de Jian Yi, Japonia

În luna august 2015, am aflat că sora Nicole fusese înlocuită, în principal pentru că nu făcea lucrare practică și concura cu alții pentru reputație și statut, precum și pentru că își judeca partenera în fața altor frați și surori, iar toate acestea perturbau lucrarea bisericii. După ce Nicole a fost demisă, prin părtășie și fiind tratată, a câștigat o oarecare înțelegere cu privire la fărădelegile și firile ei corupte. A arătat multă remușcare, s-a învinovățit pe sine și a fost dornică să se căiască. Alina, una dintre partenerele mele, fusese anterior partenera lui Nicole. Când a auzit că Nicole fusese clasificată drept o conducătoare falsă, a spus: „După ce Nicole a devenit conducătoare, s-a plasat deasupra tuturor celorlalți. Cu mine era destul de distantă, îngâmfată și era foarte arogantă. De asemenea, a format clici și s-a implicat în dispute din invidie, pentru a câștiga statut. Doar un antihrist ar putea face astfel de lucruri. Nu este suficient să o numim conducătoare falsă; ar trebui clasificată drept antihrist.” Plănuia să le ceară și conducătorilor din ierarhia superioară să o reclasifice pe Nicole. O altă parteneră, Rachel, auzind ce a spus Alina, a fost de acord. La acel moment, mi-am spus: „Nicole este plină de sine, distantă și are o fire extrem de arogantă, dar nu a făcut vreun mare rău, nici nu provoca mereu perturbări și tulburări și, după ce a fost înlocuită, a putut să se căiască, să reflecteze și să câștige autocunoaștere. Nu este genul de persoană care nu acceptă niciun adevăr. Dacă o clasificăm drept antihrist doar în baza coruperii limitate pe care a dezvăluit-o și a una sau două fărădelegi trecătoare, asta nu ar însemna că se merge prea departe? Să o clasificăm incorect ar însemna să tratăm injust o persoană bună.” Așa că mi-am exprimat părerile. Însă nu doar că Alina nu a acceptat asta, ea a adăugat: „Tu nu înțelegi o parte din comportamentul lui Nicole. Trebuie să rămânem fideli principiilor. Nu putem lăsa vreunul dintre antihriști să scape.” La acel moment, m-am simțit puțin neliniștit, însă ceea ce a Alina a făcut în continuare m-a surprins și mai mult.

Într-o zi, Alina a pus-o pe Rachel să strângă evaluări cu privire la Nicole și, fără a consulta conducătorii superiori ierarhic, a aranjat în privat o adunare cu frații și surorile pentru a o discerne și a o analiza pe Nicole. La adunare, Alina a repetat în detaliu că, anterior, Nicole se comportase arogant și a pus accent în special pe faptul că Nicole acționase în mod arbitrar, însă nu a spus dacă acesta era comportamentul obișnuit sau un exemplu de corupere trecător. Nu a menționat nici dacă Nicole putuse să accepte adevărul mai târziu și, ulterior, se căise. O soră a simțit că adunarea părea să fie despre oprimarea și condamnarea lui Nicole și, ulterior, a alertat-o pe Rachel: „Ce încerci, de fapt, să realizezi făcând acest lucru? Este asta conform voii lui Dumnezeu? Nu poți pur și simplu să-i clasifici pe alții, fără dovezi suficiente. Asta sigur Îl va ofensa pe Dumnezeu.” Rachel s-a speriat puțin după ce a auzit acestea și a simțit și că poate că era puțin cam excesiv ca Nicole să fie tratată astfel, așa că a vorbit cu mine și cu Alina despre îndoielile sale. Alina a răspuns supărată: „De fiecare dată când vrem să practicăm adevărul, Satana perturbă lucrurile.” În cele din urmă, a analizat comportamentul lui Nicole din nou și a subliniat faptul că, pentru că Nicole o invidia pe partenera ei, își formase o clică, o judecase și o oprimase pe acea parteneră. A spus, de asemenea, că Nicole acționase arbitrar și fără să se consulte cu alții și că demisese oamenii după bunul plac. Văzând gravitatea comportamentului despre care vorbea Alina, Rachel a fost convinsă și, din nou, a trecut de partea Alinei. De data aceasta, și eu eram puțin nesigur. Oare părerea Alinei și a lui Rachel era corectă? Când am auzit-o pe Alina având părtășie cu atâta forță despre cuvintele lui Dumnezeu care dezvăluiau formarea clicilor de către antihriști, am fost și mai confuz și am simțit că analiza ei putea fi corectă. Oare era posibil ca acei conducători din ierarhia superioară să nu o fi identificat corect pe Nicole, confundând un antihrist cu un conducător fals și permițându-i să rămână? Și, dacă așa stăteau lucrurile, nu devenisem eu o persoană care vorbise în favoarea unui antihrist fără a-l discerne? În acest caz, mi-aș putea pierde funcția. Aș putea fi acuzat de protejarea unui antihrist și aș ajunge complet discreditat. Poate că ar fi mai bine pentru mine dacă aș trece de partea Alinei și a lui Rachel. Astfel, dacă mă înșelam, nu era doar vina mea. Asta ar fi mai bine decât să se dezvăluie că m-am înșelat și să-mi asum toată vina. Chiar când eram pe cale să fiu de acord cu punctul lor de vedere, m-am simțit puțin neliniștit. M-am gândit că, pentru că lucrurile nu erau clare încă, nu puteam pur și simplu să accept lejer opinia altcuiva. Dacă Nicole nu era un antihrist, iar eu îi urmam orbește pe ceilalți pentru a o clasifica, aș condamna orbește pe cineva, ceea ce este un lucru care L-ar ofensa pe Dumnezeu. O astfel de fărădelege nu poate fi ștearsă, odată ce a fost săvârșită. Mustrat de conștiință, am ales să nu fiu de acord cu Alina.

