de Li Qiu, China

În primăvara anului 2005, eu și soția mea, Huijuan, am avut norocul să primim Evanghelia din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu Atotputernic, iar ulterior, ne-am asumat amândoi îndatoririle în biserică. Atunci când întâmpinam dificultăți și provocări în îndatoririle noastre, ne rugam, căutam ajutor și citeam împreună cuvintele lui Dumnezeu, ne ajutam reciproc și aveam părtășie unul cu celălalt. Sub îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu, am ajuns să înțelegem unele adevăruri. Înainte să ne dăm seama, a trecut mai mult de un deceniu și amândoi aveam peste 60 de ani. Pe măsură ce-am îmbătrânit, sănătatea noastră s-a șubrezit, mai ales a soției mele, care a făcut hipertensiune arterială și a trebuit să ia medicamente frecvent. Uneori, când starea ei se agrava mult, amețea și nu se putea mișca. Inima și stomacul ei erau, de asemenea, într-o stare destul de proastă. În viața de zi cu zi, ne îngrijeam unul de altul, aveam părtășie unul cu celălalt și ne sprijineam reciproc, iar eu mă simțeam împăcat și mulțumit.

Într-o zi din septembrie 2023, am primit o scrisoare de la conducătorii superiori, prin care mi se cerea să supraveghez lucrarea de evanghelizare a bisericii. Am fost foarte fericit să văd asta și am știut că, astfel, Dumnezeu îmi arăta har și mă înălța. Deși înțelegeam unele principii și aveam o oarecare experiență în predicarea Evangheliei, încă aveam multe carențe în părtășia despre adevăr și, dacă aș fi mers în altă parte să-mi fac datoria, aș fi avut mai multe ocazii de-a mă instrui, aș fi putut comunica adesea cu frații și cu surorile și aș fi progresat foarte repede. Mai mult, lucrarea de evanghelizare este lucrarea esențială a casei lui Dumnezeu, iar intenția cea mai urgentă a lui Dumnezeu este ca mai mulți oameni să vină înaintea Lui și să accepte mântuirea Sa, așa că trebuia să iau în considerare intenția lui Dumnezeu și să mă implic în lucrarea de evanghelizare. Gândindu-mă la asta, m-am întors ca să mă uit la soția mea, cugetând: „Ce se va întâmpla cu ea dacă plec? Va rămâne singură aici, acasă. Are deja tensiune arterială mare, cu o presiune sistolică de aproximativ 160-180 mmHg și o presiune diastolică de aproximativ 120-130 mmHg, iar când i se face rău, simte că patul se răstoarnă și camera se prăbușește și stă în pat, prea speriată ca să se miște. Va putea să se descurce fără să-i fiu alături ca să am grijă de ea?” Nu m-am putut abține să nu mă cufund în aceste dificultăți și neliniști. Am văzut lacrimi în ochii soției mele și am întrebat-o: „Ce s-a întâmplat?” A făcut o pauză pentru o clipă și apoi a spus: „Dacă pleci, nu voi avea în cine să mă încred. Îmbătrânesc, trupul meu e bolnav și, dacă te am alături, înseamnă că am pe cine să mă bizui și cine să mă îngrijească.” Soția mea a pus în cuvinte ceea ce gândeam și eu în inima mea: „Va fi cu inima frântă și tristă dacă plec? Dacă va fi într-o stare proastă și îi va crește brusc tensiunea? Fiul nostru își face îndatoririle în altă parte și nu poate fi cu noi, dar eu încă pot avea grijă de ea când îi sunt alături. Oamenii spun adesea: «tovarăși în tinerețe, parteneri la bătrânețe» și, pe măsură ce îmbătrânim, ideea este că ar trebui să fim împreună, având grijă unul de celălalt.” Gândindu-mă la asta, nu am știut ce să fac. Am tot întors problema pe toate fețele, dar pur și simplu nu am putut să iau o hotărâre. Surorile care locuiau în apropiere o vizitau, însă eu doar mă îngrijoram, gândindu-mă: „Dacă se îmbolnăvește și se întâmplă ceva rău? Va fi capabilă să se descurce fără mine? Cine va avea grijă de ea? Poate ar trebui să le trimit o scrisoare conducătorilor, explicându-le dificultățile noastre reale și rugându-i să găsească pe altcineva.” Dar apoi m-am gândit: „Supravegherea lucrării de evanghelizare este o mare responsabilitate și, de vreme ce această datorie mi-a revenit mie, aceasta este intenția lui Dumnezeu. Dacă nu mă duc s-o fac, ar fi neascultare, dar ce se va întâmpla cu soția mea dacă mă duc? Nu pot nici s-o neglijez.” Așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, vreau să fac această datorie, dar boala soției mele este o dificultate reală. Dumnezeule, nu știu ce să fac. Te rog, îndrumă-mă!” În acel moment, mi-am amintit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Și a pune întotdeauna pe primul loc interesele familiei lui Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cum este relația ta cu Dumnezeu?”). Am înțeles în inima mea că sunt o ființă creată și că trebuie să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu și să pun pe primul loc lucrarea bisericii. Predicarea Evangheliei și îndeplinirea îndatoririlor mele este o responsabilitate de la care nu mă pot eschiva, iar eu trebuie să mă supun.

