de Lin Xi, China

Am acceptat lucrarea lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă în 2005. În acea perioadă, la adunări și citind cuvintele lui Dumnezeu, am aflat multe adevăruri și taine pe care nu le mai auzisem: cum gestionează și mântuiește Dumnezeu omenirea, am învățat despre scopul, valoarea și sensul vieții omenești, precum și despre finalul și destinația omului. Citind cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic, am reușit să-mi rezolv multe probleme și dificultăți din viață. Era minunat să cred în Dumnezeu. Dar când a aflat soțul meu, s-a hotărât să se opună credinței mele. Unchiul meu a fost cândva arestat de poliția PCC din cauza credinței lui în Domnul. Soțul meu știa că PCC interzice credința în Dumnezeu și se temea că voi fi și eu arestată și că toată familia va fi implicată, așa că s-a împotrivit credinței mele. Atunci eram și profesoară suplinitoare și se temea că școala va afla și mă va concedia, așa că a pus multă presiune pe mine și m-a împiedicat.

Nu mă lăsa să citesc cuvintele lui Dumnezeu sau să ascult imnuri, cu atât mai puțin să merg la adunări sau să-mi fac datoria. Odată, m-a prins citind cuvintele lui Dumnezeu și s-a înfuriat. A spus: „Guvernul nostru îți interzice să crezi, dar tu tot crezi! Dacă te prinde un membru al comisiei educaționale, nu numai că-ți vei pierde slujba, vei ajunge și la închisoare. N-am bani de cauțiune. Încetează să crezi cât nu-i prea târziu!” Apoi, fiindcă am continuat să cred, m-a amenințat, spunând: „Cât mai trăiesc eu, să nu te prind că-ți mai practici credința!” Auzind asta, mi-a scăzut hotărârea. M-am gândit: „Soțul meu nu mă lasă deloc să-mi practic credința și, totuși, eu insist să cred. Deci ce o să-mi facă?” Atunci, m-am gândit la un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Trebuie să ai curajul Meu în tine și trebuie să ai principii când te confrunți cu rudele care nu cred. Dar, de dragul Meu, nu trebuie să cedezi în fața niciunei forțe întunecate. Bizuie-te pe înțelepciunea Mea pentru a merge pe calea perfectă; nu permite niciuneia dintre conspirațiile Satanei să preia controlul. Depune toate eforturile pentru a-ți pune inima înaintea Mea, iar Eu te voi alina și îți voi aduce pace și fericire” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 10). Cuvintele lui Dumnezeu m-au motivat enorm. M-am gândit cum soțul meu fusese înșelat de PCC să mă amenințe, ca să mă forțeze să-mi abandonez credința. La suprafață, părea că soțul meu mă presa și mă împiedica să-L urmez pe Dumnezeu, dar, de fapt, Satana lucra prin el, ca să mă forțeze să-L trădez pe Dumnezeu și să-I pierd mântuirea. Nu puteam să cad pradă complotului Satanei sau să fac compromisuri cu el. Am crezut că, bizuindu-mă pe Dumnezeu și acționând conform cuvintelor Lui, El mă va îndruma să depășesc constrângerea soțului meu. Mi-am ascuns cărțile despre cuvintele lui Dumnezeu și citeam, mergeam la adunări sau răspândeam Evanghelia doar în absența lui. Abia în iulie 2008, soțul meu a aflat că încă practicam credința și și-a vărsat nervii pe mine. Mi-a găsit cărțile despre cuvântul lui Dumnezeu și playerul MP5 la care ascultam imnurile. A călcat playerul în picioare și l-a făcut bucăți. Ca să mă-mpiedice să-mi practic credința, și-a luat liber de la slujba lui bănoasă, ca să supravegheze ce fac acasă toată ziua. Nu puteam merge la adunări și sufeream enorm, deci, când s-a ivit ocazia, am fugit să-mi văd frații și surorile. Dar, spre surprinderea mea, el ne-a reclamat la poliție. Din fericire, n-au găsit cărți despre cuvintele lui Dumnezeu sau alte probe, deci nu ne-au arestat. Mai târziu, când a aflat că aveau loc adunări în casa surorii din vecini, i-a fotografiat pe toți cei adunați și i-a amenințat că-i reclamă. În consecință, nu s-au mai adunat acolo. Oricând mă prindea că-mi contactez frații și surorile, fie mă bătea, fie mă mustra. M-a bătut de nenumărate ori și am avut într-o ureche un țiuit care n-a dispărut luni de zile.

