de Marion, Statele Unite

Eu sunt responsabilă cu udarea noilor credincioși în biserică. Niște credincioși noi s-au alăturat cu puțin timp în urmă și am văzut că unii dintre ei nu vorbeau prea mult la adunări și nu veneau regulat. Veneau doar când aveau chef. Când i-am contactat pentru părtășie individuală, au vorbit cu plăcere despre cum să facă bani și să clădească o avere de familie, dar de îndată ce a venit vorba de credință, au găsit scuze pentru a încheia conversația. Simțeam că nu erau interesați de adevăr și nu păreau credincioși adevărați. Dar nu eram pe deplin sigură, deoarece erau noi în credință, așa că am continuat să îi sprijin. După ceva timp, erau tot așa și, în timp, au încetat să mai participe la adunări. Abia atunci i-am spus conducătoarei despre situația lor. Ea m-a întrebat: „Cum i-ai udat? Au participat în mod normal atunci când au fost cu alți udători, așadar, cum se face că lucrurile sunt diferite acum că sunt cu tine? Ți-ai îndeplinit cu adevărat responsabilitățile și ai avut o părtășie clară? Dacă noii credincioși nu vin la adunări în mod regulat pentru că noi ne facem datoria cu superficialitate, atunci suntem singurii responsabili.” Știam că spunea asta din propriul ei sentiment de responsabilitate pentru lucrare, dar nu mă puteam opri din a găsi justificări. „Toată lumea se poate schimba”, mă gândeam eu. „Doar pentru că, înainte, noii credincioși participau regulat, nu însemna că o vor face mereu. De altfel, nu veneau regulat la adunări atunci când i-am întâlnit prima dată, așa că asta nu este o schimbare bruscă. Am vrut doar să îi ud o perioadă scurtă de timp și să văd cum merg lucrurile, de aceea nu ți-am spus imediat. Dacă îmi ceri socoteală pentru că nu participă, ar trebui să suport consecințele și s-ar putea să fiu emondată sau chiar concediată. Dacă aș fi știut asta de la bun început, aș fi vorbit cu ea mai devreme, ca să nu trebuiască să-mi asum toată responsabilitatea.” Conducătoarea nu m-a tras la răspundere pentru acest lucru, după ce a verificat, dar după aceea, nu am putut să nu fiu atentă la asta în interacțiunile mele cu noii credincioși. Dacă vedeam că unul dintre ei are o problemă sau nu vine la întâlniri, mă grăbeam să îi spun conducătoarei. Uneori, conducătoarea mă întreba ce voiam să spun și dacă intenționam să nu-i mai ud. Îi spuneam: „Nu, tu ești conducătoarea. Am vrut doar să știi ce se întâmplă cu noii credincioși.” Auzind asta, nu mai zicea nimic. Altădată, după ce i-am povestit despre asta, mi-a spus să continui să îi ud un pic și dacă într-adevăr nu vor să vină la adunări, atunci nu vor putea fi forțați și va trebui să renunțăm la ei. Eram întru totul de acord și mă gândeam: „Acum că și conducătoarea știe despre situația cu noii credincioși, tot ce trebuie să fac este să le ofer sprijin. Dacă sprijinul funcționează, atunci cu atât mai bine, iar dacă nu, și noii credincioși nu mai vor să participe, atunci nu ar trebui să fie nicio surpriză și conducătoarea nu ar spune că am fost iresponsabilă în datoria mea.” Având în vedere acest lucru, nu am mai fost foarte atentă în datoria mea. În fiecare zi, pur și simplu am udat ca de obicei. De fiecare dată când sunam un nou credincios, dacă răspundea, aveam părtășie puțin timp și, dacă nu, nu-mi