de Joanne, Coreea de Sud

Într-o zi, două conducătoare de biserică au discutat cu mine despre o problemă. Au spus că Isabella, care era responsabilă cu evanghelizarea, nu avea principii în acțiunile ei și nu discuta lucrurile cu liderii de biserică. Au spus că ea a numit la întâmplare oameni pentru evanghelizare, afectând lucrarea de care se ocupau în acel moment frații și surorile și perturbând lucrarea bisericii. Fără niciun pic de considerație, am spus: „Isabella sigur a schimbat îndatoririle oamenilor pentru a răspunde nevoilor lucrării.” Una dintre conducătoare a spus: „Isabellei îi lipsește calibrul și nu este competentă în slujba ei. Rânduielile personalului nu sunt făcute cum se cuvine, iar ceilalți sunt nemulțumiți. Le-a indus unor oameni o stare negativă și a afectat evanghelizarea. Nu e cumva nepotrivită pentru gestionarea acestei lucrări?” M-a deranjat foarte tare când am auzit că voiau să o înlocuiască și am răspuns: „Poftim? Dacă Isabella nu se ocupă de evanghelizare, credeți că veți găsi pe cineva mai bun? Avem pe cineva potrivit? Problemele menționate există, desigur, dar nu sunt atât de grave. Ea are rezultate în lucrarea de evanghelizare – nu o putem suspenda pentru lucruri atât de mărunte! Trebuie să protejăm lucrarea bisericii.” În vreme ce le combăteam pe conducătoarele de biserică, mă gândeam că ele căutau nod în papură și că nimeni nu era perfect. Toți suntem corupți și imperfecți, așadar, este corect să criticăm pe cineva pentru că nu face totul bine? De ce nu pun pe primul loc rezultatele lucrării? Și dacă am suspenda-o, iar rezultatele lucrării de evanghelizare ar dispărea? Ar părea că nu pot face lucrare practică, ca o conducătoare falsă. Ce ar crede ceilalți despre mine? Iar conducătorul nostru suprem m-ar înlocui când ar afla? Cele două conducătoare de biserică cu care vorbeam au fost surprinse de răspunsul meu În cele din urmă, una dintre ele a spus: „Ei bine, s-o ținem în funcție deocamdată.” După câteva zile, conducătorul suprem m-a contactat și m-a întrebat cum se descurca Isabella în datoria ei. Am spus: „Se descurcă bine. Are unele realizări în lucrarea ei și chiar își face treaba.” Apoi, conducătorul m-a întrebat: „Care sunt aceste realizări despre care vorbești? Ai examinat în detaliu câți oameni a câștigat, de fapt, prin lucrarea de evanghelizare? Știi că își măsluia cifrele? Calibrul ei este slab și îi lipsește abilitatea. Nu poate rezolva probleme. Știai asta? Știi că a numit oameni fără să urmeze principiile, perturbând lucrarea de evanghelizare?” Confruntată cu atâtea întrebări, inima îmi bătea tare și mintea mi s-a întunecat. Văzând că nu pot răspunde la nicio întrebare, conducătorul a continuat: „Ești foarte convinsă că ai dreptate! Oamenii care sunt așa sunt lipsiți de conștiință de sine. Dacă te cunoști cu adevărat, de ce nu vrei să te lepezi de tine? De ce nu vrei să te negi? Alți oameni au ridicat în mod clar problema asta, dar tu n-ai acceptat-o. Ești cam arogantă, nu crezi? Ai realitatea adevărului? Cei care au cu adevărat realitatea adevărului nu cred că au întotdeauna dreptate. Ei sunt capabili să asculte când ceilalți au dreptate. Ei pot accepta și se pot supune adevărului. Ei sunt cei cu o umanitate normală. Dar cum rămâne cu tipul de persoană care este incredibil de arogantă? Poate ea să accepte adevărul? Oamenii care sunt aroganți nu acceptă adevărul și nu i se vor supune niciodată. Ei nu se cunosc, nu sunt capabili să se lepede de ei și nu pot să pună adevărul în practică ori să susțină principiile lui. Ei nu se pot înțelege cu ceilalți. Sunt oameni ale căror firi nu s-au schimbat. Din toate astea, putem vedea că oamenii aroganți sunt vechi Satane nereconstruite. Trebuie să reflectezi dacă ești acel tip de persoană.” Am fost năucită în acel moment, iar după aceea, doar am stat acolo, rederulând minte ceea ce spusese el: nu acceptă adevărul, nu i se vor supune niciodată, nu se pot înțelege cu ceilalți, firile lor nu s-au schimbat și sunt vechi Satane nereconstruite. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mai rău mă simțeam, iar lacrimile îmi curgeau șiroaie. În durerea mea, m-am rugat printre lacrimi: „Dumnezeule! Nu m-am gândit niciodată că sunt tipul de persoană care este arogantă și nu vrea să accepte adevărul. Te rog, îndrumă-mă să reflectez asupra mea și să mă cunosc.”

