Există unii oameni care, după ce au crezut în Dumnezeu mulți ani și au participat la multe predici, au beneficiat puțin de pe urma acestor lucruri. Ei pot, în cel mai bun caz, să recite câteva cuvinte și doctrine care sună ca și cum ar fi conforme toate cu adevărul. Și totuși, când ceva li se întâmplă, ei nu pot practica adevărul; nu pot face un singur lucru care e în acord cu adevărul. S-ar mai putea spune că, în toți acești ani în care au crezut în Dumnezeu, nu au făcut nici măcar un singur lucru ca să protejeze lucrarea bisericii, sau o singură faptă dreaptă. Cum se poate explica asta? Deși pot debita anumite cuvinte și doctrine, ei în mod sigur nu pot înțelege adevărul, așa că nu-l pot pune în practică. Când unii oameni au părtășie despre cunoașterea de sine, primul lucru care iese din gura lor este: „Sunt un diavol, o satană vie, cineva care se împotrivește lui Dumnezeu. Nu Îl ascult și Îl trădez; sunt o viperă, o persoană rea care ar trebui să fie blestemată.” Este aceasta adevărata cunoaștere de sine? Ei vorbesc doar în termeni generali. De ce nu oferă exemple? De ce nu scot la lumină, pentru analiză, lucrurile rușinoase pe care le-au făcut? Unii oameni lipsiți de discernământ îi aud și se gândesc: „Acum, aceasta este adevărata cunoaștere de sine! Să se cunoască pe ei drept diavolul, Satana, și chiar să se blesteme pe ei înșiși – ce înălțimi au atins!” Mulți oameni, în special noii credincioși, sunt predispuși să fie înșelați de această discuție. Ei cred că vorbitorul este pur și înțelege chestiunile spirituale, că acesta este cineva care iubește adevărul și este calificat pentru conducere. Cu toate acestea, odată ce interacționează cu el pentru o perioadă, constată că nu este așa, că persoana nu este cea pe care și-au imaginat-o, ci este excepțional de falsă și înșelătoare, pricepută la deghizare și prefăcătorie, ceea ce vine ca o mare dezamăgire. Pe ce bază se poate considera că oamenii se cunosc cu adevărat? Nu poți ține cont doar de ceea ce spun ei – cheia este să stabilești dacă sunt capabili să practice și să accepte adevărul. În ceea ce-i privește pe cei care înțeleg realmente adevărul, nu numai că au cunoaștere adevărată despre sine, ci, cel mai important, sunt capabili să practice adevărul. Ei nu doar vorbesc despre adevărata lor înțelegere, ci sunt, totodată, capabili să facă într-adevăr ceea ce spun. Așadar, cuvintele și acțiunile lor sunt complet aliniate. Dacă ceea ce spun sună coerent și agreabil, dar nu fac acel lucru, nu îl trăiesc, atunci, prin aceasta, au devenit farisei, sunt ipocriți și, în niciun caz, nu sunt oameni care se cunosc pe ei înșiși cu adevărat. Mulți oameni par foarte coerenți atunci când au părtășie despre adevăr, dar nu își dau seama când au revărsări ale unei firi corupte. Sunt aceștia oameni care se cunosc pe ei înșiși? Dacă oamenii nu se cunosc pe ei înșiși, sunt ei oameni care înțeleg adevărul? Toți cei care nu se cunosc pe ei înșiși sunt oameni care nu înțeleg adevărul și toți cei care rostesc cuvinte goale de autocunoaștere au spiritualitate falsă, sunt mincinoși. Unii oameni par foarte coerenți atunci când rostesc cuvinte și doctrine, dar starea din spiritul lor este amorțită și plictisitoare, nu sunt perceptivi și nu răspund la nicio problemă. Se poate spune că sunt amorțiți, dar uneori, ascultându-i vorbind, spiritele lor par destul de ascuțite. De exemplu, imediat după un incident, ei sunt capabili să se cunoască pe sine imediat: „Abia acum s-a ivit în mine o idee. M-am gândit la asta și mi-am dat seama că era viclenie, că Îl înșelam pe Dumnezeu.” Unii oameni lipsiți de discernământ sunt invidioși când aud asta, spunând: „Această persoană își dă imediat seama când are o revărsare de corupție și este capabilă să fie sinceră și să aibă părtășie despre asta. Reacționează atât de repede, spiritul ei este ascuțit, e o persoană mult mai bună decât noi. Este cu adevărat cineva care urmărește adevărul.” Este acesta un mod precis de a măsura oamenii? (Nu.) Așadar, care ar trebui să fie baza pentru a evalua dacă oamenii se cunosc cu adevărat pe ei înșiși? Nu trebuie să fie doar ceea ce le iese pe gură. De asemenea, trebuie să vă uitați la ceea ce se manifestă cu adevărat în ei. Cea mai simplă metodă pentru aceasta este să vă uitați dacă sunt capabili să practice adevărul – asta este cel mai important. Capacitatea lor de a practica adevărul dovedește că ei se cunosc cu adevărat pe ei înșiși, întrucât cei care se cunosc cu adevărat manifestă căință și numai atunci când oamenii manifestă căința se cunosc cu adevărat pe ei înșiși. De exemplu, o persoană poate să știe că ei sunt înșelători, plini de urzeli și comploturi meschine și poate, de asemenea, să își dea seama când alții dau dovadă de înșelăciune. Așadar, ar trebui să vă uitați dacă se căiesc cu adevărat și dacă se leapădă de înșelăciunea lor după ce recunosc că sunt înșelători. Și dacă ei dezvăluie din nou înșelăciunea, vedeți dacă își fac reproșuri și au un sentiment de rușine pentru că au făcut acest lucru, dacă regretă sincer. Dacă nu au niciun simț al rușinii, cu atât mai puțin al căinței, atunci cunoașterea lor de sine este o chestiune superficială, de mântuială. Ei doar fac totul mecanic; cunoașterea lor nu este cunoaștere adevărată. Ei nu simt că înșelăciunea e un lucru atât de rău sau că e demonică și cu siguranță nu simt ce purtare nerușinată și dezgustătoare e înșelăciunea. Ei se gândesc: „Toți oamenii sunt înșelători. Singurii care nu sunt în acest fel sunt netoții. Puţină înșelăciune nu te face o persoană rea. Nu am făcut rău; nu sunt cea mai înșelătoare persoană.” Chiar poate o asemenea persoană să se cunoască pe sine însăși? Cu siguranță nu poate. Aceasta se întâmplă pentru că nu își cunoaște deloc firea înșelătoare, nu detestă înșelăciunea și tot ceea ce spune despre cunoașterea de sine este amăgitor, sunt vorbe goale. A nu-ți recunoaște firile corupte nu înseamnă adevărata cunoaștere de sine. Motivul pentru care oamenii înșelători nu se pot cunoaște cu adevărat pe ei înșiși e că nu le este ușor să accepte adevărul. Așadar, oricât de multe cuvinte și doctrine pot debita, ei nu se vor schimba cu adevărat.

Cum putem distinge dacă o persoană iubește sau nu adevărul? Pe de o parte, trebuie să vedem dacă această persoană poate ajunge sau nu să se cunoască pe baza cuvântului lui Dumnezeu, dacă poate sau nu să reflecteze asupra ei și să aibă adevărate remușcări; pe de altă parte, trebuie să ne uităm dacă poate sau nu să accepte și să practice adevărul. Dacă poate să facă acest lucru, este într-adevăr o persoană care iubește adevărul și care poate da ascultare lucrării lui Dumnezeu. Dacă doar recunoaște adevărul, dar nu îl acceptă sau nu îl practică niciodată, așa cum spun unii: „Înțeleg tot adevărul, dar nu pot să-l practic”, acest lucru dovedește că nu este o persoană care iubește adevărul. Unii oameni recunosc cuvântul lui Dumnezeu ca fiind adevărul și că au firi corupte și, totodată, spun că sunt dispuși să se căiască și să devină oameni noi, dar, ulterior, nu există nicio schimbare. Cuvintele și acțiunile lor sunt aceleași ca înainte. Când vorbesc despre a se cunoaște pe sine, este ca și cum ar spune o glumă sau ar striga un slogan. Ei nu reflectează și nici nu ajung să se cunoască deloc în adâncul inimii lor; aspectul esențial este nu au nicio atitudine de remușcare. Și mai puțin se destăinuie cu privire la corupția lor într-un mod onest, pentru a reflecta cu adevărat asupra lor. Mai degrabă, ei pretind că se cunosc parcurgând procesul și făcând lucrurile de formă. Nu sunt oameni care într-adevăr se cunosc sau acceptă adevărul. Când astfel de oameni vorbesc despre a se cunoaște pe sine, ei fac lucrurile de formă; se dedau deghizării, fraudei și spiritualității false. Unii oameni sunt înșelători și, când îi văd pe alții având părtășie despre cunoașterea de sine, se gândesc: „Toți ceilalți se destăinuie și își analizează propria înșelăciune. Dacă nu spun nimic, toată lumea va crede că nu mă cunosc. Va trebui să fac lucrurile de formă, atunci!” După care, își descriu propria înșelăciune ca fiind extrem de gravă, ilustrând-o într-un mod dramatic, iar cunoașterea lor de sine pare deosebit de profundă. Toți cei care aud acest lucru simt că aceștia se cunosc cu adevărat și, apoi, îi privesc cu invidie, ceea ce, la rândul său, îi face să se simtă glorioși, de parcă tocmai s-ar fi împodobit cu o aureolă. Această manieră de autocunoaștere, obținută prin facerea lucrurilor de formă, împreună cu deghizarea și frauda, îi induce complet în eroare pe ceilalți. Oare poate conștiința lor să fie liniștită când fac acest lucru? Nu este aceasta doar o înșelăciune flagrantă? Dacă oamenii vorbesc de dragul de a vorbi despre cunoașterea de sine, oricât de măreață sau de bună ar putea fi acea cunoaștere, iar apoi, continuă să dezvăluie o fire coruptă, la fel cum au făcut-o înainte, fără nicio schimbare, atunci, aceea nu este o cunoaștere de sine autentică. Dacă oamenii pot să se prefacă și să înșele în mod deliberat în acest fel, aceasta dovedește că nu acceptă deloc adevărul și sunt la fel ca necredincioșii. Vorbind astfel despre autocunoaștere, doar urmăresc tendințele și spun lucruri care sunt pe placul oricui. Nu este înșelătoare cunoașterea și analiza lor despre sine? Reprezintă aceasta cunoaștere de sine autentică? În niciun caz. Acest lucru se întâmplă din cauza faptului că ei nu se destăinuie și nu se analizează din inimă și vorbesc doar puțin despre cunoașterea de sine într-o manieră falsă, înșelătoare, de dragul de a face lucrurile de formă. Și mai grav este că, pentru a-i