3. Când am avut dificultăți am rămas fidelă datoriei mele

de Wang Ju, China

În 2016, datoria mea în biserică era de diacon responsabil de udare. La acea vreme, conducătoarea bisericii, care era asuprită de un antihrist, trăia în negativitate. A pierdut lucrarea Duhului Sfânt și a fost demisă. Superiorul meu mi-a oferit instrucțiuni, spunând că antihristul din biserică nu fusese pe deplin dat în vileag, iar celorlalți încă le lipsea discernământul, așa că spera că aș putea să lucrez cu sora Yang Yue și să preluăm o parte din lucrarea bisericii. Ulterior, din moment ce nu stăteam grozav cu sănătatea și nu aveam puterea sau energia necesară, biserica avea să îmi schimbe datoria. Însă înainte de a se finaliza transferul, s-a întâmplat ceva. Atunci, conducătoarea superioară mi-a programat o întâlnire cu alte câteva surori. Ca întotdeauna, am ajuns la casa gazdei la timp dar, spre mirarea mea, am așteptat la nesfârșit și n-a venit nimeni. Așa că m-am dus acasă la Yang Yue ca să o caut. Am tot bătut la ușă, dar n-a răspuns nimeni. Mă simțeam puțin neliniștită, temându-mă că fusese arestată. Pe neașteptate, două zile mai târziu, Chen Hui mi-a spus că Yang Yue și doi conducători superiori fuseseră arestați în acea zi, iar polițiștii îi întorseseră toată casa cu susul în jos. Auzind aceste vești groaznice, deși știam că mă confruntam cu o încercare și o rafinare din partea lui Dumnezeu, tot m-am simțit foarte agitată. M-am gândit cum fusesem acasă la Yang Yue în acea zi și bătusem la ușa ei și, din fericire, am avut protecția lui Dumnezeu și nu am dat peste polițiști, altfel nu aș fi scăpat din ghearele lor. Am scăpat ca prin urechile acului!