Apoi, într-o zi, la devoționalele mele, am citit asta în cuvintele lui Dumnezeu: „Aroganța este rădăcina firii corupte a omului. Cu cât oamenii sunt mai aroganți, cu atât sunt mai nerezonabili și, cu cât sunt mai nerezonabili, cu atât sunt mai predispuși să I se împotrivească lui Dumnezeu. Cât de gravă este această problemă? Nu numai că oamenii cu o fire arogantă îi consideră pe toți ceilalți inferiori, dar cel mai grav este că sunt chiar condescendenți față de Dumnezeu și nu au deloc inimi temătoare de Dumnezeu. Chiar dacă e posibil ca unii să pară că ei cred în Dumnezeu și că Îl urmează, nu Îl tratează deloc ca pe Dumnezeu. Simt întotdeauna că au adevărul și au o părere foarte bună despre ei înșiși. Acestea sunt rădăcina și esența firii arogante și vin de la Satana. Prin urmare, problema aroganței trebuie rezolvată. A crede că unul este mai bun decât ceilalți este o chestiune banală. Problema esențială este că firea arogantă a omului îl împiedică pe acesta să se supună lui Dumnezeu, suveranității Lui și rânduielilor Sale; o astfel de persoană se simte mereu înclinată să concureze cu Dumnezeu pentru puterea și controlul asupra altora. Acest tip de persoană nu are deloc o inimă temătoare de Dumnezeu, ca să nu mai spunem că nu-L iubește și nici nu I se supune. Persoanele care sunt arogante și vanitoase, mai ales cele care sunt atât de arogante încât și-au pierdut rațiunea, nu se pot supune lui Dumnezeu în credința lor în El și chiar se preamăresc și sunt martore pentru ele însele. Astfel de oameni se împotrivesc cel mai mult lui Dumnezeu și nu au deloc teamă de Dumnezeu. Dacă oamenii își doresc să ajungă să Îl slăvească pe Dumnezeu, atunci trebuie mai întâi să-și înlăture firea arogantă. Cu cât mai temeinic îți înlături firea arogantă, cu atât mai mult vei avea o inimă temătoare de Dumnezeu și numai atunci poți să I te supui și să dobândești adevărul și să-L cunoști. Doar cei care dobândesc adevărul sunt cu adevărat oameni” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Cuvintele lui Dumnezeu au fost luminătoare pentru mine. E adevărat. Aroganța este rădăcina corupției. Fiind arogantă, m-am considerat mai bună decât alții, ba mai rău decât atât, am fost oarbă în fața lui Dumnezeu. Când au apărut probleme, nu am venit înaintea lui Dumnezeu să-I caut voia, nici nu am căutat principiile adevărului, ci am cerut în mod imperios ca toți să mă asculte pe mine. Mi-am amintit de comentariile conducătorilor de biserică despre problemele Isabellei. Am combătut tot ce au spus, fără să mă gândesc deloc la asta. Au zis că Isabella n-avea principii, că a numit oameni la întâmplare, fără să se consulte cu liderii de biserică, perturbând lucrurile într-atât încât oamenii n-au mai știut ce datorie să facă. Am negat complet această problemă și n-am vrut să ascult deloc. Am apărat-o pe Isabella, spunând că a procedat așa fiindcă lucrarea de evanghelizare avea nevoie urgentă de oameni și că era necesar. Conducătoarele de biserică au spus că era de calibru slab și că îi lipsea abilitatea pentru acea slujbă și nu era potrivită pentru gestionarea lucrării noastre de evanghelizare. N-am aflat situația reală și nu m-am gândit dacă ar trebui suspendată pe baza principiului. În schimb, m-am opus și m-am enervat. Am pus la îndoială de ce să nu conducă Isabella și le-am întrebat pe conducătoarele de biserică dacă ar putea găsi un supraveghetor mai bun decât ea și, astfel, le-am redus la tăcere. Punând această problemă, conducătoarele s-au dovedit responsabile și au susținut lucrarea bisericii, totuși, eu am simțit tot timpul că înțelegeam adevărul mai bine decât ele. Am simțit că aveam o viziune mai bună, în vreme ce ele înțelegeau doar superficial adevărul și nu vedeau corect lucrurile și, prin urmare, nu trebuia să le ascult. Eram atât de arogantă și de poruncitoare! M-am