de Cheng Shi, China

În Iunie 2012, am acceptat lucrarea lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă. Citind cuvintele lui Dumnezeu, am știut sigur că Dumnezeu Atotputernic era Domnul Isus întors, Mântuitorul venit pe pământ să mântuiască omenirea și am fost foarte entuziasmată. M-am gândit la soțul meu care mergea des la biserică cu supraveghetorul lui, în timp ce era urma cursuri postuniversitare în China. Și când a plecat în străinătate, obișnuia să meargă la biserică împreună cu comunitatea locală chineză. Am vrut să îi dau vestea cea bună cât mai curând posibil.

Soțul meu s-a întors în China la începutul lui septembrie și i-am mărturisit lucrarea lui Dumnezeu Atotputernic din zilele de pe urmă. M-a surprins când, după ce a ascultat, a găsit pe internet tot felul de zvonuri născocite de PCC și propagandă negativă care defăima pe internet Biserica lui Dumnezeu Atotputernic. După aceea, mi-a aruncat o privire mânioasă și a urlat: „Uită-te la asta! Lucrul în care crezi este «Fulgerul de la Răsărit», pe care PCC îl interzice de ani de zile. În secunda în care te vor aresta, vei fi condamnată și trimisă la închisoare. Nu ai voie să mai crezi în asta!” Apoi, mi-a rupt toate cărțile conținând cuvântul lui Dumnezeu. Atunci am fost furioasă, dar apoi m-am gândit că soțul meu s-a opus credinței mele fiindcă era, pentru moment, înșelat de zvonurile PCC, dar că va înțelege mai târziu. Totuși, știam că orice s-ar fi întâmplat, credința în Dumnezeu era calea corectă în viață și că nu aveam să renunț la ea niciodată. După aceea, soțul meu mă suna în fiecare zi ca să afle unde sunt. Pe atunci, eram studentă, așa că, pentru a-i evita supravegherea, am participat la adunări aproape de școală și am mers acasă numai în week-end-uri. La sfârșitul lui 2012, PCC a lansat o campanie de suprimare și arestări nebune împotriva Bisericii lui Dumnezeu Atotputernic. Pe internet, la televizor și în ziare erau zvonuri și aberații care defăimau și atacau Biserica lui Dumnezeu Atotputernic peste tot, iar guvernul folosea asta drept scuză ca să-i aresteze pretutindeni pe credincioșii în Dumnezeu. Soțului meu îi era teamă că voi fi arestată pentru credința mea în Dumnezeu, ceea ce ar fi putut să-l afecteze atât pe el, cât și pe fiica noastră, așa că restricțiile pe care mi le-a impus au devenit din ce în ce mai aspre. M-a și amenințat, spunând că va divorța dacă voi continua să cred în Dumnezeu. Asta m-am supărat foarte tare. În China, credința în Dumnezeu nu aduce cu sine numai riscul de a fi condamnat la închisoare, ci și riscul de a fi persecutat de propria familie necredincioasă. Lucrurile sunt atât de dificile pentru noi! Dacă eu și soțul meu divorțam, ce s-ar întâmpla cu fiica noastră? Pe parcursul acelor câteva zile, mi-am pierdut interesul de a-mi îndeplini îndatoririle. Eram foarte nefericită.