În acea perioadă, fredonam adesea acest imn: „Îmi voi oferi iubirea și loialitatea lui Dumnezeu și voi duce la capăt misiunea de a-L slăvi. Sunt hotărât să rămân neclintit în mărturia mea pentru Dumnezeu și să nu cedez Satanei niciodată. Chiar dacă putem să avem capul spart și să ne curgă sângele, curajul oamenilor lui Dumnezeu nu poate fi zdruncinat. Cu îndemnările lui Dumnezeu întipărite în inima mea, sunt hotărât să-l umilesc pe diavolul Satana. Durerea și greutățile sunt predestinate de Dumnezeu. Voi fi credincios și ascultător față de El până la moarte. Nu-L voi mai face niciodată pe Dumnezeu să plângă și nu-L voi mai face niciodată să Se îngrijoreze” (Urmați Mielul și cântați cântări noi, Îmi doresc să văd ziua de slavă a lui Dumnezeu). M-am gândit că, doar cu dragostea imensă a lui Dumnezeu, eu, ca ființă creată, am fost destul de norocoasă să-L urmez pe Dumnezeu și să fiu mântuită de El. Mai bine mor decât să-i cedez Satanei. Nu-L voi trăda pe Dumnezeu. Deși constrânsă de soț, trebuia să-L urmez tot mai mult pe Dumnezeu, să rămân fermă și să-l umilesc pe Satana. Mai târziu, biserica s-a temut că soțul meu va continua să mă bată dacă mergeam la adunări și-mi făceam datoria și că va reclama alți frați și surori, așa că m-au rugat să nu mai vin la adunări și doar să citesc cuvântul lui Dumnezeu acasă.

În următorii trei ani, doar când era plecat soțul meu, puteam să citesc pe-ascuns cuvintele lui Dumnezeu, mă vedeam cu sora din vecini ca s-avem părtășie și să răspândim altora Evanghelia. Eram închisă ca o pasăre în colivie. M-am gândit la momentele mele cu alți frați și surori, având părtășie despre adevăr, cântând imnuri întru slava lui Dumnezeu, ce vremuri fericite, minunate! M-am gândit și că mântuirea omenirii de către Dumnezeu din zilele de pe urmă era unică în viață și că ocazia va dispărea cât ai clipi, deci n-o puteam rata. Tânjeam să duc o viață bisericească normală, să răspândesc Evanghelia și să fiu martoră pentru Dumnezeu cu ceilalți, dar toate deveniseră speranțe deșarte. Eram deprimată și tulburată și adesea mă ascundeam singură și plângeam. Voiam să strig: „A crede în Dumnezeu înseamnă a urma calea cea dreaptă. Am făcut alegerea corectă. Pentru mine de ce nu funcționează?” M-am gândit la un fragment din cuvintele Lui: „Vreme de mii de ani acesta a fost pământul murdăriei. Este insuportabil de murdar, suferința abundă, stafiile gonesc năvalnic pretutindeni, păcălind și înșelând, făcând acuzații nejustificate, fiind nemiloase și rele, călcând în picioare acest oraș al fantomelor și lăsându-l plin de cadavre; duhoarea descompunerii acoperă pământul și umple aerul și este păzită cu strășnicie. Cine poate vedea lumea de dincolo de ceruri? Diavolul leagă strâns tot trupul omului, îi voalează amândoi ochii și îi sigilează buzele. Regele diavolilor a fost turbat vreme de câteva mii de ani, chiar până astăzi, când încă mai veghează atent asupra orașului fantomelor, ca și cum ar fi un palat inexpugnabil al demonilor; această haită de câini de pază, între timp, se holbează cu ochi dușmănoși, temându-se profund că Dumnezeu îi va lua prin surprindere și îi va șterge de pe fața pământului, lăsându-i fără un loc al păcii și fericirii. Cum ar putea oamenii dintr-un asemenea oraș al fantomelor să-L fi văzut vreodată pe Dumnezeu? S-au bucurat ei vreodată de afecțiunea și frumusețea lui Dumnezeu? Ce apreciere au ei față de chestiunile lumii omenești? Câți dintre ei pot