de Shen Ming, China

M-am născut într-o familie rurală, iar părinții mei își câștigau existența din agricultură. De când mă știu, sănătatea părinților mei fusese mereu precară, mai ales a tatălui meu, care avea probleme la ambele picioare, fiindu-i dificil să meargă atunci când starea lui se înrăutățea. Cu toate acestea, pentru a-și întreține familia, tatăl meu muncea adesea chiar și atunci când era bolnav. În acea perioadă, părinții mei ne sâcâiau adesea pe sora mea și pe mine, spunând: „Când vă veți crește mari, trebuie să dați dovadă de un comportament filial față de noi! Nu vă cerem mult, doar să ne tratați la fel cum i-am tratat noi pe bunicii voștri. Dacă veți putea face asta când veți crește, vom fi fericiți.” Pe atunci eram mic și habar n-aveam despre pietatea filială, dar pe măsură ce am crescut, în mintea mea au început să se contureze treptat idei precum respectul față de părinți și creșterea copiilor pentru a te îngriji la bătrânețe. Văzând cât de mult sufereau părinții mei pentru familia noastră, speram ca, atunci când voi crește, să pot câștiga bani pentru a-i răsplăti și pentru a le oferi o viață mai bună. Mai târziu, când am început să lucrez și să câștig bani, le-am cumpărat haine părinților mei și chiar un dispozitiv pentru tratarea bolilor lor.

În 2009, toată familia noastră a acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu și, curând după aceea, am început să îndeplinesc îndatoriri în biserică. Odată, când părinții mei au mers la o adunare, au fost arestați de către PCC, iar în timpul interogatoriului, poliția îl tot întreba pe tatăl meu unde mă aflam. Pentru a evita să fiu arestat și persecutat de către PCC, a trebuit să părăsesc casa și să plec într-un alt loc pentru a-mi îndeplini îndatoririle. În primii ani, nu mă îngrijoram prea mult pentru părinții mei, deoarece ei credeau în Dumnezeu și făceau tot ce puteau pentru a-și îndeplini îndatoririle, ceea ce mă făcea să fiu liniștit. 2017 a fost un an foarte neobișnuit pentru mine. La o întâlnire cu colegii, am aflat de la o soră că boala veche a tatălui meu recidivase, iar el devenise paralizat, imobilizat la pat și incapabil să vorbească. Auzind această veste neașteptată, mi-a fost foarte greu să o accept. M-am gândit: „Oare nu se simțea el bine când am plecat? Cum s-a întâmplat asta? Tata fiind paralizat, va reuși mama să se descurce de una singură?” Îmi doream să mă pot întoarce imediat pentru a-mi vedea tatăl care paralizase și pentru a-l îngriji. Dar, din cauza amenințărilor de a fi arestat și persecutat de către PCC, totuși, nu mă puteam întoarce. Mă simțeam oribil, așa că am venit înaintea lui Dumnezeu și m-am rugat: „O, Dumnezeule! Știind că tatăl meu este paralizat, mă simt atât de slab, te rog, dă-mi credință și putere să fac față tuturor acestor lucruri. Având în vedere amenințarea de a fi arestat de către PCC, nu mă pot întoarce, dar sunt dispus să-Ți încredințez toată situația de acasă în mâinile Tale. Te rog, veghează asupra inimii mele, astfel încât să pot rămâne ferm în această situație.” După ce m-am rugat, m-am simțit mult mai împăcat. Când stăteam în pat noaptea, mintea mea era plină de imagini cu tatăl meu paralizat, zăcând în pat, incapabil să se miște. M-am gândit la anul în care, elev de liceu fiind, m-am întors acasă în vacanța de iarnă. Într-o zi înzăpezită, mergeam spre casă cu bagajele mele, însoțit de câțiva colegi. Mergeam de câteva ore pe un drum de munte. Eram la doar câțiva kilometri de casă, dar mi-era atât de frig și de foame, încât n-am mai putut merge și am rămas în urmă. Colegii mei din sat au ajuns primii la mine acasă și le-au spus părinților mei, iar când tatăl meu a venit după mine, m-a luat și m-a dus acasă. Nu-mi puteam opri lacrimile când îmi aminteam de acest lucru. Acum tatăl meu nu-și mai putea purta singur de grijă și era în pragul morții. Dacă tatăl meu chiar ar muri într-o zi, cum s-ar descurca mama singură cu înmormântarea lui? Rudele și vecinii noștri ar fi râs de noi și ar fi spus cu siguranță că sunt un fiu rău pentru că nu m-am întors să-l îngrijesc pe tatăl meu paralizat. Ar fi un stigmat pe care l-aș purta pentru totdeauna. Având în vedere aceste lucruri, am vrut cu adevărat să risc să mă întorc pentru a avea grijă de tatăl meu. Dar mi-era teamă să nu fiu arestat dacă mă întorceam și atunci numai că nu aș fi putut să am grijă de tatăl meu, dar aș fi fost și o povară pentru mama mea. Așa că am renunțat la idee. Mai târziu, le-am scris o scrisoare părinților pentru a-i întreba cum le merg lucrurile. Câteva luni mai târziu, am primit o scrisoare de la mama, în care spunea că tatăl meu murise deja de jumătate de an. Aflarea acestei vești a fost extrem de dureroasă și chinuitoare și m-am gândit: „Tatăl meu a plătit cu sânge, lacrimi și sudoare pentru a mă crește, dar când a îmbătrânit și a paralizat, nu mi-am îndeplinit niciun fel de îndatorire filială. Nici măcar nu l-am văzut pentru ultima dată. Se spune că îți crești copiii pentru a te susține la bătrânețe, dar eu nu mi-am îndeplinit niciuna dintre responsabilitățile care îmi revin ca fiu. Sunt cu adevărat un fiu rău!” M-am gândit că tatăl meu fusese ani de zile imobilizat la pat și incapabil sa-și poarte singur de grijă și că mama trebuise să aibă grijă de el în fiecare zi, pe lângă munca de la fermă și din gospodărie. Ea suferise foarte mult. Acum mama era singură și nu o mai puteam lăsa să sufere. Dar nu mă puteam întoarce să-i port de grijă. Inima mea era plină de conflicte și durere și nici măcar nu mă puteam concentra asupra îndatoririlor mele.

