Aplicația Biserica lui Dumnezeu Atotputernic

Ascultați glasul lui Dumnezeu și întâmpinați întoarcerea Domnului Isus!

Îi rugăm pe toți cei care caută adevărul să ne contacteze.

Cuvântul Se arată în trup

Culori individuale

Teme

Font

Dimensiunea fontului

Spațiu între linii

Lățimea paginii

0 rezultat(e) de căutare

Nu s-a găsit niciun rezultat

Capitolul 44

Oamenii Îmi tratează lucrarea ca pe ceva auxiliar, nu renunță la mâncare sau somn de dragul ei, așa că nu am de ales decât să-i cer omului ceea ce se potrivește cu atitudinea lui față de Mine. Îmi amintesc că, odată, am dat omului mult har și multe binecuvântări, dar, după ce a înhățat aceste lucruri, a plecat imediat. Era ca și cum i le dădeam în mod inconștient. Și astfel, omul M-a iubit întotdeauna în propriile sale concepții. Vreau ca omul să Mă iubească cu adevărat, dar astăzi, oamenii tot lenevesc, incapabili să-Mi dea iubire adevărată. În imaginația lor, ei cred că dacă Îmi dau adevărata lor iubire, vor rămâne fără nimic. Când obiectez, trupurile le tremură – totuși, ei nu sunt dispuși să-Mi dea dragostea lor adevărată. Este ca și cum ei așteaptă ceva, așa că privesc înainte, fără să-Mi spună niciodată ce se întâmplă cu adevărat. Este ca și cum un autocolant le-ar fi fost lipit peste guri, așa că nu vorbesc niciodată deschis. Înaintea omului, se pare că am devenit un ucigaș capitalist. Oamenii se tem întotdeauna de Mine: când Mă văd, ei dispar imediat fără urmă, îngroziți de ceea ce îi voi întreba despre circumstanțele lor. Nu știu motivul pentru care oamenii sunt capabili de o iubire sinceră față de „consătenii lor”, dar nu sunt capabili să Mă iubească pe Mine, care sunt cinstit în duh. Din cauza aceasta, oftez: de ce oamenii își eliberează întotdeauna dragostea în lumea omului? De ce nu pot gusta Eu dragostea omului? Este pentru că nu fac parte din rândul oamenilor? Oamenii Mă tratează mereu ca pe un sălbatic din munți. Este ca și cum Mi-ar lipsi ceea ce alcătuiește o persoană normală și astfel, în fața Mea oamenii afișează întotdeauna un ton moral ridicat. Ei Mă târâie de multe ori înaintea lor ca să Mă ocărască, dojenindu-Mă ca pe un copil de vârstă preșcolară; pentru că în amintirile oamenilor Eu sunt o persoană care este irațională și needucată, ei joacă întotdeauna rolul educatorului înaintea Mea. Eu nu mustru oamenii pentru eșecurile lor, ci le ofer ajutor potrivit, permițându-le să primească „ajutor economic” periodic. Pentru că omul a trăit dintotdeauna în mijlocul catastrofei și îi este greu să scape și, deoarece în mijlocul acestui dezastru a strigat mereu la Mine, Eu livrez în mod punctual „provizii de cereale” în mâinile lui, permițând tuturor oamenilor să trăiască în marea familie a noii epoci și să experimenteze căldura familiei mari. Când observ lucrarea printre oameni, descopăr multe defecte ale omului și, prin urmare, îi ofer ajutor omului. Chiar și în acest moment, există încă o sărăcie neobișnuită în rândul oamenilor și, astfel, am acordat îngrijire adecvată „zonelor sărace”, ridicându-le din sărăcie. Acesta este mijlocul prin care lucrez, permițând tuturor oamenilor să se bucure de harul Meu cât de mult pot.