Ulterior, am auzit oameni prin oraș vorbind despre acea arestare și astfel am aflat că era o operațiune la nivel național. În orașul nostru, au fost mobilizați numeroși polițiști complet înarmați și făceau descinderi în tot orașul, arestându-i frenetic pe aleșii lui Dumnezeu. Erau bannere pe toate străzile și aleile și toate felurile de propagandă negativă pe ziduri. Era un sentiment de panică în tot orașul. M-am gândit la faptul că mulți frați și surori cu îndatoriri fuseseră arestați și că toate casele implicate ar putea fi percheziționate, iar bunurile bisericii ar putea fi confiscate în orice clipă de marele balaur roșu, așa că trebuia să mă grăbesc și să mut lucrurile bisericii și pe surorile și frații vizați undeva în siguranță, dar polițiștii erau încă în căutări și supravegheau zona. Ce putea fi făcut? Simțeam că-mi ies din minți. Când am ajuns acasă, fiica mea mi-a arătat telefonul ei și a spus: „Mamă, ai grijă și nu ieși din casă câteva zile. Unul dintre clienții mei de la securitate publică mi-a trimis un videoclip, spunând că au arestat deja peste 70 de credincioși și continuă căutările.” Auzind asta, m-am speriat și mai tare și nervii mi s-au întins la maximum. M-am gândit la cum lucrasem mereu împreună cu Yang Yue. Am fost deseori și acasă la ea, iar acum, că era arestată, mă întrebam dacă polițiștii aveau să mă găsească în urma monitorizării. Dacă aflaseră deja despre mine, oare nu aș intra în bătaia puștii, în caz că aș ieși din nou pentru a-mi face datoria? Aveam deja o boală profesională din cauza lucrării mele și eram foarte fragilă. Nu știam câte bătăi puteam suporta, în caz că eram într-adevăr arestată. Dacă polițiștii încercau să mă tortureze până mărturiseam și mă omorau în bătaie, aveam să-mi pierd șansa la mântuire? Mintea mi se tot întorcea la videoclipurile în care frați și surori erau torturați și deveneam tot mai neliniștită pe măsură ce mă gândeam la asta. M-a trecut o transpirație rece, am paralizat și mă simțeam complet lipsită de putere, incapabilă să mă calmez. M-am gândit că ar trebui să fug de pericol imediat, să mă ascund și să pornesc de acolo. Dar apoi m-am gândit la situația bisericii, cu toată lucrarea de curățare de făcut și, din moment ce Yang Yue a fost arestată, trebuia să preiau lucrarea bisericii. Trebuia să le spun celor aflați în pericol să se ascundă și să mut de îndată cărțile cuvintelor lui Dumnezeu. Era o responsabilitate uriașă. Dacă nu făceam bine această lucrare, asta avea să dăuneze și mai mult lucrării casei lui Dumnezeu. M-aș descurca dacă s-ar pierde lucrurile mele, dar dacă ar fi luate cărțile cuvintelor lui Dumnezeu, acest lucru ar provoca pierderi în viețile aleșilor lui Dumnezeu într-un mod pe care banii nu îl pot măsura. Dacă mă ascundeam într-un moment atât de critic, m-aș mai putea numi credincioasă? Mi-ar lipsi realmente umanitatea. Unde mi-ar fi simțul responsabilității? Însă nu puteam face bine aceste sarcini de una singură. Era posibil ca polițiștii să mă fi pus deja sub supraveghere. Dacă eram într-adevăr arestată, n-ar fi fost și mai puțini oameni care să preia îndatoriri? Apoi mi-a trecut brusc prin minte că două surori, Chen Hui și Zhang Min, urmăreau cu ardoare și puteau face față responsabilității și că ar trebui să le pun pe ele să gestioneze consecințele, iar eu aș putea lucra din culise. Ele știau că nu stăteam bine cu sănătatea, așa că probabil aveau să fie înțelegătoare. În acest fel, lucrarea bisericii nu ar fi ținută în loc, iar eu m-aș feri de pericol. Atunci, ceva ce mi-a spus conducătoarea mi s-a tot ivit în minte. Îmi spusese să preiau lucrarea bisericii împreună cu Yang Yue. Știam că fusese arestată, așa că ar trebui să port acea responsabilitate, dar mă temeam de pericol. Voiam să fug și să mă ascund în acest moment de criză pentru a mă proteja. Ba chiar voiam să pasez acel pericol și acea greutate altor surori. Eram atât de egoistă. Îmi abandonam datoria, ceea ce înseamnă că făceam rău! M-am gândit brusc la cuvintele lui Dumnezeu: „Felul în care privești însărcinările date de Dumnezeu este extrem de important și este o chestiune foarte serioasă. Dacă nu poți duce la bun sfârșit ceea ce a încredințat Dumnezeu oamenilor, atunci nu ești vrednic de a trăi în prezența lui Dumnezeu și ar trebui să fii pedepsit(Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să cunoști natura omului”). Cuvintele lui Dumnezeu au fost un semnal de alarmă imediat. M-am simțit vinovată și plină de regret pentru că gândeam așa. Cum puteam pasa altora însărcinarea mea față de biserică? Obținusem atât de multă susținere din adevărurile lui Dumnezeu, așa că ar fi trebuit să reflectez la cum să-mi fac bine datoria pentru a-L răsplăti. În timp ce biserica era în pericol, trebuia să protejez frații și surorile și să apăr interesele casei lui Dumnezeu. Eram persoana responsabilă, dar voiam să mă fac mică și să mă ascund și să le impun altora riscul. Dacă lucrurile casei lui Dumnezeu și cărțile cuvântului Său ar fi căzut pradă marelui balaur roșu din cauza egoismului meu, acest lucru avea să fie o fărădelege ireparabilă! Chiar dacă eram în siguranță o vreme, în ochii lui Dumnezeu, aveam să fiu o lașă care duce o existență rușinoasă, o trădătoare care fuge de luptă. Aș fi fost atunci vrednică să trăiesc înaintea lui Dumnezeu? Dacă-mi abandonam datoria, nu însemna asta că-L trădam pe Dumnezeu? Atunci ce sens aș avea în viață? Gândindu-mă la asta, m-am simțit incomod și vinovată. Mă simțeam atât de îndatorată lui Dumnezeu și mă uram pentru că eram atât de detestabilă și nerușinată. Trăisem mereu pentru mine însămi, dar, o dată, trebuia să practic adevărul și să trăiesc pentru Dumnezeu. Știam că indiferent cu ce mă confruntam, cel mai înțelept era să mă rog la Dumnezeu și să mă bazez pe El. Așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Nu știu dacă poliția a pus deja ochii pe mine. Mă simt slăbită și speriată, însă depide de Tine dacă voi fi sau nu arestată. Nu vreau să trăiesc o existență abjectă sau să-mi trădez conștiința și să mă răzvrătesc împotriva Ta. Este multă lucrare de curățare de făcut imediat pentru biserică. Trebuie să-mi duc la bun sfârșit responsabilitățile. Dumnezeule, Te rog, veghează asupra inimii mele și dă-mi voința de a îndura greutăți. Dacă voi fi într-adevăr arestată și omorâtă în bătaie, va fi ceea ce ai permis Tu. Sunt gata să mă supun rânduielilor Tale și nu voi vinde niciodată interesele casei Tale!” După rugăciune, am citit câteva dintre cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu spune: „Nu ar trebui să îți fie frică de una și de alta; indiferent cu cât de multe dificultăți și pericole ai putea să te confrunți, ești în stare să rămâi neclintit înaintea Mea, fără să te împiedice nimic, pentru ca voia Mea să poată fi nestingherit îndeplinită. Aceasta este datoria ta […]. Tu trebuie să suporți totul; pentru Mine, trebuie să fii pregătit să renunți la tot ce ai și să faci tot ce poți ca să Mă urmezi, și să fii gata să sacrifici tot ce ai. Acesta este momentul în care te voi încerca: Îmi vei oferi loialitatea ta? Poți să Mă urmezi până la capătul drumului cu loialitate? Nu te teme; cu sprijinul Meu, cine ți-ar putea bloca vreodată drumul? Ține minte asta! Nu uita! Tot ceea ce se întâmplă este prin bunăvoința Mea și totul este sub observația Mea. Poți să-Mi urmezi cuvântul în tot ce spui și faci? Când încercările de foc vor veni asupra ta, vei îngenunchea și vei striga? Sau vei tremura, incapabil să mergi mai departe?(Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 10). Când am citit că Dumnezeu spune „Ține minte asta! Nu uita!”, am fost foarte emoționată. Era exact ca atunci când părinții îi spun copilului: „Nu te teme, sunt aici.” Brusc, aveam credință și putere și simțeam că aveam sprijin. Puteam simți că Dumnezeu nu voia ca eu să trăiesc în anxietate și teamă continuă. N-ar trebui să mă tem că nu-mi fac bine datoria sau că voi fi arestată de marele balaur roșu și, mai ales, n-ar trebui să uit că Dumnezeu este mereu cu noi. Oricât de înșelător și rău ar fi marele balaur roșu, el nu poate opri ceea ce vrea să realizeze Dumnezeu. Chiar dacă poliția ar sta zilnic cu ochii pe credincioși, nu ar putea distruge lucrarea bisericii, deoarece totul este condus și orchestrat de Dumnezeu. Ar trebui să am credință, să mă dedic lui Dumnezeu și să termin lucrarea de curățare cât mai curând posibil. Dumnezeu îmi testa credința și îmi verifica adevărata statură prin această situație oribilă, ca să vadă dacă puteam să-mi risc viața pentru a fi fidelă datoriei mele, să protejez frații și surorile și să apăr lucrarea bisericii. Gândindu-mă la asta, mi-a venit un singur lucru în minte: orice ar fi, trebuia să mă gândesc la o cale să biruiesc dificultățile din fața mea, să minimizez pierderile și să-mi fac bine datoria, altminteri nu mi-aș găsi liniștea. Când eram gata să mă supun și să trec prin acea situație, spre suprinderea mea, Chen Hui și Zhang Min au apărut pe neașteptate la casa gazdei mele pentru a discuta despre gestionarea consecințelor. Văzându-le, m-am simțit cu adevărat fericită și rușinată în același timp. Având în vedere felul în care voisem să le pun în cârcă pericolul, știam cât de detestabilă și egoistă fusesem. Gândirea mea a fost abjectă și rușinoasă. Deși nu le contactasem, în momentul critic, ele au venit în grabă, fără ezitare, pentru a preveni orice daună la adresa casei lui Dumnezeu. Eram atât de emoționată și Îi mulțumeam încontinuu lui Dumnezeu. Am putut să văd că Dumnezeu conducea și orchestra totul și nu mă înhămase la o povară prea greu de dus. Apoi am avut o discuție rapidă, am împărțit responsabilitățile și am pornit imediat la drum. Mai întâi, am mers singură la o casă din apropiere unde Yang Yue participase la adunări, ca să o anunț pe gazdă că trebuia să fie atentă. M-am rugat tot drumul până acolo, acoperindu-mi fața cu umbrela. Am ajuns acolo destul de repede și am informat-o pe sora gazdă. La a doua casă, eu și Chen Hui am fost nevoite să mutăm câteva cărți conținând cuvintele lui Dumnezeu. Era departe și tot traseul era sub supraveghere. Puteam vedea mașini de poliție în depărtare. Mi s-a făcut din nou puțin teamă. M-am gândit: „Poliția întețește căutările. Dacă trec prin punctul de control și sunt recunoscută, voi da de necaz. Atunci, cărțile cuvintelor lui Dumnezeu vor fi luate, iar Chen Hui va fi implicată.” Stăteam în spate, pe scuterul electric al lui Chen Hui, strângându-i hainele, cu palmele transpirând. Înainte de a ajunge la casă, inima îmi bătea cu putere și-mi făceam griji că erau polițiști la pândă. Am continuat să strig la Dumnezeu în inima mea, iar apoi m-am gândit la ceva ce a spus El: „Credința este ca un pod dintr-un singur buștean: cei care se agață în mod abject de viață vor avea dificultăți în a-l traversa, dar cei care sunt gata să se sacrifice pot să-l traverseze siguri pe picioare și fără griji(Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 6). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat curajul de a înfrunta acest mediu ostil. Mi-am spus în sinea mea: „Chiar dacă trebuie să-mi pun viața în joc, trebuie să protejez cărțile cuvintelor lui Dumnezeu. Trebuie să am credință și să cred că Dumnezeu domnește peste toate. Oricât de nebun este marele balaur roșu, fără permisiunea lui Dumnezeu, nu ne poate face nimic.” Atunci nu m-am mai simțit atât de timidă și speriată. Gând la gând, Chen Hui și cu mine ne-am rugat lui Dumnezeu și, în final, am mutat fără probleme cărțile într-un loc sigur. Mi s-a ridicat, în sfârșit, o greutate uriașă de pe inimă.