ambiționat prostește, refuzând să accept adevărul – n-am acceptat nici măcar o singură afirmație corectă. Am combătut absolut tot ce au spus, argumentând până când nu și-au mai exprimat opiniile. Am fost peste măsură de arogantă și nu am avut pic de venerație pentru Dumnezeu. Nu-i foloseam pe oameni conform principiului și afectasem deja lucrarea bisericii. Nu doar că nu mi-am recunoscut greșelile, ci, în schimb, am criticat aspru, acuzându-le pe conducătoare că îi căutau nod în papură Isabellei și că o tratau pe nedrept. Nu cumva eram doar o veche Satană nereconstruită, a cărei fire nu suferise nici cea mai mică transformare? Cum aș putea să mă înțeleg normal cu alți oameni și să cooperez în armonie? M-am simțit foarte prost privind lucrurile astfel și m-am rugat lui Dumnezeu, dispusă să mă căiesc și să preiau prompt frâiele situației cu Isabella. După ce am analizat cu adevărat lucrurile, am aflat că Isabella nu era sinceră când raporta despre lucrarea ei și încurca lucrurile și că mulți credincioși noi nu mai participau la adunări fiindcă ea nu numise udători. În primul rând, calibrul Isabellei era slab, dar era și arogantă și dictatorială și nu discuta cu nimeni despre lucrarea ei. Când apăreau probleme, ea nu le putea rezolva și nu accepta sugestiile altora, astfel că multe au rămas nerezolvate multă vreme, împiedicând progresul evanghelizării. Date fiind toate acestea, am recunoscut în sfârșit că am ales persoana greșită. Când conducătoarele de biserică au sugerat să o înlocuiască, eu nu am fost de acord și le-am forțat să se supună. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mai rău mă simțeam, urându-mă pentru că am fost atât de arogantă și am presupus mereu că aveam dreptate. Am venit în fața lui Dumnezeu în rugăciune, cerându-I să mă îndrume pentru a înțelege esența problemei mele.

Ulterior, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu care aborda problema aroganței mele. Dumnezeu Atotputernic spune: „Aroganța și neprihănirea de sine constituie cea mai evidentă fire satanică a omului și, dacă oamenii nu acceptă adevărul, nu vor avea nicio posibilitate de-a o curăți. Toți oamenii au firi arogante și neprihănite de sine și mereu sunt îngâmfați. Indiferent ce gândesc, ce spun sau cum văd lucrurile, totdeauna consideră că propriile puncte de vedere și atitudini sunt corecte și că ceea ce spun alții nu e la fel de bun sau de corect precum ceea ce spun ei. Întotdeauna se agață de opiniile lor și, indiferent cine vorbește, nu vor să-l asculte. Chiar dacă ceea ce spune altcineva este corect sau în acord cu adevărul, ei nu vor accepta; doar vor părea că ascultă, dar nu vor adopta realmente ideea, iar când va veni timpul să acționeze, tot vor face lucrurile așa cum doresc, gândindu-se mereu că ceea ce spun ei este corect și rezonabil. Poate că ceea ce spui este, într-adevăr, corect și rezonabil sau poate că ceea ce ai făcut este corect și ireproșabil, însă ce fel de fire ai dezvăluit? Nu una arogantă și neprihănită de sine? Dacă nu te vei lepăda de firea asta arogantă și neprihănită de sine, nu-ți va afecta ea îndeplinirea datoriei? Nu-ți va afecta practicarea adevărului? Dacă nu vei înlătura firea ta arogantă și neprihănită de sine, oare nu va fi cauza unor piedici serioase în viitor? În mod sigur vei avea parte de piedici, asta e inevitabil. Spuneți-Mi, poate Dumnezeu să vadă un astfel de comportament al omului? Dumnezeu e mai mult decât capabil să-l vadă! El nu doar examinează atent adâncurile inimilor oamenilor, ci le și observă fiecare cuvânt și faptă oricând și oriunde. Ce va spune Dumnezeu când va vedea acest comportament al tău? Va spune: «Ești intransigent! E de înțeles că s-ar putea să te agăți de ideile tale când nu știi că greșești, dar când știi clar că greșești și totuși te agăți de ideile tale și ai prefera să mori, decât