După aceea, am căutat adevărul despre cum să discern antihriștii. În cuvântul lui Dumnezeu, am citit: „O persoană care are doar firea unui antihrist nu poate fi clasificată ca fiind, în esență, un antihrist. Numai cei care au natura-esență a antihriștilor sunt antihriști veritabili. Desigur, există diferențe în umanitatea a celor doi și, sub conducerea diferitelor tipuri de umanitate, atitudinile pe care le nutresc acești oameni față de adevăr nu sunt nici ele aceleași – iar atunci când atitudinile pe care le adoptă oamenii față de adevăr nu sunt la fel, drumurile pe care le aleg sunt diferite; iar atunci când drumurile pe care le aleg oamenii sunt diferite, principiile și consecințele care rezultă din acțiunile lor au și ele diferențele lor. Întrucât o persoană, cu doar firea unui antihrist are o conștiință eficientă, are rațiune și simț al onoarei și, relativ vorbind, iubește adevărul, atunci când își dezvăluie firea coruptă, există reproșuri cu privire la aceasta în inima sa. În astfel de momente, poate să reflecteze asupra lui și poate să se cunoască și să-și recunoască firea coruptă și dezvăluirea corupției proprii, fiind astfel capabil să se răzvrătească împotriva trupului și firii sale corupte și să ajungă să practice adevărul și să se supună lui Dumnezeu. Cu un antihrist, însă, nu este cazul. Întrucât nu are conștiință eficientă sau o conștiință scrupuloasă și cu atât mai puțin are un simț al onoarei, atunci când își dezvăluie firea coruptă, nu măsoară după cuvintele lui Dumnezeu dacă dezvăluirea lui este corectă sau greșită sau dacă ceea ce are el este o fire coruptă sau o umanitate normală sau dacăeste în acord cu adevărul. El nu reflectează niciodată asupra acestor lucruri. Prin urmare, cum se comportă? El susține invariabil că firea coruptă pe care o dezvăluie și drumul pe care îl alege sunt cele corecte. El crede că orice ar face este corect, că orice spune este corect; se axează pe a se ține de propiile opinii. Și astfel se întâmplă că, oricât de mare ar fi greșeala pe care o face, oricât de gravă ar fi firea coruptă pe care ar putea-o dezvălui, nu va recunoaște gravitatea problemei și, cu siguranță, nu va înțelege firea coruptă pe care a revelat-o. Desigur, nici nu-și va lăsa dorințele deoparte, nu se va răzvrăti împotriva ambiției sau a firii sale corupte în favoarea alegerii unei astfel de căi precum cea a supunerii față de Dumnezeu și de adevăr. Se poate vedea, din aceste două rezultate diferite, că, dacă o persoană cu fire de antichrist, în inima sa, iubește adevărul, are șansa de a-l practica și de a obține mântuirea, în timp ce tipul de persoană cu esența unui antihrist nu poate să înțeleagă adevărul sau să-l pună în practică și nici nu poate obține mântuire. Asta este diferența dintre cei doi” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Anexa cinci: Rezumând caracterul antihriștilor și firea-esență pe care o au (Partea a doua)”]. „În trecut, unii conducători și lucrători au dezvăluit adesea firi de antihrist: erau depravați și arbitrari, făceau mereu cum îi tăia capul. Însă nu au săvârșit vreun rău evident, iar umanitatea lor nu era îngrozitoare. Prin emondarea și tratarea lor, prin faptul că frații și surorile i-au ajutat, prin transferarea sau înlocuirea lor și fiind negativi un timp, devin în sfârșit conștienți că ceea ce au revelat înainte erau firi corupte, ei devin dornici să se căiască și se gândesc: «Orice-ar fi, cel mai important este să insist în îndeplinirea datoriei mele. Deși mergeam pe calea antihristului, nu am fost clasificat astfel. Aceasta este compasiunea lui