de Rebecca, SUA

Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Ce mărturie este omul în cele din urmă pentru Dumnezeu? Omul mărturisește că Dumnezeu este Dumnezeul drept, că firea Lui este dreptate, mânie, mustrare și judecată; omul mărturisește pentru firea dreaptă a lui Dumnezeu. Dumnezeu Își folosește judecata pentru a-l desăvârși pe om, El l-a iubit pe om și l-a mântuit – dar cât de multe există în dragostea Lui? Există judecată, măreție, mânie și blestem. Deși Dumnezeu a blestemat omul în trecut, El nu l-a aruncat complet în groapa fără fund, ci a folosit acele mijloace pentru a rafina credința omului; El nu l-a omorât pe om, ci a acționat pentru a-l desăvârși. Esența trupului este aceea a Satanei – Dumnezeu a spus asta perfect corect – dar faptele îndeplinite de Dumnezeu nu sunt săvârșite conform cuvintelor Sale. El te blestemă pentru ca tu să poți să-L iubești și să poți cunoaște esența trupului; El te mustră pentru ca tu să poți fi trezit, pentru a-ți permite să cunoști lipsurile din tine și să cunoști nevrednicia completă a omului. Astfel, blestemele lui Dumnezeu, judecata Lui și măreția și mânia Lui – toate sunt pentru a-l desăvârși pe om. Tot ceea ce face Dumnezeu astăzi și firea dreaptă pe care El o face clară în voi – totul este pentru a-l desăvârși pe om. Astfel este dragostea lui Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Doar prin experimentarea încercărilor dureroase poți cunoaște frumusețea lui Dumnezeu”). Înainte, când oamenii vorbeau despre iubirea lui Dumnezeu, mă gândeam la mila și compasiunea Lui, la harul și binecuvântările Lui. Nu prea înțelegeam că judecata și mustrarea Lui înseamnă iubire. Însă, după ce am avut o experiență practică a acestui lucru, am dobândit o oarecare înțelegere personală, am văzut cum cuvintele lui Dumnezeu sunt adevărul și sunt toate foarte practice și că judecata și mustrarea sunt iubirea și mântuirea lui Dumnezeu pentru omenire.

Înainte, eram responsabilă de lucrarea de udare și apoi, în septembrie 2020, am fost demisă fiindcă nu făceam lucrare practică. Conducătorul de biserică a rânduit ca sora Joyce să-mi preia lucrarea. Asta mi-a provocat un sentiment pe care nu-l pot descrie în cuvinte. Eu supravegheasem lucrarea lui Joyce înainte, iar acum ea avea să o supravegheze pe a mea. Nu mă făcea asta să par incompetentă? Trecusem de la funcția de conducere la un membru obișnuit al echipei de udare. N-ar fi umilitor dacă aflau frații și surorile care mă cunoșteau? Acest gând chiar m-a făcut să regret că nu mi-am făcut datoria bine. Ulterior, într-o discuție a echipei despre lucrarea noastră, toți au tăcut vreme îndelungată. M-am gândit că, deși nu mai eram la conducere, aveam ceva experiență cu udarea noilor credincioși, așa că ar trebui să preiau o povară și să-mi exprim gândurile. În felul acela, toți ar vedea că încă jucam un rol important și poate că toți m-ar admira. Așa că am început să-mi expun proactiv gândurile și ideile și, după câteva discuții, oamenii au fost, în mare, de acord cu părerea mea. În aproape orice discuție, am urmat ideile mele, așa că simțeam că aptitudinile mele chiar ieșeau în evidență în echipă. Nu aveam rolul de supraveghetor, dar tot mă puteam ocupa de felul acela de lucrare. M-am gândit că ceilalți aveau să mă admire și apoi, într-o zi, poate că aveam să fiu promovată din nou. După aceea, am început să-mi expun ideile mai activ și, înainte de fiecare adunare, încercam să înțeleg cum se descurcă nou-veniții și să găsesc cuvinte relevante ale lui Dumnezeu. Am investit mult timp și energie, dar m-am gândit că, dacă fac o treabă bună, aveam să-mi dovedesc aptitudinile, așa că merita din plin să plătesc acel preț. Am fost proactivă în datoria mea, am putut să descopăr câteva probleme în lucrarea noastră, iar ceilalți au fost de acord cu soluțiile și sugestiile pe care le-am propus. Aveam impresia că toți puteau vedea că muncesc din greu, așa că poate aveam să fiu promovată când conducătorul ne verifica lucrarea și vedea cum mă