Mai târziu, am primit o scrisoare de la o conducătoare superioară, în care scria că situația era periculoasă și că proiectele bisericii erau în impas. Voia ca eu, Chen Hui și Zhang Min să ne ocupăm de lucruri. Mi-a venit în minte că antihristul și răufăcătorii nu fuseseră îndepărtați și încă perturbau lucrurile și că ar trebui să preiau acea responsabilitate și să-i înlătur pe acei oameni, astfel încât frații și surorile să poată continua o viață bisericească normală în curând. Însă situația nu s-a îmbunătățit deloc. La câteva zile erau știri teribile despre arestarea fraților și surorilor și percheziția caselor acestora. Mai târziu, am fost informată că marele balaur roșu folosea tot felul de tactici abjecte pentru a-i induce în eroare pe arestați și a-i momi astfel încât să se vândă unii pe ceilalți, folosind tortura pentru a-i constrânge dacă nu făceau asta. Mai târziu, au fost vești că Zhu Feng, o conducătoare falsă care fusese demisă din biserică, nu a putut îndura inducerea în eroare și interogarea din partea marelui balaur roșu, cumbinația de abordări blânde și dure de după arestarea ei și, în câteva zile, a devenit o iudă și L-a trădat pe Dumnezeu. Veștile acestea m-au adus din nou în pragul disperării. M-am tot gândit la asta și nu am putut să dorm noaptea aceea. Mi se părea că-i văd pe frați și pe surori agonizând, pe scaune de tortură. Mă gândeam totodată că Zhu Feng știa totul despre lucrarea bisericii și unde locuiam. Dacă putea să-L trădeze chiar pe Dumnezeu, cine știe când avea să mă vândă pe mine. Oare puteam să rezist torturii crude dacă eram arestată? Nu ar fi groaznic dacă aș muri în închisoare? În timp ce aveam aceste gânduri, m-am trezit cufundată în întuneric. Nu simțeam o povară pentru datoria pe care trebuia să o fac și eram complet sleită de puteri. În drum spre micile adunări, am fost foarte agitată când o mașină de poliție a trecut pe lângă mine. Când treceam prin zona în care au fost arestați câțiva frați și surori, eram agitată și speriată să nu fiu arestată. Mă gândeam că aș putea să mă ascund o scurtă perioadă de timp, să aștept până se îndreptau lucrurile și atunci să mă întâlnesc cu ceilalți. Însă gândul acela m-a neliniștit. M-am gândit la antihristul și răufăcătorii liberi în biserică. Ei aveau să continue să perturbe lucrurile și, dacă trăiam în continuare într-o stare de lașitate și frică de moarte, fără să-mi fac bine datoria, nu făceam bine și nu ofeream mărturie și, totodată, deveneam obiectul batjocurii Satanei. M-am gândit că toți se nasc, îmbătrânesc, se îmbolnăvesc și mor, deci de ce mă temeam atât de tare de moarte? În principal, mă protejam prea mult. Îmi era teamă că nu voi avea un final bun, în ciuda credinței mele și, în schimb, aveam să fiu torturată și omorâtă în bătaie de marele balaur roșu, îndurând dureri îngrozitoare. Eram credincioasă doar de câțiva ani și nu înțelegeam încă adevărul. Dacă muream așa, îmi pierdeam șansa să mănânc și să beau cuvintele lui Dumnezeu, să-I experimentez lucrarea și să fiu mântuită. Atunci n-ar fi credința mea în zadar? Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mai greu era de acceptat, așa că m-am rugat de îndată lui Dumnezeu, cerându-I să mă lumineze și să mă îndrume ca să înțeleg adevărul și să obțin o înțelegere adecvată a acestui tip de lucruri. Mai târziu, am dat peste acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Dumnezeu are un plan pentru fiecare dintre discipolii Săi. Fiecare dintre ei are un mediu, oferit de Dumnezeu omului, în care să-și îndeplinească datoria, și are harul și favoarea lui Dumnezeu de care să se bucure. De asemenea, are circumstanțe speciale, pe care Dumnezeu le pregătește pentru om, și trebuie să treacă prin multă suferință — nici vorbă de drumul lin pe care și-l imaginează omul. […] Cum au murit discipolii Domnului Isus? Printre discipoli, s-au numărat cei care au fost lapidați, târâți în urma unui cal, răstigniți cu capul în jos, dezmembrați de cinci cai – diverse feluri de a muri s-au abătut asupra lor. Care a fost motivul pentru moartea lor? Au fost executați pentru crimele lor conform legii? Nu. Au fost condamnați, bătuți, certați și uciși fiindcă au răspândit Evanghelia Domnului și au fost respinși de oamenii lumii – astfel au fost martirizați. Să nu vorbim de finalul acestor martiri sau de definiția lui Dumnezeu pentru comportamentul lor, ci să întrebăm asta: când au ajuns la final, modurile în care și-au întâlnit sfârșitul vieții au fost conform noțiunilor umane? (Nu, nu au fost.) Din perspectiva noțiunilor omenești, au plătit un preț atât de mare pentru a răspândi lucrarea lui Dumnezeu, dar au fost uciși de Satana, în ultimă instanță. Acest lucru nu este conform noțiunilor omenești, dar tocmai asta e ceea ce li s-a întâmplat. E ceea ce Dumnezeu a îngăduit. Ce adevăr poate fi căutat în acest lucru? Faptul că Dumnezeu i-a lăsat să moară în felul acesta a fost blestemul și condamnarea Lui sau planul și binecuvântarea Sa? Nici una, nici cealaltă. Atunci ce a fost? Acum oamenii reflectează asupra morții lor cu multă amărăciune, dar așa erau lucrurile pe atunci. Cei care credeau în Dumnezeu mureau în felul acela, cum se explică acest lucru? Când menționăm acest subiect, vă puneți în locul lor, deci sunt inimile voastre triste și simțiți o durere ascunsă? Vă gândiți: «Acești oameni și-au făcut datoria de a răspândi Evanghelia lui Dumnezeu și ar trebui considerați oameni buni, deci cum au putut avea un astfel de sfârșit și un astfel de final?» De fapt, acesta este felul în care trupurile lor au murit și au mers pe lumea cealaltă; acesta a fost modul în care au părăsit lumea omenească, dar asta nu înseamnă că finalul lor a fost același. Indiferent de cum au murit sau de cum au părăsit lumea, acesta nu este felul în care Dumnezeu a definit finalurile acelor vieți, acelor ființe create. Acesta este un lucru pe care trebuie să-l vezi clar. Din contră, ei au folosit întocmai acele mijloace pentru a condamna această lume și a mărturisi pentru faptele lui Dumnezeu. Aceste ființe create și-au folosit viețile lor foarte prețioase – au folosit ultima clipă a vieții lor ca să mărturisească pentru faptele și extraordinara putere a lui Dumnezeu și să-i declare Satanei și lumii că faptele lui Dumnezeu sunt corecte, că Domnul Isus este Dumnezeu, că El este Domnul și Dumnezeu întrupat. Până și în ultima clipă a vieții lor, ei nu au negat niciodată numele Domnului Isus. Nu a fost aceasta un fel de judecată asupra acestei