să te căiești, nu ești decât un nesăbuit încăpățânat și ai o problemă. Dacă, indiferent cine face o sugestie, întotdeauna adopți o atitudine negativă, de împotrivire față de ea, și nu accepți nici măcar un strop din adevăr, iar inima îți e total potrivnică, închisă și refractară, atunci ești foarte ridicol, ești un om absurd! Ești prea dificil!» În ce sens ești dificil? Ești dificil întrucât ceea ce afișezi nu este o abordare eronată sau un comportament eronat, ci o dezvăluire a firii tale. O dezvăluire a cărei firi? A unei firi în care ești scârbit de adevăr și urăști adevărul. Odată ce ai fost identificat ca persoană care urăște adevărul, în ochii lui Dumnezeu ai o problemă și El te va disprețui, te va respinge și te va ignora. Din punctul de vedere al oamenilor, cel mult ei vor spune: «Firea acestei persoane e rea, este incredibil de încăpățânată, împietrită și arogantă! E greu să te înțelegi cu persoana asta și nu iubește adevărul. N-a acceptat niciodată adevărul și nu-l pune în practică.» Cel mult, toți te vor evalua astfel, dar poate această evaluare să-ți decidă soarta? Evaluarea pe care ți-o fac oamenii nu poate să-ți decidă soarta, dar există un lucru pe care nu trebuie să-l uiți: Dumnezeu examinează atent inimile oamenilor și, în același timp, El le observă fiecare cuvânt și faptă. Dacă Dumnezeu te definește în felul acesta și spune că urăști adevărul, dacă El nu spune doar că firea ta e puțin coruptă sau că ești puțin neascultător, nu e asta o problemă foarte gravă? (Este gravă.) Asta înseamnă necaz, iar necazul acesta nu constă în modul în care te văd oamenii sau cum te evaluează ei, ci în modul în care Dumnezeu vede firea ta coruptă de-a urî adevărul. Cum o vede Dumnezeu, deci? Oare Dumnezeu doar a stabilit că urăști, și nu iubești adevărul, și asta-i tot? Oare e atât de simplu? De unde vine adevărul? Pe cine reprezintă adevărul? (Îl reprezintă pe Dumnezeu.) Reflectați asupra acestui lucru: dacă o persoană urăște adevărul, atunci, din punctul lui Dumnezeu de vedere, cum o va privi El? (Ca fiind dușmanul Său.) Nu e asta o problemă gravă? Când o persoană urăște adevărul, ea Îl urăște pe Dumnezeu!” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Numai trăind adesea înaintea lui Dumnezeu se poate obține o relație normală cu El”). Revelația cuvintelor lui Dumnezeu a avut un impact mare asupra mea. Am văzut corupția urâtă a aroganței mele. Două surori oferiseră câteva sugestii despre cineva ales de mine, dar pur și simplu nu le-am acceptat – pentru că simțeam că eu aveam dreptate. Nu le-am dat nicio șansă să vorbească, doar am continuat să le dojenesc și să le înăbuș. Am spus atâtea lucruri arogante, până când ele au trebuit să dea înapoi. Nu a fost doar o eroare în abordarea și în comportamentul meu. Asta provenea de la firea satanică de lehamite și de ură față de adevăr. M-am simțit revoltată – era ca și cum aș fi înghițit ceva foarte dezgustător – când m-am gândit la modul în care vorbisem și mă purtasem când m-am opus acelor conducătoare. M-am simțit incredibil de rușinată, ca un clovn nesăbuit. În ochii lui Dumnezeu, lehamitea și ura față de adevăr înseamnă să-L urăști pe Dumnezeu și să-I fii dușman iar toți dușmanii lui Dumnezeu sunt diavoli. Liderul suprem a fost foarte corect când m-a expus drept veche Satană nereconstruită. Asta e natura și esența mea. Să înfrunt probleme cu împotrivire și negare; să nu accept adevărul; să-mi fac datoria în conformitate cu firea mea coruptă, satanică. Cum să nu fie asta împotrivire față de Dumnezeu și cum aș putea să nu fiu tratată pentru asta? În acel moment am realizat că a fi emondată și a fi tratată în acest fel erau dreptatea lui Dumnezeu. Deși mi-a fost greu, iar expunerea și critica mi-au rănit mândria, asta m-a ajutat să îmi văd natura arogantă și mi-a adus venerație pentru Dumnezeu.