descurc. Însă a trecut o vreme și conducătorul părea că n-are nicio intenție să mă promoveze. Am observat că din ce în ce mai mulți credincioși se alăturau bisericii, așa că era nevoie de mai mulți oameni care să ocupe funcții, dar nu părea să existe vreo intenție să fiu promovată. M-a cam deprimat să văd asta. Simțeam că făcusem câteva schimbări și mă descurcam destul de bine în datoria mea. De vreme ce biserica ducea lipsă de ajutor, de ce nu mi se oferea o altă șansă? După ce am fost demisă o dată, nu aveam să mai am nicio șansă să fiu la conducere? Pentru mine, n-avea sens. Nu știam de ce tot efortul meu susținut nu dădea roade. Ce-mi lipsea? Ulterior, m-am gândit că probabil nu muncesc destul de mult sau de bine sau nu obțin suficiente rezultate. M-am gândit că trebuia să continui să lucrez din greu și să nu mă mai concentrez doar pe realizările din datoria mea, ci și pe intrarea în viață și urmărirea adevărului, astfel încât ceilalți să poată să-mi vadă progresul personal. Apoi Dumnezeu avea să se îndure de mine și să-mi ofere o șansă. M-am gândit că, dacă aveam o căutare „potrivită”, avea să fie o schimbare într-o zi și, chiar dacă nu eram promovată, puteam ieși în evidență în echipa noastră și câștiga admirația celorlalți frați și surori. Așa că m-am dedicat lucrării de udare a echipei noastre, iar atunci când nou-veniții aveau probleme, le cumpăneam cu atenție, găsind cuvinte ale lui Dumnezeu despre care să am părtășie. Când nu înțelegeam ceva, mă rugam cu sinceritate și căutam. După o vreme, aveam din ce în ce mai mult succes în udarea nou-veniților. După un timp, într-o adunare, conducătorul echipei a menționat că am dus pe umeri o povară pentru datoria mea și că mă pricepeam la rezolvarea problemelor nou-veniților. M-am simțit foarte mulțumită de mine. M-am gândit că toți aveau să înceapă să vadă cât de bine mă descurcam și că, dacă îmi puteam îmbunătăți mai mult performanța, puteam câștiga admirația tuturor. Atunci aș avea o șansă la promovare. După aceea, chiar m-am dedicat cu totul datoriei mele. În afară de responsabilitățile mele, am preluat și cât am putut de mult din cealaltă lucrare a echipei și am oferit păreri și sprijin supraveghetoarei când am descoperit probleme. Nici în urmărirea adevărului nu am lenevit, ci am citit cuvintele lui Dumnezeu oricând aveam o clipă liberă. Veneam înaintea lui Dumnezeu pentru rugăciune și căutare, oricând nu mergeam bine, și participam activ la părtășii în adunări. Dar am fost destul de dezamăgită când, după o perioadă lungă de trudă, tot nu am fost promovată. Simțeam că, oricât de mult trudeam sau oricât de bine mă descurcam, conducătorul n-avea să mă promoveze niciodată. Deci ce rost aveau toate astea? După aceea, nu am mai investit atâtea eforturi, iar când am văzut că nou-veniții nu reușeau să se întrunească în mod regulat, întrebam cu nepăsare despre acest lucru, fără să intru în detalii sau să ofer sprijin. Uneori, când Joyce mă punea, înainte de adunări, să găsesc cuvinte ale lui Dumnezeu pentru anumite probleme sau neajunsuri ale fraților și surorilor, simțeam că nu era treaba mea și că nimeni nu ar observa, oricât de bine m-aș descurca, așa că mă eschivam găsind scuze. Starea mea a început să se deterioreze și nu știam ce să spun în rugăciune. Citirea cuvintelor lui Dumnezeu nu mai era luminătoare și uneori mi se făcea somn. Simțeam un adevărat întuneric în sufletul meu și nu mai simțeam lucrarea Duhului Sfânt. Curând, am văzut că alți frați și surori erau promovați, în vreme ce eu eram tot un membru umil al echipei de udare. Am devenit și mai descurajată. Trudisem atât de multă vreme, dar eram blocată în același loc. Se părea că nu am nicio speranță de a fi promovată. Credincioși exact ca mine erau capabili să devină supervizori și conducători de echipă, aveau admirația celorlalți, dar eu nu eram niciodată promovată. Însemna oare că eșuasem în calitatea mea de credincioasă? Am devenit atât de negativă, încât nu mai puteam aduna motivația să fac nimic.