făceam griji. Am crezut că nu pot face nimic dacă ei nu răspund și nu m-am gândit la ce aș putea face pentru a ajuta la rezolvarea problemelor lor. Într-o adunare ulterioară, conducătoarea a spus că, de atunci încolo, când va întreba despre lucrarea de udare, în timp ce va asculta ce spun udătorii despre situația noilor credincioși, ar dori să știe și despre care aspecte ale adevărului avuseseră udătorii părtășie cu ei și, în special, cum i-au sprijinit. Pe baza acestor lucruri, ea va evalua dacă udătorii fac o lucrare reală. Dacă un udător nu ar avea părtășie din inimă despre adevăr cu noii credincioși, și asta i-ar face pe cei din urmă să nu participe în mod regulat sau chiar să abandoneze, atunci responsabilitatea ar fi a udătorului. Când am auzit asta, m-am gândit cum, atunci când aveam părtășie cu noii credincioși, nu îmi notam ce cuvinte ale lui Dumnezeu am citit sau despre ce adevăruri am avut părtășie. Asta însemna că, dacă un nou credincios nu mai participa la adunări, eu nu aveam nicio dovadă a lucrării. Oare conducătoarea ar crede că nu făceam nicio lucrare reală și că eram iresponsabilă în udare, iar apoi m-ar emonda? Așadar, am început să fiu mai atentă să le trimit mesaje și cuvintele lui Dumnezeu noilor credincioși și să țin o evidență a ceea ce am discutat de fiecare dată când am avut părtășie cu un nou credincios. Uneori, când îi trimiteam un mesaj, un nou credincios nu răspundea, dar asta nu mă deranja prea mult. Mă gândeam că îi trimisesem toate cuvintele lui Dumnezeu pe care ar fi trebuit să le trimit și avusesem părtășie cu privire la ceea ce trebuia. Dacă nu mai mergea la adunări, conducătoarea mi-ar putea vedea consemnările și probabil că nu m-ar numi iresponsabilă.

După un timp, conducătoarea a observat că dintre noii credincioși, câțiva tot nu voiau să vină la adunări și m-a întrebat cum îi udasem. I-am arătat repede notițele mele, gândindu-mă: „Noroc că m-am pregătit și am ținut evidența. Altfel nu aș fi avut nimic concret de arătat și apoi cine știe ce mi-ar fi spus conducătoarea?” În timp ce mă felicitam, conducătoarea a zis: „Nu văd probleme din aceste notițe, dar, unul după altul, mai mulți noi credincioși nu au mai participat la adunări, așa că trebuie să fie o problemă cu lucrarea ta. Nu pot vedea clar care ar putea fi aceasta acum, dar, în discuțiile noastre recente, ai vorbit mult despre probleme cu noii credincioși, ceea ce este un pic neobișnuit. Trebuie să te întrebi unde e problema. Dacă noii credincioși se retrag din biserică și abandonează credința din cauza faptului că faci o treabă superficială și nu îi uzi bine, asta înseamnă că ești iresponsabilă și că nu-ți faci datoria cum trebuie.” Cuvintele ei au venit ca un trăsnet. Am înghețat. Îmi era teamă că, dacă problemele cu mine îi făceau pe noii credincioși să renunțe, asta însemna că fac rău. Așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, cu permisiunea Ta, conducătoarea m-a surprins cu asta astăzi, așa că trebuie să fie o lecție pe care să o învăț. Nu vreau să li se întâmple ceva rău noilor credincioși din cauza problemelor mele, dar mă simt amorțită în legătură cu asta și nu știu unde este problema mea. Te rog să mă luminezi și să mă îndrumi să mă cunosc și să fac schimbări în timp util.”

