de Daisy, Coreea de Sud

La începutul lui 2021, am fost aleasă conducătoare de echipă, fiind responsabilă pentru lucrarea de udare a mai multor echipe. La acea vreme, am crezut că a fi aleasă în acea poziție înseamnă că am ceva calibru și capacitate, că sunt înaintea majorității fraților și surorilor în ceea ce privește înțelegerea adevărului și intrarea în viață. Am simțit că trebuie să mă înzestrez cu adevărul și să pun tot sufletul în a-mi îndeplini bine datoria, pentru ca toți să vadă că sunt capabilă să îndeplinesc acea lucrare.

La început, nu eram familiarizată cu lucrarea, prin urmare, când apăreau lucruri pe care nu le înțelegeam pe deplin, îi întrebam despre ele pe conducător sau pe frații și surorile cu care lucram. Întrucât eram nouă în acea lucrare, m-am gândit că toată lumea va înțelege că există unele lucruri pe care nu le știu și că mai multă căutare m-ar putea ajuta să mă dezvolt mai rapid. Astfel, aș lăsa o impresie bună tuturor și ei ar crede că eram cu sinceritate în căutarea adevărului. Dar, mai târziu, am continuat să întâmpin o mulțime de probleme și am ezitat să tot cer ajutorul. La acel moment, fusesem în acea datorie de ceva timp, deci ce ar crede toți despre mine dacă aș pune în permanență atât de multe întrebări? Oare ar crede că nu am un calibru foarte bun, că nu pot rezolva nici măcar probleme simple și că nu sunt capabilă în acea lucrare în calitate de conducătoare de echipă? Așadar, când întâmpinam alte probleme pe care nu le puteam înțelege pe deplin, nu mă puteam abține să nu mă gândesc dacă merita să pun aceste întrebări, dacă era rezonabil să le pun. Eram îngrijorată ca gândirea mea să nu pară simplistă. Pentru unele probleme care nu păreau complicate, nu puneam întrebări, în schimb, încercam să găsesc răspunsul pe cont propriu. Prin urmare, s-au adunat din ce în ce mai multe probleme și destul de multe n-au fost rezolvate la timp. Asta m-a făcut tot mai neliniștită că toată lumea va crede că nu sunt potrivită drept conducătoare de echipă. În timpul adunărilor, mai ales când era prezentă conducătoarea mea, în timp ce aveam părtășie despre cuvintele lui Dumnezeu, mă îngrijoram constant: „E părtășia mea practică? Înțelegerea mea e pură?” După părtășia mea, observam reacțiile tuturor și, dacă cineva dezvolta pe baza celor spuse de mine, însemna că părtășia mea atinsese o coardă sensibilă, conținea luminare și arăta, de asemenea, că aveam o înțelegere pură a cuvintelor lui Dumnezeu și puteam gestiona lucrarea. Dar, dacă nimeni nu răspundea când terminam, mă simțeam foarte supărată. După ceva timp, datoria mea a început să mi se pară cu adevărat istovitoare. Mereu mă gândeam mult prea mult la fiecare cuvânt pe care îl spuneam și la fiecare opinie pe care o exprimam și nu mă puteam relaxa. Voisem să-mi îndeplinesc datoria bine, dar stăteam mereu ca pe ghimpi și nu mă dezvoltam sau nu învățam nimic.

