73. O rușine din trecut

de Li Yi, China

În august 2015, m-am mutat cu familia în Xinjiang. Auzisem că Partidul Comunist a recurs la măsuri stricte de control și supraveghere, sub pretextul combaterii violenței și tulburărilor din partea populației uigure, așadar era destul de periculos acolo. După ce am ajuns în Xinjiang, am simțit că atmosfera era chiar mai tensionată decât îmi imaginasem. Poliția patrula peste tot, iar noi trebuia să trecem printr-o scanare corporală completă ori de câte ori mergeam la supermarket. Când așteptam autobuzul, poliția patrula prin stații, având arme pe umăr. Vederea tuturor acestor lucruri m-a neliniștit foarte tare. Partidul Comunist deja aresta și persecuta credincioși, așadar, adăugarea acestor măsuri stricte de control și supraveghere însemna că eram în pericol de a fi arestată sau ucisă oricând. Prin octombrie, am auzit că două surori fuseseră arestate în timp ce livrau cărți conținând cuvintele lui Dumnezeu și condamnate la 10 ani de închisoare. Am fost destul de șocată de acest lucru, nu erau nici măcar conducătoare sau lucrătoare, dar tot au luat 10 ani pentru livrarea de cărți care conțineau cuvintele lui Dumnezeu. Eu răspundeam de lucrarea bisericii, așa că luam cel puțin 10 ani dacă eram arestată. Îmi tot treceau prin minte imagini cu frații și surorile mele, torturați în închisoare. Îmi era cu adevărat teamă și eram îngrijorată că voi fi și eu arestată și torturată, ceea ce ar fi fost cu siguranță o soartă mai rea decât moartea. Eram din ce în ce mai speriată și nu îndrăzneam să mă mai gândesc la asta. Mai târziu, am auzit câțiva frați și surori având părtășie despre cum au privit ei înspre Dumnezeu și s-au bazat pe El pentru a-și îndeplini îndatoririle în acest tip de mediu, despre cum au văzut suveranitatea Lui atotputernică și au simțit îngrijirea și protecția Lui. Asta chiar m-a încurajat și mi-a dat credința să trec prin această situație.

În februarie 2016, am aflat că în una dintre bisericile pe care le supravegheam exista o persoană rea pe nume Wang Bing, care dădea constant vina pe conducători, tulburând grav viața bisericească. Acest lucru trebuia rezolvat cât mai curând posibil sau ar fi afectat intrarea în viață a fraților și surorilor. Am discutat această chestiune împreună cu câțiva conlucrători, iar ei s-au gândit că ar trebui să mă duc la biserică să rezolv această problemă. Dar îmi era într-un fel teamă și mi-am spus: „Surorile care au luat 10 ani au fost arestate la acea biserică. Partidul Comunist chiar i-a adunat pe localnici pentru a anunța știrea, intimidându-i și amenințându-i să nu creadă în Dumnezeu. Este foarte periculos acolo. Voi fi arestată dacă mă duc?” După ce mi-a trecut asta prin minte, am găsit o scuză să nu mă duc. Dar apoi am văzut că una dintre partenerele mele era dispusă să se ducă acolo și m-am simțit oarecum rușinată. Ea nu era credincioasă de mult timp și abia începuse să se pregătească pentru a fi conducătoare. Erau atât de multe probleme la acea biserică și nu era un mediu bun. M-am simțit prost să o las să se ducă acolo, așa că am zis: „Mai bine mă duc eu.” Când am ajuns la biserică, am văzut ca Wang Bing nu putea să aibă părtășie la adunări despre nicio înțelegere a cuvintelor lui Dumnezeu și că deseori dădea vina pe conducători, tulburând grav viața bisericească. Am discutat cu predicatoarea ca mai întâi să îl restricționăm pe Wang Bing și să îl oprim să aibă contact cu alții sau să-i inducă în eroare, iar apoi să avem părtășie despre adevăr cu frații și surorile, pentru a-i ajuta să dobândească discernământ în privința lui. Asta l-ar fi oprit să îi mai tulbure, iar după aceea o puteam pregăti pe sora Zhong Xin să preia lucrarea bisericii cât mai repede posibil. Dar tot mai aveam câteva îngrijorări și știam că probabil va dura ceva timp până la rezolvarea completă a problemelor din acea biserică. Aproape jumătate dintre frații și surorile bisericii fuseseră arestați, prin urmare, cu cât îmi prelungeam șederea, cu atât mă expuneam la un risc mai mare. M-am gândit cum casa lui Dumnezeu avusese părtășie despre faptul că unele lucrări ale bisericii ar putea fi întârziate în medii foarte periculoase, pentru a evita apariția unor pierderi și mai mari. Din moment ce deja ne hotărâserăm la o soluție pentru această problemă, m-am gândit să o las pe predicatoare să o implementeze și să se ocupe în continuare de restul. Astfel, m-am grăbit să-i predau sarcinile rămase și m-am întors acasă.

Predicatoarea a raportat mai târziu că Wang Bing a devenit și mai neobrăzat și că a constituit o facțiune în biserică pentru a-i ataca pe conducători, tulburând serios viața bisericească. Am avut părtășie cu predicatoarea despre câteva soluții, dar problema a rămas nerezolvată. Mă simțeam un pic vinovată. Tratarea dezordinii din biserică reprezenta responsabilitatea mea, dar nu eram dispusă să rezolv această problemă de teamă să nu fiu arestată. Nu era bine. Dar apoi m-am gândit la cazul unei surori care aproape că fusese arestată recent, în timp ce lua trenul pentru a ajunge la o adunare. „Ce voi face dacă voi fi arestată în tren? Sunt conducătoare, nu-mi pot face treaba, decât dacă sunt în siguranță.” Astfel, am continuat să las problemele acelei biserici în sarcina predicatoarei. Dar cum capacitățile acesteia erau limitate, aceste chestiuni au rămas nerezolvate.