Ulterior, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Să arăți pietate filială față de părinți este adevărul? (Nu, nu este.) Să fii filial față de părinți este un lucru corect și pozitiv, dar de ce spunem că nu este adevărul? (Pentru că oamenii nu arată pietate filială față de părinții lor pe baza principiilor și nu sunt capabili să discearnă ce fel de persoane sunt, cu adevărat, părinții lor.) Felul în care o persoană ar trebui să-și trateze părinții are legătură cu adevărul. Dacă părinții tăi cred în Dumnezeu și te tratează bine, ar trebui să fii filial? (Da.) Cum ești filial? Îi tratezi diferit față de frați și surori. Faci tot ce îți spun și, dacă sunt în vârstă, trebuie să le fii alături pentru a avea grijă de ei, ceea ce te împiedică să ieși să îți îndeplinești datoria. Este corect să faci asta? (Nu.) Ce ar trebui să faci în astfel de momente? Acest lucru depinde de circumstanțe. Dacă poți să ai grijă de ei cât îți îndeplinești datoria în apropierea casei, iar părinții tăi nu se opun credinței tale în Dumnezeu, atunci ar trebui să îți îndeplinești responsabilitatea de fiu sau fiică și să îți ajuți părinții la unele treburi. Dacă sunt bolnavi, ai grijă de ei; dacă îi necăjește ceva, consolează-i; dacă situația ta financiară permite, cumpără-le suplimentele nutritive care se încadrează în bugetul tău. Totuși, ce ar trebui să alegi să faci dacă ești ocupat cu datoria ta, nu există nimeni care să aibă grijă de părinții tăi și ei, de asemenea, cred în Dumnezeu? Ce adevăr ar trebui să practici? Întrucât a fi filial față de părinți nu reprezintă adevărul, ci doar o responsabilitate și o obligație umană, atunci ce ar trebui să faci în cazul în care obligația intră în conflict cu datoria ta? (Să acord prioritate datoriei mele; s-o pun pe primul loc.) O obligație nu reprezintă neapărat datoria unei persoane. A alege să-ți îndeplinești datoria înseamnă a practica adevărul, în timp ce îndeplinirea unei obligații, nu. Dacă ești în această situație, îți poți îndeplini această responsabilitate sau obligație, dar dacă mediul actual nu ți-o permite, ce ar trebui să faci? Ar trebui să spui: «Trebuie să-mi fac datoria – asta este practicarea adevărului. A fi filial cu părinții mei înseamnă să trăiesc după conștiința mea și nu se ridică la nivelul practicării adevărului.» Prin urmare, ar trebui să acorzi prioritate datoriei tale și să te ții de ea. Dacă nu ai nicio datorie acum, nu lucrezi departe de casă și locuiești aproape de părinții tăi, atunci găsește modalități pentru a avea grijă de ei. Fă tot posibilul pentru a-i ajuta să trăiască puțin mai bine și a le ușura suferința. Dar asta depinde și de ce fel de oameni sunt părinții tăi. Ce ar trebui să faci dacă părinții tăi au o umanitate slabă, dacă te împiedică în mod constant să crezi în Dumnezeu și dacă ei continuă să te îndepărteze de credința în Dumnezeu și de îndeplinirea datoriei? Care este adevărul pe care ar trebui să-l practici? (Respingerea.) În acest punct, trebuie să-i respingi. Ți-ai îndeplinit obligația. Părinții tăi nu cred în Dumnezeu, așa că nu ai nicio obligație să le arăți respect filial. Dacă ei cred în Dumnezeu, atunci sunt familie, sunt părinții tăi. Dacă nu o fac, atunci voi mergeți pe căi diferite: ei cred în Satana și-l venerează pe diavolul-rege și merg pe calea Satanei; sunt oameni care merg pe căi diferite de cele ale oamenilor care cred în Dumnezeu. Nu mai sunteți o familie. Ei îi consideră pe credincioșii în Dumnezeu drept adversarii și dușmanii lor, așa că nu mai ai nicio obligație să ai grijă de ei și trebuie să rupi orice legătură cu ei. Care este adevărul: să fii filial față de părinți sau să-ți îndeplinești datoria? Desigur, îndeplinirea datoriei reprezintă adevărul. A-ți îndeplini datoria în casa lui Dumnezeu nu înseamnă doar a-ți îndeplini obligația și a face ceea ce se cuvine să faci. Este vorba despre îndeplinirea datoriei unei ființe create. Implică însărcinarea dată de