În următoarele câteva zile, m-am rugat mult lui Dumnezeu pentru asta. Apoi, într-o zi, am citit un articol despre o mărturie bazată pe experiență, în care era un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu care m-a emoționat. Dumnezeu spune: „Ar trebui să te cercetezi cu atenție, pentru a vedea dacă ești o persoană corectă. Sunt țelurile și intențiile tale realizate cu Mine în minte? Sunt toate cuvintele și acțiunile tale făcute și spuse în prezența Mea? Îți examinez toate gândurile și ideile. Nu te simți vinovat? Afișezi o altă față pe care alții să o vadă și îți asumi calm un aer de neprihănire de sine; faci asta pentru a te proteja. Faci acest lucru pentru a-ți ascunde răul și chiar te gândești la modalități de a împinge acel rău asupra altcuiva. Ce viclenie sălășluiește în inima ta!” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 13). Cuvintele lui Dumnezeu expun faptul că oamenii vor minți și se vor preface pentru a arunca responsabilitatea asupra altora, pentru a-și proteja interesele și a-și acoperi faptele rele și, astfel, a se proteja pe ei înșiși. Este un comportament înșelător. Am simțit că propria mea stare a fost expusă de aceste cuvinte. Am început să reflectez asupra mea, întrebându-mă de ce îi spuneam mereu conducătoarei despre problemele cu noii credincioși. De fiecare dată când vedeam că cineva are probleme sau nu vine la adunări, mă grăbeam să îi spun conducătoarei. Părea că doar împărtășesc faptele, dar, de fapt, aveam scopuri și intenții personale. Mi-a fost teamă că voi fi considerată responsabilă sau chiar concediată de conducătoare, dacă cineva înceta să mai participe, așa că am preîntâmpinat rapid acest lucru, împărtășind problemele noului credincios, dându-i conducătoarei falsa impresie că noul credincios nu era bun și că eu nu eram responsabilă. Dacă nu puteam să-l susțin în mod adecvat și nu mai participa, asta era problema lui. Astfel, mâinile mele ar fi complet curate. Dacă, ulterior, dorea să participe din nou la adunări, puteam să-mi asum meritele. În acest moment al auto-reflecției mele, am fost uimită. Nu m-am gândit niciodată că ascund motive atât de abjecte și detestabile în cuvintele mele. Am fost atât de vicleană!

Mai târziu, m-am întrebat cum am putut ajunge să fac, în mod inconștient, ceva atât de necinstit și înșelător. Începusem să mă înțeleg puțin doar citind cuvintele lui Dumnezeu care expun firile corupte ale oamenilor, în timpul reflecțiilor mele. Dumnezeu spune: „Ticăloșia antihriștilor are o caracteristică evidentă, iar Eu vă voi împărtăși secretul discernerii acesteia: este faptul că, în vorbirea și acțiunile lor, nu le puteți înțelege profunzimile și nici să vedeți ce este în inimile lor. Când îți vorbesc, ochii lor se rotesc mereu, iar tu nu-ți poți da seama ce fel de uneltire pun la cale. Uneori, te fac să simți că sunt loiali sau foarte sinceri, dar nu este cazul – nu îi poți vedea niciodată așa cum sunt cu adevărat. Ai un sentiment special în inima ta, o senzație că există o subtilitate profundă în gândurile lor, o profunzime de nepătruns, că sunt prefăcuți” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul șapte: Ei sunt ticăloși, perfizi și înșelători (Partea a doua)”]. „Antihriștii sunt parșivi în comportamentul lor. În ce fel sunt ei parșivi? Ei se comportă întotdeauna într-un mod care depinde de șiretlicuri, iar cuvintele lor nu oferă nimic, așa că este greu pentru oameni să le înțeleagă intențiile și scopurile. Aceasta este parșivitatea. Ei nu ajung cu ușurință la concluzii în nimic din ceea ce fac; ei fac în așa fel încât subordonații lor și cei care îi ascultă să le poată simți intenția, iar acei oameni, după ce l-au înțeles pe antihrist, acționează conform agendei și motivațiilor lui și îi îndeplinesc ordinele. Dacă o sarcină este îndeplinită, antihristul este fericit. Dacă nu este, nimeni nu poate să găsească nimic