face pe ceilalți să-i admire și să-i invidieze, ei exagerează în mod deliberat pentru a face problemele lor să pară mai serioase atunci când discută despre autocunoaștere, amestecând intențiile și scopurile personale. Când fac acest lucru, nu se simt datori, nu au mustrări de conștiință după ce se deghizează și se dedau fraudei, nu simt nimic după ce se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu și Îl înșală și nu se roagă lui Dumnezeu ca să-și recunoască greșeala. Oare nu sunt intransigenți oamenii de acest fel? Dacă nu se simt datori, vor putea vreodată să aibă remușcări? Poate cineva lipsit de remușcări adevărate să se lepede de trup și să practice adevărul? Poate cineva fără remușcări reale să se căiască cu adevărat? Cu siguranță, nu. Dacă nici măcar nu are remușcări, nu este absurd să vorbească despre cunoaștere de sine? Oare nu reprezintă acest lucru doar deghizare și fraudă? După ce mint și înșeală, unii oameni își pot da seama de asta și simt remușcări. Deoarece au un simț al rușinii, se simt stânjeniți să-și recunoască fățiș stricăciunea în fața altora, dar se pot ruga și deschide în fața lui Dumnezeu. Sunt dispuși să se căiască și, după aceea, se schimbă cu adevărat. Aceasta e o persoană care se şi cunoaște pe sine însăși și se căiește cu adevărat. Oricine îndeajuns de curajos să recunoască în fața celorlalți că a mințit și a înșelat și care se poate ruga lui Dumnezeu și își poate deschide sufletul, recunoscându-și manifestările stricăciunii, este o persoană capabilă să se cunoască pe sine însăși și să se căiască în mod sincer. După o perioadă de rugăciune și de căutare a adevărului, găsește o cale de practică și suferă o oarecare schimbare. Deși toți au aceeași natură-esență și toți au o fire coruptă, cei care pot accepta adevărul au speranța că vor fi mântuiți. După ce cred în Dumnezeu, unii oameni se bucură să lectureze cuvintele lui Dumnezeu și se concentrează să reflecteze asupra lor înșiși. Când își văd manifestările stricăciunii, simt că Îi sunt datori lui Dumnezeu și adoptă adesea metode de înfrânare pentru a rezolva problema minciunii și a fraudei lor. Totuși, nefiind în stare să se controleze, în continuare mint frecvent și se dedau la fraudă. Și atunci își dau seama că problema unei firi satanice nu se poate rezolva cu ajutorul înfrânării. Așa că se roagă lui Dumnezeu, Îi explică dificultățile lor, Îl imploră să-i salveze de controlul naturii păcătoase și de influența Satanei, pentru a obține mântuirea lui Dumnezeu. După o vreme, vor exista niște rezultate, dar nu şi o rezolvare fundamentală a problemei minciunii și a înșelăciunii lor. Așa că își dau seama în cele din urmă că firea satanică a prins de mult rădăcini în inima lor, ajungându-le până la suflet. Natura umană e satanică. O persoană poate să se elibereze de controlul înrobitor al firii satanice doar prin acceptarea judecății și mustrării cuvintelor lui Dumnezeu și prin obținerea lucrării Duhului Sfânt. Doar când cuvintele lui Dumnezeu o luminează și o conduc vede profunzimea stricăciunii sale și recunoaște că omenirea coruptă e, într-adevăr, progenitura Satanei și că, dacă nu ar fi fost lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu, toți oamenii ar fi suferit pierzanie și distrugere. Doar atunci văd cât de practic e pentru Dumnezeu să mântuiască oamenii prin judecată și mustrare. După ce au experimentat acest lucru, sunt capabili să accepte din toată inima judecata și mustrarea lui Dumnezeu și încep să aibă remușcări sincere. Acum au cu adevărat conștiință și încep să se cunoască pe sine. Cât despre cei cărora le lipsește conștiința din inimi, și ei pot învăța să spună câteva cuvinte spirituale, câteva cuvinte ale rațiunii. Ei sunt cu precădere specialiști în a recita lozincile pe care așa-zișii „oameni pioși” le repetă frecvent și ei par chiar sinceri, înșelându-și ascultătorii de le dau lacrimile. Drept urmare, toți îi plac și îi respectă. Sunt mulți oameni de acest fel? Ce fel de persoană e aceasta? Nu este un fariseu? Astfel de oameni sunt cei mai înșelători. Oamenii care nu înțeleg adevărul, atunci când intră prima dată în contact cu un asemenea ins, pot crede că e foarte spiritual, așa că îl aleg drept lider. Urmarea e că, în mai puțin de un an, el i-a adus de partea sa pe toți acești oameni lipsiți de discernământ. Ei se strâng în jurul lui, oferindu-i aprobarea și aprecierea lor, îi cer îndrumarea oricând se întâmplă ceva și chiar îi imită tonul vorbirii. Cei care îl urmează învață cum să debiteze cuvinte și doctrine, învață să-i înșele pe oameni și pe Dumnezeu, dar în consecință, când vin încercările, sunt cu toții pasivi și slabi. În inimile lor, Îl învinovățesc pe Dumnezeu și se îndoiesc de El, fără să arate nici cea mai mică urmă de credință. Acesta e rezultatul, când te închini la o persoană și o urmezi. În ciuda faptului că au crezut în Dumnezeu timp de mulți ani și sunt capabili să vorbească despre multe doctrine spirituale, ei nu au câtuși de puțin adevărul-realitate. Au fost cu toții induși în eroare și captivați de un fariseu ipocrit. Nu-i așa că e ușor pentru cei care nu pot discerne să fie înșelați și să o ia pe calea greșită? Oamenii care nu pot discerne sunt netoți și sunt cu toții prea ușor de indus în eroare.

Pentru a învăța discernământul, o persoană trebuie mai întâi să reflecteze la propriile probleme și să și le discearnă. Există aroganță și infatuare în toți și chiar să ai și o mică putere te poate face să acționezi în mod arbitrar. Acesta e un lucru pe care oamenii îl văd întâmplându-se chiar des și poate fi perceput imediat, dar care sunt acele firi corupte care nu sunt așa de ușor de observat sau la care oamenii sunt mai puțin sensibili și care sunt greu de descoperit la tine însuți sau la ceilalți? (Nu sunt sensibil la înșelăciune.) O insensibilitate la înșelăciune – și ce altceva? (Egoismul și comportamentul vrednic de dispreț). Egoismul și comportamentul vrednic de dispreț. De pildă, există unii oameni care fac ceva și pretind că o fac din considerație pentru alții, folosind-o ca scuză pentru a câștiga aprobarea tuturor. Dar, de fapt, ei o fac pentru a se scuti de bătăi de cap, un motiv de care alții nu sunt conștienți și care e dificil de identificat. Ce alte firi corupte sunt cel mai greu de detectat? (Să fii ipocrit.) Adică să lași impresia că ești o persoană bună în aparență, să faci câteva lucruri care se aliniază cu noțiunile umane pentru a fi lăudat, dar să ascunzi înăuntru o filozofie satanică și motive ascunse. Aceasta e o fire înșelătoare. E acest lucru ușor de discernut? Oamenii de calibru slab și cei care nu înțeleg adevărul nu pot vedea dincolo de lucruri; în special, ei nu pot discerne acest fel de persoană. Există unii lideri și lucrători care, atunci când rezolvă o problemă, vorbesc clar și logic, de parcă i-ar fi dat de capăt, dar, când sfârșesc de vorbit, problema rămâne nerezolvată. Chiar pot să te facă să crezi în mod greșit că problema a fost soluționată; nu e aceasta o amăgire și o înșelare a oamenilor? Cei care nu acționează în mod real când își fac datoria și care scot pe gură un potop de cuvinte goale și înflorite sunt toți ipocriți. Sunt mult prea vicleni și înșelători. După ce v-ați asociat mult timp cu acest fel de persoană, ați putea s-o discerneți? De ce nu se schimbă după ce a crezut în Dumnezeu mulți ani? Care e cauza principală? Pentru a spune lucrurilor pe nume, toți aceștia sunt oameni cărora le e lehamite de adevăr, așa că nu sunt dispuși să-l accepte. Ei preferă să se ghideze după filozofia Satanei, gândindu-se că acest lucru nu numai că nu îi dezavantajează, dar îi ajută să pară uimitori și fermecători și îi face pe ceilalți să-i admire. Nu sunt astfel de oameni vicleni și înșelători? Mai degrabă ar muri decât să accepte adevărul; poate o astfel de persoană să fie mântuită? Atunci când se confruntă cu faptul că sunt emondați și tratați, unii oameni își pot recunoaște verbal faptele reprobabile, dar în inima lor, se împotrivesc: „Chiar dacă este corect ceea ce spui, nu voi accepta. Mă voi opune până la capăt!” Ei se deghizează destul de bine, afirmând că acceptă, dar în inima lor nu fac asta. Și aceasta e o fire căreia îi este lehamite de adevăr. Ce alte firi corupte sunt dificil de depistat și remarcat? Nu e intransigența greu de identificat? Intransigența e un fel de fire care e și ea destul de ascunsă. Se manifestă adesea ca o insistență încăpățânată asupra propriilor opinii și ca o dificultate în a accepta adevărul. Indiferent cum ar vorbi alții în conformitate cu adevărul, persoana intransigentă tot se cramponează de obiceiurile ei. O persoană cu o fire intransigentă e cel mai puțin probabil să accepte adevărul. Oamenii care nu acceptă adevărul ascund adesea acest fel de fire intransigentă. Când oamenii se agață cu încăpățânare de ceva din ei sau au o atitudine în care insistă cu dorințele lor subiective, este greu de detectat. Ce altceva mai există? A nu iubi adevărul și a-ți fi lehamite de adevăr sunt dificil de descoperit. Ferocitatea e greu de depistat. Cel mai ușor de depistat sunt aroganța și viclenia, dar celelalte – intransigența, a-ți fi lehamite de adevăr, ferocitatea, ticăloşia – sunt toate dificil de identificat. Cel mai greu de depistat e ticăloşia, deoarece a devenit natura omului și el începe să o laude și chiar mai multă ticăloşie nu i se va părea ceva rău. Așadar, o fire ticăloasă e și mai greu de detectat decât una intransigentă. Unii oameni spun: „Cum de nu e ușor de depistat? Toți oamenii au pofte rele. Nu e asta ticăloşia?” Acest lucru e superficial. Ce este adevărata