A doua zi dimineață, am văzut-o pe soția mea zăcând în pat. Tensiunea îi crescuse din nou, era prea amețită ca să se ridice și chipul îi era palid și tras. Inima mi s-a neliniștit din nou și m-am gândit: „Se poate îmbolnăvi oricând… Dacă se ridică să ia apă pentru medicamente și leșină, iar apoi asta duce la alte boli sau chiar la paralizie? Cu ea în starea asta, nu cred că aș putea pleca având conștiința împăcată! Mai ales pe măsură ce îmbătrânește, șansele ca afecțiunile ei să se agraveze vor fi mai mari, iar ea va avea și mai mult nevoie să o îngrijesc. Aș putea să le scriu conducătorilor să întreb dacă soția mea ar putea merge cu mine să ne facem îndatoririle împreună, iar ea să facă datoria de găzduire. În felul acesta, nu ar trebui să-mi fac griji pentru ea.” Mai târziu, am scris o scrisoare, dar în timp ce mă uitam la ceea ce scrisesem, m-am simțit foarte tulburat. M-am întrebat: „Ce fac eu, scriind scrisoarea asta? Oare nu pun doar condiții? Sunt un credincios, dar în fața unei datorii care nu se aliniază la dorințele mele, inventez scuze ca să refuz. Făcând asta, în ce fel mă supun? Oare nu-I cer pur și simplu lui Dumnezeu să facă lucrurile după voia mea? Mai am vreun strop de rațiune?” M-am uitat din nou la cât de rău îi era soției mele, iar mintea mi s-a tulburat. Pe de o parte era datoria mea de a predica Evanghelia, iar pe de altă parte era boala soției mele. Întotdeauna îmi făceam griji pentru ea, dar nici nu voiam să-mi abandonez datoria. Cu lucrarea lui Dumnezeu ajunsă în acest punct, dacă inventam scuze ca să refuz acum, mai aveam vreun strop de conștiință? În acel moment, amețeala soției mele s-a diminuat și amândoi am îngenuncheat să ne rugăm lui Dumnezeu. Am spus: „Dumnezeule, îmi doresc să depășesc această dificultate și să-mi accept datoria, dar am o statură prea mică pentru a o lăsa pe soția mea deoparte. Te rog, îndrumă-mă!”