împotriva lui sau să pătrundă cu mintea motivațiile, intențiile sau scopurile din spatele a ceea ce face. Parșivitatea faptelor lui stă în comploturi ascunse și obiective secrete, toate menite să-i înșele pe toți ceilalți, să se joace cu ei și să-i controleze. Aceasta este esența comportamentului parșiv. Parșivitatea nu constă doar în a minți sau a face ceva rău, ci implică intenții și scopuri mai mari, care sunt de nepătruns pentru oamenii obișnuiți. Dacă ai făcut ceva despre care nu vrei să știe nimeni și spui o minciună, asta se consideră a fi parșiv? (Nu.) Acest lucru este doar înșelătorie și nu se ridică la nivelul parșivității. Ce face ca parșivitatea să fie mai profundă decât înșelăciunea? (Oamenii nu pot să o pătrundă.) Este dificil pentru oameni s-o pătrundă. Aceasta este o parte a ei. Ce altceva? (Oamenii nu au nimic împotriva unei persoane parșive.) Așa este. Ideea este că e greu pentru oameni să găsească ceva împotriva lor. Chiar dacă unii oameni știu că acea persoană a făcut lucruri rele, nu pot determina dacă este o persoană bună sau rea sau o persoană malefică sau un antihrist. Oamenii nu o pot vedea așa cum este de fapt, dar cred că este bună și pot fi induși în eroare de ea. Aceasta este parșivitatea. Oamenii sunt, în general, predispuși să spună minciuni și să pună la cale mici comploturi. Aceasta este doar înșelătorie. Însă antihriștii sunt mai vicleni decât oamenii înșelători obișnuiți. Ei sunt ca regii diavoli; nimeni nu poate înțelege ce fac ei. Pot face multe lucruri rele în numele dreptății, le fac rău oamenilor, dar aceștia tot le cântă laude. Aceasta se numește parșivitate” (Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul șase”). Datorită cuvintelor lui Dumnezeu, am văzut că antihriștii au o fire ticăloasă și fac lucruri în moduri necinstite. Este diferit de a afișa corupția înșelăciunii. A fi înșelător înseamnă în mod clar a spune minciuni și a înșela și este un lucru ușor de văzut. A face lucrurile în mod necinstit înseamnă a-ți ascunde foarte profund intențiile personale, obiectivele și planurile, creând o impresie falsă, astfel încât ceilalți să nu poată să vadă nicio problemă în ceea ce spui și faci. Și chiar dacă ceilalți simt că există o problemă, nu pot găsi nimic de reproșat. Oamenilor le este foarte greu să-i înțeleagă. Acesta este modul în care o persoană necinstită îi induce în eroare pe oameni și își atinge obiectivele secrete. Examinându-mă în lumina cuvintelor lui Dumnezeu, am văzut că, deși i-am vorbit rapid și din timp conducătoarei despre noii credincioși, dând falsa impresie că aveam un sentiment de povară cu datoria mea și îi acceptam bucuroasă supravegherea, de fapt, i-am prezentat problemele cu noii credincioși pentru a o determina să aibă o impresie negativă despre aceia dintre ei care nu participau în mod regulat. Astfel, dacă într-o zi, un nou credincios înceta să mai participe la adunări, ea nu m-ar fi tras la răspundere pentru asta. De asemenea, când conducătoarea a vrut să afle detalii despre lucrarea mea, nu părea să existe nicio problemă în privința conținutului părtășiei mele. Stabilisem ore pentru părtășie cu noii credincioși și le trimisesem cuvinte ale lui Dumnezeu, astfel încât conducătoarea să mă considere sârguincioasă și iubitoare față de ei. Dar, în realitate, știam că nu eram deloc sinceră în părtășia mea cu noii credincioși. Făceam lucrurile mecanic și cu reticență, pentru că știam că fișele de lucru vor fi revizuite de conducătoare și că va trebui să-i dau socoteală. Gândindu-mă la asta, am folosit chiar diverse tactici, îndrumându-i greșit pe ceilalți când vorbeam și aveam grijă să nu-mi scape nimic, când făceam lucruri, astfel încât să nu fiu trasă la răspundere și să-mi protejez statutul și viitorul. În mod clar, nu-mi făceam datoria cu entuziasm, iar acest lucru i-a determinat pe câțiva noi credincioși să nu mai participe