Când una dintre surori a aflat despre starea mea, mi-a citit un pasaj din cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu spune: „În fiecare stadiu al lucrării pe care Dumnezeu o face în interiorul oamenilor, la exterior pare că sunt interacțiuni între oameni, ca și cum s-ar fi născut din aranjamente sau perturbări umane. Dar, în spatele scenei, fiecare etapă a lucrării și tot ceea ce se întâmplă reprezintă un pariu făcut de Satana în fața lui Dumnezeu și cere oamenilor să rămână fermi în mărturia lor față de Dumnezeu. Luați ca exemplu pe Iov, când a fost încercat: în spatele scenei, Satana făcea un pariu cu Dumnezeu și ceea ce i s-a întâmplat lui Iov au fost faptele și perturbarea oamenilor. În spatele fiecărui pas al lucrării pe care Dumnezeu o face în voi este pariul Satanei cu Dumnezeu – în spatele acestui tot este o luptă” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Numai iubirea față de Dumnezeu este credința adevărată în Dumnezeu”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să înțeleg că aceste circumstanțe dificile, din afară, păreau să fie restricțiile și persecuția soțului meu, dar de fapt, în spatele acestui lucru erau tulburările și manipulările Satanei. Dumnezeu vrea să mă mântuiască, iar Satana cauzează tot felul de tulburări și perturbări, ca să mă facă să-L trădez pe Dumnezeu, să pierd mântuirea Lui și să fiu, în cele din urmă, târâtă în iad cu Satana. Satana este atât de sinistru și de vicios! Știind asta, m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, statura mea este prea mică, așa că Îți cer să-mi dai credință și să îmi îngădui să rămân fermă împotriva tulburărilor Satanei. Chiar dacă soțul meu divorțează de mine, nu Te voi trăda și nu mă voi lăsa păcălită de uneltirile Satanei.” După ce m-am rugat, a fost mai ușor de suportat și am continuat să răspândesc Evanghelia și să-mi îndeplinesc datoria.

La scurt timp după aceea, am fost arestată de către poliție la o adunare. Polițiștii m-au acuzat de „tulburarea ordinii publice” și m-au reținut pentru 30 de zile. La interogatoriu, polițiștii m-au amenințat: „Cei de la școala ta știu deja că ai fost arestată din cauza credinței tale în Dumnezeu și plănuiesc să te exmatriculeze. Dar, dacă vei coopera cu noi și ne vei spune ce știi, vom vorbi cu decanul în numele tău și îți vei putea continua studiile. Gândește-te bine la asta!” După ce au plecat, m-am uitat la barele reci de fier ale celulei și m-am simțit complet deprimată și nefericită. M-am gândit: „Dacă voi fi exmatriculată din cauza credinței în Dumnezeu, va fi o chestiune politică, iar această problemă va fi înregistrată în foaia matricolă și în cazier, niciun spital nu mă va angaja niciodată, iar visul meu de a deveni doctor se va spulbera. La numai 30 de ani, studiile, munca și viitorul meu vor dispărea cu totul. Cum aș trăi în continuare? Cum aș da piept cu discriminarea și cu batjocura oamenilor din jurul meu?” Timp de câteva zile, nu am putut nici să mănânc, nici să dorm bine.

În vremea aceea, mă rugam adesea lui Dumnezeu în legătură cu asta. Într-o dimineață, mi-am dat seama că fredonam fără să știu un imn al cuvântului lui Dumnezeu, intitulat „Cea mai însemnată viață”: „Tu ești o ființă creată – ar trebui, desigur, să-L slăvești pe Dumnezeu și să urmărești o viață plină de sens. Deoarece ești o ființă omenească, ar trebui să te sacrifici pentru Dumnezeu și să înduri toate suferințele! Ar trebui să accepți cu bucurie și cu încredere mica suferință la care ești supus astăzi și să trăiești o viață plină de sens, ca Iov și Petru. Sunteți oameni care urmăriți calea cea dreaptă, aceia care își doresc o îmbunătățire. Sunteți oameni care vă ridicați în națiunea marelui balaur roșu, cei pe care Dumnezeu îi numește drepți. Nu este aceasta viața cea mai plină de sens?