În timpul devoționalelor mele, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Dumnezeu nu a intenționat niciodată să-i forțeze, să-i încătușeze sau să-i manipuleze pe oameni. Dumnezeu nu-i constrânge și nu-i silește niciodată și cu atât mai puțin îi forțează pe oameni. Ceea ce le dă oamenilor este o vastă libertate – le dă posibilitatea de a alege calea pe care ar trebui să meargă. Chiar dacă te afli în casa lui Dumnezeu și chiar dacă ești predestinat și ales de Dumnezeu, ești cu toate acestea liber. Poți alege să respingi diversele cerințe și rânduieli ale Sale sau să le accepți; Dumnezeu îți dă șansa de a alege liber. Dar indiferent ce alegi, cum acționezi sau care este punctul tău de vedere în gestionarea unei chestiuni cu care te confrunți sau ce mijloace și metode utilizezi până la urmă pentru a o rezolva, trebuie să-ți asumi responsabilitatea pentru acțiunile tale. Finalul tău ultim nu se bazează pe judecățile și definițiile tale personale, ci Dumnezeu îți ține, în schimb, evidența. După ce a exprimat un număr mare de adevăruri și după ce oamenii au auzit acest număr mare de adevăruri, Dumnezeu va evalua cu strictețe părțile bune și cele rele ale fiecărei persoane și va determina finalul ultim al fiecăreia pe baza spuselor Sale, a cerințelor Sale și a principiilor pe care le-a formulat pentru oameni. În această chestiune, scrutarea lui Dumnezeu și orchestrările și rânduielile Sale nu înseamnă că îi manipulează sau îi încătușează pe oameni – ești liber. Nu este nevoie să te ferești de Dumnezeu, nici să simți frică sau neliniște. Ești o persoană liberă de la început și până la sfârșit. Dumnezeu îți oferă un mediu liber, voința de a face alegeri libere și spațiul de a alege liber, permițându-ți să alegi pe cont propriu și orice final la care vei ajunge este determinat în întregime de calea pe care o alegi. Este corect, nu-i așa? (Da.) Dacă, în cele din urmă, ești mântuit și ești o persoană care se supune lui Dumnezeu și este compatibilă cu El, o persoană care este acceptată de Dumnezeu, asta este ceea ce primești datorită alegerilor tale corecte; dacă, în cele din urmă, nu ești mântuit, nu ești în stare să fii compatibil cu Dumnezeu, nu ești câștigat de Dumnezeu și nu ești o persoană acceptată de El, și asta se datorează propriilor alegeri. Prin urmare, în lucrarea Sa, Dumnezeu le oferă oamenilor mult spațiu pentru a alege și, de asemenea, le oferă libertate deplină” [Cuvântul, Vol. 7: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (2)”]. După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat în sfârșit seama de ceva: „Dumnezeu mi-a dat voința de a alege liber și, în situații ca aceasta, Dumnezeu îmi urmărește alegerile și calea pe care o urmez: dacă aleg să mă supun lui Dumnezeu și să-mi fac datoria de ființă creată sau dacă aleg să-mi las datoria deoparte și să stau acasă pentru a-mi îngriji soția. Conducătorii mi-au cerut să supraveghez lucrarea de evanghelizare. Asta îmi va oferi ocazia să mă instruiesc în îndeplinirea datoriei mele, iar intenția lui Dumnezeu se află în spatele acestui lucru. Dezastrele devin din ce în ce mai grave, mulți oameni încă nu au auzit glasul lui Dumnezeu și încă suferă sub chinul și răul Satanei. Dumnezeu nu vrea să-i vadă căzând pradă dezastrului și speră ca mai mulți oameni să predice Evanghelia și să mărturisească despre lucrarea Sa din zilele de pe urmă.” Dar, deși știam că era urgent nevoie să mă implic în lucrarea de evanghelizare, mă îngrijoram că soția mea s-ar fi putut îmbolnăvi, așa că am vrut să stau acasă și să o îngrijesc, preferând să refuz și să-mi evit datoria. Ca s-o scutesc de suferință, am vrut chiar ca ea să vină cu mine ca să poată face datoria de găzduire, deși știam că nu putea face această datorie din cauza stării ei. Comportamentul meu a demonstrat cu adevărat o lipsă totală de supunere față de Dumnezeu. Dacă nu-mi puteam face datoria pentru că voiam să am grijă de soția mea, nu doar că n-aveam să reușesc să răsplătesc sângele inimii dăruit de Dumnezeu, dar urma să pierd și ocazia de a mă instrui în îndeplinirea datoriei și de a dobândi adevărul, iar intrarea mea în viață avea să fie afectată. Nu aș fi fost deloc loial sau supus lui Dumnezeu și nu aș fi fost acceptat de El. Trebuia să pun pe primul loc lucrarea bisericii și să-mi accept în mod activ datoria, deoarece asta ar trebui să facă o ființă creată.

