Aplicația Biserica lui Dumnezeu Atotputernic

Ascultați glasul lui Dumnezeu și întâmpinați întoarcerea Domnului Isus!

Îi rugăm pe toți cei care caută adevărul să ne contacteze.

Cuvântul Se arată în trup

Culori individuale

Teme

Font

Dimensiunea fontului

Spațiu între linii

Lățimea paginii

0 rezultat(e) de căutare

Nu s-a găsit niciun rezultat

Capitolul 43

Poate că numai din cauza decretelor Mele administrative au arătat oamenii un mare „interes” pentru cuvintele Mele. Dacă nu ar fi guvernați de decretele Mele administrative, ei ar rage toți ca tigrii care tocmai au fost tulburați. Eu cutreier în fiecare zi pe deasupra norilor, privind omenirea care acoperă pământul, umblând de colo până colo, înfrânată de Mine prin intermediul decretelor Mele administrative. În acest fel, specia umană este păstrată într-o stare ordonată și, astfel, Eu îmi perpetuez decretele administrative. Începând din acest moment, cei de pe pământ primesc tot felul de mustrări din cauza decretelor Mele administrative și, în timp ce aceste mustrări coboară asupra lor, întreaga omenire protestează zgomotos și scapă cu fuga în toate direcțiile. În acest moment, națiunile pământului pier imediat, hotarele dintre ele încetează să mai existe, un loc nu mai este despărțit de alt loc și nu există nimic care să-l despartă pe om de om. Încep să fac „lucrarea ideologică” în mijlocul omenirii, pentru ca oamenii să poată trăi în pace unul cu altul, fără să se mai lupte și, dat fiind că Eu îmbunătățesc relațiile dintre oameni și stabilesc legături în mijlocul omenirii, oamenii devin uniți. Voi umple empireul cu manifestările lucrării Mele, pentru ca totul pe pământ să se prosterneze sub puterea mea, punând în aplicare planul Meu pentru „unitatea globală” și aducând la îndeplinire această unică dorință a Mea, și pentru ca omenirea să nu mai „umble de colo până colo” pe fața pământului, ci să găsească, neîntârziat, o destinație potrivită. Mă gândesc la specia umană în toate chipurile, făcând ca toată omenirea să ajungă, curând, să trăiască într-un ținut al păcii și fericirii, pentru ca zilele vieții ei să nu mai fie triste și dezolate și pentru ca planul Meu să nu eșueze pe pământ. Fiindcă omul există acolo, Îmi voi construi națiunea pe pământ, căci o parte a manifestării slavei Mele este pe pământ. În Cer, deasupra, Îmi voi rândui în cetățile și, astfel, voi înnoi totul și deasupra, și dedesubt. Voi aduce tot ce există atât deasupra, cât și dedesubt, într-o singură unitate astfel încât toate lucrurile de pe pământ să fie unite cu tot ce este în Cer. Acesta este planul Meu, este ceea ce voi realiza în epoca finală – să nu se amestece nimeni în această parte a lucrării Mele! Extinderea lucrării Mele asupra națiunilor neamurilor este ultima parte a lucrării Mele pe pământ. Nimeni nu este în stare să înțeleagă lucrarea pe care o voi face, astfel că oamenii sunt complet amețiți. Și, pentru că sunt activ ocupat cu lucrarea Mea pe pământ, oamenii se folosesc de ocazie pentru „a-și face de cap”. Pentru a-i împiedica să fie prea neascultători, mai întâi i-am plasat sub mustrarea Mea, ca să îndure disciplina iazului de foc. Acesta este o etapă în lucrarea Mea și voi folosi puterea iazului de foc pentru a realiza această lucrare a Mea, altfel ar fi imposibil să-Mi duc lucrarea la bun sfârșit. Le voi face pe ființele omenești de peste tot din univers să se supună dinaintea tronului Meu, împărțindu-le în categorii diferite, în conformitate cu judecata Mea, clasificându-le conform acestor categorii și, mai departe, după familiile lor, astfel încât întreaga omenire va înceta să nu-Mi dea ascultare, căzând, în schimb, într-o rânduială curată și ordonată, în conformitate cu categoriile pe care le-am numit – să nu se miște nimeni la întâmplare! Deasupra și dedesubtul universului, am dat frâu liber unei noi lucrări; deasupra și dedesubtul universului, toată omenirea cade, uluită și consternată de arătarea Mea bruscă, orizonturile ei au explodat, cum n-au mai făcut-o niciodată, dinaintea arătării Mele în mod deschis. Nu e astăzi exact așa?