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Practica (2)”). În timp ce cântam acel imn, m-am simțit emoționată în mod special și nu mi-am putut stăpâni lacrimile. Sunt o ființă creată și ar trebui, în mod firesc, să cred în Dumnezeu și să-L venerez. E normal și corect să fac asta. Dumnezeu a predestinat să mă nasc într-o familie care credea în Domnul, ca să cunosc existența lui Dumnezeu de la o vârstă fragedă. În zilele de pe urmă, Dumnezeu S-a milostivit de mine și mi-a permis să aud glasul Domnului și să-L primesc. Mi-a permis să mă bucur de udarea și aprovizionarea cuvântului lui Dumnezeu, să accept judecata și purificarea acestuia și să primesc o șansă de a fi mântuită de Dumnezeu. Aceasta este o binecuvântare incredibilă! M-am gândit la mulți oameni care, timp de generații, L-au urmat pe Dumnezeu. Pentru a răspândi Evanghelia lui Dumnezeu, au îndurat persecuții și greutăți, iar mulți dintre ei chiar și-au dat viața. Toți au creat o mărturie frumoasă și răsunătoare pentru Dumnezeu. Ce era fărâma mea de suferință ținând cont de asta? M-am gândit: „Dacă aș renunța la credința în Dumnezeu pentru a-mi apăra interesele și viitorul, oare aș mai avea atunci conștiință? Merit să fiu numită om?” Acel gând mi-a dat putere și am depus un jurământ că indiferent dacă eram exmatriculată, sau cum se dovedeau a fi viitorul și soarta mea și indiferent de modul în care mă respingeau sau defăimau oamenii din jurul meu, nu-L voi trăda pe Dumnezeu niciodată și voi mărturisi ferm pentru El. La ultimul interogatoriu, le-am spus polițiștilor cu mult calm: „Dacă voi fi exmatriculată, vă cer numai să-i spuneți soțului meu să meargă la școală pentru a-mi lua lucrurile.” Când au văzut cât de hotărâtă eram, polițiștii au plecat, părând foarte descurajați. Îi eram foarte recunoscătoare lui Dumnezeu.

După ce am fost eliberată, soțul meu a spus furios: „Polițiștii mi-au spus că dacă vei mai fi arestată din cauza credinței în Dumnezeu, nu va mai fi doar o lună de detenție. Asta ne va afecta și pe mine și pe fiica noastră. Vor fi afectate perspectivele de universitate și serviciu ale fiicei noastre și nu va putea să lucreze în servicii publice. Nu înțelegi? Din cauza arestării tale deoarece crezi în Dumnezeu, și eu am suferit timp de o lună. Nu pot să-ți spun de câte ori am plâns și aproape am făcut accident de mașină. Ca să te scot din centrul de detenție, am umblat peste tot, implorând pentru ajutor și m-am făcut de rușine complet! Nu vreau să mai sufăr vreodată în felul acesta. Ai putea să nu mai crezi și să te gândești mai mult la familia ta?” După aceea, pentru a mă împiedica să-i contactez pe frații și surorile mele, mă supraveghea ca pe un infractor. Nu mă lăsa să plec de acasă și nu-mi oferea nicio independență. Când pleca la serviciu, o punea pe mama lui să mă supravegheze. El suna tot timpul ca să întrebe unde eram și ce făceam. De asemenea, îmi povestea tot timpul despre diversele mișcări revoluționare ale PCC și despre metodele violente folosite, ca să știu consecințele nesupunerii față de PCC și pentru a-mi elimina ideile de credință în Dumnezeu. A mai spus: „Știu că zvonurile pe care PCC le născocește despre biserica ta sunt false. Tu vrei să crezi în Dumnezeu, dar ei nu-ți permit asta. Dacă nu te supui, îți vor distruge viața. Uită-te la oamenii care au ajuns să moară atât de tragic în timpul Revoluției Culturale și al Incidentului din 4 iunie. Dacă ofensezi PCC, nu vei putea scăpa nici în străinătate.” Soacra mea s-a alăturat discuției, spunând: „PCC nu este bun, dar are puterea. Noi suntem doar niște oameni obișnuiți, neimportanți și nu suntem suficient de puternici ca să le ținem piept.” După aceea, am fost exmatriculată de la școală din cauza credinței mele în Dumnezeu, iar soțul meu a dat vina pe credința mea în Dumnezeu pentru toate relele care i s-au întâmplat familiei noastre. Oricând îl supăra ceva, mă certa, mă ridiculiza și mă lua în batjocură. Acest fel de viață m-a făcut să mă simt foarte deprimată și, în plus, nu puteam citi cuvântul lui Dumnezeu sau nu-mi puteam contacta frații și surorile, așa că eram extrem de nefericită și nu știam când aveau să se sfârșească acele zile.