Mai târziu, m-am gândit: „De ce, în inima mea, nu pot să renunț la soție? Mi-e teamă că va fi singură sau bolnavă și chiar m-am gândit să inventez scuze pentru a-mi evita datoria, doar ca să am grijă de ea.” Reflectând, mi-am dat seama că aceasta era influența sentimentelor. Am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Nu le dau oamenilor ocazia de a-și exprima sentimentele, pentru că Eu nu am sentimente omenești și am ajuns să le detest pe ale oamenilor într-un grad extrem. Din cauza sentimentelor dintre oameni am fost aruncat la o parte și astfel am devenit un «altul» în ochii lor; din cauza sentimentelor dintre oameni am fost Eu uitat; din cauza sentimentelor omului el folosește ocazia de a-și recăpăta «conștiința»; din cauza sentimentelor omului, el este întotdeauna scârbit de mustrarea Mea; din cauza sentimentelor omului, el Îmi spune că sunt nedrept și injust și că sunt nepăsător față de sentimentele omului în gestionarea Mea. Am și Eu rude pe pământ? Cine a lucrat vreodată, ca și Mine, zi și noapte, fără să se gândească la mâncare sau la somn, de dragul întregului Meu plan de gestionare? Cum ar putea fi omul comparabil cu Dumnezeu? Cum ar putea fi omul compatibil cu Dumnezeu? Cum ar putea Dumnezeu, care creează, fi de același fel cu omul, care este creat? Cum aș putea să trăiesc mereu și să acționez împreună cu omul, pe pământ? Cine este capabil să simtă grijă pentru inima Mea?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers”, Capitolul 28). „Unii oameni sunt extrem de sentimentali. În fiecare zi, în tot ceea ce spun și în felul în care se poartă și gestionează lucrurile, trăiesc în funcție de sentimentele lor. Ei simt lucruri pentru unul și altul și își petrec zilele ocupându-se de chestiuni referitoare la relații și sentimente. În tot ce întâlnesc, ei trăiesc pe tărâmul sentimentelor. […] Încă are sentimente pentru decedat, iar acestea sunt prea puternice. Ai putea spune că sentimentele sunt defectul fatal al acestei persoane. Este constrânsă de sentimentele sale în toate lucrurile, este incapabilă să practice adevărul sau să acționeze conform principiului și este deseori predispusă să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu. Sentimentele sunt cea mai mare slăbiciune a ei, defectul său fatal, iar sentimentele ei sunt întru totul capabile să o ducă la ruină și să o distrugă. Oamenii care sunt excesiv de sentimentali sunt incapabili să pună adevărul în practică sau să I se supună lui Dumnezeu. Ei sunt preocupați de trup și sunt nesăbuiți și năuciți. Natura acestui gen de persoană este foarte sentimentală, iar aceasta trăiește în funcție de sentimentele ei” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să cunoști natura omului”). După ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles de ce Dumnezeu detestă sentimentele care există între oameni. Din cauza sentimentelor mele pentru soția mea am fost dispus să-mi evit datoria. Când mă confruntam cu o situație, puneam sentimentele pe primul loc și începeam prin a lua în considerare starea de bine a soției mele și nu luam în considerare intenția lui Dumnezeu sau datoria pe care ar trebui s-o fac. Acum, lucrarea de evanghelizare a lui Dumnezeu se răspândește în toate națiunile, iar frații și surorile predică activ Evanghelia și dau mărturie pentru lucrarea lui Dumnezeu. Înțelegeam într-o oarecare măsură adevărurile și principiile legate de predicarea Evangheliei și obținusem unele rezultate în lucrarea mea de evanghelizare, așa că trebuia să-mi fac datoria. Dar nu luam în considerare intenția lui Dumnezeu, ci mă îngrijoram pentru sănătatea soției mele. Mă îngrijoram că va fi complet singură acasă și că nu va avea pe nimeni să o îngrijească dacă se va îmbolnăvi. Eram controlat de sentimentele mele și nu luam deloc în considerare lucrarea de evanghelizare. Voiam să inventez scuze și să-mi refuz datoria pentru a sta acasă și a-mi îngriji soția. Deși știam că interesele casei lui Dumnezeu trebuiau să fie pe primul loc, a doua zi, când am văzut-o pe soția mea în pat, bolnavă și incapabilă să se miște, m-am trezit trăind în mijlocul sentimentelor mele, gândindu-mă că soția mea avea nevoie să o îngrijesc și chiar le-am scris conducătorilor, spunând că nu voi mai ieși să-mi fac datoria sau, altfel, că soția mea ar trebui să fie cu mine să facă datoria de