62. Trezindu-mă din aroganța mea

de Ionuț, Italia

Am început să lucrez la răspândirea Evangheliei în 2015 și am avut un oarecare succes sub îndrumarea lui Dumnezeu. Uneori, cei cărora le predicam aveau noțiuni puternice și nu voiau să cerceteze mai mult Evanghelia. Așadar, m-am rugat și bizuit pe Dumnezeu și am avut părtășie cu ei despre adevăr, iar ei au acceptat repede lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă. După ce am avut un oarecare success în datoria mea, m-am simțit mai bun decât ceilalți frați și celelalte surori, de parcă aș fi fost un talent rar.

Apoi, eu și partenerul meu, Liam, am preluat fiecare o lucrare de udare pentru o biserică. Biserica preluată de mine avea destul de mulți membri, așadar, când am început, mă rugam mereu lui Dumnezeu și mă bizuiam pe El și dezbăteam chestiuni cu frații și surorile. Peste puțin timp, lucrurile au început să meargă bine. Majoritatea fraților și surorilor veneau în mod regulat la adunări și erau foarte întreprinzători în îndatoririle lor. Eram destul de mulțumit de mine. Mă gândeam că, deși era o biserică mare cu foarte mulți membri, obțineam rezultate repede, așa că părea că aveam puțin calibru. Am văzut și că lucrarea de udare a lui Liam nu mergea foarte bine, că unii udători din biserica lui nu erau potriviți și că datoria lor trebuia adaptată, iar alții aveau nevoie de părtășie, fiind într-o stare negativă. Așadar, l-am desconsiderat puțin și m-am gândit că ar putea rezolva acele probleme doar cu ajutorul meu. Apoi, am început să mă implic în lucrarea lui, recapitulând greșelile și defectele cu toți cei de la adunări, având părtășie despre cuvintele lui Dumnezeu pentru a-i ajuta pe cei pesimiști și adaptând îndatoririle membrilor nepotriviți. Lucrarea a luat avânt repede. Văzând cât de rapid rezolvasem problemele noastre, m-am simțit și mai indispensabil și un soi de talent rar. După aceea, aroganța mea a tot crescut. Adeseori, mă plângeam că frații și surorile nu-și dedicau inima îndatoririle lor și îi certam, spunând: „Lucrarea de udare este în mare întârziere. Există măcar o singură persoană care acordă atenție voii lui Dumnezeu și face lucrarea așa cum se cuvine? Toți ați fost foarte iresponsabili și superficiali. E bine c-am avut un mic progres în ultimele două săptămâni, altfel cine și-ar putea asuma răspunderea pentru această întârziere?” Nimeni n-a îndrăznit să spună un cuvânt. M-am întrebat dacă reacția mea a fost nepotrivită, dar apoi m-am gândit că nu avea să le pese dacă nu luam o poziție fermă. Întrucât adeseori îi priveam de sus pe frații și surorile mele, îi certam și-i obligam să facă așa cum spuneam eu când găseam probleme și abateri în lucrarea lor, în timp, s-au îndepărtat de mine și, de obicei, nu mi-au mai vorbit decât despre chestiuni legate de lucrare. Câteodată, vorbeau și râdeau împreună, dar imediat ce apăream eu, se împrăștiau pur și simplu, de parcă le-ar fi fost frică de mine. Și, fiindcă le era frică să nu greșească și să fie certați, oricând apărea ceva, mai întâi mă întrebau și așteptau răspunsul meu. M-am neliniștit puțin când am văzut această situație. M-am întrebat dacă eram autoritar și mergeam pe calea unui antihrist. Dar apoi, m-am gândit că trebuia să fiu ferm cu lucrarea. Nimeni nu m-ar fi ascultat, dacă n-aș fi fost puțin sever cu ei. Și, atunci, cum am mai fi ajuns undeva? Credeam că a spune direct problemelor pe nume însemna că am simțul dreptății. După aceea, aroganța mea s-a intensificat și mai mult și a trebuit să am ultimul cuvânt în toate lucrurile, mari sau mărunte, și să urmăresc cum erau distribuiți și aranjați membrii, pentru că simțeam că nimeni din echipă nu era la fel de capabil ca mine. Chiar și atunci când discutam cu ei lucruri, mereu sfârșeam prin a face ce voiam eu, așa că mă gândeam că puteam economisi timp dacă decideam imediat. Uneori, conducătorul meu venea la o adunare, iar eu nu îi dădeam nicio importanță, gândind: „Și ce dacă ești conducător? Poți să împărtășești Evanghelia și să fii martor? Poți să faci o treabă bună măcar în privința unui aspect al acestei lucrări? Dacă la adunări poți doar să ai părtășie despre adevăr, fără să faci vreo lucrare practică, nu te poți compara cu mine.” Așadar, ori de câte ori conducătorul mă întreba cum mergea lucrarea, îi spuneam mai multe când aveam chef să vorbesc, dar, când nu aveam chef de discuții, îi ziceam doar câteva cuvinte. Mă gândeam că era inutil să vorbim despre asta, pentru că, în final, eu eram cel care urma să facă lucrarea. Conducătorul mi-a dat în vileag aroganța, spunând că aveam mereu ultimul cuvânt în ceea ce privea problemele și că nu lucram bine cu frații și surorile. Emondat în acest mod, i-am recunoscut în față că eram arogant, dar nu i-am acordat mare atenție. Am crezut că eram de calibru bun și capabil – așa că, atât timp cât îmi făceam treaba, ce conta că eram puțin arogant? În plus, eu conduceam cea mai mare parte a lucrării bisericii, așadar, ce aveau să facă – să mă dea afară? N-am acceptat nici pe departe să fiu emondat de conducător și am continuat să-mi fac datoria după bunul plac, răspunzând de toate, până am fost dat în vileag de Dumnezeu.