Mai târziu, m-am întrebat de ce mă simțeam atât de deprimată. De ce trăiam doar pentru statut? Urmărisem numai statutul în toții ani mei de credință? Cum puteam fi atât de patetică? De ce eram atât de obsedată de statut? Mă uram cu adevărat. Am îngenuncheat înaintea lui Dumnezeu în rugăciune și am spus: „Dumnezeule, vreau să urmăresc adevărul în credința mea, să-Ți răsplătesc iubirea și să fac datoria unei ființe create. Dar în clipa asta sunt frământată de dorința de statut, care mă demoralizează și mă deprimă. Nu vreau să trăiesc în modul ăsta, dar nu mă pot abține. Dumnezeule, Te rog să mă luminezi și să mă mântuiești, astfel încât să-mi pot înțelege și rezolva problema.” După ce m-am rugat, am citit acest fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Un antihrist are firea și esența unui antihrist și aceasta este ceea ce îl deosebește de o persoană normală. Deși, în exterior, nu spune nimic după ce este înlocuit, în inima sa continuă să se împotrivească. Nu-și recunoaște greșelile și nu este capabil niciodată să se cunoască pe sine însuși cu adevărat. Acest lucru a fost deja dovedit demult. Mai există ceva care nu se schimbă niciodată în legătură cu un antihrist: indiferent unde acționează, își dorește să iasă în evidență din mulțime, să fie respectat și admirat de alții; chiar dacă nu are un post și un titlu legitim în calitate de conducător de biserică sau de echipă, tot vrea să fie peste ceilalți în ceea ce privește poziția și statutul. Indiferent dacă poate face lucrarea, ce fel de umanitate sau experiență de viață are, el va concepe tot felul de mijloace și va face tot posibilul pentru a găsi șanse de a se da în spectacol, de a-și face loc în inimile oamenilor, de a-i câștiga pe alții de partea sa, de a-i ademeni și înșela, ca să le câștige admirația. Ce este de admirat la un antihrist? Chiar dacă a fost demis, «o cămilă slabă tot este mai mare decât un cal», iar el rămâne un vultur care zboară deasupra găinilor. Nu reprezintă asta aroganța, neprihănirea de sine și excepționalitatea antihristului? El nu pot accepta să nu aibă statut, să fie un credincios obișnuit, să fie doar o persoană obișnuită. El nu poate pur și simplu să-și facă datoria cu picioarele pe pământ și să rămână la locul său, să facă o treabă bună în îndeplinirea propriei datorii, să se dedice acesteia și să dea tot ce are mai bun. Aceste lucruri nu sunt nici pe departe de a-l mulțumi. Nu este dispus să fie acel gen de persoană sau să fac acel gen de lucruri. Care este marea lui ambiție? Să fie admirat, apreciat și să dețină puterea. Așadar, chiar dacă nu are un titlu anume atașat numelui său, un antihrist se va strădui pentru sine însuși, va vorbi pentru propria persoană și se va justifica, făcând tot ce poate pentru a da un spectacol, temându-se că nimeni nu-l va observa și nu îi va da nicio atenție. Se va năpusti asupra oricărei ocazii de a deveni mai cunoscut, de a-și spori prestigiul, făcând mai mulți oameni să-i vadă înzestrările și punctele forte, să vadă că sunt superiori celorlalți. Făcând aceste lucruri, un antihrist este dispus să plătească orice preț pentru a se etala și lăuda, pentru a-i face pe toți să creadă că, deși nu mai este conducător și nu mai are statut, tot e superior oamenilor de rând. În acest fel, un antihrist și-a atins scopul. Nu e dispus să fie o persoană obișnuită, o