ticăloşie? Ce stări sunt ticăloase atunci când se manifestă? Este o fire ticăloasă atunci când oamenii folosesc declarații răsunătoare ca să ascundă intențiile rele și rușinoase care se află în adâncul inimii lor, iar apoi să-i facă pe ceilalți să creadă că aceste afirmații sunt foarte bune, superioare și legitime și, în cele din urmă, să își atingă motivele ascunse? De ce se numește acest lucru a fi ticălos, și nu a fi înșelător? În ceea ce privește firea și esența, înșelăciunea nu este chiar la fel de rea. A fi ticălos este mai grav decât a fi înșelător, reprezintă un comportament mai insidios și mult mai abject decât înșelăciunea și este dificil pentru omul de rând să vadă acest lucru așa cum este de fapt. De exemplu, ce fel de cuvinte a folosit șarpele pentru a o ademeni pe Eva? Cuvinte amăgitoare, care sună corect și par a fi spuse pentru binele tău. Tu nu ești conștient că există ceva în neregulă cu aceste cuvinte sau vreo intenție malițioasă în spatele lor și, în același timp, ești incapabil să renunți la aceste sugestii făcute de Satana. Aceasta este ispita. Când ești ispitit și asculți astfel de cuvinte, nu te poți abține să nu fii ademenit și este posibil să cazi într-o capcană, atingând astfel scopul Satanei. Aceasta se numește ticăloşie. Șarpele a folosit această metodă pentru a o ademeni pe Eva. Este acesta un tip de fire? (Da.) De unde vine acest tip de fire? Vine de la șarpe, de la Satana. Acest tip de fire ticăloasă există în natura omului. Nu e această ticăloşie diferită de poftele rele ale oamenilor? Cum se nasc poftele ticăloase? Au legătură cu trupul. Adevărata ticăloşie e un fel de fire adânc ascunsă, care e complet de nepătruns pentru oamenii fără experiență sau pricepere a adevărului. De aceea, dintre firile omului, ea este cel mai dificil de depistat. În ce fel de persoană se manifestă cel mai grav firea ticăloasă? În cea căreia îi place să-i exploateze pe alții. Ea se pricepe așa de bine la manipulare, că oamenii pe care îi manipulează nici nu știu ce s-a întâmplat, după aceea. Acest fel de persoană are o fire ticăloasă. Oamenii ticăloşi, pe baza înșelăciunii, folosesc alte mijloace ca să-și ascundă înșelătoria, să-și țină secrete păcatele și să-și tăinuiască intențiile secrete, scopurile și dorințele egoiste. Aceasta este ticăloşia. În plus, vor folosi diverse mijloace să te ademenească, să te ispitească și să te seducă, făcându-te să le urmezi aspirațiile și să le satisfaci dorințele egoiste pentru a-și atinge scopurile. Toate acestea sunt ticăloase. Aceasta e o adevărată fire satanică. Ați manifestat vreuna dintre aceste purtări? Ce aspect al unei firi ticăloase ați manifestat mai mult: ispita, ademenirea sau folosirea minciunilor pentru a ascunde alte minciuni? (Simt că am manifestat puțin din toate.) Simți că ai manifestat puțin din toate. Adică, la nivel emoțional, simți că ai manifestat și, în același timp, nu ai manifestat aceste purtări. Nu poți aduce nicio dovadă. Atunci, în viața ta de zi cu zi, îți dai seama că dezvălui o fire ticăloasă când te confrunți cu ceva? De fapt, aceste lucruri există în firea tuturor. De pildă, e ceva ce nu înțelegi, dar nu vrei să le spui celorlalţi că nu înțelegi, așa că folosești diverse mijloace să-i induci în eroare ca să creadă că înțelegi. Aceasta este fraudă. Acest fel de fraudă e o manifestare a ticăloşiei. Mai sunt și ispita și ademenirea, toate acestea sunt manifestările ticăloşiei. Îi ispitiți adesea pe alții? Dacă încerci în mod legitim să înțelegi pe cineva, dorind să ai părtășie cu acea persoană, dacă o cere munca ta și e o interacțiune corectă, nu se consideră ispită. Dar dacă ai intenție și scop personale și nu vrei cu adevărat să înțelegi firea, căutările și cunoașterea acestei persoane, ci vrei mai degrabă să-i extragi cele mai intime gânduri și adevăratele sentimente, atunci asta se numește ticăloşie, ispită și ademenire. Dacă faci asta, atunci ai o fire ticăloasă; nu este acesta un lucru ascuns? E acest fel de fire ușor de schimbat? Dacă vei putea discerne ce manifestări are fiecare aspect al firii tale, ce stări provoacă adesea și le vei pune în legătură cu tine, simțind cât de îngrozitor și periculos e acest fel de fire, te vei simți obligat să te schimbi în această privință și vei fi capabil să fii însetat după cuvintele lui Dumnezeu și să accepți adevărul. Acesta e momentul în care poți să te schimbi și să primești mântuirea. Dar dacă după ce le vei pune în legătură, tot nu vei fi însetat după adevăr, nu vei avea nicio obligație sau învinovățire – cu atât mai puțin căință – și nu vei iubi adevărul, atunci va fi dificil să te schimbi. Iar înțelegerea nu va ajuta, deoarece tot ce ai înțelege ar fi doar doctrină. Indiferent ce aspect al adevărului este, dacă înțelegerea ta se va opri la nivelul doctrinei și nu se va lega de practica și intrarea ta, nu va fi de niciun folos doctrina pe care o înțelegi. Dacă nu vei înțelege adevărul, nu îți vei recunoaște firea coruptă, nu te vei căi în fața lui Dumnezeu și nu vei mărturisi, dacă nu te vei simți dator față de Dumnezeu și nu te vei urî, nu vei avea nicio șansă să fii mântuit. Dacă vei recunoaște cât de serioase sunt problemele tale, dar nu-ți va păsa și nu te vei urî, dacă în interior te vei simți încă amorțit și pasiv, nu vei accepta judecata și mustrarea lui Dumnezeu și nu te vei ruga Lui sau nu te vei baza pe El ca să-ți îndrepți firea coruptă, atunci vei fi în mare pericol și nu vei primi mântuirea.

Care sunt condițiile pentru a fi mântuit? În primul rând, o persoană trebuie să înțeleagă adevărul și să accepte de bunăvoie judecata și mustrarea lui Dumnezeu. Apoi trebuie să aibă voința să coopereze, să fie capabilă să se lepede de ea însăși și să fie dispusă să renunțe la propriile dorințe egoiste. Ce includ dorințele egoiste? Înfățișarea, statutul, vanitatea, diversele aspecte ale propriilor interese, precum și planurile, dorințele, perspectivele, destinația unei persoane – indiferent dacă sunt imediate sau de viitor – toate sunt incluse aici. Dacă vei putea căuta adevărul ca să îți înlături aceste firi corupte, dacă vei realiza pe rând progrese cu ele, dacă le vei abandona puțin câte puțin, atunci practicarea adevărului va deveni din ce în ce mai ușoară pentru tine și vei atinge o stare de supunere față de Dumnezeu. Statura ta va crește treptat. Odată ce vei înțelege adevărul și vei fi capabil să vezi dincolo de lucruri și să renunți la aceste dorințe egoiste puțin câte puțin, firea ta se va schimba. Ce nivel al schimbării ați atins acum? Pe baza observațiilor Mele, în ceea ce privește aceste adevăruri-realități ale schimbărilor firii, practic, încă nu ați pătruns în ele. Așadar, care e statura voastră prezentă și în ce stare trăiți? Cei mai mulți dintre voi sunteți blocați la nivelul în care vă faceți datoria și bateți pasul pe loc în această etapă: „Ar trebui să-mi fac datoria sau nu? Cum îmi pot îndeplini datoria bine? Oare dacă îmi îndeplinesc datoria așa e neglijent și superficial?” Uneori, când îndeplinirea datoriei tale este deosebit de neglijentă și de superficială, te vei simți mustrat în inima ta. Vei simți ca și cum Îi ești dator lui Dumnezeu, că L-ai dezamăgit pe Dumnezeu, ba chiar te vei văita și Îi vei exprima lui Dumnezeu dorința de a-ți îndeplini îndatoririle cum se cuvine pentru a-I răsplăti iubirea. Dar după două zile, vei deveni din nou pasiv și nu vei mai dori să-ți îndeplinești îndatoririle. Nu poți trece niciodată de această etapă. Înseamnă asta să ai statură? (Nu.) Când nu veți mai avea nevoie să aveți părtășie despre cum să vă îndepliniți îndatoririle cu loialitate, despre nevoia de a vă îndeplini îndatoririle cu toată inima și mintea voastră și despre nevoia de a vă supune orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu și veți putea să vă asumați îndatoririle ca pe o misiune proprie, să le îndepliniți bine fără cereri, fără plângeri și fără să faceți propriile alegeri, atunci veți fi atins o anumită statură. E întotdeauna nevoie să avem părtășie despre cum să-și îndeplinească bine îndatoririle o persoană. De ce trebuie să continuăm să avem părtășie în această privință? Pentru că oamenii nu știu cum să-și îndeplinească îndatoririle și nu pot înțelege principiile; nu au priceput temeinic diversele adevăruri despre îndeplinirea îndatoririlor și nici n-au înțeles adevărul și n-au intrat în realitate. Unii oameni înțeleg doar câteva doctrine, dar nu sunt dispuși să le practice sau să intre în ele și nici să îndure suferința și epuizarea, sunt întotdeauna lacomi de confort trupesc, fac încă prea multe alegeri proprii, nu sunt în stare să renunțe și nu se lasă întru totul în mâinile lui Dumnezeu. Încă au propriile planuri și cerințe; dorințele, gândurile și perspectivele personale încă îi domină și îi pot controla: „Dacă voi îndeplini această datorie, voi avea perspective bune? Există abilități pe care le pot învăța din acest lucru? Voi dobândi ceva în casa lui Dumnezeu în viitor?” Să vă gândiți tot timpul la aceste lucruri, să vi se pară neplăcut când vă îndepliniți îndatoririle e puțin greu, obositor sau lipsit de bucurii, să vă simțiți inconfortabil cu timpul, să deveniți pasivi și încă să fie nevoie să aveți părtășie despre adevăr și lucrarea ideologică înseamnă o lipsă de statură. Implică acestea o schimbare a firii? Încă este prea devreme pentru asta. Odată ce pricepeți adevărurile-principii care ar trebui înțelese pentru a vă îndeplini îndatoririle, a depăși acest obstacol, puteți atinge o îndeplinire adecvată a îndatoririlor. Pentru a merge mai departe, vor fi apoi necesare schimbări ale firii.