O dată, o biserică nou înființată a avut nevoie de mai mulți oameni pentru udare și, fără să discut despre asta cu Liam și ceilalți, am aranjat ca o soră să meargă să-i ajute. M-am gândit că, în general, erau de acord cu ceea ce sugeram eu, așa că era bine să decid de unul singur. Dar am fost surprins să aflu mai târziu că, din cauză că acea soră înțelegea superficial adevărul, nu a fost în stare să facă lucrarea și nu a putut să rezolve problemele practice. Acest lucru a fost o mare piedică pentru lucrarea bisericii, iar ei i s-a dat mai târziu o altă datorie de îndeplinit. Dar tot nu am reflectat asupra mea. După aceea, din cauza aroganței mele nesfârșite și a eșecului meu de a căuta adevărurile-principii în datoria mea sau de a-i îndruma pe ceilalți să urmeze principiile în datoria lor, toți erau ocupați să fugă din dreapta în stânga, fără niciun rezultat real. Asta chiar a împiedicat progresul lucrării noastre. Chiar și așa, tot eram complet inconștient de propriile mele probleme – doar îi învinuiam pe ceilalți că nu-și duceau o poverile. Pentru o vreme, am avut un presentiment de nedescris, de parcă urma să se întâmple ceva groaznic. Nu știam ce să spun la adunări sau rugăciuni, deseori mă lua somnul la întâlnirile despre lucrare și nu intuiam nimic. Mintea îmi era confuză și nu aveam energie pentru nimic, ci doar voiam să mă odihnesc. Mi-am dat seama că pierdusem lucrarea Duhului Sfânt, dar nu am știut de ce. M-am rugat lui Dumnezeu, cerându-I să mă ajute să mă înțeleg.