persoană oarecare; vrea putere și prestigiu și să fie preamărit” (Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul doisprezece: Vor să se retragă atunci când nu există statut și speranța de a câștiga binecuvântări”). Citind cuvintele lui Dumnezeu, m-am simțit de parcă El era chiar lângă mine și mă expunea. Dumnezeu spune că oamenii ca antihriștii vor renume și statut, să aibă putere și admirația celorlalți cu orice preț. Pentru a-și îndeplini acea ambiție nebunească, antihriștii vor plăti orice preț pentru a fi observați, pentru a se înălța pe ei înșiși și pentru a-i câștiga pe oameni de partea lor. Am putut vedea că în căutarea mea eram asemeni unui antihrist. În credința mea, voiam să am statut, să fiu conducătoare sau supraveghetoare. Voiam să excelez în grupul meu, să fiu admirată și sprijinită de ceilalți. După ce am fost demisă, nu m-am ocupat de dorința mea de a fi supraveghetoare. Am participat activ în dicuțiile despre lucrare și am oferit sugestii, am oferit păreri supraveghetoarei de îndată ce am descoperit probleme, ca să știe că puteam nu doar să găsesc probleme, ci și să ofer și soluții, că aveam capul pe umeri. Iar atunci aveam șanse să fiu promovată. Am trudit în datoria mea, astfel încât ceilalți frați și surori să vadă că pot face lucrare practică, apoi urma să am o șansă la promovare. Eram proactivă în lucrare chiar și când nu era responsabilitatea mea principală, pregătită să investesc mult timp și energie, vrând ca toți să vadă că purtam o povară pentru datoria mea și puteam să-mi asum multe. Nici în urmărirea adevărului nu am lenevit, astfel încât ceilalți să mă aprobe. Căutam orice ocazie să-mi demonstrez valoarea și să mă dau în spectacol. Nu este acesta tipul de comportament de antihrist pe care Dumnezeu îl expune?

Am citit câteva cuvinte ale lui Dumnezeu care chiar descriu în detaliu esența coruptă a antihriștilor. Dumnezeu Atotputernic spune: „Pentru un antihrist, dacă reputația sau statutul lor este atacat sau luat, este o chestiune mai serioasă chiar și decât încercarea de a-i lua viața. Indiferent câte predici ascultă sau cât de multe dintre cuvintele lui Dumnezeu citesc, nu vor simți tristețe sau regret din cauză că nu au practicat niciodată adevărul și că au apucat pe calea antihristului, nici din cauză că au natura-esență a unui antihrist. În schimb, își scotocesc mereu creierii ca să găsească modalități de a câștiga statut și a-și spori reputația. Se poate spune că tot ce face un antihrist se săvârșește ca să se laude în fața altora, și nu înaintea lui Dumnezeu. De ce spun asta? Pentru că astfel de oameni sunt atât de îndrăgostiți de statut, încât îl tratează ca pe viața lor, ca pe scopul lor de o viață. Mai mult, pentru că iubesc atât de mult statutul, nu cred niciodată în existența adevărului și chiar se poate spune că nu nutresc absolut nicio credință în existența lui Dumnezeu. Astfel, indiferent cum calculează să dobândească reputație și statut și indiferent cum ar încerca să folosească false aparențe pentru a păcăli oamenii și pe Dumnezeu, în adâncul inimii lor, nu sunt conștienți și nu au nicio vină, darămite vreo neliniște. În căutarea lor constantă a reputației și a statutului, de asemenea, neagă cu nerușinare tot ce a făcut Dumnezeu. De ce spun asta? În adâncul inimii, un antihrist crede: «Toată reputația și tot statutul sunt obținute