Acum, fie că e vorba de îndeplinirea datoriei sau de slujirea lui Dumnezeu, toate acestea necesită o reflecție frecventă asupra propriei persoane. Indiferent de opiniile greșite sau de firile corupte pe care o persoană le dezvăluie, ea trebuie să caute adevărul pentru a le înlătura. Doar în acest fel își poate face datoria conform standardelor și primi aprobarea lui Dumnezeu. O persoană trebuie să fie capabilă să-și discearnă propriile firi corupte, altfel nu le poate înlătura. Unii oameni nu pot vedea ce este specific unei firi corupte și ce nu este. De pildă, ce le place oamenilor să mănânce sau cu ce le place să se îmbrace, ce obiceiuri de viață au, precum și moștenirea strămoșilor și conceptele tradiționale – unele dintre acestea sunt cauzate de influența culturii și a obiceiurilor tradiționale, unele de educație și moștenirea familială și altele de o lipsă de cunoaștere și înțelegere. Acestea nu sunt probleme majore și nu au nimic de-a face cu bunătatea sau răutatea umanităţii cuiva, iar unele pot fi rezolvate prin învățare și dobândirea unei mai bune înțelegeri. Totuși, noțiunile sau opiniile greșite despre Dumnezeu sau problema unei firi corupte trebuie înlăturate prin căutarea adevărului și nu pot fi schimbate prin educație umană. În orice caz, de oriunde îți vin noțiunile și ideile, dacă ele nu se aliniază cu adevărul, trebuie să renunți la ele și să cauți adevărul pentru a le înlătura. Urmărirea adevărului poate rezolva toate problemele unei persoane. Multe probleme care nu par să fie legate de adevăr pot fi rezolvate indirect prin înțelegerea adevărului. Nu doar problemele referitoare la o fire coruptă pot fi rezolvate folosind adevărul, ci și acelea care nu privesc o fire coruptă, precum unele comportamente, metode, noțiuni și obiceiuri umane – acestea pot fi rezolvate complet doar folosind adevărul. Adevărul poate nu doar să îndrepte firile corupte ale oamenilor, ci și să servească drept țel în viață, drept fundație a vieții și principiu de viață și poate să rezolve toate greutățile și problemele unei persoane. Fără doar și poate. Care este cel mai important lucru acum? E de a vedea că sursa multor probleme e direct legată de neînțelegerea adevărului. Mulți oameni nu știu cum să practice când li se întâmplă ceva, iar asta se întâmplă din cauza faptului că nu înțeleg adevărul. Oamenii nu pot vedea esența și sursa atât de multor lucruri și asta e tot din cauza faptului că nu înțeleg adevărul. Dar cum de mai pot vorbi atât de articulat fără să priceapă adevărul? (Sunt toate doar cuvinte și doctrine.) Atunci această problemă de a spune doctrine trebuie rezolvată. Rostește mai puține vorbe goale, recită mai puține doctrine și strigă mai puține sloganuri; vorbește mai practic, pune mai mult în practică adevărul, discută mai mult despre cunoașterea de sine și analiza de sine și lasă-i pe ceilalți să audă cuvinte pe care le consideră edificatoare și benefice. Doar o persoană care face asta deține adevărul-realitate. Nu declama doctrine și nu spune vorbe goale, nu rosti cuvinte ipocrite și înșelătoare și nu zice cuvinte care nu aduc lămurire. Cum poți evita acest fel de discurs? Trebuie mai întâi să recunoști și să vezi urâțenia, stupiditatea și absurditatea acestor lucruri; atunci vei fi capabil să te lepezi de trup. În plus, trebuie să ai și rațiune. Cu cât are o persoană mai multă rațiune, cu atât va vorbi mai corect și mai cuviincios, cu atât mai matură va fi umanitatea ei, cu atât mai practice vor deveni cuvintele ei și cu atât mai puține nonsensuri va rosti. Și, în inima ei, va disprețui acele vorbe goale, acele exagerări și falsități. Unii oameni au prea mult orgoliu și vor întotdeauna să spună lucruri frumoase ca să se prefacă, dorind să dobândească un loc de seamă în inimile celorlalți și să le câștige stima, făcându-i să considere că ei cred foarte mult în Dumnezeu, că sunt persoane bune și că sunt în mod special demni de admirație. Ei au întotdeauna această intenție de a se preface; sunt controlați de o fire coruptă. Oamenii au firi corupte, ceea ce este sursa faptului că oamenii fac rău ca să se opună lui Dumnezeu, problema cea mai dificil de rezolvat. Dacă Duhul Sfânt nu lucrează și Însuși Dumnezeu nu face pe cineva perfect, firea sa coruptă nu poate fi purificată și nu se poate ajunge la o schimbare a firii. Altminteri, o persoană nu o poate înlătura prin nicio cale. Dacă ești o persoană care urmărește adevărul, atunci trebuie să reflectezi la firea ta coruptă și să ți-o înțelegi pe baza cuvintelor lui Dumnezeu, să te compari cu fiecare propoziție din cuvintele revelației și judecății lui Dumnezeu și, puțin câte puțin, să-ți scoți la iveală toate firile și stările corupte. Începe prin a cerceta intențiile și scopul cuvintelor și acțiunilor tale, disecă și discerne fiecare cuvânt pe care îl rostești și nu trece nimic cu vederea din ceea ce există în gândurile și mintea ta. În acest fel, prin disecare și discernere progresive, vei descoperi că firea ta coruptă nu e neglijabilă, ci mai degrabă vastă, și că otrăvurile Satanei nu sunt limitate, ci mai degrabă numeroase. Astfel, treptat, îți vei vedea cu claritate firile corupte și natura-esență și îți vei da seama cât de profund te-a corupt Satana. În acel moment, vei simți cât de prețios este adevărul exprimat de Dumnezeu. El poate rezolva problemele firii și naturii corupte ale omenirii. Acest leac pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru oamenii corupți cu scopul de a mântui omenirea este incredibil de eficient, ba chiar mai valoros decât orice elixir. De aceea, pentru a primi mântuirea lui Dumnezeu, urmărești de bunăvoie adevărul, prețuind din ce în ce mai mult fiecare aspect al adevărului și urmărindu-l cu tot mai multă forță. Când o persoană are acest sentiment în inima ei, înseamnă că a înțeles deja adevărul într-o măsură și că a prins deja rădăcini pe calea adevărată. Dacă îl poate experimenta mai profund și Îl poate iubi cu adevărat, din inimă, pe Dumnezeu, viața-fire a persoanei va începe să se transforme.

E ușor să se facă unele schimbări în comportament, dar nu e ușor să se schimbe viața-fire a unei persoane. Rezolvarea problemei unei firi corupte trebuie să înceapă de la cunoașterea de sine. Acest lucru necesită atenție, concentrare pe examinarea treptată a propriilor intenții și stări, scrutare constantă a intențiilor și a modurilor obișnuite de a vorbi. Și apoi, într-o bună zi, va exista o conștientizare bruscă: „Spun întotdeauna lucruri frumoase pentru a mă preface, sperând că voi obține un loc de seamă în inimile celorlalți. Aceasta e o fire rea. Nu este revelația unei umanităţi normale și nu se conformează cu adevărul. Acest mod rău de a vorbi și această intenție rea sunt greșite, trebuie schimbate și e necesar să scap de ele.” După ce ai această conștientizare, vei simţi gravitatea serioasă a firii tale rele cu o claritate crescândă. Crezuseși că răutatea înseamnă doar existența unei mici pofte rele între un bărbat și o femeie și simțiseși că, deși ai dat dovadă de răutate în această privință, nu erai o persoană cu o fire rea. Acest lucru arată că ți-a lipsit înțelegerea unei firi rele; părea că știi înțelesul superficial al cuvântului „rău”, dar nu puteai cu adevărat să recunoști sau să discerni o fire rea; și, de fapt, încă nu înțelegi ce înseamnă cuvântul „rău”. Când îți vei da seama că ai dezvăluit acest fel de fire, vei începe să reflectezi la sinele tău și să o recunoști, să îi cercetezi în profunzime originile și vei vedea că ai într-adevăr o asemenea fire. Ce ar trebui să faci după aceea? Trebuie să îți examinezi permanent intențiile în modurile tale similare de a vorbi. Prin această cercetare constantă, vei recunoaște cu o autenticitate și o acuratețe din ce în ce mai mari că ai într-adevăr acest fel de fire și esență. Doar în ziua în care vei admite cu adevărat că ai o fire rea, vei începe să simți ură și dezgust față de ea. De la a crede că e bună, cu o conduită cinstită, înzestrată cu simțul dreptății, cu integritate morală, neprefăcută, o persoană ajunge să recunoască faptul că are asemenea naturi-esențe precum aroganța, intransigența, înșelăciunea, răutatea și sila față de adevăr. În acel moment, se va fi evaluat cu exactitate și știe ce este cu adevărat. Doar să admiți verbal sau să recunoști superficial că ai aceste manifestări și dispoziții nu va stârni o ură veritabilă. O persoană poate să se urască pe sine cu adevărat doar recunoscând că esența acestor firi corupte e maniera respingătoare a Satanei. Ce fel de umanitate e necesară ca o persoană să se cunoască pe sine însăși până în punctul în care să se urască? Trebuie să iubească lucrurile pozitive, adevărul, corectitudinea și dreptatea, să aibă conștiință și vigilență, să fie bună la suflet și să fie capabilă să accepte și să practice adevărul – toți oamenii de acest fel se pot cunoaște cu adevărat și urî pe ei înșiși. Aceia care nu iubesc adevărul și cărora li se pare greu să accepte adevărul nu se vor cunoaște niciodată pe sine. Chiar dacă pot rosti unele cuvinte despre cunoașterea de sine, nu pot pune adevărul în practică și nu vor suferi nicio schimbare autentică. Cunoașterea de sine e cea mai dificilă sarcină. De pildă, cineva de calibru scăzut se poate gândi: „Nu am calități bune. Sunt timid din fire și mi-e frică să mă implic. Aș putea fi chiar cea mai neprefăcută și lașă persoană din lume. Așadar, asta mă face cel mai demn de a primi mântuirea lui Dumnezeu.” Este aceasta adevărata cunoaștere de sine? Acestea sunt cuvintele unei persoane care nu înțelege adevărul. Dacă o persoană nu are calităţi bune înseamnă automat că nu are o fire coruptă? Nu au şi laşii firi corupte? Nu au fost și ei corupți de Satana? De fapt, acești oameni