Ulterior, am citit mai multe cuvinte ale lui Dumnezeu, care mi-au adus o înțelegere mai bună a stării mele și discernământ asupra ei. Dumnezeu Atotputernic spune: „Orice fac, antihriștii au mereu propriile ținte și intenții, acționează întotdeauna conform propriului plan, iar atitudinea lor față de rânduielile și de lucrarea casei lui Dumnezeu este: «Poate că tu ai o mie de planuri, dar eu am o singură regulă»; toate acestea sunt determinate de natura antihriștilor. Pot ei să-și schimbe mentalitatea și să acționeze conform adevărurilor-principii? Ar fi absolut imposibil, cu excepția cazului în care Cel de mai sus le cere să facă asta, caz în care vor fi capabili, fără tragere de inimă, să o facă puțin, din necesitate. Dacă nu ar face nimic, ar fi expuși și înlocuiți. Doar în aceste circumstanțe sunt capabili să facă puțină lucrare reală. Aceasta este atitudinea pe care antihriștii o au față de îndeplinirea îndatoririlor; de asemenea, aceasta este atitudinea pe care o au față de practicarea adevărului: când practicarea adevărului este benefică pentru ei, când toată lumea îi va aproba și îi va admira pentru asta, cu siguranță se vor conforma și vor face niște eforturi simbolice care par aproape acceptabile pentru ceilalți. Dacă practicarea adevărului nu le aduce niciun beneficiu, dacă nu o vede nimeni și dacă liderii superiori nu o văd, atunci, în astfel de momente, nu se pune problema să practice adevărul. Ei practică adevărul în funcție de context și de situație și se gândesc cum pot să facă asta într-un mod vizibil pentru ceilalți și cât de mari vor fi beneficiile; au o înțelegere ingenioasă a acestor lucruri și se pot adapta la diferite situații. Se gândesc tot timpul la faima, câștigul și statutul lor și nu țin deloc cont de voia lui Dumnezeu și, astfel, nu reușesc să practice adevărul și să susțină principiile. Antihriștii dau atenție doar propriei faime, câștigului, statutului și intereselor personale și nu pot accepta să nu câștige niciun beneficiu sau să nu se etaleze, iar practicarea adevărului este supărătoare pentru ei. Dacă eforturile lor nu sunt recunoscute și, chiar dacă lucrează în fața celorlalți, lucrarea lor nu este văzută, atunci nu vor practica adevărul deloc. Dacă lucrarea este aranjată direct de casa lui Dumnezeu și nu au de ales decât să o facă, ei iau totuși în considerare dacă acest lucru va fi benefic statutului și reputației lor. Dacă este bună pentru statutul lor și le poate îmbunătăți reputația, ei investesc tot ce au în această lucrare și fac o treabă bună din ea; simt că lovesc două păsări cu o singură piatră. Dacă nu aduce niciun beneficiu faimei, câștigului și statutului lor și dacă a o face rău i-ar putea discredita, se gândesc la o modalitate sau o scuză pentru a scăpa de aceasta. Indiferent de datoria pe care o îndeplinesc antihriștii, ei rămân întotdeauna la același principiu: trebuie să obțină un oarecare câștig în ceea ce privește reputația, statutul sau interesele lor și nu trebuie să sufere nicio pierdere. Tipul de lucrare care le place antihriștilor cel mai mult este aceea pentru care nu trebuie să sufere sau să plătească niciun preț și care aduce un beneficiu pentru reputația și statutul lor. Pe scurt, indiferent ce fac, antihriștii iau mai întâi în considerare propriile interese și acționează doar după ce s-au gândit la toate; nu se supun cu adevărat, sincer și absolut adevărului fără compromisuri, ci o fac selectiv și condiționat. Ce