Am venit înaintea lui Dumnezeu în rugăciune și căutare și am citit un pasaj din cuvintele Sale: „Oamenii înșiși sunt ființe create. Pot ființele create să dobândească omnipotență? Pot ele să dobândească desăvârșirea și să fie fără cusur? Pot ele să dobândească excelența în toate, să ajungă să înțeleagă toate lucrurile, să vadă totul așa cum este de fapt și să fie capabile de orice? Nu pot. Însă, în oameni, sunt firi corupte și o slăbiciune fatală: de îndată ce deprind o meserie sau o profesie, oamenii au sentimentul că sunt capabili, că au poziție și valoare personală, că sunt profesioniști. Oricât de obișnuiți sunt, toți vor să pară altfel, niște indivizi faimoși sau excepționali, să devină niște mici celebrități și să-i facă pe oameni să creadă că ei sunt perfecți și fără niciun defect; în ochii celorlalți, își doresc să devină cunoscuți, puternici, sau niște figuri mărețe, și vor să devină grandioși, capabili de orice, fără să existe niciun lucru pe care ei să nu-l poată face. Ei simt că, dacă ar căuta ajutorul altora, ar părea incapabili, slabi și inferiori și că oamenii i-ar privi de sus. Din acest motiv, ei doresc întotdeauna să păstreze aparențele. Unii oameni, când li se cere să facă ceva, spun că știu cum să facă acel lucru, când, de fapt, nu știu. După aceea, în secret, cercetează și încearcă să învețe cum să îl facă, dar după ce l-au studiat câteva zile, tot nu înțeleg cum să facă. Când sunt întrebați cum se descurcă cu asta, ei spun: «În curând, în curând!» Însă, în inimile lor, se gândesc: «Nu am ajuns încă acolo, habar n-am, nu știu ce să fac! Nu trebuie să mă dau în vileag, trebuie să continui să păstrez o aparență, nu pot lăsa oamenii să-mi vadă neajunsurile și ignoranța, nu îi pot lăsa să mă privească cu dispreț!» Ce problemă este aceasta? Este iadul pe pământ în încercarea de a păstra imaginea cu orice preț. Ce fel de fire este aceasta? Aroganța unor astfel de oameni nu cunoaște limite, și-au pierdut complet rațiunea. Ei nu își doresc să fie ca toți ceilalți, nu vor să fie oameni obișnuiți, oameni normali, ci supraoameni, indivizi de excepție sau mari șefi. Aceasta este o problemă atât de uriașă! În ceea ce privește slăbiciunile, neajunsurile, ignoranța, nesăbuința și lipsa de înțelegere în cadrul umanității normale, ei le vor împacheta pe toate și nu-i vor lăsa pe alții să vadă aceste lucruri, iar apoi vor continua să se deghizeze. […] Nu trăiesc oamenii de felul acesta cu capul în nori? Oare nu sunt ei niște visători? Nu știu cine sunt ei înșiși și nici cum să trăiască umanitatea normală. Ei nu au acționat nici măcar o dată ca niște ființe umane practice. Dacă îți petreci zilele cu capul în nori, lucrând de mântuială, nefăcând nimic cu picioarele pe pământ, trăind mereu după propria-ți imaginație, atunci e de rău. Drumul în viață pe care îl alegi nu este corect” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cele cinci condiții care trebuie îndeplinite pentru a porni pe calea cea dreaptă a credinței în Dumnezeu”). Gândindu-mă mai bine la asta, am căpătat puțină înțelegere privind starea mea. Mă gândisem prea mult la mine, simțind că alegerea mea drept conducătoare de echipă însemna că am un anumit calibru și capacitate de muncă. Când m-am văzut în acel mod, a început să-mi pese de părerea tuturor celorlalți despre mine și am vrut să demonstrez cât mai curând posibil că sunt capabilă de această sarcină. Așadar, când mai multe probleme și dificultăți au apărut în datoria mea, n-am putut să le aduc pur și simplu în discuție și eram mereu îngrijorată că oamenii îmi vor vedea adevărata față, spunând că-mi lipsește calibrul și că nu fac față acestei slujbe. Am început să creez aparențe false, păstrând tăcerea când apăreau probleme și reflectând la lucruri pe cont propriu. Din cauza asta, nu m-am ocupat de multe probleme din datoria mea, ceea ce ne-a întârziat lucrarea, dar mi-a afectat și starea. Mi-am pierdut claritatea din gândire și am început să am nedumeriri în privința unor lucruri pe care le înțelesesem anterior. Ba chiar m-am îndoit permanent de părtășia mea la adunări, temându-mă că toți m-ar privi de sus dacă n-ar fi bună. M-am simțit constrânsă la fiecare pas. Am realizat că toate acestea sunt doar din vina mea. Eram atât de arogantă și irațională și nu-mi puteam înfrunta cum se cuvine defectele și neajunsurile. Jucam mereu un rol pentru ca alții să aibă o părere bună despre mine. De fapt, acea datorie era o șansă pe care mi-a dat-o biserica pentru ca eu să mă instruiesc și, în niciun caz, nu însemna că înțeleg adevărul sau pot să-mi fac treaba bine. Puteam doar să pricep câte ceva, dar erau multe lucruri pe care nu le puteam înțelege și cu care nu aveam nicio experiență personală. Nu exista absolut nimic special la mine, dar avusesem o părere atât de bună despre mine, pretinzând că sunt superioară, că sunt o persoană care înțelege adevărul. M-am supraestimat atât de mult! Ar trebui să rămân, pur și simplu, cu picioarele pe pământ și să-mi îndeplinesc datoria, întrebându-i pe alții când nu înțelegeam ceva, ceea ce reprezenta lucrul realist și rezonabil de făcut.