Am făcut primul pas și am inițiat prima parte a lucrării Mele între toate națiunile și popoarele. Nu-Mi voi distruge planul ca să o iau, din nou, de la capăt: ordinea lucrării între neamuri a fost stabilită în conformitate cu procedurile lucrării Mele în Cer. Momentul în care toate ființele omenești înalță ochii, ca să-Mi privească fiecare gest și acțiune, este atunci când arunc o ceață asupra lumii. Ochii oamenilor au slăbit imediat, ei nu sunt în stare să priceapă nicio îndrumare, ca oile în deșert, iar, când vijelia începe să urle, țipetele lor sunt înecate de vântul șuierător. În mijlocul rafalelor de vânt, formele omenești pot fi văzute vag, dar niciun glas omenesc nu poate fi auzit – chiar dacă oamenii țipă din toate puterile, efortul este zadarnic. În acest moment, oamenii plâng și se vaită tare, sperând ca un mântuitor să pice brusc din cer, ca să-i conducă afară din deșertul nemărginit. Dar, oricât de mare le e credința, mântuitorul rămâne nemișcat, iar speranțele omului sunt spulberate: focul credinței, care a fost aprins, este stins de furtuna din deșert, iar omul zace la pământ, într-un loc pustiu și nelocuit, incapabil de a mai înălța vreodată o torță aprinsă, și intră, fără simțiri, în comă… Profitând de moment, Eu fac să apară o oază dinaintea ochilor omului. Dar, în timp ce inima lui ar putea fi nespus de fericită, trupul omului este prea slab ca să reacționeze, zăcând fără vlagă în membre; chiar dacă vede fructele cele frumoase crescând în oază, îi lipsește puterea de a le culege deoarece „resursele interne” ale omului s-au consumat toate, până nu a mai rămas nimic din ele. Eu iau lucrurile de care are nevoie omul și i le ofer, dar tot ce face el este să arunce un zâmbet trecător, cu chipul complet posomorât: fiecare strop din puterea omenirii a dispărut fără urmă, disipându-se în văzduh. Din acest motiv, chipul omului este pe pe deplin inexpresiv, doar o singură rază de afecțiune radiind din ochii lui congestionați, cu bunăvoința blândă ca a unei mame păzindu-și copilul. Din când în când, buzele uscate și crăpate ale omului se mișcă fremătând, de parcă ar fi pe punctul de a vorbi, dar fără să aibă puterea de a o face. Îi dau omului puțină apă, dar el nu face altceva decât să scuture din cap. Din aceste acțiuni eratice și imprevizibile aflu că omul și-a pierdut, deja, toată speranța în propriul său sine și că doar Mă urmărește cu o privire imploratoare în ochi, ca și când ar pleda pentru ceva. Dar, neștiind obiceiurile și moravurile omenirii, sunt uluit de expresiile faciale și de acțiunile oamenilor. Doar în acest moment descopăr Eu brusc că zilele existenței omului se apropie iute de sfârșit și întorc o privire compătimitoare spre el. Și, doar în acest moment, omul etalează un zâmbet de plăcere, dând din cap înspre Mine, de parcă și-ar fi stabilit fiecare dorință. Omenirea nu mai este tristă; pe pământ, oamenii nu se mai plâng de deșertăciunea vieții și renunță la toate legăturile cu „viața”. De atunci înainte nu vor mai fi suspine pe pământ, iar zilele pe care le va trăi specia umană vor fi pline de încântare…