găzduire, astfel încât să pot avea grijă de ea. Gândindu-mă la asta, de vreme ce starea de sănătate a soției mele era atât de precară, iar ea era incapabilă să se îngrijească singură când era bolnavă, cum s-ar fi putut ocupa de datoria de găzduire? Ca ea să facă datoria de găzduire se împotrivea întru totul principiilor, dar din cauza sentimentelor mele de soț, nu am luat în considerare principiile după care sunt întrebuințați oamenii în casa lui Dumnezeu. Am luat în considerare doar faptul că, dacă puteam fi împreună și dacă puteam avea grijă de ea, era de ajuns. Mi-am dat seama că sentimentele mele pentru soția mea erau prea puternice și că îmi tratam datoria ca pe o povară. În inima mea, sentimentele pe care le aveam pentru soția mea cântăreau mai mult decât interesele casei lui Dumnezeu și datoria mea. Așadar, în ce fel mai avea Dumnezeu vreun loc în inima mea? Trăiam conform sentimentelor mele și eram constrâns de ele în toate privințele. Nu puteam să-mi fac îndatoririle, ca să nu mai vorbim de practicarea adevărului și de supunerea față de Dumnezeu. Un astfel de comportament este dezgustător pentru Dumnezeu. M-am rugat repede lui Dumnezeu: „Dumnezeule, sentimentele mele au devenit călcâiul lui Ahile și, din cauza lor, nu mă pot supune cu adevărat Ție și chiar am vrut să mă eschivez de la datoria mea. Nu am nici umanitate, nici conștiință! Dumnezeule, îmi doresc să mă pocăiesc și Îți cer să mă conduci să mă eliberez de constrângerile sentimentelor mele și să-mi îndeplinesc îndatoririle pentru a-Ți satisface intenția.”

Mai târziu, am citit mai mult din cuvintele lui Dumnezeu, iar inima mi s-a mai luminat. Dumnezeu spune: „Dumnezeu ți-a poruncit să te căsătorești și ți-a dat un partener. Te căsătorești, dar identitatea și statutul tău înaintea lui Dumnezeu nu se schimbă. Indiferent dacă ești femeie sau bărbat, există un lucru pe care îl aveți în comun, și anume faptul că sunteți amândoi ființe create înaintea Creatorului. În cadrul căsniciei, vă tolerați și vă iubiți unul pe altul, vă ajutați și vă susțineți reciproc, iar asta înseamnă că vă îndepliniți responsabilitățile. Însă înaintea lui Dumnezeu, responsabilitățile pe care ar trebui să le îndeplinești și misiunea pe care ar trebui s-o duci la bun sfârșit nu pot fi înlocuite de responsabilitățile pe care le îndeplinești față de partenerul tău. Prin urmare, când responsabilitățile tale față de partenerul tău intră în conflict cu datoria pe care o ființă creată ar trebui s-o îndeplinească înaintea lui Dumnezeu, ce ar trebui să alegi ar fi să faci datoria unei ființe create, și nu să-ți îndeplinești responsabilitățile față de partenerul tău. Acestea sunt direcția și scopul pe care ar trebui să le alegi și, bineînțeles, aceasta este și misiunea pe care ar trebui s-o îndeplinești. Însă unii oameni transformă, în mod greșit, urmărirea fericirii conjugale sau îndeplinirea responsabilităților față de partenerul de viață și ocrotirea, îngrijirea și prețuirea și protejarea partenerului lor în misiunea vieții lor și-și consideră partenerul ca fiind raiul lor, viața lor – este greșit. […] Prin urmare, acțiunile oricărui partener în cadrul unei căsnicii care urmărește fericirea conjugală cu orice preț sau care face orice sacrificiu nu vor fi ținute minte de Dumnezeu. Indiferent cât de bine sau cât de perfect îți îndeplinești obligațiile și responsabilitățile față de partenerul tău, sau cât de mult te ridici la așteptările partenerului tău – cu alte cuvinte, indiferent cât de bine sau de corect îți întreții fericirea conjugală, sau cât de demnă de invidiat este – asta nu înseamnă că ai îndeplinit misiunea unei ființe create și nici nu dovedește că ești o ființă creată care corespunde standardului. Poate că ești o soție perfectă sau un soț perfect, dar acest lucru este limitat la cadrul căsniciei. Creatorul evaluează ce tip de persoană ești în funcție de modul în care îndeplinești datoria unei ființe create înaintea Sa, de felul căii pe care o urmezi, de perspectiva pe care o ai asupra vieții, de lucrurile pe care le urmărești în viață și de maniera în care duci la bun sfârșit misiunea unei ființe create. Cu aceste lucruri, Dumnezeu evaluează calea pe care o urmezi ca ființă creată și viitoarea ta destinație. El nu evaluează aceste lucruri pe baza felului în care îți îndeplinești responsabilitățile și obligațiile