În perioada aceea, mă rugam adesea lui Dumnezeu pentru a-I cere să mă lumineze, să mă îndrume și să-mi permită să-I înțeleg voia. Într-o zi, mi-am amintit de un pasaj al cuvântului lui Dumnezeu: „Marele balaur roșu Îl persecută pe Dumnezeu și este vrăjmașul lui Dumnezeu și deci, în acest ținut, cei care cred în Dumnezeu sunt astfel supuși umilinței și asupririi […]. Deoarece a demarat într-un ținut care se împotrivește lui Dumnezeu, toată lucrarea lui Dumnezeu întâmpină piedici formidabile, iar îndeplinirea multora dintre cuvintele Lui ia mult timp; așadar, oamenii sunt rafinați ca rezultat al cuvintelor lui Dumnezeu, ceea ce este și o parte a suferinței. Este enorm de dificil pentru Dumnezeu să Își îndeplinească lucrarea în țara marelui balaur roșu – dar tocmai prin această dificultate Dumnezeu face o etapă a lucrării Sale, făcând ca înțelepciunea și faptele Lui minunate să se manifeste și folosind această oportunitate pentru a face complet acest grup de oameni” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Este lucrarea lui Dumnezeu la fel de simplă cum și-o imaginează oamenii?”). Din cuvântul lui Dumnezeu, am înțeles că, întrucât marele balaur roșu Îl urăște pe Dumnezeu și I se împotrivește cu sălbăticie, în calitate de credincioși în Dumnezeu în China, inevitabil, va trebui să îndurăm multă suferință, dar această suferință este plină de însemnătate. Dumnezeu folosește astfel de persecuții și necazuri, pentru a ne desăvârși credința și a ne oferi discernământ. Doar pentru că aveam credință în Dumnezeu, PCC m-a reținut, i-a cerut școlii să mă exmatriculeze și a folosit munca și viitorul familiei mele pentru a mă amenința și a mă forța să renunț la adevărata cale. PCC chiar este malefic! Soțul meu a încercat să mă împiedice să cred în Dumnezeu, fiindcă s-a temut de măsurile lui violente. Experimentând personal persecuția PCC, am putut vedea esența lui demonică, aceea de răutate feroce și ură față de adevăr. M-am gândit: „Cu cât sunt persecutată mai mult de PCC, cu atât mai mult îl voi respinge, mă voi lepăda de el și-L voi urma pe Dumnezeu până la sfârșit.” Zece luni mai târziu, am găsit o ocazie să-mi contactez frații și surorile. Când am putut în sfârșit să citesc din nou cuvântul lui Dumnezeu, am fost foarte încântată și am simțit și mai mult valoarea cuvântului lui Dumnezeu. Cu cât citeam mai mult, cu atât mai iluminată și revigorată mă simțeam.

Într-o zi, după câteva luni, soțul meu mi-a găsit caietul cu devoționale în cameră. Când a aflat că mai credeam în Dumnezeu, și-a pierdut cumpătul, m-a doborât la pământ cu o lovitură și apoi m-a lovit cu pumnii în cap de cel puțin 20 de ori. Vedeam stele verzi și aveam cucuie în cap de mărimea unui ou de porumbel. Îmi amintesc furia de nestăpânit de pe chipul soțului meu și felul în care fiica mea în vârstă de 6 ani era atât de înspăimântată, încât a început să urle: „N-o lovi pe mama! N-o lovi pe mama!…” Soțul meu m-a apucat de guler și m-a aruncat afară pe ușă, spunând furios: „Dacă tot mai crezi în Dumnezeu, ieși din casa mea!” Când am văzut cum se schimbase soțul meu, cât de crud și nemilos era și cum nu-i păsa deloc de anii noștri împreună, am simțit că mi se frânge inima. Cel mai greu de suportat a fost imaginea fiicei mele înspăimântate de firea lui violentă. În clipa în care s-a apropiat de mine, ea a crezut că urmează să mă bată, așa că a fugit în fața mea, și-a ridicat brațele micuțe ca să mă apere și a spus: „Nu te apropia de mama!” Uneori, când eram la etaj, cum se apropia soțul meu de scări, fiica mea țipa la el să nu se ducă sus. De fiecare dată când vedeam chipul fiicei mele atât de îngrozit și îngrijorat și daunele psihologice cauzate de violența domestică la o vârstă atât de fragedă, simțeam că mi se învârte un cuțit în inimă și uram și mai mult marele balaur roșu. Toate aceste dezastre erau cauzate de persecuția Partidului Comunist.