condiție este aceasta? Este că statutul și reputația lor trebuie să fie protejate și nu trebuie să sufere nicio pierdere. Abia după ce această condiție este îndeplinită, vor hotărî și vor alege ce să facă. Adică, antihriștii se gândesc serios la modul în care să trateze adevărurile-principii, însărcinările date de Dumnezeu și lucrarea casei lui Dumnezeu sau la cum să gestioneze lucrurile cu care se confruntă. Nu se gândesc la cum să mulțumească voia lui Dumnezeu, cum să nu aducă prejudicii intereselor casei lui Dumnezeu, cum să-L mulțumească pe Dumnezeu sau cum să fie de folos fraților și surorilor; acestea nu sunt lucruri la care se gândesc. Ce iau în considerare antihriștii? Dacă statutul și reputația lor vor fi sau nu afectate și dacă prestigiul lor va fi știrbit. Dacă a face un lucru conform adevărurilor-principii aduce beneficii lucrării bisericii și fraților și surorilor, dar ar face ca reputația lor să aibă de suferit și i-ar determina pe mulți oameni să-și dea seama de adevărata lor statură și să știe ce fel de natură-esență au, atunci cu siguranță nu vor acționa conform adevărurilor-principii. Dacă a face lucrare reală îi va face pe mai mulți oameni să aibă o părere bună despre ei, să-i respecte și să-i admire, le va îngădui să dobândească un prestigiu și mai mare sau va permite cuvintelor acestora să aibă autoritate și să determine mai mulți oameni să li se supună, atunci vor alege să o facă în acel mod; altfel, nu vor alege să-și ignore interesele din considerație pentru interesele casei lui Dumnezeu sau pentru frați și surori. Aceasta este natura-esență a antihriștilor” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a treia)”]. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au arătat că atunci când m-am împotrivit și m-am enervat când alții au menționat problemele Isabellei și am refuzat înlocuirea ei, nu am făcut-o doar din cauza unei firi arogante. În spate se aflau motivele mele egoiste, josnice. Am refuzat să accept sugestiile celor două conducătoare doar ca să-mi pot proteja poziția în biserică. Dar ele aveau dreptate în legătură cu problemele Isabellei. Ea nu era potrivită să fie supraveghetoare și ne îngreuna deja lucrarea de evanghelizare. Ar fi trebuit să o suspend imediat, dar am găsit în schimb tot soiul de motive ca să împiedic acea conduită, pentru a-mi păstra statutul. Ca urmare, cele două conducătoare n-au știut cum să rânduiască lucrurile în mod corespunzător, iar asta ne-a frânat în continuare lucrarea de evanghelizare. Aroganța mea, eșecul meu de a susține lucrarea bisericii și faptul că am pus pe primul loc statutul personal, toate au avut un impact asupra lucrării noastre de evanghelizare și asupra intrării în viață a fraților și surorilor. Perturbam lucrarea bisericii. Am susținut din gură lucrarea bisericii, însă, de fapt, era vorba numai de susținerea statutului meu. Cât timp puteam să-mi protejez poziția în biserică, chiar dacă cineva ales de mine avea probleme și lucrarea bisericii era împiedicată, eu mă făceam că nu văd. Interesele bisericii puteau să sufere dacă asta însemna să-mi protejez statutul. Nu este asta purtarea unui antihrist? Prin judecata și revelația cuvintelor lui Dumnezeu, mi-am văzut propria natură și esență anti-Dumnezeu și mi-am văzut clar motivele josnice. În acel moment, m-am înfricoșat și am fost dispusă să mă căiesc în fața lui Dumnezeu, să nu mai fac rău și să mă împotrivesc Lui din aroganță.