În septembrie 2016, am primit pe neașteptate o scrisoare în care se spunea că patru frați și surori de la acea biserică fuseseră arestați. Una dintre surori, Zhong Xin, a fost bătută cu brutalitate. Câteva zile mai târziu a venit o altă scrisoare care spunea că poliția a bătut-o până când a ucis-o. Această veste m-a lovit ca un morman de cărămizi. Pur și simplu nu puteam accepta asta. Știam că metodele de tortură ale Partidului Comunist erau absolut nemiloase, dar nu mi-aș fi imaginat niciodată că cineva ar putea fi ucis în bătaie în câteva zile. Era înfricoșător. Simțeam că a înghețat aerul din jurul meu. Nu mi-am putut controla emoțiile și am izbucnit în lacrimi. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât eram mai supărată și mă tot întrebam cum s-a putut întâmpla asta. Știam de ceva vreme că o persoană rea tulbura acea biserică și că membrii ei nu puteau duce o viața bisericească normală. Eram conducătoare de biserică, dar nu reușisem să merg acolo și să rezolv complet problemele, de teama arestării. Dacă mi-aș fi asumat ceva mai multă responsabilitate sau dacă m-aș fi gândit la moduri de a coopera cu ceilalți membrii ai bisericii și aș fi rezolvat acele probleme, dacă le-aș fi adus aminte fraților și surorilor să fie atenți, poate că Zhong Xin nu ar mai fi fost arestată și ucisă în bătaie de către poliție. Moartea ei m-a făcut să fiu cuprinsă de o stare de vină intensă. Eram terifiată și ținută în frâu. Simțeam că eram într-un loc înspăimântător și abia puteam respira. Dar știam că, într-un asemenea moment crucial, nu puteam să continui să fug, așa că m-am preocupat să o ajut pe predicatoare să gestioneze consecințele. Înainte de a termina să rezolvăm lucrurile, am aflat că una dintre partenerele mele fusese și ea arestată și că poliția obținuse câteva informații despre principalii conducători și lucrători ai bisericii noastre. Fusesem frecvent în contact cu acei frați și surori, așa că, dacă poliția s-ar fi uitat pe înregistrările camerelor de supraveghere, era foarte probabil să mă găsească. Eram cu adevărat îngrijorată că aș putea fi arestată în orice moment. Dacă eram condamnată și trimisă la închisoare, nu se știa dacă puteam ieși vie de acolo. Era foarte posibil să sfârșesc precum Zhong Xin, ucisă de tânără în bătaie de către poliție. Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mai speriată eram și mai puțin dornică să-mi îndeplinesc datoria. Nici măcar nu mai voiam să stau acolo. Deoarece nu mi-am înlăturat niciodată această stare și pentru că nu reușisem timp de câteva luni să rezolv problema tulburării bisericii de către Wang Bing, am ajuns să fiu suspendată. După suspendarea mea, am făcut puțină lucrare de editare în biserică, dar tot simțeam că era periculos să mă aflu acolo. Eram îngrijorată că puteam fi arestată oricând și chiar îmi doream să mă întorc în orașul meu natal, pentru a-mi face datoria. Frații și surorile au avut părtășie cu mine, sperând că voi rămâne și îi voi ajuta să gestioneze consecințele tuturor celor întâmplate. Dar eu am fost atât de copleșită de teamă, încât nu am ascultat deloc îndemnurile lor și am insistat să plec.