Dumnezeu, așa că trebuie să fiu bun în credința mea, trebuie să urmez sincer. Nu este nimic în neregulă cu calea urmăririi adevărului.» Puțin câte puțin se schimbă și apoi se căiesc. Există manifestări bune în ei, sunt capabili să caute principiile adevărului când își realizează datoria și caută principiile adevărului și când interacționează cu alții. În fiecare privință, se îndreaptă într-o direcție mai bună. Nu s-au schimbat, atunci? Asta înseamnă să treci de la a merge pe calea antihristului la a merge pe calea practicării și a urmării adevărului. Există speranță și o șansă ca ei să dobândească mântuirea. Poți clasifica astfel de persoane drept antihriști pentru că, odată, au prezentat unele manifestări ale unui antihrist sau au mers pe calea antihriștilor? Nu. Antihriștii ar prefera să moară decât să se căiască. Nu au niciun simț al rușinii; sunt malefici și răi din fire și le este lehamite de adevăr până la extrem. Poate cineva căruia îi este lehamite de adevăr să îl pună în practică sau să se căiască? Ar fi imposibil. Lehamitea lor absolută față de adevăr hotărăște că nu se vor căi niciodată” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul opt: I-au pus pe alții să li se supună numai lor, nu adevărului sau lui Dumnezeu (Partea întâi)”]. Antihriștii autentici au o fire feroce, o natură malițioasă și sunt răufăcători. Nu au conștiință sau rușine și, indiferent cât rău fac sau cât dăunează lucrării bisericii ori vieților fraților și surorilor, nu au simțul conștiinței. Mai mult decât atât, ei urăsc și disprețuiesc profund adevărul. Nu acceptă niciodată nici cel mai mic adevăr, niciodată nu-și recunosc greșelile și nu se căiesc, indiferent cât de mult rău fac. Însă oamenii cu firile unor antihriști nu au naturi malefice; în esență, ei nu sunt răufăcători. Ei prezintă, uneori, comportamentul unui antihrist, de exemplu, sunt îndărătnici și imprudenți, acționează într-un mod dominator și-i exclud pe cei care nu sunt de acord cu ei, însă, prin emondare și tratare sau prin demitere și ajustare, ei pot căuta adevărul și pot reflecta asupra lor înșiși, pot simți remușcări pentru faptele lor rele și, ulterior, se pot căi și schimba sincer. Precum unii conducători falși care, prin introspecție după mai multe demiteri, în cele din urmă pot merge pe calea urmăririi adevărului. Este destul de posibil să greșești față de cineva clasificându-l drept un antihrist, când o parte a comportamentului său seamănă cu acela al unui antihrist. Apoi, am citit din nou ceea ce strânseseră Alina și ceilalți despre comportamentul lui Nicole și am descoperit că, în principal, era un comportament care dezvăluia corupere, precum o fire arogantă, dispreț față de alții, acțiuni încăpățânate, ajustarea oamenilor fără a consulta conlucrătorii și așa mai departe. De asemenea, a convins alți frați și surori să-i judece partenera, ceea ce a perturbat viața bisericii. Asta a fost, într-adevăr, o faptă rea, dar nu ceva ce făcea de obicei. În trecut, nu-i oprimase sau judecase pe alții niciodată. După demiterea ei, a putut reflecta asupra fărădelegilor și firii sale corupte și le-a putut recunoaște, s-a urât pe sine și s-a căit. Din aceasta, se poate vedea că nu era cineva care refuza adevărul sau care nu s-ar căi niciodată. Privind astfel problema, avea unele comportamente de antihrist, dar nu era, în esență, un antihrist. Să fie clasificată drept antihrist din cauza unor astfel de fărădelegi ar fi fost disproporționat și nealiniat principiului adevărului. Ar fi însemnat să fie oprimată și condamnată, ceea ce însemna să faci un lucru rău.