Dumnezeu; este obligația și responsabilitatea ta. Aceasta este o adevărată responsabilitate, și anume să-ți îndeplinești responsabilitatea și obligația înaintea Creatorului. Aceasta este cerința Creatorului de la oameni și lucrul de mare importanță al vieții. Însă a le arăta părinților respect filial reprezintă doar responsabilitatea și obligația unui fiu sau ale unei fiice. Cu siguranță, nu este însărcinată de Dumnezeu și cu atât mai puțin este conform cerinței Lui. Prin urmare, între a arăta respect filial părinților și îndeplinirea datoriei nu există nicio îndoială că a-ți îndeplini datoria, și numai asta, înseamnă a practica adevărul. A-ți îndeplini datoria de ființă creată reprezintă adevărul și este o datorie de legământ. A arăta respect filial părinților înseamnă a fi filial cu oamenii. Nu înseamnă că o persoană își îndeplinește datoria și nici că practică adevărul” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Care este adevărul-realitate?”). „Nu contează ce faci, ce gândești sau ce plănuiești, aceste lucruri nu sunt importante. Ceea ce este important este dacă poți înțelege și crede cu adevărat că toate ființele create sunt în mâinile lui Dumnezeu. Unii părinți au acea binecuvântare și acel destin de a se putea bucura de bunăstare în casă și de fericirea unei familii numeroase și prospere. Aceasta este suveranitatea lui Dumnezeu și o binecuvântare pe care El le-o dăruiește. Unii părinți nu au acest destin, Dumnezeu nu a rânduit acest lucru pentru ei. Nu sunt binecuvântați să se bucure de o familie fericită sau să se bucure de faptul că pruncii le rămân alături. Aceasta este orchestrarea lui Dumnezeu și oamenii nu pot forța acest lucru. Indiferent ce se întâmplă, în cele din urmă, când vine vorba de pietatea filială, oamenii trebuie să aibă măcar o mentalitate de supunere. Dacă mediul permite acest lucru și dacă ai mijloacele de a face asta, atunci poți să le arăți părinților pietate filială. Dacă mediul nu permite și nu ai mijloacele necesare, atunci nu încerca să forțezi lucrurile – cum se numește acest lucru? (Supunere.) Aceasta se numește supunere. Cum se produce această supunere? Care este baza supunerii? Ea se bazează pe faptul că toate aceste lucruri sunt rânduite și guvernate de Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Care este adevărul-realitate?”). După citirea cuvintelor lui Dumnezeu, am înțeles că pietatea filială este doar o responsabilitate și o obligație umană și că este un lucru pozitiv, dar asta nu este adevărul. A face datoria unei ființe create este adevărul și asta este ceea ce Dumnezeu le cere oamenilor. Dumnezeu aprobă acest lucru. Atunci când pietatea filială intră în conflict cu îndatoririle tale, trebuie să practici în funcție de circumstanțele tale. Dacă circumstanțele ți-o permit și îndatoririle nu-ți sunt afectate, atunci ar trebui să ai grijă de părinții tăi și să-ți îndeplinești responsabilitățile și obligațiile. Dacă, însă, condițiile nu îți permit și ești ocupat cu îndatoririle tale, atunci ar trebui să acorzi prioritate îndatoririlor care îi revin unei ființe create și să te supui rânduielilor lui Dumnezeu. De asemenea, în ceea ce privește părinții, unii părinți au mulți copii și nepoți și se bucură de binecuvântările unei familii fericite, dar pentru alții Dumnezeu nu a rânduit o astfel de situație, iar ei nu se bucură de aceste binecuvântări. Toate aceste lucruri sunt predestinate de Dumnezeu. Îndrumat de cuvintele lui Dumnezeu, m-am simțit mult mai ușurat. În retrospectivă, am avut grijă de părinții mei cât de bine am putut atunci când îmi îndeplineam îndatoririle acasă, dar din cauza amenințării de a fi persecutat și arestat de PCC, nu m-am putut întoarce acasă. În plus, aveam îndatoririle mele de îndeplinit, așa că a trebuit să aleg să îndeplinesc îndatoririle care îi revin unei ființe create, deoarece acest lucru se aliniază adevărului. Nu puteam să-mi abandonez îndatoririle din motive egoiste.