în mod regulat. Și conducătoarea a simțit că erau probleme în datoria mea, dar nu știa care sunt acestea și nu a putut găsi dovezi pentru a mă trage la răspundere. Mă pricepeam foarte bine să îi induc în eroare pe oameni. Înainte, nu m-am gândit că felul în care m-am comportat și am acționat avea legătură cu necinstea. Întotdeauna am crezut că majoritatea oamenilor în vârstă, cu experiență îndelungată, sunt ageri, calculați și necinstiți, pe când eu eram tânără, fără prea multă experiență, fără o mentalitate complicată. Nu părea potrivit să spun că am un comportament necinstit. Totuși, faptele au arătat clar că aveam firea ticăloasă a antihriștilor. Apoi, mi-a trecut prin minte altceva. Exista o nouă credincioasă care punea adesea întrebări și era foarte directă. Dacă nu înțelegea părtășia mea din timpul unei adunări, contrazicea direct ceea ce spuneam, iar asta era jenant. Pentru a salva aparențele, nu mai voiam să fiu în adunări cu ea, dar nu puteam spune asta deschis pentru că mă temeam că voi fi emondată de conducătoare. Am vrut să găsesc o modalitate de a o pasa unui alt udător. Odată, noua credincioasă a menționat nonșalant că erau mai puțini oameni în acest grup, comparativ cu cel anterior. Am profitat de ocazie pentru a-i spune conducătoarei că ea credea că adunarea noastră este prea mică și că îi plac grupurile mai mari și am rugat-o pe conducătoare să o mute în alt grup. Conducătoarea a aranjat asta imediat. Astfel, am reușit să o înlătur pe noua credincioasă din grupul meu. Conducătoarea chiar a crezut, în mod eronat, că am avut un sentiment de povară pentru datorie și că mă gândeam la noua credincioasă. Chiar eram înșelătoare și ticăloasă și aveam obiceiul să-i păcălesc pe alții.

Ulterior, am mâncat și am băut mai mult din cuvintele lui Dumnezeu despre starea mea. „Să vă spun Eu: Dumnezeu disprețuiește cel mai mult astfel de oameni intransigenți și vrea să renunțe la ei. Aceștia sunt complet conștienți de fărădelegile lor, dar nu se căiesc, nu-și recunosc niciodată greșelile și mereu invocă pretexte și argumente pentru a se justifica și a da vina pe altcineva și încearcă să găsească modalități rafinate și evazive de-a ocoli problema, ferindu-și acțiunile de ochii altora și făcând permanent greșeli fără cea mai vagă căință sau mărturisire în inimă. O astfel de persoană e foarte problematică și nu-i este ușor să dobândească mântuirea. Ei sunt exact oamenii pe care Dumnezeu vrea să-i abandoneze” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „În credința în Dumnezeu, cel mai important este să practici și să experimentezi cuvintele Lui”). Gândindu-mă la asta, mi-am dat seama că indiferent ce se întâmplă, cel mai important lucru este să accepți adevărul. Felul de persoană care nu va recunoaște că a făcut o greșeală în datoria sa și continuă să se justifice sau să se acopere chiar și atunci când este emondată nu acceptă nici pe departe adevărul. Pentru Dumnezeu, acea persoană este respingătoare și detestabilă. M-am gândit că biserica m-a făcut responsabilă cu udarea și că ar trebui să îi ajut și să îi sprijin pe noii credincioși cu dragoste și răbdare, având părtășie în mod clar despre adevărurile viziunilor și ajutându-i să se stabilească rapid pe adevărata cale. Am înțeles pe deplin că unii noi credincioși nu puteau să participe în mod regulat la adunări, iar această responsabilitate îmi revenea mie, dar când conducătoarea a întrebat despre asta și m-a emondat nu am acceptat acest lucru de la Dumnezeu și nici nu am acceptat reproșul și atenționarea din partea conducătoarei. În loc să mă gândesc imediat cum să îi sprijin pe noii credincioși, am început să fiu calculată, șireată și necinstită pentru a acoperi faptul că nu mi-am făcut datoria cum trebuie. Nu o informam pe conducătoare, ca să nu afle despre problemele și abaterile din lucrarea mea. Am fost mândră că mi-a reușit și m-am