În aprilie 2017, biserica mi-a interzis să mai particip la adunări și mi-a cerut să mă izolez și să reflectez acasă asupra mea, din cauza comportamentului meu. Nu mi-am putut stăpâni lacrimile la auzul acestei vești. Dar fiindcă îmi abandonasem datoria și părăsisem biserica într-un moment atât de critic, am știut că o meritam. Am putut vedea dreptatea lui Dumnezeu în asta și am fost dispusă să mă supun. Într-o zi, în una dintre devoțiunile mele, am citit asta în cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă joci un rol important în răspândirea Evangheliei și-ți părăsești postul fără permisiunea lui Dumnezeu, nu există o fărădelege mai mare. Nu este acesta considerat un act de trădare față de Dumnezeu? (Ba da.) Prin urmare, în viziunea voastră, cum ar trebui să-i trateze Dumnezeu pe dezertori? (Ar trebui să fie dați la o parte.) A fi dat la o parte înseamnă a fi ignorat, lăsat să faci ce vrei. Dacă oamenii care sunt dați la o parte au căință, este posibil ca Dumnezeu să vadă că atitudinea lor este suficient de plină de căință și să-i vrea totuși înapoi. Însă față de cei care își abandonează datoria – și numai față de acești oameni – Dumnezeu nu are această atitudine. Cum tratează Dumnezeu asemenea oameni? (Dumnezeu nu-i mântuiește. Dumnezeu îi disprețuiește și îi respinge.) Asta e total corect. Mai precis, oamenii care îndeplinesc o datorie importantă au fost însărcinați de către Dumnezeu și, dacă își părăsesc postul, atunci oricât de bine s-ar fi descurcat înainte sau o vor face ulterior, în ochii lui Dumnezeu sunt oameni care L-au trădat și nu li se va mai oferi niciodată posibilitatea de a îndeplini o datorie(Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Răspândirea Evangheliei este datoria de onoare a tuturor credincioșilor”). „Dumnezeu are cel mai mare dezgust față de oamenii care își abandonează îndatoririle sau le tratează ca pe o glumă și față de diferitele comportamente, acțiuni și manifestări ale trădării față de Dumnezeu, întrucât în mijlocul diferitelor contexte, al oamenilor, problemelor și lucrurilor rânduite de Dumnezeu, acești oameni joacă rolul de a împiedica, de a dăuna, de a întârzia, de a tulbura sau de a afecta progresul lucrării lui Dumnezeu. Și, din acest motiv, cum Se simte și cum reacționează Dumnezeu față de dezertori și față de oamenii care Îl trădează? Ce atitudine are Dumnezeu? (Îi urăște.) Una doar de dezgust și ură. Îi este milă? Nu – El nu ar putea niciodată să simtă milă. Unii oameni spun: «Nu este Dumnezeu iubire?» De ce Dumnezeu nu iubește astfel de oameni? Acești oameni nu sunt vrednici de iubire. Dacă tu îi iubești, atunci iubirea ta este nesăbuită și doar pentru că tu îi iubești, asta nu înseamnă că o face și Dumnezeu; se poate să-i prețuiești, dar Dumnezeu, nu, căci în astfel de oameni nu există nimic care să merite prețuire. Și, prin urmare, Dumnezeu abandonează cu hotărâre astfel de oameni și nu le oferă a doua șansă. Este acest lucru rațional? Acest lucru nu numai că este rațional, ci este, mai presus de toate, un aspect al firii lui Dumnezeu și reprezintă, totodată, adevărul(Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Răspândirea Evangheliei este datoria de onoare a tuturor credincioșilor”). Judecata și revelația cuvintelor lui Dumnezeu m-au făcut să mă simt profund rușinată. Zhong Xin fusese ucisă în bătaie și partenera mea fusese arestată. Într-un moment atât de important, ar fi trebuit să lucrez împreună cu frații și surorile, pentru a gestiona consecințele acestor lucruri, însă eu doar fugisem. Oricine are măcar un pic de conștiință nu ar fi făcut așa ceva. Nu mă puteam ierta pentru asta. Obișnuiam să cred că, indiferent ce am făcut greșit, Dumnezeu va avea milă și mă va ierta atât timp cât mă voi căi în fața Lui. Dar am realizat că acestea erau doar o noțiune și o închipuire. Dumnezeu spune că îi abandonează pe cei care renunță la îndatoririle lor și Îl trădează în momente cruciale și că nu le va mai da o a doua șansă. Citind cuvintele lui Dumnezeu, am aflat că există principii în privința milei și iertării Lui. Dumnezeu nu acordă iertări și milă oricui, indiferent de ce a făcut pentru a-L ofensa. Din momentul în care am fugit, am simțit că Dumnezeu a renunțat la mine. Nu aveam pace în inimă și eram copleșită de regrete. Nu am idee de câte ori m-am rugat sau câte lacrimi am vărsat pentru asta. Indiferent dacă Dumnezeu m-a abandonat sau nu, voiam să Îi fac servicii pentru a-mi răscumpăra datoria și știam că, oricum mă trata și orice făcea, era drept. Ceea ce făcusem era atât de dureros pentru Dumnezeu, încât nu m-aș fi plâns nici dacă El m-ar fi trimis în iad pentru asta. Făcusem câteva sacrificii de-a lungul anilor mei de credință și am vrut să urmăresc mântuirea – nu mi-aș fi imaginat niciodată că, atunci când voi avea de înfruntat arestarea și persecuția din partea Partidului Comunist, mă voi teme de moarte, îmi voi abandona datoria și Îl voi trăda pe Dumnezeu, comițând astfel o fărădelege gravă. Acest gând m-a făcut foarte nefericită și disperată. Nu mă puteam opri din plâns și eram copleșită de remușcări. Mi-aș fi dorit să nu fi insistat să plec și să fi continuat să-mi fac datoria și să fi gestionat consecințele arestărilor împreună cu ceilalți, în acel moment crucial. Atunci nu aș fi trăit într-o asemenea nefericire și chin. Nu așa mi-am dorit să iasă lucrurile! Dar era prea târziu. Trebuia să dorm cum îmi așternusem patul. M-am urât pentru că m-am temut de moarte și pentru că eram atât de egoistă și ticăloasă. Cineva ca mine nu merita iertarea și mila lui Dumnezeu. Dacă biserica nu mă excluse, am simțit că trebuia să fac și eu servicii cum pot mai bine, ca să-mi repar fărădelegea. După aceea, în cursul datoriei mele, m-am dus oriunde au rânduit conducătorii să merg, chiar dacă am fost trimisă să susțin biserici din medii periculoase. După ce am făcut asta o vreme, am putut să obțin câteva rezultate în lucrarea mea. Dar nu am vrut niciodată să vorbesc despre moartea lui Zhong Xin și despre cum am fugit de biserică într-un asemenea moment crucial. Voiam să mă protejez de asta și să uit, dar nu am putut. Simțeam că mi s-a întipărit adânc în inimă și că nu va dispărea niciodată. De fiecare dată când gândul acesta îmi trecea prin minte, mă îndureram și mă simțeam foarte vinovată.