După câteva zile, conducătorul meu a venit la o adunare, m-a emondat și mi-a expus comportamentul. El a spus: „Ai fost arogant. Mereu îi cerți pe oameni de sus, constrângându-i, și deseori te mândrești cu vechimea ta. Nu asculți de nimeni și e greu de lucrat cu tine. În plus, faci orice dorești, fără să discuți cu nimeni, ești capricios și despotic. Pe baza comportamentului tău, am decis să te demitem.” Fiecare cuvânt de-al lui mi-a străpuns inima. M-am gândit la cum mă purtasem. Procedasem doar după bunul plan și fusesem dictatorial. Nu mă purtasem exact ca un antihrist? Acel gând m-a speriat foarte tare și mi-am zis: „Oare sunt dat în vileag și alungat de Dumnezeu? Așa se vor sfârși anii mei de credință?” Câteva zile, am fost foarte buimac. Îmi era frică din clipa în care mă trezeam și pur și simplu nu știam cum să fac față zilei. M-am rugat lui Dumnezeu, spunând: „O, Dumnezeule, știu că este voia Ta binefăcătoare, dar nu știu cum să trec prin asta. O, Dumnezeule, sunt foarte deprimat și sufăr mult. Te rog, luminează-mă ca să-Ți cunosc voia.” Apoi, am citit asta în cuvintele Lui: „Pe Dumnezeu nu Îl preocupă ceea ce ți se întâmplă în fiecare zi sau cât de mult lucrezi, cât de mult efort depui – lucrul la care Se uită este atitudinea pe care o ai față de aceste lucruri. Și cu ce au legătură atitudinea cu care faci aceste lucruri și modul în care le faci? Au legătură cu faptul că urmezi sau nu adevărul și, de asemenea, cu intrarea ta în viață. Dumnezeu Se uită la intrarea ta în viață, la cărarea pe care mergi. Dacă mergi pe calea urmăririi adevărului și ai intrare în viață, vei putea coopera armonios cu ceilalți atunci când îți îndeplinești îndatoririle și îți vei îndeplini cu ușurință îndatoririle într-un mod care este adecvat. Dar dacă, în timp ce îți îndeplinești datoria, scoți în mod constant în evidență că ai capital, că-ți înțelegi profesia, că ai experiență, că ești conștient de voia lui Dumnezeu, că urmărești adevărul mai mult decât oricine altcineva și dacă apoi crezi că, din cauza acestor lucruri, tu ești calificat să ai ultimul cuvânt și nu discuți nimic cu nimeni altcineva, nu ții niciodată cont de părerea nimănui, te implicit în gestiunea ta și-ți dorești întotdeauna să fii «singura floare înflorită», atunci oare mergi pe calea intrării în viață? Nu — aceasta e căutarea statutului, este mersul pe calea lui Pavel, nu calea intrării în viață(Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Ce înseamnă îndeplinirea adecvată a datoriei?”). „Era un om care răspândea Evanghelia de câțiva ani și avea o oarecare experiență în asta. El a îndurat multe greutăți în timp ce a răspândit Evanghelia și a fost chiar încarcerat și condamnat la mulți ani de închisoare. După ce a ieșit, a continuat să răspândească Evanghelia și a câștigat câteva sute de oameni, dintre care unii s-au dovedit a fi talente importante; unii au fost chiar aleși ca lideri sau lucrători. Drept urmare, această persoană s-a crezut a fi demnă de mari distincții și s-a folosit de acest lucru drept capital cu care se lăuda oriunde se ducea, dându-se în spectacol și mărturisind pentru sine: «Am fost la închisoare opt ani și am rămas ferm în mărturia mea. I-am câștigat pe mulți oameni în timp ce am răspândit Evanghelia, dintre care unii sunt acum conducători sau lucrători. În casa lui Dumnezeu, merit recunoaștere, am adus o contribuție.» Indiferent unde răspândea Evanghelia, se lăuda cu siguranță conducătorilor sau lucrătorilor localnici. În plus, mai spunea: «Trebuie să ascultați ce spun eu; chiar și conducătorii voștri cu vechime trebuie să fie politicoși când îmi vorbesc. Voi da o lecție oricui nu este politicos!» Această persoană este un agresor, nu-i așa? Dacă o astfel de persoană nu ar fi răspândit Evanghelia și nu i-ar fi câștigat pe acei oameni, ar fi îndrăznit să fie atât de infatuată? Chiar ar fi făcut-o. Faptul că poate fi atât de infatuată demonstrează că asta este în natura ei. Este natura-esența ei. Ea devine atât de arogantă încât îi lipsește orice rațiune. După ce au răspândit Evanghelia și i-au câștigat pe câțiva oameni, natura lor arogantă sporește și ei devin și mai infatuați. Asemenea oameni se laudă cu capitalul lor oriunde se duc, încearcă să-și asume meritul oriunde merg și chiar pun presiune pe conducători la diferite niveluri, încercând să fie pe picior de egalitate cu ei și chiar gândindu-se că ei înșiși s-ar cuveni să fie conducători cu vechime. Pe baza a ceea ce manifestă o persoană care se comportă astfel, tuturor ar trebui să ne fie clar ce fel de natură are și care ar putea fi finalul său. Când un demon se infiltrează în casa lui Dumnezeu, face un mic serviciu înainte să-și arate adevărata față; nu ascultă, indiferent cine îl emondează și insistă în lupta împotriva casei lui Dumnezeu. Care este natura acțiunilor sale? În ochii lui Dumnezeu, își caută moartea cu lumânarea și nu se va odihni până nu se va sinucide. Acesta este singurul mod adecvat de a descrie lucrurile(Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Răspândirea Evangheliei este datoria de onoare a tuturor credincioșilor”). Citind aceste cuvinte ale lui Dumnezeu, m-am cutremurat de frică. Am simțit că Dumnezeu mă expunea, față în față, dezvăluindu-mi starea și secretele ascunse pe care nu le spusesem niciodată niciunei persoane. Avusesem niște rezultate în acești ani de propovăduire a Evangheliei, așa că am crezut că am contribuit enorm, că eram un talent rar și deseori țineam în sinea mea socoteala a tot ce făcusem. Am simțit că meritam o oarecare recunoaștere și eram un stâlp al bisericii. Am luat aceste lucruri ca pe un capital personal, desconsiderându-i pe toți cu aroganță. De asemenea, îmi plăcuse să-i cert pe ceilalți cu dispreț, ceea ce-i constrângea pe frați și pe surori. Simțisem nevoia să am ultimul cuvânt în privința tuturor lucrurilor și nu eram cooperant în datoria mea, ci despotic și făceam orice doream, întârziind și perturbând grav lucrarea bisericii. Chiar și când conducătorul m-a emondat, nu i-am acordat atenție. Ba chiar m-am mândrit cu vechimea mea. L-am disprețuit și am crezut că nu era mai bun decât mine. N-am vrut să-i accept supravegherea sau îndrumarea. Am vrut să decid totul singur. I-am făcut cu ou și cu oțet pe frați și surori când nu s-au ridicat la înălțimea așteptărilor mele, spunând lucruri precum: „Veți fi dați afară și alungați dacă nu vă faceți bine datoria.” Asta i-a făcut să fie obsedați de lucrare, speriați să fie emondați sau să nu-și piardă datoria dacă dădeau greș și trăind într-o stare nepotrivită. Cum puteam spune că făceam o datorie? Nu făceam rău, nu mă-mpotriveam lui Dumnezeu? Acest gând m-a speriat foarte tare. Nu mi-am imaginat niciodată să fac atât de mult rău, să-mi rănesc și să-mi constrâng atât de mult frații și surorile, încât să împiedic și să perturb lucrarea noastră în asemenea măsură. Luptam împotriva lui Dumnezeu, dar credeam că îmi făceam datoria pentru a-L mulțumi. Eram atât de orb, de ignorant și de irațional! Am văzut în cuvintele lui Dumnezeu că a te purta așa înseamnă își caută moartea cu lumânarea. În expresia lui Dumnezeu, „își caută moartea cu lumânarea”, am înțeles cât de revoltat, dezgustat și scârbit e El de acest tip de persoană. Mi s-a frânt inima, de parcă Dumnezeu m-ar fi condamnat la moarte. Am crezut că eram capabil să sacrific orice pentru datoria mea, că avusesem mereu succes în ea, așa că Dumnezeu urma sigur să mă aprobe, iar puțină aroganță nu conta atât de mult. Dar apoi, am realizat că, dacă nu urmăream adevărul și nu reușeam să-mi schimb firea, atunci, oricâte aș sacrifica sau oricâte aș realiza în datoria mea, eram doar un făcător de servicii. Judecata și revelația cuvintelor lui Dumnezeu mi-au arătat firea Lui dreaptă care nu poate fi ofensată. Mi-am dat seama că Dumnezeu e foarte principial în faptele Sale. Dacă o persoană realizează câteva lucruri în lume, s-ar putea să aibă puțin capital și influență. Dar în casa lui Dumnezeu domnesc adevărul și dreptatea. A-ți folosi capitalul și influența în biserică înseamnă a-ți pune capăt zilelor și Îi ofensează firea.