lumi? Și-au folosit viețile ca să proclame lumii, ca să le confirme ființelor umane că Domnul Isus este Domnul, că Domnul Isus este Hristos, că El este Dumnezeu întrupat, că lucrarea de răscumpărare pe care a făcut-o pentru toată omenirea îi permite acesteia să trăiască mai departe – acest fapt nu se va schimba niciodată. În ce măsură și-au îndeplinit datoria cei care au fost martirizați pentru răspândirea Evangheliei Domnului Isus? Până la extrem? Cum s-a manifestat extrema? (Și-au oferit viețile.) Așa este, ei au plătit cu viețile lor. Familia, averea și lucrurile materiale ale acestei vieți sunt toate lucruri exterioare; singurul lucru care are legătură cu sinele este viața. Pentru fiecare om viu, viața este lucrul cel mai demn de a fi prețuit, cel mai de preț lucru și, după cum se vede, acești oameni au fost capabili să ofere cea mai de preț avere a lor – viața – drept confirmare și ca mărturie a iubirii lui Dumnezeu pentru omenire. Până în ziua morții lor, ei nu au negat numele lui Dumnezeu și nici lucrarea lui Dumnezeu și și-au folosit ultimele clipe din viață pentru a mărturisi existența acestui fapt – nu este aceasta cea mai înaltă formă de mărturie? Acesta este cel mai bun mod de a-ți face datoria; asta înseamnă să-ți îndeplinești responsabilitatea. Când Satana i-a amenințat și i-a terorizat și, în cele din urmă, chiar și când i-a făcut să plătească cu prețul vieții, ei nu și-au abandonat responsabilitatea lor. Asta înseamnă să-ți îndeplinești datoria în cea mai mare măsură. Ce vreau să spun prin asta? Vreau să spun că vă oblig să folosiți aceeași metodă ca să mărturisiți pentru Dumnezeu și să răspândiți Evanghelia Sa? Nu e necesar să faci asta, dar trebuie să înțelegi că asta este responsabilitatea ta, că dacă Dumnezeu are nevoie de tine, ar trebui să accepți acest lucru ca pe ceva ce este datoria ta de onoare să faci(Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Răspândirea Evangheliei este datoria de onoare a tuturor credincioșilor”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au ajutat că văd mai clar problema morții. Am aflat ce mentalitate să am în situații de viață și de moarte și că fusesem mereu constrânsă de frica mea de moarte, în principal, pentru că nu înțelegeam pe deplin adevărul că Dumnezeu ne conduce soarta. Deși citisem multe dintre cuvintele lui Dumnezeu în calitate de credincioasă și, teoretic, înțelegeam că Dumnezeu conduce și rânduiește viețile și morțile noastre, nu aveam nicio experiență personală sau înțelegere reală. Mi-am văzut, de asemenea, defectul fatal. Cel mai tare mă temeam de moarte pentru că îmi era frică să nu fiu torturată și să sufăr fizic înainte de a muri și mă temeam că nu voi avea un final și o destinație bună dacă muream. Simțeam că a-l lăsa pe marele balaur roșu să mă tortureze până la moarte ar fi o moarte tragică. Mai ales când m-am gândit la atât de mulți frați și surori arestați și torturați și am auzit despre cum Zhu Feng L-a trădat pe Dumnezeu, m-am temut să nu fiu vândută de ea. Eram îngrijorată că și eu aș putea suferi asemenea torturi devastatoare sau chiar să mor din această cauză. Eram foarte nefericită. Însă, de fapt, suferința fizică nu este cea mai rea durere. Dacă nu putem suporta tortura și-L trădăm pe Dumnezeu, sufletele noastre vor fi pedepsite. Aceasta este cea mai mare suferință și cea mai insuportabilă durere. M-am gândit la cei care au fost iude și L-au trădat pe Dumnezeu și de care S-a lepădat atunci Duhul Sfânt. Au spus că e la fel de rău ca și cum le-ar fi smuls inimile și nu știau cum aveau să continue să trăiască, de parcă ar fi fost cadavre fără suflet, nimic mai mult decât zombi. A trăi astfel ar fi mult mai dureros decât a fi torturat până la moarte. Atunci m-am gândit la Petru. După ce a scăpat din închisoare, Domnul Isus i S-a arătat și a spus: „Ai vrea să fiu răstignit încă o dată pentru tine?(Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Oamenii fac prea multe cereri de la Dumnezeu”). Petru a înțeles ce a vrut să spună Dumnezeu și a știut că venise ziua lui Dumnezeu ca să dea mărturie. El s-a supus, gata să se supună până la moarte, să dea totul și să fie răstignit pentru Dumnezeu. Petru știa că a fi răstignit însemna să suporte dureri sfâșietoare, dar tot a ales să se supună lui Dumnezeu, să fie mărturie frumoasă, răsunătoare pentru Dumnezeu și să-l batjocorească pe Satana. În lumina supunerii lui Petru față de Dumnezeu, mi-a fost foarte rușine. Gândul morții m-a umplut de frică și am avut cerințe de la Dumnezeu, sperând să nu mor în chinuri și să am o destinație frumoasă. În ce fel era acest lucru rațional sau o dovadă de supunere? Însă apoi mi-am dat seama că, atunci când suntem răniți de Satana și înfruntăm moartea, cea mai bună mărturie și cu adevărat semnificativă este capacitatea de a ne sacrifica viața. Dacă alegeam să mă protejez și să trăiesc fără demnitate, chiar dacă trupul meu ar trăi și n-ar suferi durere, pentru Dumnezeu, acest lucru însemna să-L trădez și să eșuez în a fi martoră. În ochii lui Dumnezeu, sufletul meu era deja mort și aveam să fiu pedepsită de El în final. Numai asta înseamnă cu adevărat să mori. Dacă aș putea să-mi sacrific viața, să protejez lucrarea bisericii, să-mi fac bine datoria, să rămân fermă în mărturia mea pentru Dumnezeu și să-l fac de rușine pe Satana, chiar dacă aș fi omorâtă în bătaie, sufletul meu tot ar fi în mâinile lui Dumnezeu și ar continua să trăiască. În acel moment, mi-am dat seama că eram prea răzvrătită și nu eram dispusă să mă supun suveranității și orchestrărilor lui Dumnezeu și nu eram dedicată sacrificării vieții mele pentru a fi martoră lui Dumnezeu. Dumnezeu mi-a permis să experimentez această greutate și asuprire, sperând să învăț adevărul și să mă înarmez cu acesta și să ajung să știu că ființele create ar trebui să se supună lui Dumnezeu și că, dacă într-o zi El avea nevoie ca eu să dau acest fel de mărturie, trebuia să mă supun necondiționat, să fiu ca Petru și hotărâtă să-L mulțumesc pe Dumnezeu. Deși tot nu aveam multă înțelegere cu privire la Dumnezeu, credeam că tot ceea ce face El este drept. Chiar dacă face ca cineva să trăiască sau să moară, acest lucru conține bunăvoința și suveranitatea Lui. Odată ce am înțeles aceste lucruri, nu am mai fost atât de constrânsă de gândul morții. Indiferent cât de nebună era persecuția din partea marelui balaur roșu și dacă eram sau nu arestată, eram gata să mă pun în mâinile lui Dumnezeu și să-mi îndeplinesc datoria.