Mai târziu, am primit o scrisoare de la mama mea și am aflat că ea și trei surori fuseseră arestate în timpul unei adunări. La interogatoriul de la poliție, ea a fost indusă în eroare de stratagemele Satanei și a dezvăluit numele a două surori. După eliberare, ea a fost cuprinsă de remușcări și se afla într-o stare de deznădejde. Mai târziu, ea a căzut accidental pe scări și și-a vătămat partea de jos a spatelui. În mintea mea, mă aflam deja acasă. Mintea mea era plină de imagini cu mama mea căzând și suferind. M-am simțit foarte necăjit. Trei luni mai târziu, am primit o altă scrisoare de la mama, în care îmi spunea că spatele i se vindecase, și că, în urma acelei căderi, se trezise la realitate și începuse în sfârșit să caute adevărul și să reflecteze asupra ei înseși. Ea a spus că ieșise din starea ei incorectă și că, fără acest incident, ar fi continuat să își trăiască viața înțelegându-L greșit pe Dumnezeu. M-am simțit tare rușinat când am citit scrisoarea. Am înțeles că rânduielile lui Dumnezeu conțin întotdeauna intențiile Lui sincere, că lucrarea Lui este atât de practică, și că El ne ghidează pe fiecare dintre noi în funcție de nevoile și neajunsurile noastre. La sfârșitul lunii octombrie 2022, am aflat că mama fusese pe neașteptate arestată de poliție în timp ce găzduia frați și surori la o adunare. Poliția a găsit telefonul diaconului de evanghelizare și cardul de memorie care conținea cuvintele lui Dumnezeu, iar mama a luat inițiativa de a se ridica și de a spune că acestea erau ale ei, protejându-l astfel pe diaconul de evanghelizare. M-am simțit atât de fericit pentru mama mea. La mijlocul lunii iulie 2023, am primit o scrisoare de la sora mea mai mare, în care spunea că mama mea avea un chist la vezica biliară. Crezuseră că va avea nevoie de o operație, dar starea ei s-a stabilizat, așa că intervenția nu a mai fost necesară. Această veste m-a făcut să mă simt foarte neliniștit și m-am gândit: „Dacă mama mea chiar are nevoie de operație, nu este nimeni acasă care să-i poarte de grijă. Sora mea mai mare este căsătorită și locuiește departe, iar ea își are propriile îndatoriri, așa că nu se poate întoarce să stea cu ea. E atât de bătrână acum. Dacă i se întâmplă ceva? Cine s-ar ocupa de înmormântarea ei? Eu și sora mea nu suntem cu ea și nu are cine să aibă grijă de ea. Nu am fost acolo când a murit tatăl meu, și dacă nu voi fi nici când moare mama, chiar că sunt un fiu rău.” Aceste gânduri m-au pus în fața unui obstacol pe care nu-l puteam depăși, iar starea mea a fost afectată.

În timpul unui devoțional, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Să vorbim despre felul în care ar trebui să fie interpretată afirmația: «Părinții nu sunt creditorii tăi.» Părinții nu sunt creditorii tăi – nu este o realitate? (Ba este.) Întrucât este o realitate, se cuvine să explicăm chestiunile implicate în această afirmație. Să analizăm următoarea chestiune: părinții ți-au dat viață. Cine a ales ca ei să-ți dea viață: tu sau părinții tăi? Cine a ales pe cine? Dacă privești acest lucru din perspectiva lui Dumnezeu, răspunsul este: niciunul din voi. Nici tu, nici părinții tăi nu au ales ca ei să-ți dea viață. Dacă te uiți la rădăcina acestei chestiuni, ea a fost predestinată de Dumnezeu. Pentru moment, vom lăsa deoparte acest subiect, deoarece oamenilor le este ușor să înțeleagă această chestiune. Din perspectiva ta, te-ai născut în mod pasiv la părinții tăi, fără să ai de ales în privința aceasta. Din perspectiva părinților tăi, ți-au dat viață prin voința lor independentă, nu-i așa? Cu alte cuvinte, lăsând deoparte predestinarea de la Dumnezeu, când vine vorba despre chestiunea nașterii tale, părinții tăi au fost cei care au avut toată puterea. Au ales să-ți dea viață și au luat toate deciziile. Nu ai ales ca ei să-ți dea viață, te-ai născut pasiv la ei și nu ai avut de ales în chestiunea aceasta. Așadar, întrucât părinții tăi au avut toată puterea și au ales să-ți dea viață, au o obligație și o responsabilitate să te crească, să te facă om mare, să-ți ofere o educație, hrană, haine și bani – aceasta este responsabilitatea și obligația lor și este ceea ce se cuvine să facă. Întrucât tu ai fost mereu pasiv de-a lungul perioadei în care te-au crescut, nu ai avut dreptul să alegi – a trebuit să fii crescut de ei. Întrucât erai mic, nu aveai capacitatea să te crești singur, nu ai avut de ales decât să te lași crescut, în mod pasiv, de părinții tăi. Ai fost crescut în modul ales de părinții tăi; dacă îți dădeau mâncare și băutură bună, atunci consumai mâncare și băutură bună. Dacă părinții îți ofereau un mediu de viață în care supraviețuiai cu tărâțe și plante sălbatice, atunci supraviețuiai cu tărâțe și plante sălbatice. În orice caz, când te creșteau, tu erai pasiv, iar părinții tăi își îndeplineau responsabilitatea. […] În orice caz, crescându-te, părinții tăi îndeplinesc o responsabilitate și o obligație. Să te crească până la maturitate este obligația și responsabilitatea lor, iar asta nu se poate numi bunătate. Dacă nu poate fi considerată bunătate, atunci nu este un lucru de care se cuvine să te bucuri? (Ba da.) Acesta este un fel de drept de care ar trebui să te bucuri. Ar trebui să fii crescut de părinții tăi, pentru că, înainte să ajungi la maturitate, rolul pe care îl joci este acela de copil care este crescut. Prin urmare, părinții tăi pur și simplu îndeplinesc un fel