Mai târziu, m-am gândit la motivul pentru care simțisem că aveam ceva capital și începusem să devin atât de nesăbuit, arogant și dictatorial după ce obținusem câteva lucruri în datoria mea. De ce fel de natură eram controlat? Am citit asta în cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă în inima ta chiar înțelegi adevărul, atunci vei ști cum să practici adevărul și să asculți de Dumnezeu și vei porni în mod firesc pe calea urmăririi adevărului. Dacă este corectă calea pe care mergi și în conformitate cu voia lui Dumnezeu, atunci lucrarea Duhului Sfânt nu te va părăsi – caz în care vor fi din ce în ce mai puține șanse să-L trădezi pe Dumnezeu. Fără adevăr, e ușor să faci rău și o vei face în ciuda ta. De exemplu, dacă ai o fire arogantă și îngâmfată, atunci a ți se spune să nu te împotrivești lui Dumnezeu nu schimbă deloc situația, nu te poți abține, este dincolo de controlul tău. Nu ai face-o intenționat; ai face-o sub stăpânirea naturii tale arogante și vanitoase. Aroganța și vanitatea ta te-ar face să-L disprețuiești pe Dumnezeu și să-L vezi ca neavând nicio importanță; te-ar determina să te înalți pe tine însuți, să te expui în mod constant; te-ar face să-i disprețuiești pe alții, n-ar lăsa pe nimeni în inima ta decât pe tine însuți; ar fura locul lui Dumnezeu din inima ta și, în cele din urmă, te-ar face să stai în locul lui Dumnezeu și să ceri ca oamenii să ți se supună și te-ar face să-ți venerezi propriile gânduri, idei și noțiuni drept adevăr. Atât de mult rău este făcut de oameni sub dominația naturii lor arogante și îngâmfate!(Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar urmărind adevărul poate cineva să obțină o schimbare a firii”). „Există numeroase tipuri de firi corupte care sunt incluse în firea Satanei, dar cea mai limpede dintre ele și care iese cel mai mult în evidență este o fire arogantă. Aroganța este rădăcina firii corupte a omului. Cu cât oamenii sunt mai aroganți, cu atât sunt mai iraționali și, cu cât sunt mai iraționali, cu atât sunt mai predispuși să I se împotrivească lui Dumnezeu. Cât de gravă este această problemă? Nu numai că oamenii cu o fire arogantă îi consideră pe toți ceilalți inferiori, dar cel mai grav este că sunt chiar condescendenți față de Dumnezeu și nu au deloc inimi temătoare de Dumnezeu. Chiar dacă e posibil ca unii să pară că ei cred în Dumnezeu și că Îl urmează, nu Îl tratează deloc ca pe Dumnezeu. Simt întotdeauna că au adevărul și au o părere foarte bună despre ei înșiși. Acestea sunt rădăcina și esența firii arogante și vin de la Satana. Prin urmare, problema aroganței trebuie rezolvată. A crede că unul este mai bun decât ceilalți este o chestiune banală. Problema esențială este că firea arogantă a omului îl împiedică pe acesta să se supună lui Dumnezeu, stăpânirii Lui și rânduielilor Sale; o astfel de persoană se simte mereu înclinată să concureze cu Dumnezeu pentru puterea și controlul asupra altora. Acest tip de persoană nu are deloc o inimă temătoare de Dumnezeu, ca să nu mai spunem că nu-L iubește și nici nu I se supune. Persoanele care sunt arogante și vanitoase, mai ales cele care sunt atât de arogante încât și-au pierdut judecata, nu se pot supune lui Dumnezeu în credința lor în El și chiar se preamăresc și sunt martore pentru ele însele. Astfel de oameni se împotrivesc cel mai mult lui Dumnezeu și nu au deloc teamă de Dumnezeu. Dacă oamenii își doresc să ajungă să Îl slăvească pe Dumnezeu, atunci trebuie mai întâi să-și înlăture firea arogantă. Cu cât mai temeinic îți înlături firea arogantă, cu atât mai mult vei avea o inimă temătoare de Dumnezeu și numai atunci poți să I te supui și să dobândești adevărul și să-L cunoști. Doar cei care dobândesc adevărul sunt cu adevărat oameni(Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Cuvintele lui Dumnezeu m-au învățat că rădăcina sfidării și împotrivirii față de El este aroganța. Când cineva are o natură arogantă, nu se poate abține să nu se împotrivească lui Dumnezeu și să facă rău. Reflectând la ce am dezvăluit în acea vreme, mi-am dat seama că totul era supus controlului unei firi arogante. Nu-mi mai încăpeam în piele după ce realizam câteva lucruri, crezând că aveam calibru bun, că eram capabil, un talent rar și că biserica nu s-ar descurca fără mine. Îi desconsideram pe ceilalți frați și surori, deseori folosindu-mă de poziția mea ca să-i cert și constrâng, devalorizându-i. Eram despotic și capricios în datoria mea și nu discutam nimic cu nimeni altcineva. Simțeam că eram bine pe cont propriu și că puteam să iau decizii unilateral. Eram incredibil de arogant și nu aveam o inimă cu frică de Dumnezeu. Când conducătorul m-a emondat, mi-am recunoscut aroganța, dar nu mi-a păsat cu adevărat de asta. Ba chiar am simțit că nu era nimic în neregulă cu aroganța, gândind că a fi criticat însemna că aveam anumite aptitudini. Dacă nu aș fi avut un oarecare capital, de ce aș mai fi fost arogant? Eram incredibil de irațional și fără pic de rușine. Trăiam după otrava Satanei: „Sunt propriul meu domn în cer și pe întregul pământ”, purtându-mă ca un rege în biserică, și doar eu aveam ultimul cuvânt în privința tuturor lucrurilor. Cu ce eram diferit de dictatura marelui balaur roșu? Marele balaur roșu e arogant și nelegiuit și apelează la represalii violente fără precedent împotriva celor care nu-l ascultă. Eram dictatorial și neînduplecat în biserică, fără să accept controlul celorlalți. Oare acel tip de fire nu era ca a marelui balaur roșu? Doar atunci mi-am dat seama cât de arogant fusesem, că nu îmi păsase de ceilalți, nici măcar de Dumnezeu, că mă împotriveam fără știință adevărului, concurând cu Dumnezeu, și că eram pe o cale potrivnică Lui. Dacă nu mă pocăiam, sigur sfârșeam blestemat și pedepsit de Dumnezeu, exact ca marele balaur roșu. Apoi, am văzut foarte limpede cât de grave erau consecințele naturii mele arogante, că problema mea nu era la fel de simplă ca afișarea unui dram de corupție, așa cum crezusem înainte. Acel gând mi-a amintit de momentul în care i-am certat și subapreciat pe ceilalți și m-am preamărit pe mine, că am vorbit și m-am prezentat de parcă aș fi fost de neegalat în lume. Am fost scârbit și dezgustat de mine. Am hotărât că trebuia să încep să urmăresc adevărul cum se cuvine și să caut principiile în toate, să am o inimă cu frică de Dumnezeu, să nu mai trăiesc după natura mea arogantă și să nu mă împotrivesc lui Dumnezeu.