Într-o zi, am citit ceva în cuvintele lui Dumnezeu care a adus o rază de lumină în starea mea. Dumnezeu Atotputernic spune: „Antihriștii fac tot posibilul ca să-și protejeze siguranța. Iată ce-și spun în sinea lor: «Trebuie neapărat să-mi garantez siguranța. Indiferent cine va fi prins, acela nu trebuie să fiu eu.» În această privință, vin adesea înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, implorându-L să-i împiedice să intre în necazuri. Ei simt că, indiferent de situație, chiar duc la îndeplinire lucrarea unui conducător de biserică și că Dumnezeu ar trebui să-i protejeze. De dragul propriei siguranțe și pentru a evita să fie arestați, pentru a scăpa de orice asuprire și pentru a se poziționa într-un mediu sigur, antihriștii imploră și se roagă adesea pentru propria siguranță. Numai când vine vorba de propria siguranță se bazează cu adevărat pe Dumnezeu și se lasă în seama Lui. Când vine vorba de acest lucru, au credință reală, iar încrederea lor în Dumnezeu este autentică. Singurul lucru pentru care se deranjează este să se roage lui Dumnezeu cerându-I să-i țină în siguranță, fără să se gândească câtuși de puțin la lucrarea bisericii sau la datoria lor. În lucrarea lor, siguranța personală reprezintă principiul care îi călăuzește. Dacă un loc este sigur, atunci antihristul va alege acel loc pentru a lucra și, într-adevăr, vor părea proactivi și pozitivi în munca lor, etalându-și grozavul «simț al responsabilității» și «loialitatea». Dacă o anumită lucrare implică riscuri și există probabilitatea să meargă prost, să fie găsită persoana care a făcut-o de către marele balaur roșu, ei își caută scuze și o pasează altcuiva și găsesc o ocazie pentru a fugi de aceasta. De îndată ce există pericol sau de îndată ce există o urmă de pericol, se gândesc la modalități de a se sustrage și de a-și abandona datoria, fără să le pese de frați și surori. Le pasă doar să scape de pericol. S-ar putea să fie deja pregătiți în sinea lor. De îndată ce apare pericolul, ei renunță imediat la lucrarea pe care o fac, fără să se preocupe de modul în care se desfășoară lucrarea bisericii sau de ce pierdere poate reprezenta pentru interesele casei lui Dumnezeu sau pentru siguranța fraților și surorilor. Ceea ce contează pentru ei este fuga. Au chiar și un «as în mânecă», un plan pentru a se proteja: de îndată ce pericolul se abate asupra lor sau sunt arestați, spun tot ceea ce știu, eliberându-se și absolvindu-se de orice responsabilitate, ca să-și păstreze siguranța. Acesta e planul pe care-l au la îndemână. Acești oameni nu sunt dispuși să îndure persecuția pentru credința în Dumnezeu; le este frică să nu fie arestați, torturați și condamnați. Realitatea este că ei au cedat de mult în fața Satanei. Sunt îngroziți de puterea regimului satanic și se tem chiar mai mult de lucruri precum tortura și interogatoriile aspre care se abat asupra lor. Prin urmare, în cazul antihriștilor, dacă totul decurge fără probleme și nu există nicio amenințare la adresa siguranței sau vreo problemă cu aceasta și niciun hazard nu este posibil, își pot oferi zelul, «loialitatea» și chiar bunurile lor. Însă dacă împrejurările sunt nefaste și ar putea fi arestați în orice moment pentru credința în Dumnezeu și pentru că și-au îndeplinit datoria și în cazul în care credința lor în Dumnezeu îi poate face să fie concediați din funcția lor oficială sau abandonați de cei apropiați, atunci vor fi extrem de atenți și nu vor predica Evanghelia și nu vor mărturisi pentru Dumnezeu și nici nu-și vor îndeplini datoria. Când există un mic semn că ar putea să apară necazuri, ei se ascund după deget; când există un mic semn de necazuri, doresc să returneze imediat bisericii cărțile lor conținând cuvintele lui Dumnezeu și orice este legat de credința în Dumnezeu, pentru a rămâne în siguranță și nevătămați. Nu este periculoasă o astfel de persoană? Dacă ar fi arestată, nu ar deveni o iudă? Un antihrist este atât de periculos încât poate să devină o iudă în orice moment; există întotdeauna posibilitatea ca el să-I întoarcă spatele lui Dumnezeu. În plus, este extrem de egoist și de răutăcios. Acest lucru este determinat de natura-esență a unui antihrist(Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a doua)”). „Antihriștii sunt extrem de egoiști și meschini. Nu au credință adevărată în Dumnezeu, cu atât mai puțin devotament față de Dumnezeu; când întâmpină o problemă, se protejează și se apără doar pe ei înșiși. Pentru ei, nimic nu e mai important