înțelege voia înflăcărată a lui Dumnezeu? Nu-i de mirare, atunci, că Dumnezeu întrupat rămâne complet ascuns: într-o asemenea societate întunecată, unde demonii sunt nemiloși și inumani, cum ar putea regele diavolilor, care ucide oameni fără să clipească, să tolereze existența unui Dumnezeu care este încântător, bun și, de asemenea, sfânt? Cum ar putea el să aplaude și să aclame venirea lui Dumnezeu? Lacheii aceștia! Ei răsplătesc bunătatea cu ură, au început de multă vreme să-L trateze pe Dumnezeu ca pe un dușman, Îl abuzează pe Dumnezeu, sunt extrem de sălbatici, nu au nici cea mai mică considerație față de Dumnezeu, pradă și jefuiesc, și-au pierdut tot cugetul și se împotrivesc întru totul conștiinței și nu au nicio urmă de bunătate și îi ispitesc pe nevinovați spre nesăbuință. Strămoși ai celor din antichitate? Lideri iubiți? Cu toții I se opun lui Dumnezeu! Amestecul lor a lăsat totul sub ceruri într-o stare de întuneric și haos! Libertate religioasă? Drepturile și interesele legitime ale cetățenilor? Toate sunt trucuri pentru acoperirea păcatului!” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Lucrarea și intrarea (8)”). Prin revelația cuvintelor lui Dumnezeu, am pătruns sensul împotrivirii demonilor de la PCC. M-am gândit că de când venise la putere, PCC răspândise necugetat ateismul, spunând: „Toate lucrurile au evoluat în mod natural”, „Omul a evoluat din maimuță”, „Nu a existat niciodată un Mântuitor” și așa mai departe. Înșelau oamenii cu aceste teorii absurde, dorind să-i facă să-L renege și să-L trădeze pe Dumnezeu, să I se împotrivească împreună și, în final, să fie distruși de El și s-ajungă în mormintele lor. În zilele de pe urmă, acum că Dumnezeu S-a întrupat ca să-l mântuiască pe om, PCC Îl vânează pe Hristos și-i arestează și persecută pe creștini, ca să suprime lucrarea lui Dumnezeu și să instituie o stăpânire atee în China. PCC e o legiune demonică ce-L consideră pe Dumnezeu dușmanul său. E un avatar criminal al Satanei, potrivnic lui Dumnezeu. Soțul meu m-a împiedicat să-mi practic credința fiindcă fusese spălat pe creier de ateii din PCC. El nu credea în Dumnezeu și se temea că va fi implicat dac-aș fi arestată de PCC, așa că s-a opus ferm credinței mele în Dumnezeu. Toată suferința prin care treceam era din cauza regelui-diavol PCC. Uram din tot sufletul acea clică demonică. De când începusem să cred în Dumnezeu, soțul meu mă oprima alături de PCC, nu mă lăsa să citesc cuvintele lui Dumnezeu, să merg la adunări, să-mi fac datoria, m-a bătut mult și chiar ne-a reclamat la poliție pe mine și pe frații și surorile mele. Văzând că natura soțului meu era de a urî adevărul și a-L disprețui pe Dumnezeu și că voi fi mereu oprimată de el dacă-mi voi practica credința acasă, m-am gândit de multe ori să divorțez de el și să plec, ca să-mi practic corect credința și să-mi fac datoria. Dar oricând mă gândeam să plec de acasă, mă temeam pentru fiul meu. Era adolescent, i-ar fi atât de greu să-și piardă mama! Acasă, puteam să-i citesc povești din Biblie, să am părtășie cu el despre cuvintele lui Dumnezeu și să-l aduc înaintea lui Dumnezeu. Dacă plecam, cine l-ar fi îndrumat în credința lui? Când mă gândeam la asta, mă simțeam deosebit de slabă, nu aveam curaj să divorțez de soțul meu și îmi înduram în liniște viața în captivitate. Când mă chinuia suferința, mă rugam înaintea lui Dumnezeu și citeam pe ascuns cuvintele Lui. Abia atunci simțeam o mică alinare.