Mai târziu, în timp ce căutam cum să abordez corect orice reușite aș avea în îndatoririle mele, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Sunteți capabili să simțiți călăuzirea lui Dumnezeu și luminarea Duhului Sfânt pe parcursul realizării datoriei voastre? (Da.) Dacă sunteți capabili să simțiți lucrarea Duhului Sfânt, însă tot aveți o părere foarte bună despre voi înșivă și credeți că aveți realitatea, ce se întâmplă aici? (Când îndeplinirea datoriei noastre a dat ceva roade, credem că jumătate din merit Îi aparține lui Dumnezeu și jumătate ne aparține nouă. Ne amplificăm cooperarea într-o măsură nelimitată, gândindu-ne că nimic nu a fost mai important decât cooperarea noastră și că luminarea lui Dumnezeu nu ar fi fost posibilă fără ea.) Deci, de ce te-a luminat Dumnezeu? Poate Dumnezeu să lumineze și alți oameni? (Da.) Când Dumnezeu luminează pe cineva, este prin harul lui Dumnezeu. Și ce este acea fărâmă de cooperare din partea ta? Este ceva pentru care ți se cuvin merite sau este datoria și responsabilitatea ta? (Este datoria și responsabilitatea noastră.) Când recunoști că este datoria și responsabilitatea ta, atunci ai mentalitatea corectă și nu te vei mai gândi să încerci să-ți asumi meritele pentru asta. Dacă întotdeauna te gândești: «Aceasta este contribuția mea. Ar fi fost posibilă luminarea lui Dumnezeu fără cooperarea mea? Această sarcină necesită cooperarea omului; cooperarea noastră reprezintă cea mai mare parte a îndeplinirii acestui lucru», atunci te înșeli. Cum ai fi putut coopera, dacă Duhul Sfânt nu te-ar fi luminat și dacă nimeni nu ar fi avut părtășie cu tine despre adevărurile-principii? Nu ai ști ceea ce cere Dumnezeu; nici nu ai cunoaște calea practicii. Chiar dacă ai vrea să asculți de Dumnezeu și să cooperezi, nu ai ști cum. Oare această «cooperare» a ta nu reprezintă doar cuvinte goale? Fără o adevărată cooperare, acționezi numai conform propriilor idei – și, în acest caz, ar putea datoria pe care o îndeplinești să fie la nivelul cerut? În niciun caz, ceea ce indică chestiunea în discuție. Care este chestiunea? Indiferent de datoria pe care o îndeplinește o persoană, dacă obține rezultate, își îndeplinește datoria potrivit standardelor și dobândește aprobarea lui Dumnezeu, depinde de acțiunile lui Dumnezeu. Chiar dacă îți îndeplinești responsabilitățile și datoria, dacă Dumnezeu nu lucrează, dacă Dumnezeu nu te luminează și nu te îndrumă, atunci nu îți vei cunoaște calea, direcția sau obiectivele. Ce se întâmplă în cele din urmă? După ce ai trudit atâta vreme, nu îți vei fi îndeplinit datoria cum se cuvine, nici nu vei fi dobândit adevărul și viața – totul va fi fost în zadar. Prin urmare, a-ți îndeplini datoria potrivit standardelor, a-i edifica pe frații și surorile tale și a obține aprobarea lui Dumnezeu, toate depind de Dumnezeu! Oamenii pot face doar acele lucruri de care sunt capabili personal, pe care s-ar cuveni să le facă și care se încadrează în capacitățile lor inerente – nimic mai mult. Atunci, în esență, îndeplinirea îndatoririlor tale într-o manieră eficientă depinde de îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu și de luminarea și conducerea Duhului Sfânt; numai atunci poți să înțelegi adevărul și să finalizezi însărcinarea dată de Dumnezeu conform căii pe care El ți-a dat-o și principiilor pe care El le-a stabilit. Acest lucru reprezintă harul și binecuvântarea lui Dumnezeu, iar dacă oamenii nu pot vedea asta, sunt orbi(Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Principiile care ar trebui să ghideze conduita unei persoane”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că realizarea unor lucruri în datoria mea se datora în întregime harului lui Dumnezeu și luminării și călăuzirii Duhului Sfânt. Dumnezeu S-a făcut trup și a exprimat adevărul pentru a uda și a-l aproviziona pe om, a avut părtășie clar și concret despre toate aspectele adevărurilor-principii. Abia atunci am înțeles niște adevăruri, am câștigat direcția în datoria mea și am avut o cale de practică, și nu din cauză că aveam un calibru bun sau puteam să lucrez întrucâtva. Fără îndrumarea cuvintelor lui Dumnezeu sau luminarea Duhului Sfânt, indiferent de calibrul meu sau cât de curtenitor aș fi, n-aș realiza niciodată nimic. Iar prin această puțină lucrare făcută îmi îndeplineam datoria de ființă creată. Era responsabilitatea mea. Indiferent de datorie, este ceea ce ar trebui să facă o ființă creată. Orice realizăm este pur și simplu ceea ce ar trebui făcut, și nu ar trebui să fie contribuția sau capitalul nostru personal. Totuși, nu am știut din ce eram plăsmuit. Am crezut că realizările mele au însemnat că aveam un calibru bun și că eram priceput la ceea ce făceam și am considerat că acesta putea fi avantajul meu. Am fost foarte mulțumit de mine, încercând să-I fur slava lui Dumnezeu. Am fost atât de arogant și irațional! De fapt, gândindu-mă la trecut, nu doar că n-am reușit să realizez ceva când lucram cu aroganța mea, ci am și întârziat deseori lucrarea noastră. Ca atunci când am numit cu nepăsare persoana nepotrivită într-o funcție de udare, ceea ce i-a împiedicat pe mulți nou-veniți să obțină la timp udarea și hrana de care aveau nevoie, ceea ce a întrerupt grav lucrarea bisericii. În același timp, nu pătrundeam în adevărurile-principii, nici nu-i îndrumam pe ceilalți să le respecte în datoria lor. Asta a însemnat că nu realizam nimic în datoria noastră și că progresul nostru întârzia să apară. Dar eu nu am reflectat niciodată la toate astea. În schimb, m-am felicitat și am devenit tot mai arogant, simțind că lucrarea bisericii nu s-ar descurca fără mine. Dar dacă Dumnezeu m-a putut lumina pe mine, bineînțeles că i-ar putea lumina și pe ceilalți, așa că oare lucrarea bisericii nu ar putea continua ca înainte, după demiterea mea? Am crezut că biserica nu s-ar descurca fără mine pentru că eram atât de arogant și de ignorant. M-am gândit la Pavel din Epoca Harului. Credea că are un oarecare capital după ce făcea puțină lucrare, așa că nu se gândea la ceilalți. A spus direct că nu era mai prejos decât cel mai măreț discipol și l-a subestimat deseori pe Petru. La final, a încercat să-și folosească lucrarea pentru a-I cere lui Dumnezeu o recompensă, o coroană. A fost arogant, până în punctul de a-și pierde rațiunea. Nu eram exact ca Pavel? Umblam pe aceeași cale ca el. Fără judecata și revelația cuvintelor lui Dumnezeu, nici acum nu mi-aș vedea problemele, crezând că sunt grozav. Văzând toate acestea, m-am urât din tot sufletul. Am vrut să mă spovedesc și să mă pocăiesc înaintea lui Dumnezeu.