decât propria siguranță. Atât timp cât ei sunt încă în viață și nu au fost arestați, nu le pasă cât de mult rău se face lucrării bisericii. Acești oameni sunt extrem de egoiști, ei nu se gândesc deloc la frați și surori sau la lucrarea bisericii, se gândesc doar la propria siguranță. Sunt antihriști(Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a doua)”). Judecata și revelația cuvintelor lui Dumnezeu mi-au pătruns cu putere direct în inimă. Nu aveam unde să mă ascund – nu puteam scăpa. Eram exact genul de persoană descrisă de Dumnezeu, căreia îi păsa doar de propria protecție în fața pericolului, care era egoistă și josnică și lipsită de orice fel de considerație pentru lucrarea bisericii sau pentru viețile fraților și surorilor. M-am gândit la sosirea mea în Xinjiang, când am văzut cât de îngrozitoare era situația de acolo. Când am văzut că eram în pericol de a fi arestată sau de a-mi pierde viața în orice moment, am regretat că m-am dus acolo pentru a-mi îndeplini datoria. Când am auzit că exista o persoană rea care tulbura lucrurile în una dintre biserici, am găsit scuze să nu mă duc, de teamă să nu fiu arestată sau torturată, chiar dacă problema trebuia rezolvată urgent. Am sfârșit prin a mă duce mai târziu, cu reticență, dar, deoarece m-am gândit doar la propria siguranță, am plecat înainte ca problemele să fie rezolvate. Eram foarte conștientă că existau probleme serioase în acea biserică și că trebuia să mă duc acolo pentru a mă ocupa de ele, dar mi-a fost teamă de moarte, așa că m-am folosit de poziția mea pentru a da ordine, în loc să fac lucrare adevărată. Ba chiar am împins alți frați și surori să trateze problema, în timp ce eu m-am ascuns, târându-mi existența josnică. În consecință, problemele acelei biserici nu au fost rezolvate timp de câteva luni. Ba chiar am venit cu o scuză „rezonabilă”, aceea că, în calitate de conducătoare, trebuia să mă protejez pentru a-mi face lucrarea, dar de fapt doar găsisem o scuză pentru a fugi din fața pericolului. Iar când Zhong Xin a fost arestată și ucisă în bătaie de către poliție, m-am gândit tot doar la siguranța mea și m-am îngrijorat că voi fi arestată și torturată până la moarte. Ba chiar am vrut să găsesc o oportunitate să-mi abandonez datoria și să părăsesc acel loc periculos. După ce am fost suspendată, nu am vrut să ajut în privința consecințelor tuturor celor întâmplate și am fugit înapoi în orașul meu natal. Frații și surorile nu m-au mustrat, dar în adâncul meu am simțit abandonarea din partea lui Dumnezeu, dezgustul și condamnarea Lui față de mine. Ceea ce am regretat cel mai mult a fost faptul că biserica îmi dăduse o șansă să fiu conducătoare și avusese încredere să îmi dea în grijă atât de mulți frați și surori. Cu toate acestea, când a lovit dezastrul, eu doar am fugit, fără să îmi pese dacă ceilalți trăiau sau mureau sau de modul în care avea să fie împiedicată lucrarea bisericii. Am fost o dezertoare și o trădătoare lașă și subiectul batjocurii Satanei. Ba mai mult decât atât, această fărădelege devenise o rană veșnică în adâncul inimii mele. Din toate acestea, am văzut că eram o lașă fără niciun fel de umanitate, care a trăit într-un mod josnic și egoist! Cuvintele lui Dumnezeu au pus punctul pe i, dezvăluind motivele josnice, ascunse adânc în inima mea. Nu puteam continua să fug de realitate. În acel moment am fost foarte conștientă că am comis un păcat grav prin trădarea față de Dumnezeu și că nu meritam mântuirea Lui. M-am gândit și la felul în care Dumnezeu S-a întrupat de două ori și a dat totul pentru a mântui omenirea. Acum 2000 de ani, Domnul Isus a fost răstignit pentru a răscumpăra omenirea. Acum, în zilele de pe urmă, Dumnezeu S-a întrupat din nou pentru a mântui omenirea coruptă, punându-Și viața în pericol pentru a Se arăta și a lucra în bârlogul marelui balaur roșu, urmărit și persecutat constant de Partidul Comunist. Dar Dumnezeu nu a renunțat niciodată la mântuirea omenirii. El a continuat să exprime adevăruri pentru a ne uda și a ne aproviziona. Dumnezeu a dat totul pentru om – iubirea Lui pentru noi este atât de reală, atât de altruistă! Dar eu am fost incredibil de egoistă și de josnică. În timpul datoriei mele m-am protejat doar pe mine și nu am luat deloc în considerare lucrarea bisericii. Eram atât de îndatorată lui Dumnezeu și nu meritam să trăiesc în fața Lui. Tot ce îmi doream atunci era să fac servicii pentru Dumnezeu. Am sperat că, în acest fel, aș fi putut să atenuez puțin păcătoșenia mea.