Am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, care mi-a dat câteva abordări practice. Dumnezeu spune: „Trebuie să căutați adevărul pentru a rezolva orice problemă care se ivește, indiferent care e aceasta și, sub nicio formă, să nu vă deghizați sau să vă puneți o față falsă pentru alții. Neajunsurile voastre, deficiențele, defectele, firile voastre corupte – să fiți complet deschiși cu privire la ele și să aveți părtășie despre toate. Nu le țineți în voi. A învăța cum să te deschizi este primul pas spre intrarea în viață și e primul obstacol, care este cel mai dificil de depășit. Odată ce l-ai depășit, intrarea în adevăr e ușoară. Ce înseamnă a face acest pas? Înseamnă că tu îți deschizi inima și arăți tot ceea ce ai, bun sau rău, pozitiv sau negativ; te dezvălui pentru ca ceilalți și Dumnezeu să te vadă; fără a ascunde nimic de Dumnezeu, fără a tăinui nimic, fără a deghiza nimic, liber de înșelăciune și șiretlicuri și fiind, totodată, deschis și onest cu alți oameni. În acest fel, trăiești în lumină și nu numai că Dumnezeu te va examina, dar și alți oameni vor fi capabili să vadă că tu acționezi cu principiu și un anume grad de transparență. Nu trebuie să folosești nicio metodă ca să-ți protejezi reputația, imaginea și statutul, nici nu trebuie să-ți acoperi sau ascunzi greșelile. Nu trebuie să întreprinzi aceste eforturi inutile. Dacă poți să renunți la aceste lucruri, vei fi foarte relaxat, vei trăi fără constrângeri sau durere și vei trăi complet în lumină” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Gândul la asta m-a ajutat să realizez că, pentru a fi relaxată și lipsită de neliniște în datoria mea, primul pas era să învăț să vorbesc deschis despre neajunsurile mele și să nu mai creez aparențe false. Trebuia să practic adevărul și să fiu o persoană onestă. Eram doar o persoană coruptă care abia înțelegea adevărul, astfel că existau, desigur, multe chestiuni pe care nu le puteam înțelege pe deplin. Era ceva perfect normal. Nu era deloc nevoie să joc teatru și să ascund ceva de dragul propriei imagini. Dacă aveam întrebări, trebuia să renunț la mândria mea și să caut deschis îndrumare și părtășie despre ele; asta era singura cale de a mă relaxa în datoria mea. La această revelație, inima mi s-a înseninat și am început să mă concentrez pe a practica în acest mod. Când nu eram sigură într-o privință, puneam întrebări în mod proactiv și, când îmi împărtășeam opinia, spuneam ce credeam cu adevărat și aveam părtășie doar despre ce cunoșteam. Când am practicat astfel, am început treptat să înțeleg câteva dintre lucrurile pe care nu le înțelesesem niciodată până atunci și am fost capabilă să descopăr și să îndrept greșeli din datoria mea. În plus, am căpătat o mai bună înțelegere privind neajunsurile mele. Mi-am dat seama, în sfârșit, că e un lucru bun să fiu văzută drept cine sunt, că ajută la înțelegerea adevărurilor-principii și la descoperirea propriilor defecte. M-am simțit mult mai liberă în acel moment și, mai târziu, am reușit să-mi îndeplinesc datoria normal.