În octombrie 2011, am ieșit să particip în secret la câteva adunări. Soțul meu îi amenințase pe frați și surori, spunându-le că, dacă mă găzduiau, data viitoare nu va mai fi politicos cu ei. M-a amenințat și pe mine, spunând: „Cât stai aici, nu te las să crezi în Dumnezeu! Dacă vrei să crezi, va trebui să pleci din casa asta!” Am fost foarte dezamăgită să-l aud spunând asta. M-ar fi dat afară doar pentru credința în Dumnezeu, uitând de toți anii petrecuți împreună. Atunci, m-am gândit la un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „De ce un soț își iubește soția? De ce o soție își iubește soțul? De ce sunt copiii ascultători față de părinții lor? De ce părinții își adoră copiii? Ce gen de intenții nutresc, de fapt, oamenii? Oare intenția lor nu e de a-și satisface propriile planuri și dorințe egoiste?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu și omul vor intra în odihnă împreună”). Cuvintele lui Dumnezeu erau foarte adevărate. Nu există dragoste adevărată între oameni. Cea dintre soț și soție se bazează pe presupunerea unui beneficiu reciproc. Înainte să cred în Dumnezeu, soțul meu nu mă tratase niciodată așa. De când a început să se teamă că va fi implicat dacă voi fi arestată pentru credință, nu s-a mai gândit deloc la toți anii noștri de căsnicie, bătându-mă și chiar amenințând că mă dă afară. Nu era atât de nemilos doar ca să-și protejeze propriile interese? Realizând asta, m-am gândit: „Dacă încearcă să mă-ndepărteze, mai bine plec și sunt liberă să cred în Dumnezeu și să-mi fac datoria.” Mai târziu, când fiul meu era la o oră de meditație cu mătușa lui, am plecat la o biserică la vreo 50 kilometri depărtare și în sfârșit am putut să mă implic în viața bisericească și să-mi fac datoria. Dar atunci, încă mă temeam pentru fiul meu. Oricând aveam timp liber sau de sărbători, când vedeam copii venind acasă la părinții lor când terminau școala, mă gândeam ce trist trebuia să fi fost copilul meu că nu eram acasă și voiam să merg să-l văd. Dar mă temeam că soțul meu mă va bate, oprima și mustra și nu îndrăzneam să mă întorc. Nu puteam decât să vărs lacrimi în secret.

Apoi, într-o zi, în septembrie 2012, m-am întâlnit pe stradă cu cumnatul meu și el m-a forțat să mă întorc acasă. După ce m-am întors, soțul meu a convocat o întrunire cu toată familia. Și-a chemat fratele mai mic și pe cel mai mare, pe tatăl meu vitreg și pe cumnatul meu, ca să mă facă să mă răzgândesc. Cumnatul meu m-a amenințat, spunând: „Dacă n-ai fi cumnata mea, aș da un telefon și te-aș trimite la Biroul de Siguranță Publică.” Tatăl meu vitreg a pus paie pe foc, încurajându-mi soțul să-mi suprime acțiunile. Văzând cum merg lucrurile, m-am temut că, având atâția oameni împotriva credinței mele, soțul meu mă va oprima și mai mult, așa că, prudentă, am spus că veneam acasă doar ca să-mi trăiesc viața. Abia atunci s-au liniștit rudele mele. În a treia zi de când m-am întors acasă, am văzut că lidera bisericii mele era la sora din vecini și m-am dus bucuroasă s-o întreb de adunări. Soțul meu m-a urmărit și s-a răstit agresiv la mine să mă întorc acasă. N-am vrut să le creez probleme surorilor și m-am întors rapid acasă. Când lidera bisericii a ieșit din casa surorii mele, soțul meu a amenințat-o cu o lopată, spunând: „Data viitoare, nu voi mai fi atât de amabil!” Apoi, a luat un cuțit de bucătărie și a dat buzna în casa surorii mele, vrând s-o înjunghie, iar eu și soțul surorii mele am fugit să-l oprim. După aceea, nu m-am mai întâlnit cu frații și surorile mele, de teamă să nu-i pun în pericol.