Atunci am mers la locurile de întâlnire pentru a avea părtășie cu frații și surorile despre cuvintele lui Dumnezeu, astfel încât toți să înțeleagă că Dumnezeu folosea marele balaur roșu pentru scopurile Sale, pentru a ne desăvârși, utilizând arestările și persecuția din partea acestuia, ca să vedem clar esența lui rea, să avem discernământ în ceea ce-l privește și să-l respingem din toată inima, desăvârșindu-ne totodată credința și iubirea prin aceste încercări. În timp ce se afla în frenezia arestării noastre, antihristul provoca haos și perturbare în biserică. Însă noi trebuia să ne bazăm cu toții pe Dumnezeu, să mâncăm și să bem în continuare cuvintele Sale și să deslușim antihristul în acel mediu, să ne facem datoria și să fim martori pentru Dumnezeu. Odată ce au înțeles intenția lui Dumnezeu, au fost cu toții gata să înfrunte aceste greutăți, să adere la viața bisericească și să-și îndeplinească datoria pentru a-l face de rușine pe Satana.

După aceea, am reflectat și eu asupra mea. De ce îmi lipsise atât de mult credința în acea situație, gândindu-mă mereu la mine, în mod egoist? Care era motivul real? În căutarea mea, am citit asta în cuvintele lui Dumnezeu: „Antihriștii sunt extrem de egoiști și josnici. Nu au credință adevărată în Dumnezeu, cu atât mai puțin loialitate față de El; când întâmpină o problemă, se protejează și se apără doar pe ei înșiși. Pentru ei, nimic nu este mai important decât propria siguranță. Atât timp cât pot să trăiască și nu vor fi arestați, nu le pasă cât rău este făcut lucrării bisericii. Acești oameni sunt extrem de egoiști, nu se gândesc deloc la frați și la surori sau la lucrarea bisericii, se gândesc doar la propria siguranță. Sunt antihriști. Așadar, când astfel de lucruri se întâmplă celor care sunt loiali lui Dumnezeu și au credință adevărată în El, cum le gestionează? Cum este diferit ceea ce fac ei față de ceea ce fac antihriștii? (Când astfel de lucruri li se întâmplă celor care Îi sunt loiali lui Dumnezeu, ei se vor gândi la o modalitate de a păzi interesele casei lui Dumnezeu, de a împiedica pierderile aduse jertfelor lui Dumnezeu și vor face rânduielile necesare pentru conducători și lucrători, precum și pentru frați și surori, pentru a reduce la minimum pierderile. Între timp, antihriștii se asigură că ei sunt mai întâi protejați. Nu sunt preocupați de lucrarea bisericii sau de siguranța aleșilor lui Dumnezeu, iar atunci când biserica se confruntă cu arestări, asta rezultă într-o pierdere pentru lucrarea bisericii.) Antihriștii abandonează lucrarea bisericii și jertfele lui Dumnezeu și nu rânduiesc ca oamenii să se ocupe de consecințe. E același lucru cu a-i permite marelui balaur roșu să confiște jertfele lui Dumnezeu și să-i captureze pe aleșii Lui. Nu este aceasta o trădare ascunsă a jertfelor lui Dumnezeu și a aleșilor Lui? Când aceia care sunt loiali lui Dumnezeu știu clar că un mediu este periculos, ei tot înfruntă riscul de a face lucrarea de gestionare a consecințelor și reduc la minimum pierderile casei lui Dumnezeu, înainte de a se retrage ei înșiși. Ei nu dau prioritate propriei siguranțe. Spune-Mi, în această țară ticăloasă a marelui balaur roșu, cine s-ar putea asigura că nu există niciun pericol în a crede în Dumnezeu și a face o datorie? Indiferent de datoria pe care și-o asumă o persoană, aceasta implică un oarecare risc – totuși, îndeplinirea datoriei reprezintă însărcinarea dată de Dumnezeu și, în timp ce Îl urmează pe Dumnezeu, o persoană trebuie să-și asume riscul de a-și face datoria. Ar trebui să dea dovadă de înțelepciune și este nevoie să ia măsuri pentru a-și asigura securitatea, dar nu ar trebui să pună siguranța personală pe primul loc. Ar trebui să țină cont de intențiile lui Dumnezeu, punând pe primul loc lucrarea casei Sale și răspândirea Evangheliei. Ceea ce contează cel mai mult este să îndeplinească însărcinarea dată de Dumnezeu, iar acest lucru este prioritar. Antihriștii pun pe primul loc propria lor siguranță; ei cred că nimic altceva nu are legătură cu ei. Nu le pasă când altcineva pățește ceva, indiferent cine ar putea fi. Atât timp cât nu li se întâmplă nimic rău antihriștilor înșiși, ei se simt împăcați. Sunt lipsiți de orice loialitate, fapt care e determinat de natura-esență a antihriștilor(Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a doua)”). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au mers direct la inimă. Dumnezeu dezvăluie că antihriștii sunt incredibil de răi, egoiști și detestabili prin natură și că nu Îi sunt loiali. În fața pericolului, ei aleg doar să se protejeze, indiferent de siguranța fraților și surorilor. Țin cont doar de interesele lor trupești și de propria siguranță, permițând ca aleșii lui Dumnezeu și jertfele Sale să fie capturate. Făcând asta, îi vând în mod indirect pe frați, surori și interesele casei lui Dumnezeu. Așa acționează antihriștii. Însă, la început, am avut gânduri și idei egoiste și detestabile, care mi-au dezvăluit, de fapt, firea de antihrist. Atunci când Yang Yue a fost arestată, mulți alții trebuiau informați, iar eu a trebuit să preiau responsabilitatea de a muta rapid cărțile cuvintelor lui Dumnezeu, dar m-am temut să nu fiu luată de marele balaur roșu, torturată și omorâtă în bătaie și apoi să-mi pierd șansa la mântuire, așa că am vrut să-mi abandonez datoria. În calitate de conducătoare, eram responsabilă de lucrarea bisericii. Era responsabilitatea mea să apăr siguranța celorlalți și să mă asigur că interesele bisericii nu erau compromise. Însă, când a devenit periculos, nu m-am gândit deloc la ceilalți, ci doar la viața și moartea mea. Orice legat de ceilalți sau de interesele bisericii era doar un gând secundar în acel moment, de parcă nu aveam deloc empatie pentru ei dacă erau arestați, bătuți sau în suferință. Credeam că pierderile în privința intereselor casei lui Dumnezeu nu aveau nicio legătură cu mine și că era suficient să mă țin pe mine în siguranță. Cum puteam fi atât de lipsită de umanitate, detestabilă și malițioasă? Cei loiali lui Dumnezeu pun interesele casei Sale pe primul loc. Însă când s-a întâmplat ceva, eu am vrut doar să-mi abandonez datoria și să mă ascund în culise. Am sperat să nu trebuiască să fac nimic periculos sau să înfrunt ceva ce-mi amenința viața. În repetate rânduri, am vrut să pasez lucrarea periculoasă lui Chen Hui și Zhang Min. Deși nu am făcut efectiv acele lucruri, gândurile și ideile mele au ieșit puternic la suprafață. Această fire a mea era la fel de rea și detestabilă ca a unui antihrist. De fapt, eram deja pe punctul de a comite rău. Din fericire, cuvintele lui Dumnezeu m-au judecat, m-au expus și m-au îndrumat la timp, așa că am evitat la limită să fac rău. Altminteri, Dumnezeu avea să mă deteste și să mă respingă. Dându-mi seama de asta, am înțeles, în sfârșit, pe deplin, cât de important este să experimentez judecata și mustrarea cuvintelor lui Dumnezeu.