de responsabilitate față de tine, iar tu doar o primești, dar cu siguranță nu primești har sau bunătate de la ei. Pentru fiecare creatură vie, să facă și să aibă grijă de copii, să se reproducă și să crească următoarea generație este un fel de responsabilitate. De exemplu, păsările, vacile, oile și chiar tigrii trebuie să aibă grijă de puii lor, după ce se reproduc. Nu există viețuitoare care nu-și cresc puii. Este posibil să existe câteva excepții, dar nu sunt multe. Este un fenomen natural în existența viețuitoarelor, este un instinct și nu poate fi atribuit bunătății. Acestea doar se supun unei legi pe care Creatorul a stabilit-o pentru animale și pentru omenire. Prin urmare, faptul că părinții te-au crescut nu este un fel de bunătate. Având în vedere acest lucru, se poate spune că părinții nu sunt creditorii tăi. Ei își îndeplinesc responsabilitatea față de tine. Indiferent cât efort depun și câți bani cheltuiesc pentru tine, nu ar trebui să-ți ceară să-i recompensezi, pentru că aceasta este responsabilitatea lor ca părinți. Întrucât este o responsabilitate și o obligație, ar trebui să fie gratis, iar ei nu ar trebui să ceară compensații. Crescându-te, părinții tăi doar își îndeplineau responsabilitatea și obligația, iar acest lucru nu ar trebui să fie plătit și nu ar trebui să fie o tranzacție. Așadar, nu trebuie să-ți abordezi părinții și să-ți gestionezi relația cu ei conform ideii de a-i recompensa. Dacă îți tratezi părinții, îi răsplătești și-ți gestionezi relația cu ei conform acestei idei, acest lucru este inuman. În același timp, este posibil să te facă să fii reținut și legat de sentimentele tale trupești și îți va fi greu să ieși din aceste încurcături, în măsura în care s-ar putea chiar să-ți pierzi calea. Părinții nu sunt creditorii tăi, așa că nu ai nicio obligație să le adeverești toate așteptările. Nu ai nicio obligație să plătești prețul pentru așteptările lor” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. Cuvintele lui Dumnezeu au părtășie foarte clară despre cum să gestionăm relația dintre părinți și copii. Ca părinți, a da naștere și a crește copii înseamnă pur și simplu a respecta legile stabilite de către Creator pentru omenire. La fel cum se reproduce orice organism, acesta este un instinct. Părinții care își cresc copiii își îndeplinesc responsabilitățile și obligațiile; aceasta nu este o faptă de bunătate și nu trebuie să fie răsplătită de către copiii lor. Obișnuiam să cred asta, deoarece părinților mei le fusese atât de dificil să mă aducă pe lume și să mă crească și pentru că trecuseră prin atâtea suferințe, iar eu, ca urmaș al lor, ar fi trebuit să îi răsplătesc cum se cuvine, astfel încât să mă revanșez pentru bunătatea de a mă fi crescut. Când am aflat că tatăl meu era paralizat și n-am putut să-i fiu alături pentru a-l îngriji, pentru a avea grijă de el la bătrânețe sau pentru a-l conduce pe ultimul drum, m-am simțit îndatorat față de el. Când mă gândeam la asta, mă simțeam apăsat de o povară uriașă, care îmi îngreuna respirația. După moartea tatălui meu, mi-am făcut griji pentru mama mea, simțind că, de vreme ce nu avusesem un comportament filial față de tatăl meu, nu puteam deveni îndatorat și față de mama mea și că trebuia să mă asigur că ea se bucură de ultimii săi ani. Știind că mama mea a fost vătămată și că nu mă puteam întoarce să am grijă de ea, m-am simțit extrem de nefilial și de îndatorat față de ea. Acum, citind cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că, prin faptul că mă crescuseră, părinții mei își îndepliniseră responsabilitățile și obligațiile și că acesta nu era un act de bunătate pe care trebuia să-l răsplătesc. Ei nu erau creditorii mei. Ideea mea conform căreia faptul că părinții mă crescuseră era un act de bunătate pe care trebuia să-l răsplătesc era complet greșită și nu era în concordanță cu adevărul Acest punct de vedere îmi provocase multă suferință. Dacă Dumnezeu nu ar fi expus adevărul în această privință, n-aș fi fost deloc conștient de asta, și aș fi rămas constrâns și controlat de această viziune greșită. Viața mea era de la Dumnezeu, iar El îmi oferă toate cele necesare. Ar trebui să-i fiu recunoscător lui Dumnezeu. Îmi amintesc că, în 2007, când credeam în Domnul de doar câteva luni, mă aflam într-o mașină care avea o defecțiune la frână și s-a rostogolit de pe un deal. Acel accident s-a soldat cu decese și răniri, dar eu îl chemam fără încetare pe Dumnezeu în inima mea și am scăpat doar cu o întindere musculară, o leziune ușoară. Și mai miraculos a fost faptul că nu mi-a fost frică și nu am intrat deloc în panică în timpul accidentului, ceea ce mi-a arătat fapta miraculoasă a lui Dumnezeu. Dacă nu era protecția lui Dumnezeu, aș fi putut muri în acel accident. De-a lungul anilor, am simțit profund că doar Dumnezeu este unica mea salvare. Fără credința mea în Dumnezeu, aș fi asemenea laicilor, urmărind neobosit bogăția și faima, neștiind în mâinile cui se află destinele noastre, neavând nicio idee cum să trăiesc o viață plină de sens și fără să fiu conștient de suferința cauzată de Satana. Astăzi, răspândirea Evangheliei are nevoie de cooperarea oamenilor. Nu mă gândeam să răsplătesc dragostea lui Dumnezeu și nu mă simțeam dator Lui pentru că nu îmi îndeplineam bine îndatoririle. Mă axam doar pe răsplătirea părinților mei. A fost într-adevăr de neiertat, rușinos și nerecunoscător din partea mea!