Oamenii de pe pământ suferă în mod inconștient mustrarea, așa că Îmi desfac mâna măreață și îi trag de partea Mea, dându-le șansa să se bucure de harul Meu pe pământ. Pe pământ, ce nu este gol și fără valoare? Mă plimb în toate locurile din lumea omului și, deși există o mulțime de monumente faimoase și peisaje naturale plăcute, oriunde Mă duc, toate locurile sunt demult lipsite de vitalitate. Numai atunci simt întunericul și pustiirea pe pământ: pe pământ, viața a dispărut demult, există numai mirosul morții și, prin urmare, l-am chemat întotdeauna pe om să se grăbească și să părăsească acest ținut al suferinței. Tot ceea ce văd amintește de deșertăciune. Profit de ocazie să arunc viața din mâna Mea către aceia pe care i-am ales; brusc, există un petic de verdeață pe pământ. Oamenii sunt dispuși să se bucure de lucrurile de vitalitate pe pământ, dar Eu nu găsesc nicio plăcere în acest lucru; oamenii prețuiesc întotdeauna lucrurile de pe pământ și nu le văd niciodată deșertăciunea, încât, după ce au ajuns în acest punct astăzi, ei tot nu înțeleg de ce nu există nicio viață pe pământ. Astăzi, în timp ce Mă plimb prin univers, oamenii se pot bucura de harul locului în care Mă aflu, și iau acest lucru ca venit, fără să urmărească niciodată sursa vieții. Ei toți folosesc ceea ce Eu dau drept venit, dar niciunul dintre ei nu încearcă să îndeplinească funcția inițială a vitalității. Ei nu știu cum să folosească sau să dezvolte resursele naturale și, prin urmare, sunt lăsați fără mijloace. Eu locuiesc printre oameni, trăiesc în mijlocul oamenilor, și totuși omul încă nu Mă cunoaște astăzi. Deși oamenii Mi-au oferit mult ajutor ca urmare a faptului că sunt atât de departe de casă, acest lucru este ca și cum Eu încă aș mai avea de pus bazele prieteniei potrivite cu omul și, astfel, încă mai simt nedreptatea lumii omului; în ochii Mei, omenirea, la urma urmei, este goală și nu există nicio comoară de valoare printre oameni. Nu știu ce părere au oamenii despre viața umană, dar, pe scurt, propria Mea părere este inseparabilă de cuvântul „goală”. Sper ca oamenii să nu gândească rău despre Mine din cauza asta – așa sunt Eu, sunt direct, nu încerc să fiu politicos. Totuși, i-aș sfătui pe oameni să acorde mai multă atenție celor pe care le gândesc Eu, deoarece, la urma urmei, cuvintele Mele îi ajută. Nu știu ce înțelegere au oamenii despre „deșertăciune”. Speranța Mea este ca ei să depună un efort mic pentru această lucrare. Ei ar face bine să experimenteze efectiv viața umană și să vadă dacă pot găsi în ea „minerale” valoroase. Nu încerc să descumpănesc pozitivitatea oamenilor, vreau doar ca ei să obțină niște cunoștințe din cuvintele Mele. Mereu Mă grăbesc de dragul chestiunilor omenești, dar chiar dacă am ajuns în acest punct astăzi, oamenii tot nu au spus un cuvânt de mulțumire, de parcă ar fi prea ocupați și au uitat acest lucru. Chiar și astăzi, tot nu înțeleg ce efect a avut faptul că omul se grăbește toată ziua. Până în prezent, tot nu am un loc în inimile oamenilor și, astfel, încă o dată cad profund pe gânduri. Am început să Mă ocup de lucrarea care cercetează „de ce oamenii nu au o inimă care să Mă iubească cu adevărat”: voi ridica omul pe „masa de operație”, îi voi diseca inima și Mă voi uita la ce blochează drumul în inima lui și-l oprește să Mă iubească cu adevărat. Sub efectul „cuțitului”, oamenii își închid ochii, așteptându-Mă să încep, căci în acest moment, ei au cedat complet; în inimile lor, Eu găsesc multe alte falsificări. În inimile lor, principalele dintre acestea sunt lucrurile oamenilor. Deși pot avea doar câteva lucruri în afara corpului lor, cele din corpurile lor sunt nenumărate. Este ca și cum inima omului ar fi o cutie mare de depozitare, plină de bogății, cu tot ceea ce oamenii ar avea nevoie vreodată. Numai atunci înțeleg de ce oamenii nu-Mi acordă considerație niciodată: pentru că au o mare independență – ce nevoie au ei de ajutorul Meu? Deci, Mă îndepărtez de om, pentru că oamenii nu au nevoie de ajutorul Meu; de ce ar trebui să afișez o față curajoasă și să-i fac să Mă urască?