Nu peste mult timp, grupurile de care eram responsabilă se descurcau foarte bine în viața bisericească, iar frații și surorile voiau să aibă părtășie cu mine despre problemele lor. Dar, fără să-mi dau seama, începusem iar să mă concentrez pe ceea ce gândeau oamenii despre mine. Odată, la o ședință cu colegii, conducătoarea mea a adus în discuție unele probleme care apăruseră în biserica noastră și ne-a întrebat ce părere avem. Mă gândeam: „Atât de mulți frați și surori sunt aici și, dacă aș putea găsi unele perspective unice, asta ar arăta cât de capabilă sunt.” Dar, după ce m-am gândit mult și bine, tot nu am putut să-i dau de capăt. Chiar atunci, conducătoarea mea m-a întrebat ce cred. M-am tot bâlbâit, apoi am dat doar o sugestie vagă. La scurt timp după, alte două surori și-au împărtășit gândurile, iar sugestiile lor erau la polul opus față de ale mele. Ce au spus ele era foarte bine gândit, iar conducătoarea le-a dat dreptate. M-am simțit imediat supărată, gândindu-mă că nu doar eșuasem în încercarea de a lăsa o impresie bună, dar mă și făcusem de rușine. Ce avea să creadă conducătoarea mea despre mine? Avea să creadă că nu aveam nicio intuiție despre un lucru atât de simplu, că nu evoluasem deloc? În următoarele câteva zile, au apărut câteva probleme în fiecare dintre grupurile de care răspundeam. Nu le-am înțeles, așa că ar fi trebuit să caut imediat ajutor. Dar apoi m-am întrebat: „Dacă aș pune toate acele întrebări, n-ar părea că nu sunt capabilă în lucrarea mea? N-ar strica buna imagine pe care o construisem?” Pe de altă parte, știam că problemele nerezolvate ne-ar îngreuna lucrarea, așa că am apelat la o strategie improvizată: aveam să-mi împart întrebările și să întreb diferite persoane, astfel încât problemele să fie rezolvate, dar eu să nu par că pun prea multe întrebări și că nu știu nimic. Când am creat aparențe false în acest mod, starea mea s-a deteriorat din ce în ce mai mult. Gândirea mea a devenit mai încețoșată și am început să mă lupt cu probleme în multe privințe. Atunci am reflectat și am văzut că, întrucât nu aveam înțelegere asupra unor lucruri pe care le-am înțeles anterior, trebuia să fie o problemă cu starea mea. Prin urmare, am venit înaintea lui Dumnezeu și m-am rugat: „Dumnezeule, am în mod clar probleme, dar nu îndrăznesc să fiu sinceră și să vorbesc deschis despre neajunsurile mele. Vreau mereu să mă dau mare. De ce e așa de greu să întreb când nu înțeleg ceva? De parcă mi s-ar lipi buzele. E istovitor să-mi fac datoria astfel. Te rog să mă îndrumi ca să-mi cunosc stricăciunea și să mă schimb.”

După aceea, am citit câteva pasaje din cuvintele lui Dumnezeu, care mi-au expus starea perfect. Dumnezeu Atotputernic spune: „Ființele umane corupte se pricep la deghizare. Indiferent ce fac sau ce corupție scot la iveală, trebuie întotdeauna să se deghizeze. Dacă ceva nu merge bine sau fac ceva greșit, vor să dea vina pe alții. Vor să primească meritul pentru lucrurile bune, iar vina pentru lucrurile rele să o poarte alții. Nu există o mulțime de astfel de deghizări în viața reală? Sunt prea multe. A face greșeli sau a te deghiza: care dintre acestea se referă la fire? Deghizarea este o chestiune care ține de fire, implică o fire arogantă, răutate și trădare; este disprețuită mai ales de Dumnezeu. […] Dacă nu încerci să te prefaci sau să te justifici, dacă îți poți recunoaște greșelile, toată lumea va spune că ești sincer și înțelept. Și ce te face înțelept? Toată lumea greșește. Toată lumea are defecte și lipsuri. Și, de fapt, toată lumea are aceeași fire coruptă. Nu te considera mai nobil, desăvârșit și mai bun decât ceilalți; asta înseamnă să fii complet irațional. Odată ce firile corupte ale oamenilor și esența și adevărata față a corupției lor îți sunt clare, nu vei încerca să îți acoperi propriile greșeli, nici nu le vei