ca soție sau ca soț și nici luând în calcul dacă iubirea ta pentru partenerul tău îl mulțumește” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (11)”]. Prin cuvintele Sale, Dumnezeu are părtășie clar despre responsabilitățile pe care soții ar trebui să le îndeplinească unul față de celălalt. Atunci când amânarea îndatoririlor poate fi evitată, soții pot să fie atenți unul cu celălalt, să se îngrijească, să se ajute și să se sprijine reciproc. Aceasta este responsabilitatea pe care soții ar trebui să o îndeplinească. Exact ca în trecut, când nu-mi amânam îndatoririle, atunci când sănătatea soției mele era precară, puteam să-i țin companie și să o îngrijesc și, prin aceasta, îmi îndeplineam responsabilitățile și obligațiile de soț. Totuși, asta nu însemna că făceam îndatoririle și îndeplineam responsabilitățile unei ființe create. Când biserica mi-a cerut să-i duc la îndeplinire lucrarea, trebuia să pun pe primul loc lucrarea bisericii ca pe o datorie ce nu putea fi evitată și să îndeplinesc responsabilitățile unei ființe create. Adică, atunci când grija față de soția mea intră în conflict cu îndatoririle mele, ar trebui să aleg să-mi fac îndatoririle. Aceasta este alegerea corectă, precum și datoria și responsabilitatea pe care ar trebui să le îndeplinesc. Chiar acum, lucrarea de evanghelizare are nevoie urgentă de oameni care să coopereze, iar a predica Evanghelia și a da mărturie pentru Dumnezeu sunt responsabilitatea și misiunea mea. Trebuie să aleg în mod hotărât să-mi fac îndatoririle, căci asta ar trebui să practic. Însă eu mă lăsam copleșit de influența ideilor satanice precum „soțul și soția ar trebui să se iubească profund” și „tovarăși în tinerețe, parteneri la bătrânețe” și plasam legătura afectivă dintre soți mai presus de orice altceva, gândindu-mă că, pe măsură ce îmbătrânim, noi, soții, trebuie să stăm împreună, să ne ținem companie, să ne îngrijim, să ne ajutăm și să ne sprijinim reciproc și că trebuie să fim mereu împreună. Mai ales cu starea precară de sănătate a soției, m-am gândit că, îngrijind-o, îmi îndeplineam responsabilitatea de soț, și că doar cu mine alături s-ar simți mângâiată și am cunoaște fericirea la bătrânețe. Mintea îmi era plină de gânduri despre boala soției mele și viața ei în viitor și nu luam deloc în considerare lucrarea de evanghelizare a casei lui Dumnezeu, nici nu mă gândeam cum să finalizez misiunea de a predica Evanghelia și de a da mărturie pentru Dumnezeu. Am scris chiar și o scrisoare prin care voiam să-mi refuz îndatoririle sau, altfel, să-mi iau soția cu mine ca să-mi fac îndatoririle, crezând că acest lucru este justificat. Priveam îndeplinirea responsabilităților dintre soți drept practicarea adevărului și vedeam îngrijirea și însoțirea soției mele ca fiind singurul meu scop în viață. Deși cuvintele lui Dumnezeu mă luminaseră ca să-I înțeleg intenția, tot am ales să stau acasă alături de ea pentru a o îngriji. În inima mea, mi-am pus soția mai presus de toate, chiar și de Dumnezeu. Am fost cu adevărat răzvrătit! Am privit lucrurile conform perspectivei satanice „tovarăși în tinerețe, parteneri la bătrânețe” și am tratat cerințele și îndatoririle lui Dumnezeu ca fiind opționale. Am preferat chiar să mă împotrivesc lui Dumnezeu și să mă eschivez de la îndatoririle mele pentru a sta acasă și a-mi îngriji soția și mi-am lăsat îndatoririle deoparte. Am văzut exact cât de egoist eram! De asemenea, mi-am dat seama că oricât de bine aveam grijă de soția mea, aceasta era doar responsabilitatea și obligația unui soț, nu practicarea adevărului, însă îndeplinirea îndatoririlor mele de ființă creată, îndeplinirea responsabilităților mele în lucrarea de evanghelizare și finalizarea misiunii mele sunt cele care conferă valoare și sens vieții mele și sunt obiectivele pe care ar trebui să le urmăresc. M-am gândit la faptul că Dumnezeu mi-a dat ocazia să cred în El și să fiu mântuit, precum și ocazia de a mă instrui în îndatoririle mele și de a dobândi adevărul, însă tot nu am putut să-mi fac îndatoririle în mod corespunzător pentru a răsplăti dragostea lui Dumnezeu. Ba chiar m-am agățat de opinii satanice și nu I-am fost loial și supus lui Dumnezeu. Eram cu adevărat lipsit de conștiință și de umanitate. Asta nu doar că avea să-L facă pe Dumnezeu să mă deteste, ci, în cele din urmă, să mă ducă la pieire.