Într-o zi, când soțul meu s-a întors de la muncă, și-a scos telefonul mobil și a spus furios: „Uite, PCC a arestat din nou atât de mulți oameni. Tot mai vrei să crezi? Vrei să mori? Bine, poți să crezi în Dumnezeu, dar nu ne trage în jos după tine pe mine și pe fiica noastră. Dacă vei fi arestată din nou, viețile noastre vor deveni imposibile. Dacă aș fi știut că aveai să urmezi calea credinței în Dumnezeu, nu m-aș fi căsătorit niciodată cu tine.” Vorbele soțului meu m-au rănit foarte mult. M-am gândit la perioada anterioară, la felul în care îmi dăduse mai puțină libertate decât unui infractor numai din cauza credinței mele în Dumnezeu, la felul în care mă bătea adesea, iar asta o rănea pe fiica noastră, și mi-am dat seama că nu mai puteam face compromisuri, așa că am fost de acord cu cererea de divorț a soțului meu. Când a văzut că insist să cred în Dumnezeu în continuare, l-a sunat pe fratele meu și i-a cerut să mă convingă. Fratele meu m-a iubit și a fost mândru de mine mereu, dar fiindcă fusesem persecutată de PCC, am fost exmatriculată, fiindu-mi interzis să-mi continui studiile. Dacă după aceea aș fi divorțat, aș fi devenit bătaia de joc a satului. Fratele meu ar fi fost atât de dezamăgit! Nu știam cum să dau ochii cu el. L-am strigat pe Dumnezeu în inima mea și I-am cerut să mă apere, astfel încât să pot mărturisi ferm pentru Dumnezeu și, indiferent de ce se întâmpla, să nu renunț niciodată la credința mea în Dumnezeu. Apoi, mi-am amintit un pasaj din cuvântul lui Dumnezeu: „Trebuie să ai curajul Meu în tine și trebuie să ai principii când te confrunți cu rudele care nu cred. Dar, de dragul Meu, nu trebuie să cedezi în fața niciunei forțe întunecate. Bizuie-te pe înțelepciunea Mea pentru a merge pe calea perfectă; nu permite niciuneia dintre conspirațiile Satanei să preia controlul” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 10). Așa e. Dumnezeu a creat omenirea, iar credința în Dumnezeu și urmarea Lui sunt naturale și corecte. Trebuie să rămânem fermi în alegerea căii noastre și nu trebuie să fim păcăliți de Satana. Nu trebuie să-i lăsăm să intervină nici pe cei mai apropiați oameni. După ce a venit fratele meu, soțul meu m-a tot criticat în fața lui, spunând că nu ar trebui să cred în Dumnezeu. Când soțul meu a văzut cât de calmă eram, a ridicat mâna să mă lovească, dar fratele meu l-a oprit. Fratele meu mi-a spus cu calm: „Ești adultă și poți să decizi singură în legătură cu viața ta. Dar trebuie să te gândești la ce i se va întâmpla fiicei tale dacă divorțezi. Dacă te uiți la ce i s-a întâmplat fiicei mele, vei ști ce i se va întâmpla fiicei tale…” Cuvintele fratelui meu m-au întristat o perioadă, fiindcă m-am gândit la divorțul lui și la felul în care fiica lui era adesea ridiculizată și desconsiderată de oamenii din jurul ei. E mare păcat de un copil fără mamă. Ținând cont de situația mea din acel moment, dacă aș fi divorțat, soțul meu sigur ar fi primit custodia fiicei noastre, iar ea ar fi devenit un copil fără mamă. Nu ar suferi discriminare și batjocură din partea profesorilor și a colegilor ei de clasă? Fără să-i fiu alături, dacă ar fi trăit cu tatăl și bunicii ei necredincioși, oare ar fi putut să meargă pe calea credinței în Dumnezeu? Când m-am gândit la cât de tânără era, am simțit că nu puteam suporta să mă despart de ea. Eram cu adevărat nefericită în acea perioadă, așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, nu pot renunța la fiica mea. Mă doare mereu când mă gândesc la viitorul ei. Îți cer să mă luminezi, să mă îndrumi și să-mi aperi inima.”