Apoi, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Știe cineva de câți ani lucrează Dumnezeu în mijlocul oamenilor și al întregii creații? Numărul precis de ani de când lucrează și gestionează Dumnezeu întreaga omenire este necunoscut; nimeni nu poate oferi o cifră precisă, iar Dumnezeu nu raportează omenirii aceste chestiuni. Totuși, dacă Satana ar face așa ceva, ar raporta acest lucru? Cu siguranță da. Vrea să se laude ca să înșele mai mulți oameni și ca să-i facă pe mai mulți să fie conștienți de contribuțiile lui. De ce Dumnezeu nu raportează aceste chestiuni? Acesta este un aspect smerit și tainic al esenței lui Dumnezeu. Care este opusul smereniei și al tăiniciei? Aroganța și etalarea. […] Călăuzind omenirea, Dumnezeu săvârșește o lucrare atât de măreață și guvernează întregul univers. Autoritatea și puterea Lui sunt atât de vaste, dar El nu a spus niciodată: «Puterea Mea este extraordinară.» El rămâne ascuns printre toate lucrurile, guvernând peste toate, hrănind și aprovizionând omenirea, permițând întregii omeniri să dăinuie generație după generație. Luați aerul și soarele, de exemplu, sau toate lucrurile materiale necesare existenței umane pe pământ – toate curg fără încetare. Faptul că Dumnezeu îl aprovizionează pe om este incontestabil. Dacă Satana ar face un lucru bun, l-ar ține sub tăcere și ar rămâne un erou nelăudat? Niciodată. Este ca în cazul unor antihriști din biserică care anterior au întreprins lucrări periculoase, care au renunțat la lucruri și au îndurat suferințe, care poate chiar au ajuns la închisoare; sunt și câțiva care au contribuit cândva la un aspect al lucrării casei lui Dumnezeu. Ei nu uită niciodată aceste lucruri, cred că pentru ele merită laude tot restul vieții, cred că acestea sunt capitalul vieții lor – ceea ce arată cât de mici sunt oamenii! Oamenii sunt cu adevărat mărunți, iar Satana e nerușinat(Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul șapte: Ei sunt ticăloși, perfizi și înșelători (Partea a doua)”). „Dumnezeu iubește omenirea, are grijă, Se preocupă de aceasta și o aprovizionează fără încetare. El nu simte niciodată în inima Sa că aceasta este o lucrare în plus sau ceva ce merită o mare răsplată. Nici nu simte că mântuirea omenirii, alimentarea oamenilor și faptul că le oferă totul reprezintă o contribuție uriașă pentru omenire. El aprovizionează pur și simplu omenire în tăcere și în liniște, în propriul Său mod, prin propria Sa esență și prin ceea ce El are și ce este. Indiferent cât de multe provizii și cât de mult ajutor primește omenirea de la El, Dumnezeu nu Se gândește la asta niciodată și nu încearcă să-Și asume meritul. Acest lucru este determinat de esența lui Dumnezeu și este, de asemenea, o exprimare adevărată a firii Lui(Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși I”). Am cântărit cuvintele lui Dumnezeu și am văzut cât de binevoitoare sunt firea și esența Lui! Dumnezeu e Creatorul care conduce și susține absolut tot. El a devenit trup din nou, exprimând adevăruri ca să mântuiască omenirea, plătind un mare preț pentru noi. Totuși, nu S-a gândit niciodată că asta e o mare contribuție pentru omenire. Nu S-a lăudat niciodată, nici nu S-a mândrit cu nimic. El doar Își face toată lucrarea în liniște. Esența vieții lui Dumnezeu e binevoitoare și lipsită de orice laudă sau fală. El este vrednic de iubirea și lauda noastră eternă. Eu sunt un om nevrednic, un nimic, dar tot am fost atât de arogant, dorindu-mi să am mereu ultimul cuvânt. M-am îmbătat cu fiecare succes mărunt, de parcă ar fi fost vreo capodoperă, vreo contribuție măreață. I-am desconsiderat pe toți și trebuia să fie cum doream eu. Am fost foarte irațional și superficial. Dumnezeu e foarte smerit și ascuns și are o esență binevoitoare, ceea ce mă face să simt și cu mai multă convingere cât de revoltătoare și dezgustătoare a fost firea mea și să tânjesc într-adevăr să aflu adevărul ca să scap repede de ea, să trăiesc o asemănare umană.