Mai târziu, conducătorii superiori ierarhic au avut părtășie cu noi despre diferența dintre comportamentul corupt și natura esențială. Mi-am spus: „Acum Alina ar trebui să înțeleagă și nu va mai continua cu această chestiune.” În mod neașteptat, după întâlnire, Alina ne-a spus: „Conducătorii superiori ierarhic o protejează pe Nicole. Nu analizează problema conform esenței comportamentului lui Nicole. Nu știu dacă o protejează din cauză că are un oarecare calibru.” Mi-am spus: „Cum de Alina se agață de o fărădelege a lui Nicole și nu renunță? Oare conducătorii nu au avut o părtășie foarte clară? Comportamentul lui Nicole doar dădea dovadă de corupere. Era o fărădelege temporară. Ea chiar nu poate fi clasificată drept antihrist.” Însă Alina și ceilalți nu voiau să accepte acest lucru și au spus că vor merge și mai sus în ierarhie, dacă nu se vor ocupa conducătorii de Nicole. Atitudinea Alinei era atât de încăpățânată, iar celelalte două partenere erau și ele de partea ei. Eu eram singurul care nu era de acord cu ea. Eram foarte tulburat. Dacă aprobam în continuare modul în care conducătorii gestionau lucrurile, oare Alina și ceilalți ar spune că veneram statutul, că îmi lipsea discernământul și că aș repeta orice spuneau conducătorii? Însă, dacă eram de acord cu punctul lor de vedere, nu ar însemna asta să condamn pe cineva în mod aleatoriu? Poate că ar trebui să spun că nu știam cum să discern. Astfel, nu mi-ar cunoaște părerile reale și nu ar spune că-mi lipsea discernământul sau că eram de partea unui antihrist. Așa că, foarte ezitant, am spus: „Nu cunosc suficient despre comportamentul lui Nicole, așa că nu știu cum să o clasific.” Expresia Alinei s-a schimbat imediat când a văzut că nu eram de acord cu ea. Apoi, m-au evitat intenționat când discutau despre a informa cu privire la Nicole. Mă simțeam izolat, ceea ce mi-a lăsat un gust amar: „Am greșit cu ceva? De ce mă tratează astfel?” Acest lucru era deranjant pentru mine și îmi făceam datoria tulburat. Am suspectat că, pe la spatele meu, vor spune că înțelegeam adevărul prea superficial și că-mi lipsea discernământul. Vor continua să mă excludă pe viitor? M-am întristat și mai mult și mi-am spus: „În regulă, dacă nu vor să-mi asculte sugestiile și nu vor să fiu implicat, atunci mă voi scuti de multă bătaie de cap și voi evita să le ofensez, ca să nu mă acuze și să facă așa încât să fiu demis. Să facă ce vor; oricum, nu este treaba mea.” Însă, după ce am făcut această alegere, mi-am reproșat: „Nu încerc să mă eschivez? Nu susțin lucrarea bisericii.” Mai târziu, m-am deschis față de conducători și am avut părtășie despre starea mea cu aceștia, iar ei mi-au reamintit să caut voia lui Dumnezeu și să susțin lucrarea bisericii, adăugând că, dacă dădeam înapoi sau mă gândeam să mă eschivez din cauză că Alina și ceilalți mă izolau, m-aș fi sustras de la responsabilitatea mea. Auzind ce au spus conducătorii, mi-am dat seama că țineam cont doar de propriile interese. Am văzut că cineva era oprimat, însă acționam de parcă asta nu era treaba mea. Ba chiar voiam să mă eschivez, pentru a evita să fiu exclus. Eram atât de egoist și josnic!