În zilele care au urmat, marele balaur roșu a fost neobosit în arestările și persecuția membrilor bisericii. O soră care fusese transferată din altă parte a fost arestată în timp ce-și făcea datoria și un alt membru al bisericii care fusese deja îndepărtat a fost arestat. Lucrurile erau încă foarte tensionate. Ulterior, am citit asta în cuvintele lui Dumnezeu: „Urâți cu adevărat marele balaur roșu? Îl urâți cu adevărat, sincer? De ce v-am întrebat de atâtea ori? De ce vă pun această întrebare din nou și din nou? Ce imagine a marelui balaur roșu există în inimile voastre? A fost într-adevăr eliminată? Cu adevărat nu-l considerați a fi tatăl vostru? Toți oamenii ar trebui să perceapă intenția Mea din întrebările Mele. Nu este de a provoca mânia oamenilor, nici de a instiga răzvrătirea printre oameni și nici ca omul să-și găsească propria ieșire, ci de a permite tuturor oamenilor să se elibereze de robia marelui balaur roșu(Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers”, Capitolul 28). Cuvintele lui Dumnezeu sunt corecte. Țara marelui balaur roșu este asemeni iadului pe pământ. Înainte de a-i experimenta personal urmărirea și persecuția, când citeam cuvintele lui Dumnezeu „Urâți cu adevărat marele balaur roșu?”, deși spuneam că da, nu-l uram cu adevărat în inima mea. Abia când am văzut cu ochii mei persecuția credincioșilor de către PCC și metodele sale crude, arestările credincioșilor buni și obișnuiți fără explicație sau motiv, torturile crude și chiar bătăile până la moarte, l-am urât din adâncul inimii mele. Prin asuprirea și cruzimea din partea marelui balaur roșu am văzut cu adevărat esența rea și haină a Satanei. De asemenea, am experimentat domnia și autoritatea lui Dumnezeu și am dobândit credință în El. Indiferent ce fel de situații am înfruntat ulterior, am fost dispusă să fac tot ce pot ca să-mi îndeplinesc datoria și să nu mai fiu o persoană egoistă, detestabilă și care se servește pe sine. În schimb, aveam să mă bazez pe Dumnezeu, să fiu atentă la intenția Sa, să pun interesele casei lui Dumnezeu pe primul loc și să-mi fac bine datoria.