Odată, în devoționalele mele, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu Atotputernic spune: „Când alte persoane dau voce unor păreri contrare – cum poți practica astfel încât să te abții de la a fi arbitrar și pripit? Mai întâi, trebuie să ai o atitudine smerită, să lași deoparte ceea ce ți se pare că este corect și să le permiți tuturor să aibă părtășie. Chiar dacă tu crezi în corectitudinea căii tale, nu ar trebui să tot insiști în acest sens. Acesta este un tip de pas înainte; arată atitudinea celui care caută adevărul, care se neagă pe sine și care mulțumește intențiile lui Dumnezeu. Odată ce ai această atitudine, în același timp în care nu-ți respecți părerile, ar trebui să te rogi, să cauți adevărul de la Dumnezeu și apoi o bază în cuvintele lui Dumnezeu – să stabilești cum să acționezi bazându-te pe cuvintele Lui. Aceasta este cea mai potrivită și precisă practică. Când cauți adevărul și ridici o problemă pentru ca toți să aibă părtășie și să caute un răspuns împreună, atunci e momentul în care Duhul Sfânt oferă iluminare. Dumnezeu îi luminează pe oameni conform principiilor, El le cântărește atitudinea. Dacă tu îți păstrezi cu încăpățânare atitudinea, indiferent dacă perspectiva ta este corectă sau greșită, Dumnezeu Își va ascunde chipul de tine și te va ignora; te va face să te lovești de un perete pentru a te dezvălui și a-ți expune starea urâtă. Dacă, pe de altă parte, atitudinea ta este corectă, iar tu nici nu insiști pe propriile căi și nici nu ești neprihănit de sine, nici capricios și pripit, ci ai atitudinea să cauți și accepți adevărul, dacă ai părtășie cu toată lumea, iar Duhul Sfânt va începe să lucreze printre voi și poate El te va conduce spre înțelegere prin intermediul cuvintelor cuiva. Uneori, când Duhul Sfânt te luminează, El te conduce să înțelegi cel mai important aspect al unei chestiuni cu doar câteva cuvinte sau fraze sau oferindu-ți o idee. Îți dai seama, în acea clipă, că orice lucru de care te-ai agățat este eronat și, în aceeași clipă, înțelegi cel mai potrivit mod de a acționa. Ajuns la un astfel de nivel, nu ai evitat cu succes să faci răul și, totodată, să suporți consecințele unei greșeli? Nu este asta protecția din partea lui Dumnezeu? (Ba da.) Cum se realizează un astfel de lucru? Acest lucru se realizează doar atunci când ai o inimă cu frică de Dumnezeu și când cauți adevărul cu o inimă supusă. Odată ce ai primit luminarea Duhului Sfânt și ai stabilit principiile practicii, practica ta va fi în linie cu adevărul și vei fi capabil să satisfaci intențiile lui Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au oferit o cale de practică. Pentru a nu face rău în datoria mea și a nu perturba lucrarea bisericii, e important să am o atitudine de căutare a adevărului în fața problemelor și un sentiment de venerație față de Dumnezeu, și să fiu capabilă să cooperez cu ceilalți, iar când întâlnesc opinii diferite, să mă las deoparte, să mă rog și să caut. E singura cale de a câștiga lucrarea Duhului Sfânt, să fac lucrurile corect și să reduc greșelile. A fost luminător pentru mine să înțeleg asta și am știut cum să procedez. Ulterior, am suspendat-o pe Isabella și a fost aleasă o nouă supraveghetoare. După puțin timp, lucrarea de evanghelizare s-a îmbunătățit vizibil. Am avut și mai multe remușcări văzând aceste rezultate. Eram dezgustată de aroganța mea anterioară și de faptul că o păstrasem cu bună știință pe Isabella, perturbând lucrarea bisericii și comițând o fărădelege. Am spus o rugăciune, afirmând că eram gata să caut adevărul în toate lucrurile, să nu mai acționez în felul meu poruncitor și să nu mai trăiesc cu o fire atât de arogantă.