Am citit mai multe din cuvintele lui Dumnezeu: „Din cauza condiționării culturii tradiționale chineze, în noțiunile tradiționale ale chinezilor, ei cred că oamenii ar trebui să respecte pietatea filială față de părinții lor. Cine nu respectă pietatea filială nu este un copil devotat părinților. Aceste idei au fost insuflate oamenilor încă din copilărie și, practic, sunt predate în fiecare gospodărie, precum și în fiecare școală și în societate, în general. Când capul unei persoane a fost umplut cu astfel de lucruri, ea crede că «Pietatea filială este mai importantă decât orice. Dacă nu aș respecta-o, nu aș fi o persoană bună – nu aș fi un copil devotat și aș fi învinuit de societate. Aș fi o persoană lipsită de conștiință.» Este corectă această părere? Oamenii au văzut foarte multe adevăruri exprimate de Dumnezeu – a cerut Dumnezeu ca o persoană să manifeste pietate filială față de părinții săi? Este acesta unul dintre adevărurile pe care credincioșii în Dumnezeu trebuie să le înțeleagă? Nu, nu este. Dumnezeu doar a avut părtășie cu privire la câteva principii. Pe baza cărui principiu cuvintele lui Dumnezeu le cer oamenilor să-i trateze pe ceilalți? Să iubească ce iubește Dumnezeu și să urască ce urăște El: acesta este principiul la care ar trebui să se adere. Dumnezeu îi iubește pe cei care urmăresc adevărul și care-I pot respecta voia; aceștia sunt oamenii pe care și noi ar trebui să-i iubim. Cei care nu pot respecta voia lui Dumnezeu, cei care-L urăsc pe Dumnezeu și se răzvrătesc împotriva Lui – acești oameni sunt detestați de Dumnezeu și ar trebui să-i detestăm și noi. Asta le cere Dumnezeu oamenilor. […] Satana folosește acest fel de cultură tradițională și aceste noțiuni de moralitate pentru a-ți înrobi gândurile, mintea și inima, făcându-te incapabil să accepți cuvintele lui Dumnezeu; ai fost stăpânit de aceste lucruri ale Satanei și făcut incapabil să accepți cuvintele lui Dumnezeu. Când vrei să practici cuvintele lui Dumnezeu, aceste lucruri provoacă tulburări în tine, te fac să te opui adevărului și cerințelor lui Dumnezeu și te fac incapabil să scapi de jugul culturii tradiționale. După ce te lupți o vreme, faci un compromis: preferi să crezi că noțiunile tradiționale ale moralității sunt corecte și în acord cu adevărul, așa că respingi cuvintele lui Dumnezeu sau te lepezi de ele. Nu accepți cuvintele lui Dumnezeu drept adevărul și nu ți se pare ceva neobișnuit să fii mântuit, simțind că încă trăiești în această lume și poți supraviețui doar bazându-te pe acești oameni. Incapabil să înduri acuzațiile societății, ai alege mai degrabă să renunți la adevăr și la cuvintele lui Dumnezeu, abandonându-te noțiunilor tradiționale ale moralității și influenței Satanei, preferând să-L ofensezi pe Dumnezeu și să nu practici adevărul. Spune-Mi, nu este deplorabil omul? Nu are el nevoie de mântuirea de la Dumnezeu? Unii oameni cred de mulți ani în Dumnezeu, dar tot nu au discernământ în ceea ce privește chestiunea pietății filiale. Ei chiar nu înțeleg adevărul. Nu pot niciodată să treacă de această barieră a relațiilor lumești; nu au nici curajul, nici încrederea, cu atât mai puțin hotărârea interioară, deci nu pot să-L iubească pe Dumnezeu și să asculte de El” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin recunoașterea propriilor păreri nechibzuite se poate obține cu adevărat o transformare”). Cuvintele lui Dumnezeu expun esența culturii tradiționale. Am reflectat asupra modului în care am fost influențat de îndoctrinarea lui Satana încă de la o vârstă fragedă, însușindu-mi idei tradiționale cum ar fi „Pietatea filială este o virtute care trebuie pusă mai presus de orice altceva” și „Crește copii ca să te sprijine la bătrânețe.” Consideram pietatea filială drept ceva după care se poate aprecia dacă o persoană are sau nu conștiință, așa încât credeam că, deoarece părinții mei mă crescuseră, eu trebuia, în calitate de copil al lor, să le răsplătesc bunătatea, iar când aveau să îmbătrânească, trebuia să-i cinstesc, să le port de grijă și să-i conduc pe ultimul drum așa cum se cuvine. Credeam că împlinirea acestor responsabilități arată că o persoană are umanitate și conștiință și că cineva care nu face aceste lucruri este lipsit de pietate filială și nevrednic să fie numit om, fiind disprețuit și respins de