bucurat de istețimea mea. Dar acum, din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că, de fapt, Dumnezeu știa totul despre mașinațiunile mele ascunse și trucurile mele meschine. Nu le puteam ascunde. Problemele legate de modul în care îmi făceam datoria trebuiau să iasă la lumină. Dacă nu m-ar fi alertat conducătoarea, nu aș fi știut să reflectez asupra mea, cu atât mai puțin aș fi vrut să mă pocăiesc. Eram cu adevărat amorțită. Nu am acceptat adevărul, nici nu am sintetizat și rectificat abaterile și problemele din lucrarea mea. M-am gândit doar să ascund adevărul de conducătoare, pentru a salva aparențele și a-mi proteja statutul. Am fost șireată și necinstită, pentru a acoperi realitatea că nu-mi făceam bine datoria. Nu am depus eforturi pentru a-i uda pe noii credincioși și a-i ajuta să facă față problemelor și dificultăților lor și, ca urmare, unii dintre ei nu și-au rezolvat problemele pentru o lungă perioadă de timp. Unii dintre ei încă nu participau regulat la adunări. Ceea ce m-a speriat în mod deosebit după aceea a fost că noua credincioasă pe care am forțat-o să plece într-un alt grup nu a mai vrut să participe la adunări pentru că nu era obișnuită cu schimbarea bruscă a udătorului. Alți frați și surori au trebuit să aibă părtășie cu ea, cu răbdare și pentru mult timp, înainte ca ea să accepte să se întoarcă la adunări. Era foarte supărător să mă gândesc la cum fusesem și ce făcusem. Nu este ușor ca fiecare nou credincios să accepte lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu și este nevoie de mult efort minuțios din partea lor. Dar eu fusesem foarte relaxată în această privință. Făceam rău. Dacă nu aș fi fost atenționată și emondată de conducătoare, nu mi-aș fi dat seama de pericolul care mă păștea. Nu voiam să mai trăiesc conform firii ticăloase a unui antihrist. Am vrut să ies de pe acea cale rea și să mă pocăiesc în fața lui Dumnezeu.

Tocmai când am dobândit ceva cunoștințe, conducătoarea m-a întrebat despre starea mea din acel moment. I-am spus despre ceea ce ajunsesem să realizez prin autoreflecție. Ea mi-a trimis un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu spune: „Practicarea onestității acoperă multe aspecte. Cu alte cuvinte, standardul de sinceritate nu este atins doar printr-o singură privință; trebuie să fii la nivelul standardului în multe privințe înainte de a putea fi sincer. Unii oameni cred mereu că nu trebuie decât să reușească să nu mintă pentru a fi sinceri. Este corect acest punct de vedere? A fi sincer implică doar a nu minți? Nu – se referă și la alte câteva aspecte. În primul rând, indiferent cu ce te confrunți, fie că este ceva ce ai văzut cu ochii tăi sau ceva ce ți-a spus altcineva, fie că este vorba de a interacționa cu oamenii sau de a rezolva o problemă, fie că este datoria pe care se cuvine să o îndeplinești sau ceva ce Dumnezeu ți-a încredințat, tu trebuie mereu să abordezi aceste lucruri cu o inimă sinceră. Cum ar trebui să practici abordarea lucrurilor cu o inimă onestă? Spune ce crezi și vorbește onest; nu rosti vorbe goale, pompoase sau care sună plăcut, nu spune lucruri false, flatante sau ipocrite, ci rostește cuvintele care sunt în inima ta. Asta înseamnă a fi o persoană onestă. A exprima gândurile și părerile adevărate care sunt în inima ta – asta este ceea ce oamenii onești trebuie să facă. Dacă nu spui niciodată ceea ce gândești, iar cuvintele putrezesc în inima ta și ceea ce spui este întotdeauna în contradicție cu ceea ce gândești, asta nu este ceea ce face o persoană cinstită. De exemplu, să presupunem că nu îți îndeplinești bine datoria și, atunci când oamenii te întreabă ce se întâmplă, tu spui: «Vreau să-mi fac bine datoria, dar din diverse motive, nu am făcut-o.» De fapt, știi în inima ta că nu ai fost sârguincios, dar nu spui adevărul. În schimb, găsești tot felul de motive, justificări și scuze pentru a