După aceea, am citit două fragmente din cuvântul lui Dumnezeu: „În afară de naștere și de creșterea copilului, responsabilitatea părinților în viața copiilor lor este pur și simplu aceea de a le asigura un mediu formal în care să crească, pentru că nimic cu excepția predestinării Creatorului nu afectează soarta unei persoane. Nimeni nu poate controla ce fel de viitor va avea cineva; este predeterminat cu mult timp înainte și nici măcar părinții cuiva nu îi pot schimba destinul. În ceea ce privește destinul, fiecare este independent și fiecare are propriul său destin. Deci părinții niciunei persoane nu îi pot îngrădi acesteia destinul în viață sau exercita cea mai mică influență asupra rolului pe care îl joacă în viață. Se poate spune că familia în care cineva este menit să se nască și mediul în care acea persoană crește nu sunt altceva decât precondiții pentru îndeplinirea misiunii sale în viață. Acestea nu determină în niciun fel soarta persoanei în viață sau genul de destin în care acea persoană își îndeplinește misiunea. Și astfel, părinții niciunei persoane nu o pot asista pe aceasta la îndeplinirea misiunii sale în viață, și, de asemenea, nicio rudă nu poate ajuta pe cineva să-și asume rolul în viață. Cum își îndeplinește cineva misiunea și în ce fel de mediu de trai își joacă rolul sunt determinate în întregime de soarta pe care o are în viață. Cu alte cuvinte, nicio altă condiție obiectivă nu poate influența misiunea unei persoane, care este predestinată de către Creator. Toți oamenii se maturizează în mediile personale în care cresc; apoi treptat, pas cu pas, își stabilesc propriile drumuri în viață și își împlinesc destinele planificate pentru ei de către Creator. În mod firesc, involuntar, intră în marea imensă a omenirii și își asumă propriile poziții în viață, unde încep să-și îndeplinească responsabilitățile de ființe create de dragul predestinării Creatorului, de dragul suveranității Lui” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul III”). „Planurile și fanteziile oamenilor sunt perfecte; nu știu ei că numărul copiilor pe care îi au, aspectul fizic al copiilor, abilitățile și așa mai departe nu sunt decizia lor, că nici măcar o părticică din destinele copiilor lor nu este în mâinile lor? Oamenii nu sunt stăpânii propriului lor destin, și totuși ei speră să schimbe destinele generației mai tinere; sunt lipsiți de puterea de a scăpa de propriul lor destin, și totuși încearcă să îl controleze pe acela al fiilor și fiicelor lor. Nu se supraapreciază? Nu este aceasta nesăbuință și ignoranță omenească?” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul III”). Din cuvintele lui Dumnezeu, înțeleg că El a creat totul și are suveranitate peste toate și că destinele oamenilor sunt toate în mâinile lui Dumnezeu. Părinții sunt aici numai ca să-i crească pe copiii lor, dar totuși nu le pot schimba soarta. Am crezut întotdeauna că îi voi putea influența și controla viața fiicei mele, că va putea găsi fericirea atât timp cât îi eram alături și că o voi putea conduce pe calea credinței în Dumnezeu. Însă, gândindu-mă mai bine, nu aveam control nici măcar asupra propriului destin, deci cum l-aș fi putut controla pe cel al fiicei mele? M-am gândit cum fiica mea se îmbolnăvise și leșinase cu câteva zile în urmă și nu i-am putut alina deloc durerea. Am stat doar și m-am uitat la ea. Nu am putut decât să-L implor pe Dumnezeu să-mi apere fiica. Fiica mea s-a împiedicat în timp ce se cățăra și a căzut de pe stâncă. Nu am putut face nimic. Dar a fost salvată în mod misterios de un copac uscat de la marginea stâncii. Aceste incidente m-au făcut să înțeleg că, și dacă aveam grijă de fiica mea în orice mod posibil, nu exista nicio garanție că nu se va îmbolnăvi sau nu va trece prin dezastre. Viețile oamenilor sunt în mâinile lui Dumnezeu. Suferința pe care o îndură o persoană de-a lungul vieții sale și calea pe care o alege sunt predestinate de Dumnezeu cu mult timp înainte. Oamenii nu pot hotărî, nici influența aceste lucruri. Odată ce am înțeles aceste lucruri, m-am simțit foarte eliberată. Mi-am dat seama că ar trebui să-mi pun copilul în mâinile lui Dumnezeu și să mă supun suveranității și rânduielilor Lui. Asta ar trebui să fac în calitate de ființă creată.