În acea perioadă, am avut multe frământări interioare și m-am ascuns de multe ori, plângând. Odată, m-am furișat din casă să discut cu o soră după ce soțul meu plecase, dar când mă întorceam, el m-a văzut pe drum, când mergea spre casă. Mi-a spus, nervos: „Știi că aș putea să te calc cu mașina?” Auzind asta, mi-a înghețat inima. Voia să mă calce cu mașina doar fiindcă credeam în Dumnezeu. Asta mi-a arătat și mai clar că soțul meu era un demon care-l ura pe Dumnezeu și că niciodată n-ar fi încetat să mă oprime. N-aș fi putut să-mi practic credința în acea casă, deci nu puteam decât să plec. Dar când m-am gândit la plecare, m-am întristat groaznic. Abia mă reunisem cu fiul meu și, plecând din nou, i-ar fi fost foarte greu! Dacă plecam, cine-l îndruma să creadă în Dumnezeu și să urmeze calea cea dreaptă? La acest gând, îmi era tot mai greu să-l abandonez. Nu puteam decât să mă rog întruna înaintea lui Dumnezeu: „Dumnezeule! Soțul meu mă tot oprimă și împiedică. Vreau să plec de aici, ca să-mi practic credința, dar nu-mi pot lăsa fiul. Dumnezeule! Nu pot decide ce să fac. Te rog să mă luminezi și să mă-ndrumi.” Apoi, am găsit un imn din cuvintele lui Dumnezeu: „Sunt oamenii incapabili să lase la o parte trupul lor pentru această scurtă perioadă? Ce lucruri pot să scindeze iubirea dintre om și Dumnezeu? Cine este capabil să rupă iubirea dintre om și Dumnezeu? Să fie părinții, soții, surorile, soțiile sau rafinarea dureroasă? Pot mustrările de conștiință să șteargă imaginea lui Dumnezeu din om? Sunt datoria și acțiunile oamenilor față de ceilalți isprava lor? Pot fi acestea remediate de către om? Cine este în stare să se protejeze singur? Sunt oamenii capabili să-și poarte singuri de grijă? Cine sunt cei puternici în viață? Cine este în stare să Mă părăsească și să trăiască singur? În repetate rânduri, de ce cere Dumnezeu ca toți oamenii să facă lucrarea de introspecție? De ce spune Dumnezeu «ale cui greutăți au fost rânduite cu propria mână?»” (Urmați Mielul și cântați cântări noi, Omul nu-și poate lăsa la o parte trupul pentru un scurt timp?). Cuvintele lui Dumnezeu m-au atins profund și m-am simțit destul de vinovată. M-am gândit cum El S-a întrupat ca să ne mântuiască și că exprimă adevărul și-Și face lucrarea printre oameni cu îngăduință, îndurând umilințe profunde și oferind toată dragostea Lui omenirii, obiectul mântuirii Sale. Gândindu-mă la toată suferința îndurată de El pentru a ne mântui, am realizat cât de practică e dragostea Lui. Dumnezeu speră că nu vom ceda și vom ține cont de voia Lui, lăsând totul deoparte ca să răspândim Evanghelia și să fim martori pentru El. Asta e iubirea lui Dumnezeu pentru noi. Dar eram egoistă, gândindu-mă doar că nu va avea nimeni grijă de fiul meu dacă voi pleca, neținând cont de voia lui Dumnezeu. M-am disprețuit fiindcă eram slabă, inutilă, fără conștiință și incapabilă să las totul ca să-L urmez pe Dumnezeu. Neputând să-mi abandonez copilul, m-am resemnat să fiu închisă în casă, bătută de soțul meu, întemnițată și controlată, fără nicio șansă să citesc cuvintele lui Dumnezeu sau să-mi fac datoria de ființă creată. Nu aveam pic de voință să urmăresc adevărul și să-L iubesc pe Dumnezeu. Avraam a fost dispus să-și jerfească unicul fiu pentru Dumnezeu, eu de ce nu mă puteam despărți temporar de fiul meu, ca să-mi fac datoria