Apoi, la o adunare, am citit acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu spune: „Astăzi, Dumnezeu vă judecă, vă mustră și vă condamnă, dar să știi că scopul acestei condamnări este ca tu să te cunoști pe tine. El condamnă, blestemă, judecă și mustră pentru ca tu să poți să te cunoști pe tine însuți, astfel încât firea ta să se poată schimba și, în plus, pentru ca tu să îți poți cunoaște valoarea și să vezi că toate acțiunile lui Dumnezeu sunt drepte, în conformitate cu firea Sa și cu cerințele lucrării Sale, că El lucrează potrivit planului Său pentru mântuirea omului și că este Dumnezeul drept care îl iubește, îl mântuiește, îl judecă și îl mustră pe om(Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Ar trebui să lăsați deoparte binecuvântările statutului și să înțelegeți voia lui Dumnezeu de a aduce mântuirea omului”). Citind asta, am fost foarte impresionat de cuvintele lui Dumnezeu și I-am înțeles puțin mai bine voia. Îmi făceam datoria bizuindu-mă pe o fire coruptă, întrerupând lucrarea, așa că am fost demis de biserică, pe baza principiilor. Am crezut că Dumnezeu mă dădea în vileag și mă alunga, așa că m-am gândit că mă condamna și că nu puteam fi mântuit. În final, am înțeles că a fi demis din datoria mea nu însemna a fi dat în vileag sau alungat. Acea demitere a înfrânat la timp pașii răi pe care-i făceam. M-a făcut să fiu conștient de firea mea coruptă și mi-a arătat că eram pe calea greșită. Aceasta a reprezentat mântuirea și cea mai autentică iubire a lui Dumnezeu pentru mine.