Mai târziu, când soțul meu a văzut că stăruiam să cred în Dumnezeu, a decis să divorțeze. Mi-a cerut să mă mut din casă fără să iau nimic și a refuzat să-mi dea custodia fiicei noastre. Ba chiar a vrut să-mi ia drepturile de vizitare. Când l-am întrebat despre împărțirea bunurilor, m-a și lovit în cap cu o cană de oțel inoxidabil. M-am apărat cu mâinile, dar mi-a învinețit încheieturile, ceea ce a însemnat că nu am putut să car obiecte grele timp de peste două luni. M-a lovit cu brutalitate și în spate de câteva ori, provocându-mi o tuse violentă care m-a ținut mai mult de o lună. După toate astea, a luat sutele de mii pe care le economisisem muncind. A spus: „Crezi în Dumnezeu, nu-i așa? Atunci, cere-i Dumnezeului tău să-ți dea mâncare și apă.” Când am văzut că soțul meu era atât de irațional și rău, mi-am amintit de cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă un om se înfurie și izbucnește de mânie când Dumnezeu este menționat, L-a văzut oare pe Dumnezeu? Știe cine este Dumnezeu? Nu știe cine este Dumnezeu, nu crede în El, iar Dumnezeu nu i-a vorbit. Dumnezeu nu l-a tulburat niciodată, deci de ce ar fi mânios? Am putea spune că această persoană este rea? Tendințele lumești, mâncatul, băutul, căutarea plăcerilor și goana după celebrități – niciunul dintre aceste lucruri nu l-ar deranja pe un astfel de om. Cu toate acestea, la simpla menționare a cuvântului «Dumnezeu» sau a adevărului cuvintelor lui Dumnezeu, se înfurie. Oare asta nu înseamnă că ai o natură malefică? Lucrul acesta este suficient să demonstreze că asta e natura diabolică a omului” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul V”). Ceea ce au revelat cuvintele lui Dumnezeu mi-a permis să văd limpede natura rea și potrivnică față de Dumnezeu a soțului meu. La început, când soțul meu a aflat că eu credeam în Dumnezeu Atotputernic, a fost foarte ostil și chiar mi-a rupt cărțile care conțineau cuvântul lui Dumnezeu. Ulterior, a început să încerce cu frenezie să mă oprească să cred în Dumnezeu și m-a tratat ca pe o prizonieră, nu mi-a dat nicio libertate și m-a bătut cu brutalitate. Părea că voia să mă omoare. Când am divorțat, a pus mâna pe toate bunurile mele ca să mă forțeze să ajung disperată și să nu-mi pot trăi viața. Scopul lui era să mă facă să-L trădez și să-L neg pe Dumnezeu. Acum văd limpede natura-esență a soțului meu. Era un diavol care Îl urăște și I se împotrivește lui Dumnezeu. Eu și soțul meu nu vorbeam aceeași limbă. Trăind cu el, nu am avut libertate și am fost bătută și îngrădită. A fost agonizant! Cum poate fi acesta un cămin? Nu era decât o închisoare. Acesta era iadul.

După divorț, nu am mai fost stingherită și îngrădită de soțul meu. Am putut merge la adunări și citi cuvintele lui Dumnezeu în mod normal și am preluat repede îndatoriri în biserică. Am avut un sentiment profund de ușurare și eliberare. Slavă lui Dumnezeu pentru că m-a mântuit!