reproșa altor oameni greșelile lor – vei fi capabil să înfrunți ambele situații în mod corect. Abia atunci vei deveni perspicace și nu vei face lucruri nesăbuite, ceea ce te va face înțelept. Cei care nu sunt înțelepți sunt oameni nesăbuiți și se opresc mereu asupra greșelilor lor minore în timp ce se furișează în culise. Este dezgustător să asiști la așa ceva. De fapt, ceea ce faci este imediat evident pentru alți oameni și totuși joci în continuare un spectacol în mod ostentativ. Pentru alții, are aparența reprezentației unui clovn. Nu este ceva nesăbuit? Chiar este. Oamenii nesăbuiți nu au pic de înțelepciune. Oricâte predici aud, ei tot nu înțeleg adevărul și nu văd niciun lucru așa cum este de fapt. Ei nu coboară niciodată de pe propriul piedestal, crezând că sunt diferiți de toți ceilalți și mai respectabili; aceasta este aroganță și neprihănire de sine, aceasta este nesăbuință. Cei nesăbuiți nu au înțelegere spirituală, nu-i așa? Chestiunile în privința cărora ești nesăbuit și imprudent sunt cele cu privire la care nu ai o înțelegere spirituală și nu poți înțelege adevărul ușor. Aceasta este realitatea chestiunii” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Principiile care ar trebui să ghideze conduita unei persoane”). „Ce fel de fire e aceea când oamenii se prefac mereu, se scot basma curată întotdeauna, își dau mereu aere, astfel încât ceilalți să aibă o părere bună despre ei și să nu poată să le vadă defectele sau neajunsurile, când încearcă veșnic să le prezinte oamenilor cea mai bună parte a lor? Aceasta este aroganță, falsitate, ipocrizie, este firea Satanei, este ceva rău. Gândiți-vă la membrii regimului satanic: indiferent cât de mult se luptă, se ceartă sau ucid în întuneric, nimeni nu are voie să îi raporteze sau să îi expună. Se tem că oamenii le vor vedea fața demonică și fac tot ce le stă în putință ca să o ascundă. În public, fac tot posibilul să se scoată basma curată, spunând cât de mult iubesc oamenii, cât de măreți, glorioși și infailibili sunt. Aceasta este natura Satanei. Tertipurile și înșelăciunea sunt trăsătura cea mai proeminentă a naturii Satanei. Și care este scopul acestei înșelăciuni și al acestor tertipuri? Să-i păcălească pe oameni, să-i împiedice să-i vadă esența și adevărata față și, astfel, să atingă scopul de a-și prelungi domnia. S-ar putea ca oamenii obișnuiți să nu aibă o astfel de putere și un asemenea statut, dar și aceștia își doresc să-i determine pe alții să-și facă o părere favorabilă despre ei și ca oamenii să-i stimeze și să îi ridice la un statut înalt în inimile lor. Aceasta este o fire coruptă, iar dacă oamenii nu înțeleg adevărul, sunt incapabili să o recunoască. Firile corupte sunt cel mai greu de recunoscut dintre toate: este ușor să îți recunoști defectele și neajunsurile, dar nu este ușor să îți recunoști firea coruptă. Oamenii care nu se cunosc pe ei înșiși nu discută niciodată despre firile lor corupte – cred întotdeauna că ei sunt în regulă. Și, fără a-și da seama, încep să se fălească: «În toți anii mei de credință, am trecut prin atâtea persecuții și am îndurat atâtea greutăți. Știți cum le-am depășit pe toate?» Este aceasta o fire arogantă? Care este motivația faptului că se afișează? (Să-i facă pe oameni să aibă o părere bună despre ei.) Care este motivul pentru care îi fac pe oameni să aibă o părere bună despre ei? (Să li se acorde statut în mintea unor astfel de oameni.) Când ți se acordă statut în mintea altora, atunci, când se află în compania ta, ei sunt cuviincioși față de tine și deosebit de politicoși când vorbesc cu tine. Întotdeauna te admiră, întotdeauna te lasă să fii primul în orice, îți fac loc, te flatează și te ascultă. În toate lucrurile, te caută și te lasă să iei decizii. Iar tu ai un sentiment de bucurie din asta – simți că ești mai puternic și mai bun decât oricine