Mai târziu, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu și doar atunci mi-am văzut natura puțin mai clar. Dumnezeu spune: „Când oamenii nu își asumă nicio responsabilitate față de îndatoririle lor, le fac într-o manieră superficială, se comportă asemeni celor care caută să facă pe plac tuturor și nu apără interesele casei lui Dumnezeu, ce fire este aceasta? Aceasta este viclenie, este firea Satanei. Cel mai proeminent aspect din filosofiile omului pentru interacțiunile lumești este viclenia. Oamenii cred că, dacă nu sunt vicleni, vor fi predispuși să îi ofenseze pe ceilalți și incapabili să se apere; ei cred că trebuie să fie suficient de vicleni pentru a nu răni sau jigni pe nimeni, păstrându-se astfel în siguranță, protejându-și mijloacele de trai și câștigând un punct ferm de sprijin printre alți oameni. Toți non-credincioșii trăiesc după filosofiile Satanei. Toți sunt persoane care caută să facă pe plac oamenilor și nu ofensează pe nimeni. Ai venit în casa lui Dumnezeu, ai citit cuvântul lui Dumnezeu și ai ascultat predicile din casa lui Dumnezeu, așadar, de ce ești incapabil să practici adevărul, să vorbești din inimă și să fii o persoană cinstită? De ce ești mereu o persoană care caută să le facă pe plac oamenilor? Persoanele care caută să le facă pe plac oamenilor își protejează doar propriile interese și nu interesele bisericii. Când văd pe cineva făcând rău și dăunând intereselor bisericii, ignoră acest lucru. Le place să fie persoane care caută să le facă pe plac oamenilor și să nu ofenseze pe nimeni. Acest lucru este iresponsabil și acest tip de persoană este prea vicleană și nevrednică de încredere. Pentru a-și proteja propria vanitate și mândrie și pentru a-și menține reputația și statutul, unii oameni sunt fericiți să-i ajute pe alții și să se sacrifice pentru prietenii lor, indiferent de preț. Însă când trebuie să protejeze interesele casei lui Dumnezeu, adevărul și dreptatea, intențiile lor bune s-au dus, au dispărut complet. Când ar trebui să practice adevărul, nu îl practică deloc. Ce se întâmplă? Pentru a-și proteja propria demnitate și mândrie, ei vor plăti orice preț și vor îndura orice suferință. Însă când trebuie să facă lucrare adevărată și să se ocupe de treburi practice, să ocrotească lucrarea bisericii și lucrurile pozitive și să-i protejeze și să-i aprovizioneze pe aleșii lui Dumnezeu, de ce nu mai au puterea să plătească orice preț și să îndure orice suferință? Acest lucru este de neconceput. De fapt, au un fel de fire căreia îi este scârbă de adevăr. De ce spun Eu că firii lor îi este scârbă de adevăr? Pentru că, ori de câte ori un lucru implică a fi martor pentru Dumnezeu, practicarea adevărului, protejarea aleșilor lui Dumnezeu, lupta împotriva urzelilor Satanei sau protejarea lucrării bisericii, ei fug și se ascund și nu se ocupă de nicio chestiune adecvată. Unde le este eroismul și spiritul de a îndura suferința? Unde aplică aceste lucruri? Asta e ușor de văzut. Chiar dacă cineva îi dojenește, spunând că nu ar trebui să fie atât de egoiști și de josnici și să se protejeze pe ei înșiși, că s-ar cuveni să protejeze lucrarea bisericii, lor nu le pasă cu adevărat. Ei își spun: «Eu nu fac acele lucruri și nu au nimic de-a face cu mine. Ce folos ar aduce urmăririi mele a renumelui, câștigurilor și statutului să acționez în acest fel?» Nu sunt persoane care urmăresc adevărul. Le place doar să caute renumele, câștigurile și statutul și nu fac deloc lucrarea pe care Dumnezeu le-a încredințat-o. Așa că, atunci când este nevoie de ei pentru a face lucrarea bisericii, aleg pur și simplu să fugă. Asta înseamnă că, în inimile lor, nu le plac lucrurile pozitive și nu sunt interesați de adevăr. Aceasta este o manifestare clară a faptului că sunt scârbiți de adevăr. Numai cei care iubesc adevărul și dețin adevărul-realitate pot face un pas în față atunci când lucrarea casei lui Dumnezeu și aleșii lui Dumnezeu le-o cer, numai ei pot să se ridice, curajoși și obligați de datorie, să fie mărturie pentru Dumnezeu și să aibă părtășie despre adevăr, conducându-i pe aleșii lui Dumnezeu pe calea cea dreaptă, permițându-le să ajungă la supunere față de lucrarea lui Dumnezeu. Numai aceasta reprezintă o atitudine de responsabilitate și o manifestare de a arăta considerație față de intențiile lui Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Doar prin comparație cu aceste cuvinte ale lui Dumnezeu am văzut că eram deosebit de viclean și înșelător. Alina și ceilalți voiau să o clasifice pe Nicole drept antihrist. În mod evident, eu nu eram de acord cu ei și, de asemenea, știam că o tratau pe Nicole injust condamnând-o în mod arbitrar, însă eram îngrijorat să nu-i ofensez și să nu fiu condamnat sau demis de ei. Pentru a-mi proteja statutul și reputația, am evitat să dau glas gândurilor mele reale și am spus ceva ambiguu. Nu am avut curajul să rămân la punctul de vedere corect. Întotdeauna am ținut cont de interesele mele, am pus instinctul de supraviețuire pe primul loc și nu am făcut absolut nimic pentru a proteja interesele bisericii. Nici nu am ținut cont de cât de multe probleme vor provoca ei lucrării bisericii făcând acest lucru. Într-o chestiune majoră care implica lucrarea bisericii și intrarea în viață a fraților și surorilor, am simulat ignoranța, astfel încât să nu fie nimeni ofensat ori rănit și, pentru a-mi păstra funcția, m-am lăsat dus de val și am vorbit contrar principiilor. Chiar că eram prea viclean. Nu doar că eram viclean, eram sătul de adevăr. Înțelegeam că practicarea adevărului și protejarea lucrării bisericii erau un lucru drept și pozitiv, însă, când m-am gândit că propriile interese ar putea fi afectate, nu l-am practicat. Chiar m-am gândit că aș putea suferi pentru că protejez ceea ce este corect. Nu a arătat asta doar că nu-mi plăceau lucrurile pozitive și că mă săturasem de adevăr? M-am simțit cuprins de remușcări și vinovat.