au o fire la fel de rea și arogantă și, mai mult decât atât, ea e destul de adânc ascunsă și mai înrădăcinată decât la o persoană obișnuită. De ce spun că e adânc ascunsă? (Pentru că ei cred întotdeauna că sunt buni.) Așa este. Ei înșiși sunt induși în eroare și derutați de această iluzie, de aceea le e imposibil să accepte adevărul. Cred că sunt deja buni și că nu au nevoie de judecata și de purificarea lui Dumnezeu. Toate acele cuvinte pe care Dumnezeu le spune despre judecata oamenilor și expunerea corupției lor le sunt adresate altora, acelor oameni competenți, cu firi arogante, acelor răufăcători și celor care induc în eroare – falși lideri și antihriști; dar nu le sunt adresate oamenilor ca ei. Ei sunt deja îndeajuns de buni; mâinile lor sunt curate, iar ei înșiși sunt neprihăniţi, fără nicio pată. Când pe ei înşişi se definesc în acest fel, le e cu putință să se cunoască pe sine cu adevărat? (Nu.) Ei nu se pot cunoaște pe sine și cu siguranță nu înțeleg adevărul. Ei nu pot înțelege sub nicio formă asemenea adevăruri, precum motivul pentru care Dumnezeu judecă și mustră oamenii, cum mântuiește El oamenii sau cum e purificată o fire coruptă. O persoană care nu se cunoaște deloc pe sine categoric nu înțelege niciun adevăr. Aceste opinii greșite pe care le dezvăluie sunt suficiente pentru a arăta că e un om ridicol și absurd. Înțelegerea lui e absurdă și își impune propriile convingeri asupra lui Dumnezeu; și aceasta e o fire rea. Răutatea e un fel de fire care nu se manifestă numai în problema conduitei dintre un bărbat și o femeie: puțină poftă rea nu ar trebui etichetată drept o fire rea. Dar dacă poftele rele ale unei persoane sunt prea puternice și ea se angajează adesea în promiscuitate sau homosexualitate constantă, atunci acest lucru este rău. Unii oameni nu pot face distincția între cele două, etichetând întotdeauna poftele rele drept răutate și explicând răutatea prin prisma poftelor rele; le lipsește discernământul. O fire rea e cel mai greu de recunoscut. Acțiunile oricui e prea înșelător și sinistru sunt toate rele. De exemplu, unii oameni, după ce mint, se gândesc: „Dacă nu îmi împărtășesc înțelegerea, cine știe ce vor crede ceilalți despre mine? Trebuie să mă deschid și să am puțin părtășie; după ce îmi voi împărtăși înțelegerea, asta va fi tot. Nu-i pot lăsa pe ceilalți să îmi cunoască adevăratele intenții și să creadă că sunt înșelător.” Ce fire e aceasta? Să te deschizi într-un fel amăgitor se numește răutate. Și, după ce mint, vor observa: „A aflat cineva că am mințit? Mi-a putut vedea cineva firea adevărată?” Încep să smulgă informații de la alții și să-i interogheze; și asta e tot rău. Nu este ușor să depistezi o fire rea. Oricine face lucruri într-un fel deosebit de sinistru și înșelător, punând piedici celorlalți ca să nu-i vadă adevărata față, e rău. Oricine complotează și uneltește ca să-și atingă scopurile este rău. Oricine înșeală oamenii făcând lucruri rele, sub pretextul că face bine și silindu-i pe ceilalți să-l slujească e cel mai rău dintre toți. Marele balaur roșu e cel mai rău; Satana e cel mai rău; acei demoni regi sunt cei mai răi; toți diavolii sunt răi.

Pentru a urmări schimbarea firii, o persoană trebuie mai întâi să-și recunoască propria fire coruptă. Adevărata cunoaștere de sine implică vederea și disecarea minuțioasă a esenței propriei corupții, precum și recunoașterea diverselor stări pe care le trezește o fire coruptă. Doar atunci când cineva își înțelege clar firea și stările corupte își poate urî trupul și pe Satana şi de-abia atunci se produce o schimbare a firii. Dacă nu își poate recunoaște aceste stări și nu reușește să facă legăturile și să le pună în relație cu sine, poate firea acelei persoane să se schimbe? Nu poate. Schimbarea firii necesită ca o persoană să-și recunoască diferitele stări pe care firea sa coruptă le trezește; trebuie să ajungă în punctul de a nu fi controlată de firea sa coruptă și de a pune adevărul în practică – doar atunci firea sa poate începe să se schimbe. Dacă nu poate recunoaște originea stărilor sale corupte și doar se constrânge conform cuvintelor și doctrinelor pe care le înțelege, atunci, chiar dacă are o purtare cât de cât bună și se schimbă puțin la exterior, acest lucru nu poate fi considerat o schimbare a firii. Din moment ce nu poate fi considerat o schimbare a firii, atunci care este rolul pe care majoritatea oamenilor îl joacă în timpul îndeplinirii datoriei lor? Este rolul de făcător de servicii; ei doar depun efort și se ocupă de treburi. Deși își îndeplinesc și datoria, în majoritatea timpului, se concentrează doar să termine lucrurile, nu caută adevărul, ci doar depun efort. Uneori, când sunt într-o pasă bună, se străduiesc mai mult, iar alteori, când sunt într-o pasă proastă, se înfrânează puțin. Dar, după aceea, se vor examina și vor simți remușcări, așa că se vor strădui din nou mai mult, crezând că aceasta e căința. De fapt, aceasta nu înseamnă nici schimbare adevărată, nici căință adevărată. Căința adevărată începe cu cunoașterea de sine; începe cu o schimbare în comportament După ce purtarea unei persoane s-a schimbat și aceasta se poate lepăda de trup, poate pune adevărul în practică și comportamentul său pare să fie aliniat cu principiile, asta înseamnă că a existat o căință veritabilă. Apoi, puțin câte puțin, ajunge în punctul în care e capabilă să vorbească și să acționeze conform principiilor, conformându-se în totalitate adevărului. Atunci începe o schimbare în viața-fire. Ce etapă ați atins acum în experiența voastră? (Am o oarecare purtare bună la suprafață.) Acest lucru e specific tot perioadei în care se depune efort. Unii oameni depun puțin efort și cred apoi că au adus o contribuție și merită binecuvântările lui Dumnezeu. Înăuntrul lor, ei reflectează mereu: „Ce crede Dumnezeu despre acest lucru? Am depus atât de mult efort și am îndurat atâtea greutăți, oare pot intra în Împărăția Cerurilor?” Să încerci întotdeauna să descoperi adevărul despre lucruri – ce fire e aceasta? E înșelătoare, rea și arogantă. În plus, să speri că obții binecuvântări din depunerea unui oarecare efort în timp ce crezi în Dumnezeu fără să accepți puțin adevăr nu înseamnă o fire intransigentă? Să nu renunți niciodată la beneficiile statutului – nu e și aceasta intransigență? Ei se îngrijorează tot timpul: „Oare Dumnezeu își va aminti că am îndurat greutăți când mi-am făcut această datorie? Îmi va da câteva binecuvântări?” În mintea lor, fac întotdeauna aceste calcule. Pe dinafară, pare că fac înțelegeri, dar, de fapt, aici lucrează câteva feluri de firi corupte. Să vrei întotdeauna să ajungi la o înțelegere cu Dumnezeu, să vrei întotdeauna să primești binecuvântări pentru că ai credință în Dumnezeu, să vrei întotdeauna să profiți și să nu suferi pierderi, să te angajezi mereu pe căi necinstite și înșelătoare – asta înseamnă să fii dominat de o fire rea. De fiecare dată când o asemenea persoană depune un oarecare efort când își îndeplinește îndatoririle, vrea să știe: „Voi primi binecuvântări pentru tot efortul pe care îl depun? Voi putea să intru în Împărăția Cerurilor după ce am suferit atât de mult pentru a crede în Dumnezeu? Oare Dumnezeu mă va lăuda pentru că m-am lepădat de toate ca să-mi fac datoria? Dumnezeu mă acceptă sau nu?” Reflectează la aceste întrebări tot timpul. Dacă nu găsește un răspuns într-o zi, va deveni neliniștită în acea zi, nedorind să-și îndeplinească îndatoririle sau să plătească prețul și cu atât mai puțin să urmeze adevărul. Întotdeauna controlată și înlănțuită de aceste chestiuni, îi lipsește cu desăvârșire orice credință adevărată. Nu crede că promisiunile lui Dumnezeu sunt reale. Nu crede că urmărirea adevărului va aduce în mod sigur binecuvântările lui Dumnezeu. În inima sa, îi e lehamite de adevăr. Chiar dacă ar vrea să urmărească adevărul, îi lipsește energia pentru asta, așa că nu are luminare și iluminare de la Duhul Sfânt și nu poate înțelege adevărul. Această persoană se confruntă frecvent cu probleme când își face datoria și e deseori pasivă și slabă. Mormăie nemulțumiri când se confruntă cu ceva greu și când i se întâmplă o nenorocire sau e arestată, consideră că Dumnezeu nu o protejează și nu o vrea și se lasă pradă disperării. Ce fire e aceasta? Nu e ferocitate? Ce va face această persoană imediat ce va simți resentiment? Va fi cu siguranţă negativă și leneșă; va capitula, deznădăjduită. Și va acuza frecvent liderii și lucrătorii că sunt lideri falși și antihriști. Ba chiar L-ar putea învinovăți în mod direct pe Dumnezeu și ar putea emite judecăți despre El. Ce anume provoacă aceste lucruri? Ea este sub controlul unei firi rele. Crede, conform opiniilor seculare și logicii satanice, că trebuie să fie un câștig pentru orice investiție. Fără o asemenea recompensă, nu va mai investi. Are o gândire răzbunătoare și caută să renunțe la responsabilitățile ei, să-și refuze datoria și să ceară recompensă. Nu e acest lucru rău? În ce privințe seamănă cu situația lui Pavel? (Pavel a crezut că după ce va săvârși călătoria și va lupta lupta cea bună, îi va fi rezervată o coroană a virtuții.) Exact în acest fel seamănă cu situația lui Pavel. Aveți și voi vreuna dintre aceste manifestări? Vă comparați și voi în acest fel? Dacă nu vă raportați la cuvintele lui Dumnezeu, nu veți fi capabili să vă cunoașteți. Doar recunoscând esența firii voastre corupte vă puteți cunoaște cu adevărat. Dacă doar recunoașteți lucrurile bune și rele superficiale sau admiteți pur și simplu că sunteți un diavol și Satana, acest lucru e prea general și inept. Este o profunzime falsă, e o prefacere și o fraudă. Să vorbești despre cunoașterea de sine în acest fel înseamnă spiritualitate falsă, este amăgitor.