altcineva. Tuturor le place această senzație. Este sentimentul de a avea statut în inima cuiva; oamenii vor să se complacă în asta. De asta oamenii concurează pentru statut și toți vor să li se acorde statut în inima altora, să fie stimați și venerați de alții. Dacă nu ar putea obține o astfel de bucurie din statut, nu l-ar urmări” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Principiile care ar trebui să ghideze conduita unei persoane”). Cugetând la cuvintele lui Dumnezeu, am putut vedea că, între a arăta o față falsă și a face greșeli, a arăta o față falsă e cea mai gravă problemă dintre cele două. Nimeni nu e perfect, prin urmare, e absolut normal să întâmpini probleme și să faci greșeli în datoria ta. Dar în spatele unei fețe false se ascund firile satanice ale aroganței, vicleniei și răului. Să-ți ascunzi mereu imperfecțiunile și neajunsurile și să-i lași pe oameni să-ți vadă doar partea bună, astfel încât să te trateze cu respect și să te admire, sunt lucruri și mai detestabile pentru Dumnezeu. O persoană cu adevărat înțeleaptă își poate înfrunta cum se cuvine neajunsurile, se poate înzestra cu adevărul și își poate compensa deficiențele. În acel mod, se poate dezvolta. Dar oamenii nechibzuiți și ignoranți, cărora le lipsește conștiința de sine, nu-și pot accepta niciodată greșelile și chiar creează aparențe false, ceea ce înseamnă că unele probleme nu sunt rezolvate niciodată și că ei nu evoluează nicicând în viață. Gândindu-mă la comportamentul meu din trecut, am realizat că fusesem una dintre persoanele stupide și arogante expuse de Dumnezeu. Când am început să obțin unele rezultate în datoria mea, am simțit că nu eram chiar rea și că eram la înălțimea slujbei mele de conducătoare de echipă. În plus, eram capabilă să rezolv probleme. Din aceste motive, m-am ridicat în slăvi și am avut o părere bună despre mine. Prin urmare, când am întâmpinat lucruri pe care nu știam cum să le gestionez, eram prudentă și șovăielnică, temându-mă că voi spune ceva greșit și îmi voi distruge buna imagine. Apoi, am decis să exprim mai puține păreri și să pun mai puține întrebări. Chiar și când căutam ajutor, alegeam întrebări mai dificile, ca să-mi arăt abilitățile, nedorind ca vreo persoană să-mi vadă neajunsurile. Chiar am jucat și jocuri ale minții, împărțind întrebările între oameni, ca să nu-mi vadă adevărata față. Am fost cu adevărat arogantă, vicleană și complet lipsită de conștiință de sine. Am jucat diverse roluri, ca oamenii să se uite cu respect la mine. Am fost atât de nechibzuită, detestabilă în fața lui Dumnezeu și respingătoare pentru alți oameni. Mi-am ascuns defectele ca să-mi protejez numele și statutul, ceea ce a dus la nerezolvarea problemelor din datoria mea. Am ținut pe loc lucrarea bisericii. La ce mă gândeam? Am fost atât de demnă de dispreț și de rea. Mi-am putut proteja poziția pe termen scurt, prefăcându-mă, dar Dumnezeu observă tot și, mai devreme sau mai târziu, urma să fiu expusă și izgonită de El pentru că-L înșelam și întârziam lucrarea bisericii. Mi-a trecut prin minte gândul că antihriștii prețuiesc în mod deosebit statutul și nu vor cruța nici măcar interesele bisericii pentru propriul lor statut. Care era diferența între firea și perspectivele mele față de căutare și cele ale unui antihrist? Oare statutul mi-a adus vreun beneficiu? M-a făcut nedornică să recunosc sau să-mi înfrunt defectele și mi-am pierdut rațiunea. Nu voiam să caut atunci când întâmpinam probleme ci, în schimb, mă prefăceam și deveneam tot mai vicleană. Drept consecință, urma să ajung pe calea unui antihrist și să fiu disprețuită și izgonită de Dumnezeu. Asta ar dăuna lucrării bisericii și m-ar distruge. În acel moment, mi-am dat seama cât de periculos ar fi să continui pe acea cale. A fost un semnal de alarmă că nu-mi mai puteam face datoria în acel mod.