Apoi, conducătorii superiori ierarhic mi-au reamintit că, după ce Nicole fusese demisă de această dată, Alina continuase să o raporteze drept antihrist și nu voia să se oprească până când Nicole nu era exclusă. Aceasta nu mai era o manifestare obișnuită a coruperii. Dacă intenția Alinei chiar era să discearnă un antihrist și să protejeze lucrarea bisericii, dar pur și simplu nu discernea corect, atunci, după ce conducătorii avuseseră părtășie conform principiilor adevărului, ar fi trebuit să-și poată vedea greșelile și să trateze corect fărădelegea lui Nicole. Însă ea nu a acceptat deloc părtășia, și-a păstrat ideile și nu a vrut să renunțe, ceea ce a presupus oprimarea și pedepsirea cuiva. Conducătorii mi-au cerut s-o investighez pe Alina și să aflu adevărul în această chestiune, iar eu am acceptat. Dar, când eram pe cale să-i întreb pe ceilalți despre acest lucru, am început să dau înapoi din nou. „Acum, nu este doar Rachel cea care nu o discerne pe Alina. Chiar și unii dintre frații și surorile din biserică trec de partea ei. Dacă încerc să aflu în privat adevărul despre chestiune, iar ei îi spun Alinei despre acest lucru, oare Alina și ceilalți vor face astfel încât să fiu demis?” Când m-am gândit la asta, am început să mă simt din nou confuz. Mai târziu, mi-am amintit cuvintele lui Dumnezeu: „Toți spuneți că sunteți atenți la povara lui Dumnezeu și că veți apăra mărturia Bisericii, dar cine dintre voi a fost cu adevărat atent la povara lui Dumnezeu? Întreabă-te: ești cineva care a arătat considerație pentru povara Lui? Poți să practici dreptatea pentru El? Poți să te ridici și să vorbești pentru Mine? Poți să pui statornic adevărul în practică? Ești suficient de îndrăzneț să lupți împotriva tuturor faptelor Satanei? Ai fi capabil să îți dai sentimentele la o parte și să-l expui pe Satana, de dragul adevărului Meu? Poți să permiți ca intențiile Mele să fie îndeplinite în tine? Ți-ai oferit inima în cele mai importante momente? Ești cineva care urmează voia Mea? Întreabă-te și gândește-te des la asta” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 13). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au răscolit inima. În fața întrebărilor lui Dumnezeu, am văzut că eram timid și laș, speriat de necazuri. Întotdeauna am vrut să fug de necazuri. Nu am ținut cont deloc de povara lui Dumnezeu. Nu am protejat lucrarea bisericii, temându-mă că, dacă fac acest lucru, îi voi ofensa pe alții și va fi în detrimentul meu. Am fost atât de egoist și josnic! Cuvintele lui Dumnezeu m-au trezit. Acum, comportamentul Alinei perturba viața bisericii. Dacă nu luam atitudine acum, ar fi prea târziu când Alina va fi vătămat chiar și mai mult lucrarea bisericii. Timiditatea și teama mea reprezentau o lipsă de credință în Dumnezeu. Nu credeam că totul era în mâinile lui Dumnezeu, așa că întotdeauna mă temeam să nu fiu oprimat de alții. Dumnezeu este drept, adevărul domnește în casa lui Dumnezeu. În cele din urmă, oamenii negativi și răufăcătorii nu pot găsi o poziție solidă aici, însă credința mea era prea slabă. Așa că am venit înaintea lui Dumnezeu și m-am rugat: „Dumnezeule, inima îmi este pătrunsă de frică și timiditate. Te rog, dă-mi credința de a lua poziție și de a proteja lucrarea bisericii.” După ce m-am rugat, m-am gândit la un conducător de grup care era integru și avea oarecare discernământ. Așa că l-am căutat și l-am rugat să lucreze cu mine pentru a investiga chestiunea. Când am verificat rapoartele Alinei despre comportamentele de antihrist ale lui Nicole, am fost îngroziți. Am descoperit că unele dintre acuzații nu erau adevărate, iar altele se refereau la comportamente care doar dezvăluiau corupere și nu erau probleme de fond. Condamnând-o pe Nicole drept antihrist pe baza unor astfel de comportamente, nu distorsiona Alina faptele pentru a o oprima pe Nicole? Diaconul pe probleme generale văzuse, de asemenea, că Alina era neînduplecată față de Nicole și o avertizase să nu facă rău, dar