Aţi văzut vreodată cum caută o persoană înșelătoare să se cunoască pe sine? Încearcă să facă din țânțar armăsar, spunând că e un diavol și Satana, ba chiar blestemându-se; și, cu toate astea, nu spune nici ce fapte diabolice și ticăloase a făcut, nici nu-și disecă stricăciunea și corupția din inimă. Spune doar că e un diavol și Satana, că s-a răzvrătit și că i s-a opus lui Dumnezeu, folosind multe vorbe goale și generalizări ca să se condamne și făcându-i pe ceilalți să simtă: „Aceasta chiar e o persoană care se cunoaște cu adevărat pe sine; ce înțelegere profundă are.” Îi lasă pe ceilalți să vadă ce spirituală e, făcând în așa fel încât toți ceilalți s-o invidieze pentru că urmărește adevărul. Dar, după ce se cunoaște pe sine în acest fel timp de mai mulți ani, încă nu s-a căit sincer și nu se vede nicio situație în care a pus, de fapt, adevărul în practică sau a făcut lucrurile pe baza principiilor. Nu există absolut deloc nicio schimbare în viața-fire a sa, astfel ieşind la iveală problema: aceasta nu e o adevărată cunoaștere de sine. Este prefacere și fraudă, iar această persoană e o ipocrită. Indiferent de cum vorbește cineva despre cunoașterea de sine, nu vă concentrați pe cât de frumos sună cuvintele sale sau cât de profundă e cunoașterea sa. Ce e cel mai important lucru de observat? Examinaţi cât de mult adevăr poate să pună în practică și observați dacă poate să adere la adevărurile-principii pentru a susține lucrarea bisericească. Aceste două indicii sunt îndeajuns pentru a dezvălui dacă o persoană a trecut printr-o transformare adevărată. Acesta este principiul pentru a evalua și a discerne oamenii. Nu ascultați ce lucruri frumoase le ies pe gură; observați ce fac de fapt. Există unii care, atunci când discută despre cunoașterea de sine, par la prima vedere că o iau în serios. Ei vorbesc cu alții despre orice idei greșite sau gânduri nepotrivite pe care le au, își împărtășesc sentimentele și își deschid inima, dar, când au sfârșit de vorbit, încă nu s-au căit cu adevărat. Când li se întâmplă ceva, ei tot nu practică adevărul și nici nu aderă la principii, nu susțin lucrarea bisericească și nu arată vreo transformare. Acest fel de cunoaștere de sine, de deschidere și de părtășie nu are niciun sens. Poate că acest fel de persoană crede că a se cunoaște pe sine în acest mod înseamnă că s-a căit cu adevărat și că practică adevărul, dar, în cele din urmă, nu există deloc schimbări după ani de o astfel de înțelegere. Nu este acest fel de cunoaștere de sine doar o simulare că faci ceva, o respectare a procedurii? Nu există niciun efect real; nu cumva doar se păcălește pe sine? Odată am mers undeva și, când am ajuns, cineva tăia iarba cu o motocoasă. Mașina scotea sunete puternice și făcea tărăboi. De două sau de trei ori când am mers acolo, de fiecare dată am întâmpinat aceeași situație, așa că l-am întrebat pe om: „Nu aveți o oră fixă pentru a tăia iarba?” El a răspuns: „Ah, tai iarba doar când văd că a sosit Dumnezeu. Și pentru mine este neplăcut.” Oamenii care nu discern ar putea auzi asta și crede că e sincer, că spune orice are în minte. Ar putea crede că își recunoaște greșelile şi obține cunoaștere de sine și, astfel, s-ar înșela. Dar oare cineva care înțelege adevărul ar vedea lucrurile în acest fel? Care e perspectiva corectă asupra acestui lucru? Aceia care pot vedea dincolo de această situație se vor gândi: „Nu-ți asumi responsabilitatea în timp ce-ți faci datoria; nu cumva faci asta doar de ochii lumii?” Dar tăietorul de iarbă se teme că alții ar gândi astfel, așa că vorbește preventiv în acel fel, pentru a le închide gura. Aceasta e o retorică tare iscusită, nu-i așa? (Așa e.) De fapt, el și-a dat seama de mult cum să se descurce în această situație, să te încurce în prealabil și să te facă să crezi că e chiar sincer, că poate să vorbească deschis și să-și recunoască greșelile. Ceea ce gândește el este: „Înțeleg adevărul; nu am nevoie să-mi spui tu. O să recunosc eu primul. Hai să vedem ce poți să zici împotriva spuselor mele istețe. Exact așa o să procedez; ce poți să-mi faci?” Ce firi se manifestă aici? În primul rând, el înțelege totul. Când face o greșeală, știe să se căiască. Aceasta e impresia pe care o lasă celorlalți, folosind măști și minciuni ca să creeze o iluzie și să-i facă pe ceilalți să îl admire. Este deosebit de viclean, știind în ce măsură cuvintele lui îi vor deruta pe ceilalți și care vor fi reacțiile lor. A cântărit toate acestea în avans. Ce fire e aceasta? Este o fire ticăloasă. În plus, faptul că poate spune aceste lucruri demonstrează că nu își dă seama de-abia acum, ci știe de multă vreme că a acționa în acest fel este nepăsător și superficial, că nu ar trebui să facă acest lucru acum, că nu ar trebui să lase o asemenea impresie falsă și că nu ar trebui să acționeze de dragul mândriei sale. Atunci de ce o mai face? Nu e aceasta intransigență? Înseamnă ostentație, intransigență și, de asemenea, ticăloșie. Le puteți discerne? Unii îi pot discerne doar pe alții, nu și pe ei înșiși. De ce se întâmplă acest lucru? Dacă o persoană se poate discerne cu adevărat pe sine, atunci îi poate discerne și pe ceilalți în aceeași măsură. Dacă îi poate discerne doar pe ceilalți, dar nu și pe sine, înseamnă că este o problemă cu firea și caracterul său. Cine vede cum alții sunt în acord cu adevărul, dar nu și cum propria persoană e în acord cu adevărul, cu siguranță nu e cineva care iubește adevărul, cu atât mai puțin cineva care îl acceptă.

Este un lucru bun sau rău când cineva e dispus să descopere cât de gravă e problema corupției sale? E un lucru bun. Cu cât mai mult îți descoperi corupția și o înțelegi cu precizie și cu cât îți poți recunoaște propria esență, atunci cu atât mai mult poți fi mântuit și cu atât mai aproape vei fi de a primi mântuirea. Cu cât ești mai incapabil să-ți descoperi problemele, crezând întotdeauna că ești bun și în regulă, atunci cu atât mai departe ești de calea mântuirii – ești în continuare în mare pericol. Dacă vezi pe cineva care se mândrește mereu cu cât de bine își face datoria și cu abilitatea sa de a avea părtășie despre adevăr și de a practica adevărul, asta dovedește că statura persoanei este mică. E copilăroasă și viața sa e imatură. Ce fel de persoană are mai multă speranță pentru a primi mântuirea și care poate porni pe calea mântuirii? Este aceea care își recunoaște cu adevărat propria fire coruptă. Cu cât o înțelege mai profund, cu atât mai aproape e de a fi mântuită. Să înțelegi că propriile firi corupte își au toate originea în natura satanică, să vezi că nu ai conștiință sau rațiune, că nu poți pune niciun adevăr în practică, să vezi că trăiești doar din firea ta coruptă și că îți lipsește cu desăvârșire orice umanitate, că ești diavolul și Satana în carne și oase, înseamnă să recunoști cu adevărat esența propriei corupții. Înțelegând astfel lucrurile, problema pare destul de serioasă – dar acesta e un lucru bun sau unul rău? (Un lucru bun.) Deși este un lucru bun, unii oameni devin negativi când își văd latura diabolică și satanică, gândindu-se: „Sunt terminat acum. Dumnezeu nu mă vrea. Sigur voi fi trimis în iad. E imposibil să fiu mântuit de Dumnezeu.” Se întâmplă așa ceva? Spune-Mi, există oameni care devin mai negativi pe măsură ce se înțeleg pe sine? Ei se gândesc: „Sunt complet distrus. M-au ajuns judecata și mustrarea lui Dumnezeu. Asta e o pedeapsă, o sancțiune. Dumnezeu nu mă vrea. Nu am nicio speranță că voi fi mântuit.” Au oamenii aceste concepții greșite? (Da.) De fapt, cu cât își recunoaște mai mult cineva lipsa de speranță, cu atât mai multă speranță există pentru acea persoană. Nu fiți negativi, nu renunțați. Cunoașterea de sine este un lucru bun, e o cale esențială pentru a primi mântuirea. Dacă o persoană este complet inconștientă de propria fire coruptă și de esența împotrivirii sale față de Dumnezeu în diverse aspecte și nici măcar nu plănuiește să se schimbe, atunci aceasta e o problemă. Acest fel de persoană este amorțită, e moartă. Este ușor să readuci la viață o persoană moartă? Odată ce a murit, nu e ușor să o readuci la viață.