Mă voi ocupa cum se cuvine de treburile omului înainte de a-Mi vedea de propria-Mi lucrare, dacă omenirea nu va continua să-Mi tulbure lucrarea. Treburile omului nu sunt tema Mea principală, treburile omenirii sunt prea neimportante. Deoarece capacitatea omului este prea mică – pare că omenirea nu dorește să arate milă nici măcar unei furnici sau că furnicile sunt dușmanele omenirii – există întotdeauna scandal între oameni. Ascultând scandalul pe care îl fac oamenii, plec din nou și nu mai dau nicio atenție poveștilor lor. În ochii omenirii, Eu sunt un „comitet cetățenesc” specializat în rezolvarea „disputelor familiale” între cetățeni. Când oamenii vin dinaintea Mea, își aduc cu ei, în mod invariabil, motivele personale și, cu un zel arogant, își relatează în detaliu „experiențele neobișnuite”, adăugând comentarii proprii pe măsură ce-i dau înainte. Mă uit la extraordinarul comportament al oamenilor: chipurile lor sunt acoperite de praf – un praf care, „irigat” de sudoare, își pierde „independența” în timp ce formează, imediat, un amestec cu transpirația, astfel încât chipurile oamenilor devin și mai „îmbogățite”, ca nisipul unei plaje de la malul mării, pe care urmele de pași pot fi, uneori, văzute. Părul lor seamănă cu acela al strigoilor, lipsit de luciu, cu firele ridicate drept în sus, aidoma unor paie înfipte într-un glob. Pentru că temperamentul îi este prea fierbinte, până într-acolo încât a devenit el însuși furie întruchipată, chipul lui degajă sporadic „abur”, la fel cum „agită” sudoarea. Scrutându-l de aproape, văd că fața omului este acoperită de „flăcări” ca un soare aprins, acesta fiind motivul pentru care nori de gaz fierbinte se înalță din el, și sunt chiar îngrijorat că mânia lui ar putea să-i mistuie chipul, chiar dacă el însuși nu ia în seamă acest lucru. În această conjunctură, îl îndemn pe om să-și mai domolească furia, căci la ce bun toate astea? De ce să fii astfel? Din cauza furiei, firele de paie de pe suprafața „globului” său sunt, practic, mistuite de flăcările soarelui; în împrejurări ca acestea, până și „luna” se înroșește. Îl îndemn pe om să-și tempereze firea – e important să-i păzesc sănătatea. Dar omul nu-Mi ascultă sfatul; mai degrabă, continuă să „depună plângeri” la Mine – la ce bun? Sigur nu pentru că darul Meu este neîndestulător pentru desfătarea omenirii? Sau pentru că el refuză ce îi dau Eu? Într-un acces brusc de furie, răstorn masa la care omul nu mai îndrăznește să mai istorisească alte episoade incitante din povestea lui și, temându-se să nu-l conduc la un „centru de detenție” ca să se răcorească pentru câteva zile, profită de ocazia oferită de furia Mea și se furișează afară. Altfel, omul nu ar fi niciodată dispus să lase lucrurile în pace, ci ar continua să-și turuie discursul – M-am săturat până și de sunetul lui. De ce e omenirea atât de complicată în străfundul inimii ei? Oare din cauză că am pus prea multe „piese de schimb” în structura omului? De ce dă el, întotdeauna, un spectacol în fața Mea? Sigur nu pentru că sunt un „consultant” pentru rezolvarea „disputelor civile”? I-am cerut Eu omului să vină la Mine? Sigur nu sunt un magistrat districtual? De ce chestiunile dintre oameni sunt întotdeauna raportate dinaintea Mea? Speranța Mea este că omul va considera potrivit să-și asume controlul asupra propriului sine și să nu Mă tulbure, fiindcă am prea multe de făcut.

18 mai 1992

Anterior:Capitolul 42

Următorul:Capitolul 44