Alina a rămas neclintită și încă vocifera pentru ca Nicole să fie condamnată drept antihrist. Am văzut că Alina avea o ură anume față de Nicole și era hotărâtă să facă așa încât să fie exclusă. Am aflat despre situația de când Alina și Nicole erau partenere și am descoperit că, pe atunci, conducătorii din ierarhia superioară îi dăduseră mai multe lucrări importante lui Nicole datorită faptului că avea un calibru și o capacitate de muncă superioare celor ale Alinei. Alina a crezut că Nicole îi fura locul din lumina reflectoarelor și, drept urmare, era geloasă și nemulțumită. De asemenea, Nicole îi semnala deseori probleme în lucrarea ei, așa că Alina simțea că Nicole o disprețuia. Alina îi purta pică lui Nicole și întotdeauna căuta o șansă să se răzbune pe ea. Cu această ocazie, când Nicole a încălcat principiile și s-a demonstrat că era un conducător fals, Alina a vrut să profite de ocazie pentru a o clasifica pe Nicole drept antihrist și a o exclude. La început, am crezut că a condamnat-o pe Nicole pentru că nu înțelegea adevărul. Acum, am văzut că dorința de răzbunare a Alinei era atât de puternică, încât a distorsionat faptele pentru a-i păcăli pe alții să i se alăture în condamnarea lui Nicole. Era cu adevărat abominabil!

Într-o zi, prin revelația din cuvântul lui Dumnezeu, am văzut esența Alinei ceva mai clar. Dumnezeu spune: „Ce este un dizident? Cine sunt oamenii pe care un antihrist îi consideră dizidenți? Cel puțin, aceștia sunt cei care nu-l iau în serios pe antihrist în calitate de conducător, adică nu-l admiră sau nu-l venerează, dar care îl tratează ca pe o persoană obișnuită. Acesta este un fel. Apoi sunt cei care iubesc adevărul, urmăresc adevărul, o schimbare în firea lor și urmăresc iubirea pentru Dumnezeu; ei aleg un drum diferit de cel al unui antihrist și sunt dizidenți în ochii antihristului. Mai sunt și alții? (Cei care le fac mereu sugestii antihriștilor și care îndrăznesc să-i expună.) Oricine îndrăznește să-i ofere unui antihrist sugestiile sale și să-l dea în vileag, sau ale cărui puncte de vedere sunt diferite de ale antihristului, este privit de acesta ca fiind dizident. Și mai există un fel: cei care îl egalează pe antihrist în calibru și abilitate, a căror capacitate de vorbire și acțiune este asemănătoare cu a lui sau pe care îi vede ca fiind mai presus de el și capabili să-l discearnă. Pentru un antihrist, acest lucru este peste măsură, o amenințare la adresa statutului său. Astfel de oameni sunt cei mai mari dizidenți ai antihristului. Antihristul nu îndrăznește să neglijeze astfel de oameni sau să-i slăbească câtuși de puțin. El îi consideră niște spini în coastă, o iritare constantă, este vigilent și se păzește de ei în orice moment și îi evită în tot ceea ce face. Mai ales când antihristul vede că un dizident îl va discerne și îl va da în vileag, îl cuprinde o panică deosebită; este disperat să excludă și să atace un astfel de dizident, într-atât încât nu este mulțumit până când nu-l va îndepărta pe acel disident din biserică. […] Pentru un antihrist, dizidentul este o amenințare la adresa statutului și puterii sale. Antihriștii vor face orice pentru a «se ocupa» de oricine le amenință statutul și puterea, indiferent cine ar fi aceștia. Dacă acești oameni chiar nu pot fi îngenuncheați sau recrutați, atunci antihriștii îi vor distruge sau îi vor îndepărta. În cele din urmă, antihriștii își vor atinge scopul de a avea putere absolută și de a-și face singuri legea. Aceasta este una dintre tehnicile pe care antihriștii le folosesc de obicei pentru a-și menține statutul și puterea – îi atacă și-i exclud pe dizidenți” (Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul doi: Ei îi atacă și îi exclud pe dizidenți”). „Atunci când o persoană haină se confruntă cu orice fel de îndemn, acuzație, învățătură sau ajutor bine intenționat, atitudinea sa nu este aceea de a fi recunoscătoare sau de a accepta cu umilință, ci de a se înfuria de rușine și de a simți ostilitate