După aceea, m-am expus și m-am analizat în cadrul unei adunări în care am povestit că fusesem arogant în datoria mea, cum îi rănisem pe frați și surori și cum reflectasem după ce am fost demis. La început, am crezut că toți vor fi dezgustați de mine când vor vedea cât de inuman fusesem și că nu vor mai vrea să aibă de-a face cu mine, dar, surprinzător, nu au tăbărât asupra mea. Atunci, m-am simțit și mai îndatorat lor. Îi rănisem pe toți cu firea mea arogantă, fusesem atât de inuman. Mai târziu, când am preluat din nou o datorie cu frații și surorile, am fost mult mai modest. Nu i-am mai desconsiderat pe frați și pe surori și nici n-am mai strâmbat din nas la greșelile lor. Am putut să-i tratez așa cum se cuvenea. În plus, am făcut un efort voit să ascult sugestiile și problemele celorlalți și am încetat să mai am multă încredere în mine, fără să mai acționez după bunul plac. După puțin timp, starea mea s-a schimbat în bine și am fost numit supraveghetor din nou. Am știut în sinea mea că Dumnezeu mă ridica și mă onora prin asta. M-am gândit că fusesem arogant în datoria mea, că perturbasem și împiedicasem lucrarea bisericii și intrarea în viață a fraților și a surorilor și că biserica tot mi-a dat o altă șansă să fac o datorie atât de importantă. Chiar am experimentat mila și îndurarea Lui. După aceea, în datoria mea, nu m-am mai bazat pe firea mea arogantă ca să acționez despotic, ci am avut o inimă cu o oarecare frică de Dumnezeu și m-am rugat Lui constant în îndatoririle mele. Când întâlneam o problemă de care nu puteam să mă ocup, o discutam cu ceilalți ca să putem căuta adevărurile-principii împreună. După ce am făcut asta o vreme, mi-am dat seama că performanța întregii noastre echipe se îmbunătățise mult. Când făceam totul singur și nu colaboram sau discutam lucrurile cu ceilalți, era foarte epuizant pentru mine. Erau multe chestiuni pe care nu le aveam în vedere sau de care nu țineam cont pe deplin, așa că nu aveam rezultate bune. Dar acum că discut problemele care apar cu frații și surorile mele și ne compensăm reciproc neajunsurile cu punctele forte ale celuilalt, e mult mai ușor să le rezolvăm. Cooperând cu ceilalți, am putut să văd că au cu adevărat unele puncte forte. Unii dintre ei acordă atenție căutării adevărului în îndatoririle lor și acționează conform principiilor. Chiar dacă unii nu au un calibru impresionant, sunt harnici și susțin lucrarea bisericii. Sunt puncte forte pe care eu nu le am. Înainte, am crezut întotdeauna că eram superior celorlalți și mai puternic decât ei, deseori înălțându-mă singur și certându-i, făcându-i pe toți să se simtă constrânși și înstrăinați de mine, ceea ce a fost dureros pentru mine. Acum știu că sunt doar o ființă creată, un om corupt, și că nu există nimic care să mă facă să mă diferențiez de toți ceilalți. Interacționez normal și cooperez armonios cu frații și surorile. Pot să învăț din punctele forte ale fraților și surorilor mele ca să-mi compensez propriile neajunsuri. A fost un mod de a trăi mult mai liber și mai ușor.

Un an mai târziu, la o adunare, toți au avut părtășie despre ce învățaseră și experimentaseră de-a lungul anului. Am ascultat în tăcere, gândindu-mă la ce dobândisem în acel an. Apoi, mi-am dat seama că Dumnezeu mă salvase prin înlocuirea mea. Dacă nu ar fi fost asta, n-aș fi văzut nici acum cât de gravă a fost natura mea arogantă, că am fost încrezut și despotic doar pentru că aveam câteva talente și tot nu mi-aș fi dat seama că mă împotriveam lui Dumnezeu. Disciplina Sa și revelația cuvintelor lui Dumnezeu mi-au permis să-mi cunosc natura satanică. Asta m-a învățat câte ceva și despre firea dreaptă a lui Dumnezeu și m-a făcut să am o inimă cu o oarecare frică de El. Îi sunt foarte recunoscător pentru mântuirea Sa!

Anterior: 61. Douăzeci de zile de agonie

Înainte: 63. Eliberată de povara de a răsplăti bunătatea

Ești norocos! Apasă pe butonul de Messenger pentru a ne contacta, ceea ce te va ajuta să ai ocazia de a întâmpina pe Domnul și de a obține binecuvântarea lui Dumnezeu în 2024!

Conținut similar

32. Un progres

de Fangfang, ChinaToți cei din familia mea credem în Domnul Isus și, cu toate că în biserica noastră eram doar o credincioasă de rând,...

2. Calea spre purificare

de Allie, Statelor UniteAm fost botezată în numele Domnului Isus în 1990 și în 1998 devenisem conlucrătoare în cadrul bisericii Mulțumită...

10. Eliberarea inimii

de Zheng Xin, Statele UniteÎn octombrie 2016, soțul meu și cu mine am acceptat lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă pe când eram în...

Setări

  • Text
  • Teme

Culori compacte

Teme

Fonturi

Mărime font

Spațiu între linii

Spațiu între linii

Lățime pagină

Cuprins

Căutare

  • Căutare în text
  • Căutare în carte

Contactează-ne pe Messenger