acoperi faptele și pentru a evita responsabilitatea. Oare asta face un om cinstit? (Nu.) Păcălești oamenii și faci lucrurile de mântuială spunând aceste lucruri. Însă esența a ceea ce este în interiorul tău, a intențiilor din tine, este o fire coruptă. Dacă nu poți să scoți la iveală aceste lucruri și intenții din tine și să le diseci, atunci ele nu pot fi purificate – și aceasta nu este o chestiune minoră! Trebuie să vorbești sincer: «Am amânat puțin îndeplinirea datoriei mele. Am fost superficial și neatent. Când sunt într-o dispoziție bună, pot depune puțin efort. Când sunt într-o dispoziție proastă, lenevesc și nu vreau să depun efort și râvnesc la confortul trupului. Prin urmare, încercările mele de a-mi face datoria sunt ineficiente. Situația s-a schimbat în ultimele zile și încerc să dau totul, să-mi îmbunătățesc eficiența și să-mi îndeplinesc bine datoria.» Asta înseamnă a vorbi din inimă. Celălalt mod de a vorbi nu era din inimă. Din cauza fricii tale de a fi emondat, de oameni care îți descoperă problemele și de oameni care te trag la răspundere, ai găsit tot felul de motive, justificări și scuze pentru a acoperi faptele, mai întâi făcându-i pe ceilalți să nu mai vorbească despre situație, apoi pasând responsabilitatea, pentru a evita să fii emondat. Aceasta este sursa minciunilor tale. Indiferent cât de mult vorbesc mincinoșii, o parte din ceea ce spun ei este cu siguranță adevăr și realitate. Dar unele lucruri cheie pe care le spun vor conține un pic de falsitate și un pic din motivația lor. Prin urmare, este foarte important să discernem și să diferențiem ceea ce este adevărat și ceea ce este fals. Totuși, acest lucru nu este ușor de făcut. O parte din ceea ce spun ei va fi pătată și înfrumusețată, unele dintre lucrurile pe care le spun vor fi în concordanță cu faptele, iar altele vor contrazice faptele; cu realitatea și ficțiunea astfel încurcate, este greu să distingem ceea ce este adevărat de ceea ce este fals. Acesta este cel mai înșelător tip de persoană și cel mai greu de identificat. Dacă nu poate să accepte adevărul sau să practice onestitatea, cu siguranță va fi eliminată. Atunci, care este calea pe care ar trebui să o aleagă oamenii? Care este calea de a practica onestitatea? Voi ar trebui să învățați să spuneți adevărul și să fiți capabili să aveți părtășie deschisă despre stările și problemele voastre reale. Acesta este modul în care practică oamenii cinstiți și o astfel de practicare este corectă” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar fiind o persoană onestă poți trăi adevărata asemănare umană”). Când am citit acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, am fost foarte emoționată. Dumnezeu ne cunoaște foarte bine. El știe că vom avea cu toții probleme și abateri în îndatoririle noastre. Este inevitabil. Dar cheia este ce fel de atitudine are o persoană atunci când apar probleme. Este sinceră, recunoscând și corectând cu onestitate o eroare, sau încearcă să se justifice și se dedă la înșelăciune pentru a acoperi problema? Înainte, trăiam după firea mea satanică. Eram înșelătoare și duplicitară și mergeam pe un drum greșit. Nu mai puteam continua așa. Voiam să fiu o persoană onestă și să accept scrutarea lui Dumnezeu. Indiferent ce abateri sau probleme apăreau în datoria mea și chiar dacă întreba conducătoarea despre lucrarea mea, trebuia să înfrunt situația cu sinceritate și să o tratez cu onestitate, fiind sinceră și spunând orice aveam pe suflet. Trebuia să spun lucrurilor pe nume și să fiu directă dacă era ceva ce neglijasem să fac, în loc să mint sau să încerc să găsesc argumente ca să scap. Pe lângă a vorbi sincer, am vrut să practic în mod regulat reflecția la intențiile care stau la baza cuvintelor și acțiunilor mele și să le schimb imediat dacă nu erau corecte. Trebuia să nu îi mai păcălesc pe oameni pentru a-mi proteja propriile interese.