Mai târziu, mi-am dat seama și că incapacitatea de a renunța la soția mea și gândul că doar fiindu-i alături puteam să am grijă de ea cum trebuie demonstrau o lipsă de credință în suveranitatea lui Dumnezeu. Mi-am amintit de cuvintele lui Dumnezeu: „Soarta omului este controlată de mâinile lui Dumnezeu. Ești incapabil de a te controla pe tine însuți: chiar dacă omul întotdeauna se agită și își ocupă timpul cu lucruri în beneficiul propriu, el rămâne incapabil de a se controla. Dacă ai putea să-ți cunoști propriile perspective, dacă ai putea să-ți controlezi propria soartă, te-ai mai numi ființă creată?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Restaurarea vieții normale a omului și conducerea lui către o destinație minunată”). „Cine poate să se consume cu adevărat și complet pentru Mine și să-și ofere totul de dragul Meu? Sunteți cu toții fără tragere de inimă, gândurile vă umblă de colo colo, vă gândiți la casă, la lumea de afară, la mâncare și îmbrăcăminte. În ciuda faptului că te afli aici, înaintea Mea, făcând lucruri pentru Mine, adânc în sinea ta încă te mai gândești la soția ta, la copiii tăi și la părinții tăi de acasă. Sunt toate aceste lucruri proprietatea ta? De ce nu îi încredințezi mâinilor Mele? Nu ai încredere în Mine? Sau te temi cumva că voi face aranjamente nepotrivite pentru tine? De ce te-ngrijorezi mereu de familia trupului tău și îți faci griji pentru cei dragi ție? Am Eu un anumit loc în inima ta?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 59). Cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să-mi dau seama că soarta mea e în mâinile lui Dumnezeu, că și soarta soției mele e în mâinile Sale și că eu nu pot să-i controlez soarta. Starea ei fizică, dacă se va îmbolnăvi sau nu, sau dacă boala ei se va agrava, toate sunt sub suveranitatea lui Dumnezeu și nu e ca și cum, stându-i alături și având grijă de ea, nu s-ar mai îmbolnăvi. În acel moment, îmi petreceam fiecare zi alături de ea, îngrijind-o, dar ea tot avea tensiune mare, amețeli și dificultăți în mișcare, nu-i așa? Mi-am dat seama că nu înțelegeam cu adevărat suveranitatea lui Dumnezeu, nici nu credeam sau nu mă supuneam cu adevărat și că, atunci când venea vorba de boala soției mele, mereu voiam să încerc să o controlez eu însumi și să mă eliberez de suveranitatea lui Dumnezeu. Cât de lipsit de rațiune eram! În mod normal, rosteam doar cuvinte și doctrine, spunând că Dumnezeu este suveran peste toate, dar El nu avea un loc în inima mea, iar eu nu înțelegeam cu adevărat suveranitatea sau autoritatea lui Dumnezeu și, când apăreau situații reale, nu aveam nicio mărturie. Nu credeam că boala soției mele era în mâinile lui Dumnezeu și nu îndrăzneam să I-o încredințez. În ce fel aveam eu vreo credință reală în Dumnezeu? Dumnezeu controlează totul și este suveran peste toate, iar câtă suferință va îndura soția mea, ce va experimenta, cu câte eșecuri se va confrunta, dacă boala ei se va agrava sau dacă va paraliza, toate sunt în mâinile lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a poruncit ca boala ei să se agraveze sau ca ea să paralizeze, atunci, chiar dacă-i voi rămâne alături, voi fi neputincios. Dacă îi este destinat să paralizeze, așa va fi. Dacă Dumnezeu nu a poruncit ca boala ei să se agraveze sau să