După aceea, am avut părtășie cu surorile cu care am lucrat cu privire la faptul că, oricât de groaznică ar fi situația, darea în vileag a antihristului și a răufăcătorilor nu poate fi amânată. După părtășia noastră, am făcut totul conform principiilor. Datorită îndrumării cuvintelor lui Dumnezeu, nu mi-a fost atât de frică să fiu arestată și am putut să-mi fac datoria în mod normal. În final, am exclus antihristul din biserică fără probleme, iar frații și surorile au revenit la o viață bisericească normală. Cu toții au fost recunoscători lui Dumnezeu și L-au lăudat! De această dată, în fața arestării și persecuției din partea marelui balaur roșu, nu am cedat și nu mi-am abandonat datoria. Acesta a fost în întregime rezultatul îndrumării cuvintelor lui Dumnezeu. Toată slava lui Dumnezeu Atotputernic!

Anterior: 2. Lupta de a recunoaște greșelile

Înainte: 5. Fără onestitate e imposibil să-ți faci datoria

Ești norocos! Apasă pe butonul de Messenger pentru a ne contacta, ceea ce te va ajuta să ai ocazia de a întâmpina pe Domnul și de a obține binecuvântarea lui Dumnezeu în 2024!

Conținut similar

Setări

  • Text
  • Teme

Culori compacte

Teme

Fonturi

Mărime font

Spațiu între linii

Spațiu între linii

Lățime pagină

Cuprins

Căutare

  • Căutare în text
  • Căutare în carte