și ură extreme și chiar să se răzbune. […] Desigur, când se răzbună pe alții din cauza urii lor, nu o fac pentru că urăsc acea persoană sau îi poartă pică, ci pentru că le-a expus greșelile. Asta arată că simplul fapt de a expune un antihrist, indiferent cine o face și indiferent de relația pe care o are cu antihristul, îi poate stârni ura și dorința de răzbunare. Indiferent cine este, dacă înțelege adevărul sau dacă este conducător, lucrător sau un membru obișnuit dintre aleșii lui Dumnezeu, atât timp cât cineva îl expune și îl emondează pe antihrist, el va trata acea persoană ca pe un dușman. Ba chiar va spune public: «Voi fi aspru cu oricine mă emondează. Pe oricine mă emondează, îmi scoate la iveală secretele, îmi cauzează excluderea de către casa lui dumnezeu sau mă privează de partea mea de binecuvântări, nu-l voi lăsa în pace niciodată. Așa sunt eu în lumea laică: nimeni nu îndrăznește să-mi facă necazuri. Încă nu s-a născut persoana care să îndrăznească să mă deranjeze!» Acestea sunt genul de vorbe nemiloase pe care le aruncă antihriștii când înfruntă emondarea. Când aruncă aceste vorbe nemiloase, nu o fac pentru a-i intimida pe ceilalți și nici nu se descarcă pentru a se proteja. Sunt cu adevărat capabili să facă rău și se vor coborî la orice mijloace au la dispoziție. Aceasta este firea haină a antihriștilor” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a opta)”]. Doar prin revelația cuvântului lui Dumnezeu am văzut clar motivele Alinei. Tot spunea că voia să protejeze lucrarea bisericii și că nu putea lăsa niciun antihrist să scape, când, în realitate, ducea o vendetă personală. Doar pentru că Nicole îi semnalase greșeli din lucrarea ei, îi purta pică. S-a folosit de demiterea lui Nicole pentru a face mare caz și a profitat de fărădelegea trecătoare a lui Nicole pentru a o clasifica drept un antihrist. După ce conducătorii noștri au avut părtășie clar despre diferența dintre corupere și facerea de rele, ea tot nu a vrut să renunțe și a continuat să facă tot ce a putut pentru a prezenta informații părtinitoare despre Nicole. A adus acuzații exagerate și i-a păcălit pe frați și pe surori s-o condamne pe Nicole alături de ea, ca parte a efortului ei de a-i înlătura pe aceia care aveau păreri diferite. Când conducătorii nu s-au ocupat de Nicole așa cum a vrut ea, a devenit nemulțumită și le-a spus conlucrătorilor că acei conducători o protejau pe Nicole, ceea ce i-a păcălit să treacă de partea ei și i-a făcut să aibă prejudecăți față de conducători. Când eu am exprimat o părere diferită despre problemele lui Nicole, m-a exclus și m-a izolat. Când unii frați și surori au alertat-o cu privire la ce făcea, a refuzat să accepte acest lucru și a spus că era o perturbare de către Satana. Din aceste fapte, putem vedea că Alina ura adevărul și avea o fire foarte răutăcioasă. Dacă cineva o discernea sau reprezenta o amenințare la adresa statutului ei, îl trata drept dușman de atacat, izgonit și pedepsit drept răzbunare. Alina era o răufăcătoare. Apoi, le-am raportat conducătorilor faptele pe care le aflasem. Atunci, ei au demis-o pe Alina, au izolat-o și i-au monitorizat comportamentul, astfel încât, dacă mai provoca alte perturbări, ar fi fost exclusă. Prin părtășie, și Rachel a câștigat discernământ despre Alina. Când a văzut că i se alăturase Alinei să comită rele, a fost cuprinsă de remușcări și s-a urât pe sine însăși.

Deși aceasta s-a întâmplat cu mult timp în urmă, mi-e rușine să mă gândesc la felul în care, pentru un timp și în interes propriu, nu-mi păsase deloc dacă lucrarea bisericii suferea. Fără luminarea și îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu, nici nu aș fi avut curajul de a proteja lucrarea bisericii. Cuvântul lui Dumnezeu a fost cel care mi-a dat principiile de practică. Indiferent cât de mult înțeleg adevărul, atât timp cât sunt implicate interesele bisericii, trebuie să iau atitudine pentru a le apăra. Aceasta este o responsabilitate neclintită.