În decembrie 2021, am fost din nou aleasă conducătoare de biserică. Dar gândindu-mă cum Îl trădasem pe Dumnezeu și că nu meritam să fiu conducătoare, i-am spus unui conducător, plângând, despre modul în care părăsisem biserica înainte. Conducătorul mi-a zis: „Au trecut ani de zile și tu tot ești prinsă în această stare negativă și în această înțelegere greșită. Îți va fi greu să obții lucrarea Duhului Sfânt în acest mod.” Mă întrebam și eu de ce eram atât de deprimată din cauza fărădelegii mele după tot acest timp și cum aș fi putut să îmi înlătur această stare. Apoi, am făcut un efort să mă rog și să caut. Am citit asta în cuvintele lui Dumnezeu: „Chiar și atunci când sunt momente în care simți că Dumnezeu te-a părăsit și că ai fost cufundat în întuneric, nu-ți fie teamă: atât timp cât ești încă în viață și nu în iad, mai ai o șansă. Totuși, dacă ești ca Pavel, care a mers cu încăpățânare pe calea unui antihrist și care, în cele din urmă, a mărturisit că pentru el a trăi este Hristos, s-a terminat totul pentru tine. Dacă poți să-ți revii în simțiri, mai ai o șansă. Care este șansă pe care o ai? Faptul că poți să vii înaintea lui Dumnezeu și încă să te rogi Lui și să cauți, spunând: «O, Dumnezeule! Te rog, luminează-mă astfel încât să înțeleg acest aspect al adevărului și acest aspect al căii de practică». Atât timp cât ești unul dintre adepții lui Dumnezeu, ai speranță la mântuire și poți ajunge până la capăt. Sunt aceste cuvinte suficient de clare? Mai sunteți pasibili să fiți negativi? (Nu.) Când oamenii înțeleg voia lui Dumnezeu, calea lor este una largă. Dacă nu înțeleg voia Lui, este îngustă, în inimile lor există întuneric și nu au nicio cale pe care s-o apuce. Cei care nu înțeleg adevărul sunt după cum urmează: au mintea îngustă, despică mereu firul în patru și se plâng mereu de Dumnezeu și Îl înțeleg greșit. Drept urmare, cu cât înaintează mai mult, cu atât calea lor dispare. De fapt, oamenii nu-L înțeleg pe Dumnezeu. Dacă Dumnezeu i-ar trata pe oameni așa cum și-au imaginat aceștia, rasa umană ar fi fost distrusă de multă vreme(Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să identificăm natura și esența lui Pavel”). „Nu vreau să văd pe nimeni că simte ca și cum Dumnezeu l-a lăsat afară, în frig, că l-a abandonat sau i-a întors spatele. Vreau doar să văd pe toată lumea pe drumul urmăririi adevărului și căutând să-L înțeleagă pe Dumnezeu, mărșăluind înainte cu îndrăzneală și cu o hotărâre neclintită, fără nicio îndoială sau povară. Indiferent ce nedreptăți ai comis, cât de departe ai mers pe un drum greșit sau dacă ai făcut fărădelegi grave, nu lăsa ca acestea să devină poveri sau bagaje în exces pe care să trebuiască să le porți în căutarea ta de a-L înțelege pe Dumnezeu: continuă să mergi mai departe. Tot timpul, El ține mântuirea omului în inima Lui; asta nu se schimbă niciodată. Este partea cea mai prețioasă a esenței lui Dumnezeu(Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul VI”). „Dumnezeu S-a înfuriat pe niniviteni deoarece faptele lor rele ajunseseră înaintea privirii Sale; în acel moment, furia Sa era derivată din esența Sa. Totuși, când furia lui Dumnezeu s-a risipit și El Și-a acordat îngăduința oamenilor din Ninive încă o dată, tot ceea ce a dezvăluit El reprezenta tot propria Lui esență. Această schimbare era datorată în întregime unei schimbări în atitudinea omului față de Dumnezeu. Pe tot parcursul acestei perioade, firea Sa de neofensat nu s-a schimbat, esența îngăduitoare a lui Dumnezeu și esența Sa iubitoare și miloasă nu s-au schimbat. Când oamenii vor face fapte rele și Îl vor ofensa pe Dumnezeu, El Își va trimite furia asupra lor. Când oamenii se vor căi cu adevărat, inima lui Dumnezeu se va schimba și furia Sa va înceta. Când oamenii vor continua să I se opună cu încăpățânare lui Dumnezeu, furia Lui va fi necontenită și mânia Lui va continua să se reverse asupra lor, puțin câte puțin, până ce vor fi distruși. Aceasta este esența firii lui Dumnezeu. Indiferent dacă Dumnezeu exprimă mânie, sau milă, sau generozitate iubitoare, comportamentul omului, conduita și atitudinea lui față de Dumnezeu în adâncul inimii sale dictează ceea ce este exprimat prin revelația firii lui Dumnezeu(Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul II”). Am fost foarte mișcată când am citit aceste cuvinte de la Dumnezeu și m-am simțit profund îndatorată Lui. Am realizat că Îl înțelesesem greșit pe Dumnezeu în toți acei ani. Este voia lui Dumnezeu să mântuiască omenirea în cel mai mare grad posibil. El nu ar renunța la cineva pentru o fărădelege de moment – El îi va oferi oportunități ample de pocăință. Precum oamenilor din Ninive: Dumnezeu doar le-a spus că îi va distruge pentru că făceau rău, I se împotriveau și Îl mâniau. Dar înainte să distrugă Ninive, El l-a trimis pe Iona pentru a împărtăși cu ei cuvântul lui Dumnezeu, dându-le astfel o ultimă șansă de a se pocăi. Când ei s-au pocăit cu adevărat, mânia lui Dumnezeu s-a transformat în iertare și milă, iar El a grațiat faptele lor rele. Prin asta, am putut vedea marea iubire și milă ale lui Dumnezeu pentru om. Profunda mânie a lui Dumnezeu și mila Lui generoasă sunt principiale și se schimbă în întregime pe baza atitudinii pe care o au oamenii față de El. Deși cuvintele și revelația lui Dumnezeu sunt dure, chiar condamnă și osândesc, ele nu sunt o confruntare reală, reprezintă doar o confruntare a cuvintelor. Voia lui Dumnezeu pentru mine a fost să înțeleg firea Lui dreaptă și de neofensat, să am o inimă temătoare de Dumnezeu, să mă căiesc cu adevărat în fața Lui, să Îi fiu credincioasă și să-mi fac bine datoria oricând și în orice circumstanțe. În acel moment am realizat că am fost prea intransigentă și răzvrătită. L-am înțeles greșit pe Dumnezeu ani de zile, dându-mi verdicte bazate pe propriile mele noțiuni și închipuiri și căzând singură în capcana unui impas. Dumnezeu chiar nu renunțase să mă mântuiască. Am înțeles greșit bunele intenții din spatele mântuirii Sale. Asta mi-a adus aminte de ce a spus Dumnezeu: „Mila și toleranța lui Dumnezeu nu sunt rare – adevărata căință a omului este rară(Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul II”). Chiar dacă Dumnezeu are măreție și mânie, chiar dacă ne judecă și ne dă în vileag și chiar ne condamnă și ne osândește, El este plin de iubire și milă. M-am simțit cu adevărat copleșită de regrete și vinovată după ce am înțeles dorința lui Dumnezeu de a mântui omenirea. Nu am mai vrut să fug de fărădelegea mea din trecut sau de înțelegerea greșită și de ferirea de Dumnezeu. Eram gata să mă căiesc. Am vrut să folosesc lecția acestui eșec pentru a mă pune în gardă. Fusesem egoistă, ticăloasă și cu teamă de moarte. În fața pericolului, devenisem o dezertoare, nesocotind lucrarea bisericii. Am realizat că teama de moarte era cea mai mare slăbiciune a mea și că trebuia să caut adevărul pentru a o înlătura și a mă lepăda de ea.