Am citit mai multe dintre cuvintele lui Dumnezeu care conțin o cale de practicare și a fost și mai eliberator pentru mine. Dumnezeu spune: „Unii oameni sunt promovați și cultivați de biserică, primind o șansă bună de a fi instruiți. Acesta e un lucru bun. Se poate spune că au fost ridicați și au primit har de la Dumnezeu. Dar atunci cum ar trebui să-și realizeze datoria? Primul principiu pe care ar trebui să-l respecte este să înțeleagă adevărul. Când nu înțeleg adevărul, trebuie să-l caute și, dacă tot nu înțeleg după ce au căutat, pot găsi pe cineva care-l înțelege pentru a avea părtășie și pentru a căuta împreună, ceea ce va face ca rezolvarea problemei să fie mai rapidă și mai promptă. Lucrurile merg prea încet dacă te concentrezi doar pe a petrece mai mult timp citind cuvintele lui Dumnezeu de unul singur și chibzuind la aceste cuvinte pentru a obține înțelegerea adevărului și a rezolva problema; conform zicalei: «Apa din depărtare nu va potoli o sete urgentă.» Dacă vrei să obții progrese rapide în ceea ce privește adevărul, atunci trebuie să înveți cum să lucrezi în armonie cu alții, să pui mai multe întrebări și să cauți mai mult. Doar atunci viața ta va crește rapid și vei putea rezolva problemele prompt, fără vreo întârziere în ambele privințe. Pentru că abia ai fost promovat, încă ești în perioada de probă și nu înțelegi pe deplin adevărul și nu ai adevărul-realitate – pentru că încă îți lipsește această statură – să nu crezi că promovarea ta înseamnă că ai adevărul-realitate; nu așa stau lucrurile. Ești selectat pentru promovare și educare doar datorită faptului că ai un simț al poverii față de lucrare și calibrul unui lider. Ar trebui să ai acest simț” (Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (5)”). M-am gândit la asta și am văzut că oamenii sunt promovați și cultivați de biserică pentru a le da o ocazie de a practica. Asta nu înseamnă, în niciun caz, că ei înțeleg adevărul, pot rezolva orice problemă sau sunt potriviți pentru a fi folosiți de Dumnezeu. Pe tot parcursul practicării lor, vor întâmpina tot soiul de probleme reale și, dacă vor continua să caute și să aibă părtășie, atunci vor începe încet să înțeleagă diferite aspecte ale principiilor. În acel moment, vor fi capabili să rezolve probleme și să-și facă datoria bine. Știam că trebuie să-mi înfrunt defectele cum se cuvine și să știu cine sunt, să caut mai mult adevăr, să discut și să am părtășie cu alții mai mult atunci când apăreau probleme și să-mi dau toată silința. Atunci, chiar dacă într-o zi devenea clar faptul că aveam într-adevăr un calibru insuficient, că nu eram la înălțimea slujbei mele, măcar aveam să am conștiința curată. M-am simțit foarte ușurată după ce m-am gândit bine la asta. Nu mai puteam continua să creez aparențe false, ci trebuia, în schimb, să fiu onestă și să-mi înfrunt direct neajunsurile și neajunsurile.

După aceea, în discuțiile echipei noastre, mi-am împărtășit cu sinceritate părerile. Am ezitat puțin la început, temându-mă să nu spun ceva greșit și să nu dau impresia că am o înțelegere superficială și un calibru slab. Mai ales când erau probleme pe care nu le puteam înțelege pe deplin, opiniile pe care le împărtășeam nu erau foarte clare și, după ce terminam de vorbit, inima începea să-mi bată cu putere, întrebându-mă dacă cineva avea să-mi vadă adevărata față. Dar apoi îmi aminteam singură că acesta era nivelul meu real și că era în ordine dacă ei se uitau de sus la mine. Ceea ce contează e să fiu o persoană onestă înaintea lui Dumnezeu și e datoria mea să-mi exprim gândurile și să particip la discuții. Aceasta e singura cale de a trăi împăcat. Ulterior, când aveam întrebări în datoria mea, mergeam și ceream părerile altora. Din când în când, tot mă temeam să nu fiu privită de sus, dar când am realizat că ascunderea defectelor mele pentru a-mi proteja mândria ar putea afecta lucrarea bisericii, am făcut eforturi ca să întorc spatele acelui impuls și să caut ajutor. Când am procedat astfel, am început să înțeleg lucruri pe care nu le înțelesesem anterior și m-am simțit mai calmă, mai împăcată. Uneori, frații și surorile mele aveau o înțelegere mai precisă decât mine și începeam să mă întreb dacă nu se gândeau toți că nu eram bună de nimic. Dar am putut vedea că nu era modul corect de a privi lucrurile. Trebuia să învăț din punctele forte ale altora, pentru a-mi compensa slăbiciunile. Oare acesta nu e un dar? Nu am fost tulburată când m-am gândit la asta în acel mod și, cu timpul, am început să mă simt tot mai liberă. Sunt recunoscătoare pentru îndrumarea lui Dumnezeu, care mi-a permis să experimentez cât de liber te face sinceritatea, iar acum am mai multă încredere să pun cuvintele lui Dumnezeu în practică.