Cărui fel de persoană încă îi oferă Dumnezeu posibilități de căință? Ce fel de persoană are încă speranța de a fi mântuită? Ce manifestări ar trebui să aibă acești oameni? În primul rând, ar trebui să aibă un simț al conștiinței. Indiferent ce lucru li s-ar întâmpla, ei îl pot primi de la Dumnezeu, înțelegând în inimile lor că e El, care lucrează să-i mântuiască. Ei vor spune: „Nu înțeleg nici voia lui Dumnezeu, nici de ce mi se întâmplă acest lucru, dar am încredere că Dumnezeu o face ca să mă mântuiască. Nu pot să mă răzvrătesc împotriva Lui sau să-I rănesc inima. Trebuie să mă supun și să mă lepăd de mine.” Ei au această conștiință. Mai mult, în termeni raționali, ei consideră: „Dumnezeu este Creatorul. Eu sunt o ființă creată. Orice face Dumnezeu este corect. Dumnezeu mă judecă și mă mustră pentru a-mi purifica firea coruptă. Oricum Își tratează Creatorul ființele create e pe deplin raţional și potrivit.” Nu e aceasta rațiunea pe care oamenii ar trebui să o aibă? Oamenii nu ar trebui să ceară lucruri de la Dumnezeu, spunând: „Sunt un om. Am personalitate și demnitate. Nu-Ți permit să mă tratezi în acest fel.” E acest lucru raţional? Este o fire satanică, îi lipsește rațiunea unui om normal, iar Dumnezeu nu va mântui oameni ca aceștia; El nu îi recunoaște drept ființe create. Să presupunem că ai spune: „Am fost creat de Dumnezeu; oricum dorește El să mă trateze este în regulă. Mă poate trata ca pe un măgar, ca pe un cal sau ca pe orice altceva. Nu am alegeri sau cereri personale.” Dacă ai spune acest lucru, ai mai vrea să faci nazuri când îndeplinirea datoriei ar fi întrucâtva dificilă și obositoare? (Nu.) Așa este. Trebuie să te supui. Cum te supui? La început, supunerea e dificilă și greu de îndurat. Vrei mereu să scapi și să refuzi. Așadar, ce ar trebui să faci? Trebuie să vii înaintea lui Dumnezeu și să te rogi, să cauți adevărul, să vezi clar esența problemei și apoi să găsești calea de practică. Ar trebui doar să pui suflet și să depui efort în practicarea adevărului, supunându-te puțin câte puțin. Aceasta înseamnă să ai rațiune. Trebuie mai întâi să ai acest fel de rațiune. Odată ce o persoană are conștiință și rațiune, de ce altceva mai are nevoie? De un simț al rușinii. În ce situații are nevoie o persoană să aibă un simț al rușinii? Când face ceva greșit, când își dezvăluie neascultarea, necinstea și înșelăciunea, când minte și comite fraudă – atunci e momentul când are nevoie de conștiență și de simțul rușinii. Trebuie să știe că a face lucrurile în acest fel nu se conformează cu adevărul și că este nedemn, trebuie să știe să simtă remușcare. Cineva care nu are niciun simț al rușinii este un nerușinat și un neobrăzat, care nu e demn de a fi numit om. Pentru cineva care nu acceptă adevărul, totul se termină definitiv. Indiferent de cum are cineva părtășie cu el despre adevăr, nu îl acceptă; și, indiferent de ceea ce se spune, tot nu dobândește conștiență. Asta înseamnă să-ți lipsească simțul rușinii. Pot să simtă remușcare oamenii fără simțul rușinii? Fără un simț al rușinii, nu există demnitate și o asemenea persoană nu cunoaște remușcarea. Pot să se schimbe oamenii care nu cunosc remușcarea? (Nu.) Cei care nu se pot schimba nu vor renunța la răul care se află în mâinile lor. „Să se întoarcă de la calea lor cea rea şi de la violenţa lor, de care le sunt pline mâinile!” (Iona 3:8). Ce trebuie să aibă o persoană ca să fie în stare să facă acest lucru? Trebuie să aibă un simț al rușinii, un simț al conștiinței. Când va face o greșeală, îşi va reproşa, va simți remușcare și își va abandona căile greșite. Acest fel de persoană se poate schimba. Acesta e minimul pe care umanitatea unei persoane trebuie să-l dețină. Pe lângă conștiință, rațiune și un simț al rușinii, de ce altceva mai este nevoie? (De iubirea lucrurilor pozitive.) Așa este. Iubirea lucrurilor pozitive înseamnă iubirea adevărului. Doar aceia care iubesc adevărul sunt oameni buni la suflet. Oamenii răi iubesc lucrurile pozitive? Oamenii răi apreciază lucrurile ticăloase, feroce și otrăvitoare; ei iubesc tot ce e asociat cu lucrurile negative. Când vorbești cu ei despre lucruri pozitive sau despre ceva care e de folos oamenilor și care vine de la Dumnezeu, nu sunt mulțumiți și nu îi interesează să audă despre așa ceva – nu au nicio speranță să fie mântuiți. Oricât de bine are cineva părtășie cu ei despre adevăr sau cât de practic li se vorbește, ei pur și simplu nu sunt interesați, ba chiar pot exprima ostilitate și antagonism. Dar se luminează la față când aud pe cineva vorbind despre plăcerea trupească și devin plini de energie. Aceasta e o fire feroce și ticăloasă și ei nu au o inimă bună. Așadar, nu pot să iubească vreodată lucrurile pozitive. Cum privesc în inima lor lucrurile pozitive? Le disprețuiesc și le privesc de sus, iau în derâdere aceste lucruri. Când vine vorba să fie o persoană onestă, ei se gândesc: „Să fii onest doar te dezavantajează. Zic pas! Dacă ești sincer, ești prost. Uită-te la tine cum înduri greutăți și lucrezi din greu ca să-ți faci datoria, fără să te gândești vreodată la viitorul tău sau la sănătatea ta. Cui o să-i pese dacă o să clachezi de extenuare? Eu nu mă pot obosi.” Altcineva ar putea spune: „Să ne păstrăm o cale de ieșire. Nu ne putem rupe spatele ca tonții. Trebuie să ne pregătim planul de rezervă și apoi doar să depunem un pic mai mult efort.” Cei răi vor fi fericiți când vor auzi acest lucru; le este foarte familiar. Dar când va veni vorba să se supună total față de Dumnezeu și să se sacrifice cu credință pentru datoria lor, vor simți repulsie și ură și nu vor accepta așa ceva. Nu e feroce o asemenea persoană? Toți oamenii ca aceștia au o fire feroce. Trebuie doar să ai părtășie cu ei despre adevăr și să le vorbești despre principiile practicii și devin dezgustați și nu mai vor să audă. Vor crede că acest lucru le rănește mândria, le vătămează demnitatea și nu vor putea beneficia de pe urma lui. Îşi vor spune în sinea lor: „Vorbești întruna despre adevăr, despre principiile practicii. Vorbești mereu despre a fi o persoană cinstită – te poate hrăni sinceritatea? Poate vorbitul sincer să-ți aducă bani? Eu voi face profit trișând!” Ce logică e aceasta? Este logica unui tâlhar. Nu e aceasta o fire feroce? Este bună la suflet această persoană? (Nu.) Acest fel de persoană nu poate ajunge la adevăr. Puținul pe care îl face, pe care îl sacrifică și de care se leapădă este îndreptat în întregime către un scop, unul pe care l-a calculat cu mult în avans. Crede că e o afacere rentabilă să ofere ceva doar dacă primește mai mult în schimb. Ce fire e aceasta? E o fire ticăloasă, feroce.

Majoritatea celor care cred în Dumnezeu nu caută adevărul. Ei vor mereu să își facă propriile scheme și rânduieli. Drept urmare, nu vor fi câștigat prea mult după câțiva ani în acest fel – ei nu vor înțelege niciun adevăr și nu vor putea împărtăși nicio mărturie bazată pe experiență. În acel moment, vor regreta și vor crede că ar fi fost mai bine să asculte de suveranitatea și rânduielile lui Dumnezeu și să creadă în Dumnezeu în acord cu cererile Lui. Înainte, se simțiseră chiar deștepți, făcându-și planuri conform propriei voințe, dar, neajungând la adevăr, ei au fost cei care au pierdut în cele din urmă. Oamenii ajung să înțeleagă adevărul și să se trezească doar prin aceste eșecuri. Se pun pe calea cea dreaptă și încep să o ia pe scurtături doar după ce viața lor a suferit pierderi într-o anumită măsură. Dacă ar crede în Dumnezeu conform cerințelor Lui, ar evita foarte multe ocolișuri pe cale. După ce experimentează multe lucruri și întâmpină câteva eșecuri și piedici, unii oameni ajung să înțeleagă câteva adevăruri. Ei văd dincolo de aceste chestiuni și pot încredința totul lui Dumnezeu, supunându-se de bunăvoie orchestrării și rânduielilor Lui. În acel moment, ei sunt pe calea cea bună. Dar oamenii cu firi ticăloase, feroce nu se oferă pe sine lui Dumnezeu. Ei vor mereu să se bazeze pe propriile eforturi, întrebându-se mereu: „Chiar este soarta controlată de Dumnezeu? Chiar este Dumnezeu suveran peste toate lucrurile?” Când ascultă aceleași predici și aceleași părtășii în casa lui Dumnezeu, unii oameni se simt mai energizați cu cât ascultă mai mult. Starea lor se îmbunătățește și trec printr-o schimbare cu cât ascultă mai mult. Dar alții doar cred că sună din ce în ce mai complicat și mai inaccesibil. Aceștia sunt oamenii cărora le lipsește înțelegerea spirituală. Iar alții ascultă predici și părtășii și se simt plictisiți și total dezinteresați. Acest lucru dezvăluie diferențele din natura oamenilor, separă oile de capre, pe cei care iubesc adevărul de cei care nu îl iubesc. Un grup acceptă cuvintele lui Dumnezeu, adevărul și judecata și mustrarea lui Dumnezeu. Celălalt grup nu acceptă adevărul, indiferent cum ascultă predicile. Membrii lui cred că e doar jargon și, chiar dacă îl înțeleg, nu sunt dispuși să-l practice, pentru că nu pot renunța la planurile, la dorințele egoiste și la interesele lor. Așadar, nu se schimbă nici după ani de credință. Nu sunt destul de evidente diferențele dintre aceste două grupuri înăuntrul bisericii? Aceia care Îl vor cu adevărat pe Dumnezeu nu sunt influențați, orice spun ceilalți; ei insistă să se sacrifice pentru Dumnezeu, să creadă că sunt corecte cuvintele lui Dumnezeu și că practicarea conform cuvintelor lui Dumnezeu e cel mai de seamă principiu. Cei care sunt ticăloși și nu iubesc adevărul au mereu gânduri active. Dacă azi văd un licăr de speranță că vor primi binecuvântări, vor da tot ce au mai bun și vor face fapte bune ca să-i vadă toți ceilalți, sperând să-i atragă de partea lor. Totuși, după o vreme, când Dumnezeu nu i-a binecuvântat, ei regretă și se plâng și aceasta e concluzia la care ajung: „Dumnezeu e suveran peste toate; El este imparțial – nu sunt sigur că aceste cuvinte sunt adevărate.” Ei nu pot vedea dincolo de propriile lor interese imediate; dacă nu e în beneficiul lor, nu vor mișca un deget. Nu e feroce acest lucru? Indiferent cu cine interacționează, încearcă să cadă la învoială cu el și îndrăznesc chiar să încerce să cadă la învoială cu Dumnezeu. Ei se gândesc: „Trebuie să am ceva de câștigat chiar acum. Trebuie să profit imediat!” Atâta forță – oare ar fi exagerat să spunem că au o fire feroce? (Nu.) Atunci cum se poate dovedi ferocitatea lor? Când vor întâmpina o mică încercare sau un dezastru, nu vor fi capabili să-l suporte și nu-și vor face datoria. Vor simți că au suferit o pierdere: „M-am implicat atât de mult și Dumnezeu încă nu m-a binecuvântat. Oare chiar există Dumnezeu? Oare aceasta e calea cea dreaptă sau nu?” Inimile lor sunt răscolite de îndoială. Ei vor să aibă profit, iar acest lucru dovedește că nu fac sacrificii de bunăvoie și în mod cinstit; în acest fel, sunt daţi în vileag. Ce a spus soţia lui Iov când acesta trecea prin încercările sale? („Încă rămâi neclintit în curăţia ta? Blestemă-L pe Dumnezeu şi mori!” [Iov 2:9].) Ea era o non-credincioasă, L-a respins pe Dumnezeu și s-a lepădat de El când i-a lovit dezastrul. Când Dumnezeu a oferit binecuvântări, ea a zis: „Iahve Dumnezeu, Tu ești marele Mântuitor! Mi-ai dat atâtea bunuri și m-ai binecuvântat. Te voi urma. Tu ești Dumnezeul meu!” Iar când Dumnezeu i-a luat bunurile, ea a spus: „Tu nu ești Dumnezeul meu.” Ba chiar i-a zis lui Iov: „Nu crede. Nu există Dumnezeu! Dacă ar fi existat, cum ar fi putut să permită ca bunurile noastre să fie furate de hoți? De ce nu ne-a protejat?” Ce fire este aceasta? E o fire feroce. Imediat ce interesele lor sunt compromise și scopurile și dorințele proprii nu sunt satisfăcute, se înfurie, se răzvrătesc și devin Iuda, trădându-L pe Dumnezeu și lepădându-se de El. Sunt mulți oameni în acest fel? Astfel de oameni răi și non-credincioși în mod destul de evident pot exista încă în biserică într-o oarecare măsură. Dar unii oameni au doar acest fel de stare; adică au această fire, dar nu sunt neapărat de acest fel. Totuși, dacă ai acest fel de fire, trebuie să se schimbe? (Da.) Dacă ai acest fel de fire, atunci înseamnă că natura ta e și ea feroce. Având acest fel de fire feroce, ești în stare să I te opui lui Dumnezeu, să-L trădezi și să acționezi cu ostilitate împotriva Lui în orice moment. Fiecare zi în care nu îți schimbi aceste firi corupte este o zi în care nu ești compatibil cu Dumnezeu. Când ești incompatibil cu Dumnezeu, nu poți să vii înaintea Lui și să-I experimentezi lucrarea și nu ai nicio șansă să primești mântuirea.