Mai târziu am citit acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Din perspectiva noțiunilor omenești, au plătit un preț atât de mare pentru a răspândi lucrarea lui Dumnezeu, dar au fost uciși de Satana, în ultimă instanță. Acest lucru nu este conform noțiunilor omenești, dar tocmai asta e ceea ce li s-a întâmplat. E ceea ce Dumnezeu a îngăduit. Ce adevăr poate fi căutat în acest lucru? Faptul că Dumnezeu i-a lăsat să moară în felul acesta a fost blestemul și condamnarea Lui sau planul și binecuvântarea Sa? Nici una, nici cealaltă. Atunci ce a fost? Acum oamenii reflectează asupra morții lor cu multă amărăciune, dar așa erau lucrurile pe atunci. Cei care credeau în Dumnezeu mureau în felul acela, cum se explică acest lucru? Când menționăm acest subiect, vă puneți în locul lor, deci sunt inimile voastre triste și simțiți o durere ascunsă? Vă gândiți: «Acești oameni și-au făcut datoria de a răspândi Evanghelia lui Dumnezeu și ar trebui considerați oameni buni, deci cum au putut avea un astfel de sfârșit și un astfel de final?» De fapt, acesta este felul în care trupurile lor au murit și au mers pe lumea cealaltă; acesta a fost modul în care au părăsit lumea omenească, dar asta nu înseamnă că finalul lor a fost același. Indiferent cum au murit sau au părăsit lumea, acesta nu este felul în care Dumnezeu a definit finalurile acelor vieți, acelor ființe create. Acesta este un lucru pe care trebuie să-l vezi clar. Din contră, ei au folosit întocmai acele mijloace pentru a condamna această lume și a mărturisi pentru faptele lui Dumnezeu. Aceste ființe create și-au folosit viețile lor foarte prețioase – au folosit ultima clipă a vieții lor ca să mărturisească pentru faptele și extraordinara putere a lui Dumnezeu și să-i declare Satanei și lumii că faptele lui Dumnezeu sunt corecte, că Domnul Isus este Dumnezeu, că El este Domnul și Dumnezeu întrupat. Până și în ultima clipă a vieții lor, ei nu au negat niciodată numele Domnului Isus. Nu a fost aceasta un fel de judecată asupra acestei lumi? Și-au folosit viețile ca să proclame lumii, ca să le confirme ființelor umane că Domnul Isus este Domnul, că Domnul Isus este Hristos, că El este Dumnezeu întrupat, că lucrarea de răscumpărare pe care a făcut-o pentru toată omenirea îi permite acesteia să trăiască mai departe – acest fapt nu se va schimba niciodată. În ce măsură și-au îndeplinit datoria cei care au fost martirizați pentru răspândirea Evangheliei Domnului Isus? Până la extrem? Cum s-a manifestat extrema? (Și-au oferit viețile.) Așa este, ei au plătit cu viețile lor. Familia, averea și lucrurile materiale ale acestei vieți sunt toate lucruri exterioare; singurul lucru care are legătură cu sinele este viața. Pentru fiecare om viu, viața este lucrul cel mai demn de a fi prețuit, cel mai de preț lucru și, după cum se vede, acești oameni au fost capabili să ofere cea mai de preț avere a lor – viața – drept confirmare și ca mărturie a iubirii lui Dumnezeu pentru omenire. Până în ziua morții lor, ei nu au negat numele lui Dumnezeu și nici lucrarea lui Dumnezeu și și-au folosit ultimele clipe din viață pentru a mărturisi existența acestui fapt – nu este aceasta cea mai înaltă formă de mărturie? Acesta este cel mai bun mod de a-ți face datoria; asta înseamnă să-ți îndeplinești responsabilitatea. Când Satana i-a amenințat și i-a terorizat și, în cele din urmă, chiar și când i-a făcut să plătească cu prețul vieții, ei nu și-au abandonat responsabilitatea lor. Asta înseamnă să-ți îndeplinești datoria în cea mai mare măsură. Ce vreau să spun prin asta? Vreau să spun că vă oblig să folosiți aceeași metodă ca să mărturisiți pentru Dumnezeu și să răspândiți Evanghelia Sa? Nu e necesar să faci asta, dar trebuie să înțelegi că asta este responsabilitatea ta, că dacă Dumnezeu are nevoie de tine, ar trebui să accepți acest lucru ca pe ceva ce este datoria ta de onoare să faci(Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Răspândirea Evangheliei este datoria de onoare a tuturor credincioșilor”). M-am simțit cu adevărat rușinată după ce am citit cuvintele lui Dumnezeu. De-a lungul epocilor, sfinții și-au dat viața și și-au vărsat sângele pentru a răspândi Evanghelia Domnului Isus. Nenumărați sunt cei care au fost martirizați pentru Dumnezeu. Au fost omorâți cu pietre, târâți până la moarte de cai, arși de vii sau răstigniți cu capul în jos. Mulți misionari știau că riscau să fie uciși venind în China, dar tot și-au riscat viața pentru a veni și a predica aici. Iar acum, mulți credincioși au fost torturați și persecutați până la moarte de către Partidul Comunist pentru răspândirea Evangheliei Împărăției, sacrificându-și astfel viețile ca să fie o mărturie răsunătoare pentru Dumnezeu. Ei au fost persecutați pentru dreptate și toate morțile lor au fost semnificative și au fost aprobate de Dumnezeu. Înainte nu fusesem niciodată capabilă să văd clar aceste lucruri și nu aveam niciun fel de înțelegere în privința suveranității atotputernice a lui Dumnezeu. Doar mă temeam de moarte și mă gândeam că totul se va termina când voi muri. Am renunțat la datoria mea, am dus o existență nedemnă și L-am trădat pe Dumnezeu în fața persecuției nebunești a Partidului Comunist. Asta a devenit o fărădelege gravă și o pată permanentă pentru credința mea. Am înțeles atunci că orice am înfrunta în viață și orice suferință am îndura, toate sunt lucruri rânduite de Dumnezeu. Nu putem fugi de ele. Dacă Dumnezeu ar permite să mor, ar trebui să mă supun și să calc pe urmele sfinților care și-au sacrificat viața ca să mărturisească pentru Dumnezeu de-a lungul istoriei. Acest gând mi-a permis să înfrunt în mod adecvat moartea și mi-a dat mai multă credință în Dumnezeu. Indiferent cu ce mă confruntam în viitor, eram gata să mă bizui pe Dumnezeu și să rămân fermă în mărturia mea, să nu-mi mai abandonez datoria sau să nu Îl mai trădez niciodată pe Dumnezeu.