Cine știe de ce, dar Eu am fost mereu dispus să vorbesc printre oameni – este ca și cum nu aș putea să Mă abțin. Și astfel, oamenii Mă văd ca lipsit de valoare, Mă tratează ca pe ceva fără valoare, nu Mă tratează ca pe ceva ce trebuie respectat. Ei nu Mă prețuiesc și Mă târâie acasă oricând și apoi Mă dau afară din nou, „expunându-Mă” în fața publicului. Am cea mai mare scârbă față de comportamentul înjositor al omului și, astfel spun fățiș că omul nu are conștiință. Dar oamenii sunt intransigenți, își iau „săbiile și sulițele” și se luptă cu Mine, spunând că ale Mele cuvinte sunt contradictorii condițiilor reale, spunând că Eu i-am umilit – dar Eu nu Mă răzbun pe ei ca urmare a comportamentului lor violent. Eu doar Îmi folosesc adevărurile pentru a câștiga oamenii de partea Mea, pentru a-i face să se simtă rușinați de ei înșiși, după care ei se retrag în tăcere. Eu nu concurez cu omul, pentru că nu există niciun beneficiu în asta. Eu Îmi voi respecta datoria și sper ca și omul să poată să-și respecte datoria și să nu acționeze împotriva Mea. Nu ar fi mai bine să ne înțelegem pașnic? De ce să ne rănim relația? Ne-am înțeles bine în toți acești ani – de ce să provocăm probleme pentru amândoi? Nu ar fi lucrul acesta fără niciun folos pentru reputația niciunuia din noi? Prietenia noastră este o „prietenie veche” de ani de zile, o „veche cunoștință” – de ce să ne despărțim cu cuvinte aspre? Există vreun beneficiu în acest lucru? Sper ca oamenii să acorde atenție impactului, că știu ce este bun pentru ei. Atitudinea Mea față de om astăzi este suficientă pentru o discuție de o viață pentru un om – de ce oamenii nu reușesc întotdeauna să recunoască bunătatea Mea? Este din cauza lipsei puterii de exprimare? Le lipsește vocabularul suficient? De ce nu-și găsesc cuvintele mereu? Cine nu cunoaște modul în care Mă comport? Oamenii sunt conștienți pe deplin de faptele Mele. Doar că lor le place întotdeauna să profite de ceilalți, astfel încât niciodată nu sunt dispuși să-și lase deoparte interesele; dacă un singur cuvânt le atinge interesele, ei refuză să renunțe înainte să obțină un avantaj – și ce rost are? În loc să concureze pentru cât de mult pot da, oamenii concurează pentru cât de mult pot obține. Deși nu există nicio bucurie în statutul lor, ei prețuiesc foarte mult acest lucru și chiar îl privesc ca pe o comoară neprețuită – și astfel, mai degrabă ar îndura mustrarea Mea decât să renunțe la binecuvântările statutului. Oamenii au o părere prea bună despre ei înșiși și, astfel, nu sunt niciodată dispuși să se lase deoparte. Poate că există unele mici inexactități în evaluarea Mea făcută omului sau poate că se potrivește întocmai – dar, pe scurt, speranța Mea este ca oamenii să ia acest lucru ca pe un avertisment.

21 mai 1992

Anterior:Capitolul 43

Următorul:Capitolul 45

S-ar putea să vă placă și