Într-o zi, am observat că un nou credincios lipsise de la mai multe adunări consecutive. L-am sunat de câteva ori, dar nu a răspuns la telefon și nici la mesaje. Nu știam ce se întâmplă cu el. Nu puteam să nu-mi fac griji că nu va mai veni la adunări și mă întrebam dacă ar trebui să-i spun asta conducătoarei, pentru ca ea să nu mă tragă la răspundere dacă el nu va mai veni într-o zi. La acest gând, mi-am dat seama că vechea mea problemă de a fi amăgitoare se ivea din nou. Apoi mi-am amintit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Nu trebuie să folosești nicio metodă ca să-ți protejezi reputația, imaginea și statutul, nici nu trebuie să-ți acoperi sau ascunzi greșelile. Nu trebuie să întreprinzi aceste eforturi inutile. Dacă poți să renunți la aceste lucruri, vei fi foarte relaxat, vei trăi fără constrângeri sau durere și vei trăi complet în lumină” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Este adevărat. Dumnezeu ne scrutează în profunzime inimile. Poate că îi pot păcăli pe oameni cu stratagemele mele viclene, dar Dumnezeu scrutează totul limpede ca lumina zilei și, în final, va dezvălui totul. Îmi făceam datoria ca să-L mulțumesc pe Dumnezeu, nu ca să lucrez pentru cineva anume. Nu aveam nevoie să mă joc și să mă ascund în fața oamenilor. Ca și în trecut, existaseră noi credincioși pe care făcusem tot posibilul să îi sprijin, dar care tot nu participau la adunări, nici nu arătau un interes pentru credință și adevăr. Când a înțeles situația reală, conducătoarea a conchis că ei nu erau credincioși adevărați și, prin urmare, nu m-a tras la răspundere. Am putut vedea că biserica are principii în modul în care îi tratează pe oameni. Nu era nevoie să mă absolv în mod abil de responsabilitate sau să inventez o cale de ieșire. Trăisem după firea mea satanică și nu-mi făcusem datoria cum trebuie. De data aceasta, nu puteam să fac lucrurile de mântuială, pur și simplu. Trebuia să fiu bine intenționată și să-mi îndeplinesc responsabilitățile. M-am rugat în liniște lui Dumnezeu, gata să mă schimb și să fac tot ce pot pentru a-i ajuta și sprijini pe noii credincioși. Dacă aș avea părtășie despre toate adevărurile pe care ar trebui să le împărtășesc și ei tot nu ar vrea să participe la adunări, atunci aș putea înfrunta asta direct și i-aș putea oferi conducătoarei o imagine sinceră a situației. După ce mi-am schimbat mentalitatea, l-am contactat din nou pe acel nou credincios și am fost surprinsă când a răspuns rapid, spunând că a fost ocupat cu munca și era foarte obosit, acesta fiind motivul pentru care nu participase la adunări. Am avut părtășie cu el folosind cuvintele lui Dumnezeu și, din acestea, el a înțeles intenția lui Dumnezeu, a găsit o cale de practică și a început să participe din nou în mod regulat. După aceea, ori de câte ori noii credincioși nu puteau participa la adunări în mod regulat, am făcut tot posibilul să îi sprijin și să îi ajut și am avut părtășie cu ei despre cuvintele lui Dumnezeu. Îi sprijineam cu o inimă sinceră. Ulterior, majoritatea noilor credincioși pe care i-am udat au putut participa în mod regulat la adunări. Practicând în acest fel, mă simt ancorată și împăcată. Slavă Ție, Dumnezeule!