Pe 6 iulie 2022, partenera mea a venit să mă vadă și mi-a spus îngrijorată: „S-a întâmplat ceva. Trei conducători au fost arestați.” M-am simțit neliniștită când am auzit asta. Acei trei conducători fuseseră în contact cu mulți oameni și multe familii de gazde, iar unul dintre ei luase legătura cu noi doar cu câteva zile înainte. A trebuit să gestionăm consecințele arestării lor imediat, pentru a preveni pierderi și mai mari. Dar încă îmi era puțin teamă. Dacă acei frați și acele surori erau urmărite, puteam cădea direct în capcana poliției luând legătura cu ei. Dar apoi m-am gândit la lecția dureroasă pe care o învățasem când am părăsit biserica ultima dată și la modul în care Îl trădasem pe Dumnezeu și Îi ofensasem firea. Era o durere pe care nu o voi uita niciodată și nu am vrut să repet aceeași greșeală. Așa că m-am tot ruga lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule, promit să rămân loială datoriei mele în fața acestei situații și să nu fug. Te rog, dă-mi credință și putere.”

După aceea, m-am grăbit să îi anunț pe frați și surori că ar trebui să fie în alertă maximă și am mutat cărțile conținând cuvintele lui Dumnezeu în locuri sigure. Atunci am realizat că nici casa mea nu era sigură, așa că am decis să merg acasă și să îi spun soacrei mele să se ducă să închirieze altundeva o cameră. Chiar pe când mă apropiam de intrare, am văzut doi bărbați tineri îmbrăcați în negru și nu am îndrăznit să intru. Ulterior am aflat că soacra mea fusese deja arestată și că acei bărbați în negru erau ofițeri de poliție. Totodată, am aflat că sora care se dusese în același timp cu mine să le spună și celorlalți să se mute nu se întorsese și fusese probabil arestată. Circumstanțele nu mi-au permis să stau prea mult pe gânduri și m-am grăbit să gestionez consecințele cu sora care îmi era parteneră. Mai târziu am aflat că fusese o operațiune de arestare coordonată de Partidul Comunist și că 27 de oameni fuseseră arestați în noaptea de 5 spre 6. Confruntată cu această situație groaznică, am știut că Dumnezeu îmi dădea șansa de a face o alegere diferită. Înainte fusesem o dezertoare, trădându-L pe Dumnezeu. Nu Îl puteam dezamăgi și de data asta, trebuia să mă bizui pe El, să îmi fac datoria și să lucrez cu ceilalți pentru a gestiona consecințele acestor arestări. După aceea, am continuat să mă ocup de această situație cu frații și surorile mele. Practicarea în acest fel m-a făcut să mă simt mai în largul meu.

Acum, când vorbesc despre fărădelegea mea, sunt capabilă să admit și să recunosc că sunt o persoană josnică și egoistă, care se teme de moarte. Nu mai vreau să fiu acest gen de persoană. Vreau ca acea fărădelege să fie un clopot de alarmă care să îmi reamintească să nu repet aceeași greșeală. Acum, când văd frați și surori într-o stare similară, le ofer părtășie, astfel încât ei să înțeleagă firea dreaptă și de neofensat a lui Dumnezeu și să o ia ca pe un avertisment. Acea fărădelege este în continuare întipărită în inima mea și încă mă doare, dar a devenit totodată una dintre experiențele din viața mea pe care le prețuiesc cel mai mult.

Anterior: 72. Ispite la cursul de spălare a creierului

Înainte: 74. Am fost demascată prin confruntare

Ești norocos! Apasă pe butonul de Messenger pentru a ne contacta, ceea ce te va ajuta să ai ocazia de a întâmpina pe Domnul și de a obține binecuvântarea lui Dumnezeu în 2024!

Conținut similar

11. M-am reunit cu Domnul

de Lilan, Coreea de SudDumnezeu Atotputernic spune: „Hristos din zilele de pe urmă aduce viață și aduce calea trainică și veșnică a...

2. Calea spre purificare

de Allie, Statelor UniteAm fost botezată în numele Domnului Isus în 1990 și în 1998 devenisem conlucrătoare în cadrul bisericii Mulțumită...

Setări

  • Text
  • Teme

Culori compacte

Teme

Fonturi

Mărime font

Spațiu între linii

Spațiu între linii

Lățime pagină

Cuprins

Căutare

  • Căutare în text
  • Căutare în carte

Contactează-ne pe Messenger