de ființă creată, să urmăresc adevărul și să primesc mântuirea lui Dumnezeu? Nu puteam să-mi las datoria fiindcă nu mai puteam să mă despart de fiul meu. Știam că lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu se apropia de sfârșit și că vor urma dezastre. Acasă, nu puteam să-I citesc cuvintele, să merg la adunări sau să-mi fac datoria; dac-aș fi continuat așa, n-aș fi putut găsi adevărul și pregăti fapte bune. Riscam să pier în oricare dintre dezastrele iminente. Atunci, cum mi-aș îndruma fiul pe calea cea dreaptă? Nu era și soarta fiului meu în mâinile lui Dumnezeu? Nu puteam controla cât îi era dat să sufere sau dacă putea păși pe calea cea dreaptă. Realizând asta, mi-a mai scăzut puțin anxietatea.

Apoi, am mai citit din cuvintele lui Dumnezeu, am aflat mai mult din adevăr și, în final, nu m-am mai îngrijorat pentru fiul meu. Am citit acest fragment. „În afară de naștere și de creșterea copilului, responsabilitatea părinților în viața copiilor lor este pur și simplu aceea de a le asigura un mediu formal în care să crească, pentru că nimic cu excepția predestinării Creatorului nu afectează soarta unei persoane. Nimeni nu poate controla ce fel de viitor va avea cineva; este predeterminat cu mult timp înainte și nici măcar părinții cuiva nu îi pot schimba destinul. În ceea ce privește destinul, fiecare este independent și fiecare are propriul său destin. Deci părinții niciunei persoane nu îi pot îngrădi acesteia destinul în viață sau exercita cea mai mică influență asupra rolului pe care îl joacă în viață. Se poate spune că familia în care cineva este menit să se nască și mediul în care acea persoană crește nu sunt altceva decât precondiții pentru îndeplinirea misiunii sale în viață. Acestea nu determină în niciun fel soarta persoanei în viață sau genul de destin în care acea persoană își îndeplinește misiunea. Și astfel, părinții niciunei persoane nu o pot asista pe aceasta la îndeplinirea misiunii sale în viață, și, de asemenea, nicio rudă nu poate ajuta pe cineva să-și asume rolul în viață. Cum își îndeplinește cineva misiunea și în ce fel de mediu de trai își joacă rolul sunt determinate în întregime de soarta pe care o are în viață. Cu alte cuvinte, nicio altă condiție obiectivă nu poate influența misiunea unei persoane, care este predestinată de către Creator. Toți oamenii se maturizează în mediile personale în care cresc; apoi treptat, pas cu pas, își stabilesc propriile drumuri în viață și își împlinesc destinele planificate pentru ei de către Creator. În mod firesc, involuntar, intră în marea imensă a omenirii și își asumă propriile poziții în viață, unde încep să-și îndeplinească responsabilitățile de ființe create de dragul predestinării Creatorului, de dragul suveranității Lui” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul III”). Citind cuvintele lui Dumnezeu, am realizat că soarta unui copil nu e legată de părinții lui, ci e hotărâtă prin suveranitatea lui Dumnezeu. Soarta fiului meu era în mâinile lui Dumnezeu. Nu puteam controla cât va suferi sau dacă va păși pe calea cea dreaptă, toate acestea erau supuse rânduirilor lui Dumnezeu. Mi-am amintit de Iosif: Fusese vândut ca sclav în Egipt de tânăr și lipsit de grija și îndrumarea părinților, dar Iahve Dumnezeu a stat cu el. Indiferent cum l-a sedus soția căpitanului gărzii