Iov a fost un om cu credință adevărată. Când Dumnezeu l-a binecuvântat, I-a mulțumit lui Dumnezeu. Când Dumnezeu l-a disciplinat și l-a sărăcit, tot I-a mulțumit lui Dumnezeu. La capătul experienței sale, când era bătrân și Dumnezeu i-a luat tot ce avea, cum a reacționat Iov? Nu numai că nu s-a plâns, dar L-a slăvit pe Dumnezeu și I-a fost martor. Există o fire ticăloasă în acest caz? O fire feroce? (Nu.) S-a răzvrătit Iov după ce a pierdut atâtea bunuri? S-a plâns? (Nu.) Nu s-a plâns, L-a slăvit pe Dumnezeu. Ce fire e aceasta? Ea include mai multe lucruri pe care o umanitate normală ar trebui să le aibă: conștiință, rațiune și iubire pentru lucrurile pozitive. În primul rând, Iov avea conștiință. În inima lui, el știa că tot ce are i-a fost dat de Dumnezeu și Îi mulțumea lui Dumnezeu pentru acest lucru. În plus, el avea rațiune. Care dintre afirmațiile lui dovedește că avea rațiune? (El a zis: „Iahve a dat și Iahve a luat; binecuvântat să fie numele lui Iahve” [Iov 1:21].) Această afirmație este mărturie a adevăratei experiențe a lui Iov și înțelegerii de către el a încercărilor date de Dumnezeu; redă adevărata sa statură și umanitate. Ce altceva mai are Iov? (Iubirea de adevăr.) Cum se măsoară acest lucru? Cum îi putem vedea iubirea de adevăr în situația în care Dumnezeu l-a sărăcit? (Când ceva i s-a întâmplat, a fost capabil să caute adevărul.) Căutarea adevărului este o manifestare a iubirii de adevăr. Când aceste lucruri se întâmplau în jurul lui, oricât de mult disconfort sau durere a simțit Iov, el nu s-a plâns – nu este aceasta o manifestare a iubirii de adevăr? Și care mai este o altă manifestare importantă a iubirii de adevăr? (Abilitatea de a te supune.) Cum știm că aceasta e o manifestare practică și precisă a iubirii de adevăr? Oamenii spun adesea: „Tot ceea ce Dumnezeu face pentru oameni este benefic și vine cu intențiile Sale bune.” Este acesta adevărul? (Da.) Dar îl poți accepta? Îl poți accepta când Dumnezeu îți dă binecuvântări, dar îl poți accepta când El te lasă fără ele? Tu nu poți, dar Iov a putut. El a considerat această afirmație drept adevăr – nu-i așa că a iubit adevărul? Când Dumnezeu i-a luat tot ce avea, pricinuindu-i pierderi cumplite, și când Iov a suferit de o boală atât de gravă, datorită acestei singure afirmații – „Tot ceea ce face Dumnezeu este corect și vine cu intențiile Sale bune” – și datorită faptului că Iov a înțeles în inima sa că acesta era adevărul, oricât de mult a suferit, tot a putut insista că această afirmație era corectă. De aceea spunem că Iov a iubit adevărul. În plus, orice mijloace a folosit Dumnezeu ca să-l testeze pe Iov, el le-a acceptat. Fie că i-a luat lucrurile sau i-a pus pe hoți să i le ia sau chiar i-a provocat lui Iov dureri, toate aceste lucruri se opun noțiunilor umane – dar Iov cum le-a tratat? S-a plâns despre Dumnezeu? El nu a scos niciun cuvânt de învinovățire împotriva lui Dumnezeu. Aceasta este iubirea adevărului, a corectitudinii și a dreptății. În inima sa, el a spus: „Dumnezeu este atât de drept cu noi, oamenii, și atât de drept! Orice face Dumnezeu este corect!” Prin urmare, el a putut să-L laude pe Dumnezeu, zicând: „Indiferent ce face Dumnezeu, nu mă voi plânge. În ochii lui Dumnezeu, ființele create sunt doar niște viermi. Oricum îi tratează Dumnezeu e bine și justificat.” El a crezut că orice făcea Dumnezeu era corect, că era ceva pozitiv. În ciuda disconfortului și a durerii sale cumplite, el nu s-a plâns. Aceasta e iubirea veritabilă de adevăr, care trebuie admirată de toți; și a fost demonstrată pragmatic în întregime. Indiferent cât de mult a pierdut sau cât de grele i-au fost circumstanțele, Iov nu s-a plâns în legătură cu Dumnezeu; el s-a supus. Aceasta este o manifestare a iubirii de adevăr. A fost capabil să-și depășească dificultățile; nu L-a învinovățit pe Dumnezeu pentru ele și nici nu I-a cerut ceva lui Dumnezeu. Asta înseamnă să iubești adevărul, aceasta e supunerea adevărată. Doar cei cu supunere adevărată sunt oameni care iubesc adevărul. Unii oameni excelează la a declama doctrine și a la striga sloganuri în vremuri obișnuite, dar, când li se întâmplă ceva grav, ei mereu au cereri pentru Dumnezeu și Îl imploră necontenit: „O, Doamne, Te rog, scapă-mă de boală! Te rog, dă-mi înapoi bogăția!” Este aceasta supunere? Ei nu sunt oameni care iubesc adevărul. Lor le place să mintă și să-i înșele pe ceilalți, iubesc bogăția și câștigul în inima lor. Iov nu dădea importanță beneficiilor materiale și tuturor bunurilor sale, avea o înțelegere pură cu privire la toate acestea, așa că a fost capabil să se supună. În inima sa, Iov a putut vedea dincolo de aceste lucruri. El a zis: „Oricât de mult câștigă cineva în această viață, totul vine de la Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu-ți va permite să câștigi, nu vei lua un ban. Dacă ți-o va permite, atunci vei avea cât de mult îți dă El.” A văzut clar realitatea suveranității lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor, iar acest adevăr a prins rădăcini în inima sa. „Dumnezeu este suveran peste toate lucrurile” – această propoziție nu a venit cu un semn de întrebare pentru Iov, ci cu semnul exclamării. Această propoziție a devenit viața sa și și-a făcut loc în inima sa. Ce altceva era inerent în umanitatea lui Iov? De ce și-a blestemat ziua de naștere? Mai degrabă ar fi preferat să moară decât să-l vadă Dumnezeu îndurerat și să se întristeze pentru el. Ce calitate e aceasta, ce esență? (Bunătate.) Care sunt principalele manifestări ale bunătății lui Iov? Era atent și înțelegător față de Dumnezeu și îl putea iubi și mulțumi pe Dumnezeu. Dacă o persoană are aceste calități, atunci are caracter. Cum se formează caracterul? Are caracter doar cineva care înțelege adevărul, care poate mărturisi ferm în timpul încercărilor de la Dumnezeu și ispitelor Satanei, cineva care poate trăi ca un om, ridicându-se la standardele de a fi om, și care are un anumit grad de adevăr. Cât privește umanitatea-esență, Iov a avut o inimă bună, tocmai de aceea a fost în stare să-și blesteme ziua de naștere și ar fi preferat să moară decât să-l vadă Dumnezeu îndurerat și să-I pricinuiască mâhnire și îngrijorare. Aceasta a fost umanitatea lui Iov. O persoană Îl va iubi pe Dumnezeu și va ține la El doar dacă are o umanitate și o esență binevoitoare. Dacă nu are niciuna dintre acestea, atunci va fi amorțită și împietrită. Faceți comparație cu Pavel, care era complet opus lui Iov. Pavel avea întotdeauna grijă de el însuși, ba chiar voia să cadă la învoială cu Dumnezeu. Voia să obțină o coroană, să fie Hristos și să-L înlocuiască pe Hristos. Iar când nu și-a putut obține coroana, a încercat să se certe cu Dumnezeu și să se judece cu El. Ce lipsă de rațiune! Acest lucru arată că lui Pavel îi lipsea simțul rușinii. Oamenii cu firea coruptă a Satanei trebuie să se schimbe. Dacă o persoană înțelege adevărul, îl poate accepta și-l poate practica, atunci va fi în stare să I se supună lui Dumnezeu. Nu I se va mai opune lui Dumnezeu și va deveni compatibilă cu El. O asemenea persoană este una care obține adevărul și viața. Acesta e felul de ființă creată pe care Dumnezeu o dorește.

13 iulie 2018