un cap la altul. În orice caz, „Răsplătește răul cu binele” este, în esență, doar o zicală promovată de moraliștii sociali ca modalitate de a împăciui clasele inferioare și, mai mult decât atât, este o zicală promovată pentru a înrobi clasele inferioară. Este promovată pentru a stabiliza mai mult autoritatea clasei conducătoare, pentru a atrage favorurile clasei conducătoare și a perpetua înrobirea claselor inferioare, astfel încât acestea să nu se plângă, chiar dacă sunt înrobite de generații. De aici, putem observa că, în acest tip de societate, legile și sistemele sunt în mod clar nedrepte; acest tip de societate nu este guvernată de adevăr și nu este condusă de adevăr, justiție sau dreptate. În schimb, este guvernată de răul și puterea omului, indiferent cine lucrează ca funcționari de stat. Dacă oamenii de rând ar fi funcționari, situația ar fi la fel. Aceasta este esența acestui sistem social. „Răsplătește răul cu binele” dezvăluie această realitate. Sintagma are în mod clar o anumită conotație politică – este o cerință impusă conduitei morale a omului, pentru a întări dominația și înrobirea claselor inferioare de către cele conducătoare.

Cerința ca oamenii să răsplătească răul cu binele nu numai că nu este în concordanță cu nevoile sau cerințele normale ale umanității sau cu demnitatea și caracterul umanității, ci, firește, este și cu atât mai puțin un standard adecvat pentru a evalua calitatea umanității unei persoane. Această cerință este foarte departe de umanitatea reală; nu doar că este de nerealizat, ci, de la bun început, nu ar fi trebuit niciodată promovată. Este doar o zicală și o strategie folosită de clasa conducătoare pentru a-și întări stăpânirea și controlul asupra maselor. Firește, Dumnezeu nu a promovat niciodată acest tip de zicală, fie în Epoca Legii, Epoca Harului sau în Epoca actuală a Împărăției, iar Dumnezeu nu a folosit niciodată acest tip de metodă, zicală sau cerință ca bază pentru a evalua calitatea umanității oamenilor. Acest lucru se datorează faptului că, indiferent dacă un om este moral sau imoral, și indiferent cât de bună sau rea ar fi conduita lui morală, Dumnezeu ia în considerare doar esența lui – aceste zicale despre conduita morală pur și simplu nu există în sfera lui Dumnezeu. Astfel, zicala despre conduita morală: „Răsplătește răul cu binele” nu este validă în casa lui Dumnezeu și nu merită analizată. Indiferent dacă răsplătești răul cu binele sau dacă răsplătești răul cu răzbunarea, cum ar trebui să vadă credincioșii în Dumnezeu problema „răsplătirii răului”? Cu ce atitudine și din ce punct de vedere ar trebui să privească și să abordeze această chestiune? Dacă o persoană comite în biserică un act rău, casa lui Dumnezeu are propriile decrete administrative și principii pentru tratarea acelei persoane – nu este nevoie ca cineva să se răzbune pentru victimă sau să o apere de nedreptate. Nu este nevoie de asta în casa lui Dumnezeu, iar biserica se va ocupa în mod firesc de problemă, conform principiilor. Aceasta este o realitate care poate fi atât constatată, cât și întâlnită de oameni. Ca să o spun foarte clar și precis: biserica are principii potrivit cărora să se ocupe de oameni, iar casa lui Dumnezeu are decrete administrative. Dar, atunci, cum rămâne cu Dumnezeu? În ceea ce-L privește Dumnezeu, orice persoană care face rău va fi pedepsită în mod corespunzător, iar Dumnezeu va dicta când și cum va fi pedepsită. Principiile lui Dumnezeu de pedeapsă sunt absolut inseparabile de firea și esența Sa. Dumnezeu are o ființă dreaptă și de neofensat, are măreție și mânie și toți cei care comit răul vor fi pedepsiți în mod corespunzător de El. Acest lucru este mult mai important decât legile omului, depășește omenirea și toate legile lumești. Nu numai că este corect, rezonabil și în concordanță cu dorințele umanității, dar nici nu are nevoie de aplauzele și confirmarea tuturor. Nu îți cere să judeci chestiunile de pe culmea supremației morale. Când Dumnezeu face aceste lucruri, El are propriile principii și momentul Său. Ar trebui lăsat la latitudinea lui Dumnezeu să acționeze după cum dorește, iar oamenii ar trebui să se abțină de la a se amesteca, întrucât acest lucru nu are nimic de-a face cu ei. Ce le cere Dumnezeu oamenilor cu privire la chestiunea „răsplătirii răului”? Să nu acționează sau se răzbune pe alții din cauza impetuozității. Ce ar trebui să faci dacă un om te jignește, te hărțuiește sau chiar dorește să te rănească? Există principii pentru a gestiona astfel de lucruri? (Da.) Există soluții și principii pentru aceste lucruri și o bază în cuvintele lui Dumnezeu și în adevăr. Indiferent de orice altceva, zicala despre conduita morală: „Răsplătește răul cu binele” nu este nici un standard după care să judeci calitatea umanității oamenilor. Cel mult, dacă o persoană este capabilă să răsplătească răul cu binele, se poate spune că este relativ tolerantă, simplă, bună și generoasă, că nu este meschină și că are o conduită morală acceptabilă. Totuși, poate fi evaluată și judecată calitatea umanității acestei persoane pe baza acestei zicale? Nu, categoric nu. Trebuie să ținem cont și de ceea ce urmărește, de calea pe care merge și de atitudinea ei față de adevăr și lucruri pozitive și așa mai departe. Acesta este singurul mod de a judeca în mod corect dacă are sau nu umanitate.

Aici se încheie părtășia noastră de astăzi.

26 martie 2022