La scurt timp, m-am lovit de o altă situație. Într-o discuție despre lucrare cu mai mulți diaconi de evanghelizare, am făcut unele sugestii care au fost imediat respinse de toți ceilalți. Mă simțeam puțin umilită și mă întrebam dacă tot ce spusesem era complet deplasat. Era corect tot ce au spus ceilalți? Ce ar crede ceilalți despre mine, în calitate de conducătoare, dacă toate opiniile mele ar fi pe deplin respinse? Ar crede cu siguranță că nu înțelegeam adevărul și că îmi lipsea realitatea. M-ar mai asculta după aceea? Aș mai avea prestigiul unei conducătoare în ochii oamenilor? La acest gând, am simțit din nou dorința de a combate ceea ce spuseseră ceilalți, ca să-mi pot păstra imaginea. Apoi m-am simțit foarte vinovată, realizând că nu eram în starea corectă. M-am rugat în tăcere lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule, știu că au dreptate, dar simt că mândria mea este rănită și vreau să-mi protejez din nou poziția. Te rog, păzește-mă și ajută-mă să accept sugestiile corecte ale fraților și surorilor, urmând principiile adevărului și nemaitrăind după corupția mea.” După rugăciune, am citit aceste cuvinte de la Dumnezeu: „O persoană trebuie să discute cu ceilalți despre orice face. Ascultă mai întâi ce au de spus toți ceilalți. Dacă opinia majorității este corectă și este în conformitate cu adevărul, ar trebui să o accepți și să îi dai ascultare. Orice ai face, nu declama păreri răsunătoare. A face asta nu e niciodată un lucru bun, în niciun grup de oameni. […] Ar trebui să ai deseori părtășie cu ceilalți, să faci sugestii și să-ți exprimi propriile opinii – acest lucru reprezintă datoria și libertatea ta. Însă, în cele din urmă, atunci când trebuie luată o decizie, dacă tu singur ești cel care dă verdictul final, punându-i pe toți să facă ceea ce spui și să urmeze voia ta, atunci încalci principiile. […] Dacă nimic nu-ți este clar și nu ai nicio opinie, învață să asculți și să te supui și să cauți adevărul. Aceasta este datoria pe care ar trebui să o realizezi; aceasta este o atitudine de bună-purtare. Dacă nu ai propriile opinii și ți-e mereu teamă că pari nesăbuit, că nu te poți evidenția și că ești umilit – dacă ți-e teamă că ești desconsiderat de către ceilalți și nu ai niciun loc în inimile lor și, astfel, încerci întotdeauna să te impui în centrul atenției și vrei mereu să debitezi idei răsunătoare, propunând niște afirmații absurde care nu corespund realității, pe care ai vrea ca alții să le accepte – îți realizezi tu datoria? (Nu.) Ce faci? Ești distructiv” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Cuvintele lui Dumnezeu au fost luminătoare. Părtășia cu ceilalți și exprimarea opiniilor și a sugestiilor făceau parte din datoria și din responsabilitățile mele, dar era doar aroganță să îi determin pe toți să mă asculte și să facă ce vreau eu. În discuțiile despre lucrare, toți au dreptul să-și exprime opinia și ar trebui să alegem ceea ce este în acord cu principiile adevărului și în beneficiul lucrării bisericii. Aceasta e o atitudine de acceptare a adevărului. Ulterior, am început să mă concentrez asupra practicării adevărului și, când apăreau opinii diferite în discuțiile despre lucrare, cercetam mai mult ideile oamenilor, ca s-ajungem la un consens pe care să-l implementăm. Îmi amintesc că, odată, am finalizat ceva ce făcusem singură și m-am simțit neliniștită. Prin rugăciune și reflecție, am realizat că nu vorbisem cu partenerii meu pentru a ajunge la un consens și că aceasta nu era abordarea corectă. M-am deschis în fața tuturor în părtășie, spunând că am fost arogantă, că nu discutasem lucrurile înainte de a lua o decizie și că fusesem irațională în privința asta. Am spus că mă voi schimba și că nu voi mai proceda așa. De asemenea, le-am cerut tuturor să ajute la supravegherea mea. Am simțit că mi-a adus liniște sufletească să mă las deoparte în acest fel și să practic adevărul.

Am practicat asta în următoarele discuții despre lucrare și am aflat că gestionam lucrurile mai bine, fără să apară nicio problemă deosebită. I-am mulțumit lui Dumnezeu. Am experimentat că dacă nu ești arogant în datorie și cooperezi bine cu ceilalți, poți câștiga lucrarea Duhului Sfânt și e mai probabil să faci treaba bine. Acum îmi înțeleg oarecum firea coruptă, arogantă. Pot practica adevărul și m-am schimbat puțin. Acesta este rodul cuvintelor lui Dumnezeu.