provoace paralizie, atunci, chiar dacă nu voi fi acolo să am grijă de ea, starea ei nu se va înrăutăți. M-am gândit la un director de spital pe care l-am cunoscut cândva. Soția lui fusese perfect sănătoasă într-o zi, dar a doua zi, se simțise rău și fusese internată, iar după un control, se descoperise că avea cancer în stadiu avansat. Acest director era doctor specialist și, chiar dacă a rămas lângă soția lui, a fost neputincios și, în cele din urmă, ea a murit după ce tratamentul a eșuat. Mai era și un frate care lucrase cu mine. Avea 70 de ani. Își pierduse soția, iar copiii lui lucrau în altă parte. Uneori, când era bolnav, nimeni nu era lângă el, dar el s-a bazat pe Dumnezeu ca să învețe lecții, și-a făcut îndatoririle în mod normal și sănătatea i-a rămas bună. Din asta, am văzut că oamenii nu-și pot controla soarta și nici nu pot controla soarta altora. Soarta fiecăruia este în mâinile lui Dumnezeu. M-am gândit din nou la faptul că soția mea credea în Dumnezeu, ceea ce însemna că, atunci când avea o stare proastă sau când era bolnavă, se putea ruga lui Dumnezeu și putea căuta adevărul și doar cu îndrumarea și luminarea cuvintelor lui Dumnezeu putea inima ei să găsească pace și stabilitate și, oricât de bine aș fi îngrijit-o, când s-ar fi îmbolnăvit, aș fi fost neputincios în privința asta. Trebuia să-i încredințez lui Dumnezeu boala soției mele și să mă bizui pe El. Sub îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu, am încetat să mă mai îngrijorez și să mă mai frământ din cauza bolii soției mele, iar inima mi-a devenit ușoară și liberă. Și starea soției mele s-a îmbunătățit mult, iar ea a fost dispusă să se roage lui Dumnezeu și să se bizuie pe El pentru a experimenta practic acest lucru și și-a manifestat sprijinul ca eu să plec să-mi fac datoria. Așa că le-am scris conducătorilor, exprimându-mi disponibilitatea de a merge să-mi fac datoria.

Mai târziu, starea de sănătate a soției mele s-a îmbunătățit puțin, iar ea și-a dat seama că nu avusese un loc pentru Dumnezeu în inima ei și că nu crezuse în suveranitatea Lui. Nu-și dorise ca eu să plec pentru că se simțea în siguranță doar cu mine ca sprijin. Boala ei frecventă din acele zile a făcut-o să reflecteze asupra propriei persoane și a fost dispusă să se supună orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu; indiferent unde m-aș fi dus să-mi fac datoria, m-ar fi sprijinit și nu ar fi vrut să-mi fac griji pentru ea. A spus că se va ruga lui Dumnezeu, se va bizui pe El pentru a trăi cuvintele Lui și se va concentra asupra intrării ei în viață. Ulterior, m-am dus să supraveghez lucrarea de evanghelizare și, nu la mult timp după aceea, am auzit că simptomele soției mele se amelioraseră mult și că își făcea datoria cât de bine putea.

Prin intermediul acestei experiențe, mi-am dat seama că acordasem prea multă importanță sentimentelor mele și că, din cauza lor, am putut chiar să-mi refuz datoria și să-L trădez pe Dumnezeu, ceea ce a arătat că nu-I fusesem loial sau supus lui Dumnezeu. De asemenea, am înțeles cum să privesc boala soției mele și am devenit dispus să mă supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu și să pun pe primul loc datoria mea de a predica Evanghelia. Slavă lui Dumnezeu pentru dragostea și mântuirea Lui pentru mine!