faraonului, n-a fost niciodată înșelat. Iosif a suferit și multe greutăți în Egipt, dar ele, de fapt, i-au întărit hotărârea și l-au învățat să se bizuie pe Dumnezeu. Reflectând la cei care n-au plecat de acasă ca să-și facă datoria, ei și-au încurajat copiii să practice credința și să urmeze adevărul, iar unii dintre acești copii chiar au practicat-o și L-au urmat pe Dumnezeu pe calea cea dreaptă, dar alții au fost prinși în tendințe lumești malefice și au devenit tot mai decadenți. Am văzut că nu însoțirea părinților le permitea copiilor să meargă pe calea cea dreaptă ci dacă iubeau adevărul prin natură și dacă Dumnezeu îi predestinase să facă asta. Dacă fiul mea avea umanitate și era obiectul mântuirii lui Dumnezeu, chiar dacă nu îi rămâneam alături, tot ar fi crescut sănătos și ar fi ajuns să creadă în Dumnezeu. Toate astea erau în mâinile lui Dumnezeu, nu trebuia să-mi fac nicio grijă. În anii mei de credință, mă bucurasem de multă udare și aprovizionare a cuvintelor Lui, dar nu-mi făceam datoria de ființă creată, fiind atașată de fiul meu. Cât de egoist! Trebuia să răsplătesc dragostea lui Dumnezeu răspândind Evanghelia, fiindu-I martoră și aducând mai mulți oameni în casa Lui. În februarie 2013, mi-am părăsit familia și am luat trenul până la o biserică dintr-un oraș îndepărtat.

Când trenul a trecut pe lângă școala fiului meu, m-am uitat la clădirea unde avea cursuri fiul meu și mi-am zis: „Cine știe când îl voi mai vedea.” Nu mi-am putut stăpâni lacrimile. Am disprețuit și mai mult conducerea autoritară a diavolului Satana. Mă smulsese de lângă familia mea și mă-mpiedicase să-mi practic credința și să-mi fac datoria. Atunci, am tânjit și mai mult după bucuria și libertatea domniei supreme a lui Hristos, iar asta mi-a stârnit dorința de-a urmări adevărul și a lupta pentru lumină. Am cântat în gând un imn din cuvintele lui Dumnezeu: „Tu ești o ființă creată – ar trebui, desigur, să-L slăvești pe Dumnezeu și să urmărești o viață plină de sens. Deoarece ești o ființă omenească, ar trebui să te sacrifici pentru Dumnezeu și să înduri toate suferințele! Ar trebui să accepți cu bucurie și cu încredere mica suferință la care ești supus astăzi și să trăiești o viață plină de sens, ca Iov și Petru. Sunteți oameni care urmăriți calea cea dreaptă, aceia care își doresc o îmbunătățire. Sunteți oameni care vă ridicați în națiunea marelui balaur roșu, cei pe care Dumnezeu îi numește drepți. Nu este aceasta viața cea mai plină de sens?” (Urmați Mielul și cântați cântări noi, Cea mai însemnată viață). Meditând la cuvintele lui Dumnezeu, am realizat că predestinase să-L urmez și să-mi fac datoria într-un mediu ostil; asta era calea pe care mă îndruma Dumnezeu. Ca ființă creată, eram gata să mă supun rânduielilor Sale, să caut adevărul, să-mi fac lucrarea ca să-L mulțumesc pe Dumnezeu și să-l umilesc pe diavolul Satana. Realizând asta, am fost mult mai liniștită și mai relaxată. I-am mulțumit lui Dumnezeu că m-a îndrumat să scap de robia soțului meu, permițându-mi să-mi fac datoria ca ființă creată și să urmez calea cea dreaptă.

După aceea, am continuat să-mi fac datoria într-o biserică departe de casă. În acești ani, am experimentat cuvintele și lucrarea lui Dumnezeu, am înțeles câteva adevăruri și cred c-am câștigat destul de multe. Slavă lui Dumnezeu pentru îndrumarea Lui!