societate. Aceste idei se înrădăcinaseră adânc în inima mea. După ce am ajuns să cred în Dumnezeu, fiind amenințat cu persecuția și arestarea de către PCC, nu m-am mai putut întoarce acasă și nici măcar nu am apucat să-mi văd tatăl pentru ultima oară. Mă simțeam atât de vinovat, ca un copil nefilial, îndatorat față de părinții mei pentru bunătatea lor de a mă crește și aveam impresia că ceilalți mă disprețuiesc și mă consideră un fiu rău. Mai târziu, aflând despre boala mamei mele, am început să mă îngrijorez și mă temeam că, dacă mama chiar ar muri, nu aș mai putea să scap niciodată de eticheta de „copil nefilial”. Aceste gânduri erau ca niște lanțuri invizibile, care mă legau strâns și mă împiedicau să fiu liber. Eram conștient de faptul că împlinirea datoriei unui ființei create, aceea de a crede în Dumnezeu, era calea corectă în viață, dar nu reușeam să îmi fac datoria cu inima ușoară. Am realizat că aceste idei tradiționale înșelătoare mă afectau profund. M-am gândit la Epoca Harului, când mulți oameni și-au lăsat părinții și rudele pentru a răspândi Evanghelia Domnului în întreaga lume, unii chiar sacrificându-și viața. Alegerile lor s-au aliniat pe deplin la intenția Domnului și au fost fapte bune și acțiuni drepte. Am salutat întoarcerea Domnului și am acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic care este o oportunitate unică în viață, iar a-mi face datoria ca ființă creată în acest moment este ceva care se bucură de aprobarea lui Dumnezeu, în timp ce pietatea filială este doar o obligație umană. Dacă circumstanțele permit, poate fi îndeplinită, dar dacă nu, datoria trebuie să prevaleze.

Apoi, am mai citit din cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă nu ți-ai fi părăsit căminul ca să-ți îndeplinești datoria în altă parte și ai fi rămas alături de părintele tău, l-ai fi putut împiedica să se îmbolnăvească? (Nu.) Poți controla dacă părinții tăi trăiesc sau mor? Poți controla dacă sunt bogați sau săraci? (Nu.) Orice boală vor face părinții tăi, nu va fi pentru că s-au epuizat crescându-te sau pentru că le-a fost dor de tine; cu siguranță nu vor contracta din cauza ta niciuna dintre aceste boli majore, grave și posibil fatale. Aceea este soarta lor și nu are nicio legătură cu tine. Indiferent cât de filial ești, tot ce poți realiza este să le reduci puțin suferința și poverile trupești, dar au vreo legătură cu tine momentul în care se îmbolnăvesc, ce boală fac, când și unde mor? Nu, nu au. Dacă ești filial, dacă nu ești un ingrat nepăsător și îți petreci toată ziua cu ei, veghindu-i, oare nu se vor îmbolnăvi? Oare nu vor muri? Dacă se vor îmbolnăvi, oare nu se vor îmbolnăvi oricum? Dacă vor muri, oare nu vor muri oricum? Nu este corect?” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (17)”]. „Să-ți lași părinții în mâinile lui Dumnezeu este cea mai bună cale de a le arăta respect filial. Nu speri ca ei să înfrunte tot felul de dificultăți în viețile lor și nu speri să ducă o viață rea, să mănânce prost sau să aibă o sănătate precară. În adâncul inimii, cu siguranță speri că Dumnezeu îi va proteja și îi va ține în siguranță. Dacă au credință în Dumnezeu, speri să-și poată îndeplini propriile îndatoriri și, de asemenea, speri că pot rămâne fermi în mărturia lor. Asta înseamnă îndeplinirea responsabilităților umane; atât pot realiza oamenii cu propria umanitate. În plus, cel mai important este că, după ani de credință în Dumnezeu și după ascultarea atâtor adevăruri, cel puțin oamenii au această mică înțelegere și pătrundere: soarta omului este determinată de Ceruri, omul trăiește în mâinile lui Dumnezeu, iar a avea grija și protecția lui Dumnezeu este mult mai important decât preocupările, pietatea filială sau compania propriilor copii. Nu te simți ușurat că părinții tăi sunt în grija și sub protecția lui Dumnezeu? Nu trebuie să te îngrijorezi în privința lor. Dacă îți faci griji, asta înseamnă că nu ai încredere în Dumnezeu; credința ta în El este prea mică. Dacă ești cu adevărat îngrijorat și preocupat în legătură cu părinții tăi, atunci ar trebui să te rogi des lui Dumnezeu, să-i încredințezi în mâinile Sale și să-L lași să orchestreze și să rânduiască totul. Dumnezeu stăpânește peste soarta omenirii și stăpânește fiecare zi a ei și tot ce i se întâmplă, așadar de ce îți mai faci griji? Nu-ți poți controla nici propria viață, tu însuți ai o mulțime de dificultăți, ce ai putea face pentru ca părinții tăi să trăiască fericiți în fiecare zi? Nu poți decât să lași totul în mâinile lui Dumnezeu. Dacă sunt credincioși, cere-I lui Dumnezeu să-i conducă pe calea cea dreaptă, ca, în cele din urmă, să poată fi mântuiți. Dacă nu sunt credincioși, lasă-i să meargă pe orice cale vor. Pentru părinții care sunt mai buni și au puțină umanitate, poți să te rogi lui Dumnezeu să îi binecuvânteze ca să-și poată petrece fericiți anii rămași. Cât despre modul în care lucrează Dumnezeu, El are rânduielile Sale, iar oamenii ar trebui să se supună acestora. Așadar, per total, oamenii cunosc, în conștiința lor, ce responsabilități îndeplinesc față de părinții lor. Indiferent ce atitudine față de părinți aduce această cunoaștere, fie că este grijă, fie că este alegerea de a fi prezent alături de ei, în orice caz, oamenii nu ar trebui să se simtă vinovați sau să aibă conștiința încărcată pentru că nu și-au putut îndeplini îndatoririle față de părinții lor, din cauză că au fost afectați de circumstanțe obiective. Aceste probleme și altele asemenea lor nu ar trebui să devină necazuri în viața de credință în Dumnezeu a oamenilor; ar trebui să se renunțe la ele. Când vine vorba despre aceste subiecte legate de îndeplinirea responsabilităților față de părinți, oamenii ar trebui să aibă aceste înțelegeri precise și nu ar trebui să se mai simtă constrânși. Pe de o parte, din adâncul inimii, știi că nu ești lipsit de devotament față de părinți și nu te eschivezi sau îți eviți responsabilitățile. Pe de altă parte, părinții tăi sunt în mâinile lui Dumnezeu, deci pentru ce să-ți faci griji? Orice grijă ar putea avea cineva este de prisos. Fiecare persoană va trăi lin până la sfârșit, conform suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu, ajungând la capătul drumului ei, fără abateri” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (16)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că momentul și tipul de boală sau de nenorocire care îi afectează pe părinți în timpul vieții lor sunt toate dirijate de suveranitatea lui Dumnezeu și că aceste lucruri nu au nicio legătură cu faptul dacă urmașii lor le sunt sau nu alături pentru a-i îngriji. Chiar și atunci când copiii stau alături de părinții lor în fiecare zi, acest lucru nu poate schimba cu adevărat nimic, cel mult le va ușura întru câtva povara zilnică, dar, dacă aceasta este soarta lor, tot se vor îmbolnăvi, iar când le vine vremea, vor trebui să plece. Aceasta este soarta rânduită de Creator. Ce boală va avea mama mea sau dacă va muri este rânduit de Dumnezeu. Chiar dacă m-aș întoarce și aș sta alături de ea în fiecare zi, nu s-ar schimba nimic. Viața și moartea ei au fost de mult predestinate de Dumnezeu. Ce vârstă va atinge, suferințele pe care le va îndura și circumstanțele cu care se va confrunta, toate aceste lucruri se supun suveranității și predestinării lui Dumnezeu, iar faptul că mă îngrijorez nu va ajuta la nimic. Și mama mea crede în Dumnezeu, iar Dumnezeu va rândui circumstanțele potrivite pentru ca ea să experimenteze în funcție de situația ei. La fel ca atunci când mama mea a fost vătămată, nu am înțeles intențiile sincere ale lui Dumnezeu și îmi făceam mereu griji pentru ea, dar, în cele din urmă, ea s-a făcut bine. Mi-am dat seama că, într-adevăr, credința mea avea neajunsuri și că nu făceam decât să judec lucrurile pornind de la noțiuni umane, neavând o înțelegere adevărată a atotputerniciei și suveranității lui Dumnezeu. Acum, după unsprezece ani departe de casă, mama mea este singură acasă, și își face datoria cât de bine poate și trăiește bine. Înțeleg acum că preocupările și îngrijorările mele erau cu adevărat inutile. Înțeleg și faptul că părinții mei nu sunt creditorii mei, și că m-au crescut ca parte a responsabilităților și obligațiilor lor, iar eu nu pot lua acest lucru ca pe o faptă de bunătate care trebuie răsplătită. Am o misiune de îndeplinit în această viață, și anume, să îmi fac bine datoria ca ființă creată. Când mă gândesc în acest mod, sentimentul de vinovăție dispare și mă simt mult mai eliberat în sufletul meu, fiind capabil să mă dedic datoriei mele. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru îndrumarea Sa!