de oamenii înșiși. Doar obținând o poziție fermă printre oameni și dobândind reputație și statut pot să se bucure de binecuvântările lui Dumnezeu. Viața are valoare doar când oamenii obțin putere și statut absolut. Numai asta înseamnă să trăiești ca un om. În schimb, ar fi inutil să trăiești în așa fel încât să te supui suveranității și rânduirilor lui Dumnezeu în toate, să stai de bunăvoie în poziția unei ființe create și să trăiești ca o persoană normală, cum s-a spus în cuvintele lui Dumnezeu – nimeni nu ar respecta o astfel de persoană. Statutul, reputația și fericirea unei persoane trebuie câștigate prin lupte proprii; trebuie obținute prin luptă și înșfăcate cu o atitudine pozitivă și proactivă. Nimeni altcineva nu vi le va da – să așteptați pasiv poate conduce doar la eșec.» […] Antihriștii cred cu fermitate în inimile lor că numai cu reputație și statut au demnitate și sunt adevărate ființe create și că numai având statut vor fi răsplătiți și încoronați, se vor califica pentru aprobarea lui Dumnezeu, vor câștiga totul și vor fi persoane autentice. Cum văd antihriștii statutul? Îl văd ca fiind adevărul; îl consideră cel mai înalt obiectiv care trebuie urmărit de oameni. Asta nu e o problemă? Oamenii în stare să fie obsedați astfel de statut sunt antihriști autentici. Sunt același tip de oameni ca Pavel. Ei cred că a urmări adevărul, a căuta supunerea față de Dumnezeu și a căuta onestitatea sunt toate procese care-l conduc pe om la cel mai înalt statut posibil; sunt doar procese, nu scopul și standardul faptului de a fi o ființă umană și că sunt pe deplin făcute pentru a fi văzute de Dumnezeu. Această înțelegere este absurdă și ridicolă! Doar cei absurzi care detestă adevărul ar putea veni cu o idee atât de ridicolă” (Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a treia)”). Citirea acestui fragment din cuvintele lui Dumnezeu a fost foarte pătrunzătoare pentru mine. Părea că ceea ce ascundeam în inima mea fusese adus la lumină de Dumnezeu. Simțeam că nu am unde să mă ascund. Am început să reflectez asupra mea și, cu cât făceam asta mai mult, cu atât simțeam că gândirea mea era exact ca a unui antihrist. Statutul era în centrul tuturor cuvintelor și acțiunilor mele și tot ce făceam era numai pentru a câștiga admirație. Statutul era mai important decât orice altceva pentru mine. Înainte să câștig credința, voiam mereu să mă disting din mulțime și adoram să câștig sprijinul și aprobarea celorlalți. După ce am câștigat credința, am continuat să urmăresc funcții de conducere ca să fiu admirată și să am un rol important în biserică. După ce am fost demisă, n-am simțit niciun regret pentru fărădelegile mele trecute și nu m-am gândit cum să mă căiesc cu adevărat și să-mi fac datoria bine, pentru a-mi plăti datoria către Dumnezeu. În schimb, am folosit ocazia aceea de a îndeplini o datorie ca pe o șansă de a mă da mare. M-am dedicat datoriei mele și am trudit ca să redobândesc un rol important. Când nu am obținut asta după o oarecare trudă, am fost descurajată. Mi s-a părut că n-a observat nimeni, oricât de mult m-am dedicat datoriei mele, oricât de bine m-am descurcat îndeplinind-o. M-am gândit că eforturile mele erau fără sens. Mi-am pierdut motivația de a mă descurca bine în datoria mea când nu am câștigat niciun statut. Ba chiar L-am înțeles greșit pe Dumnezeu și L-am învinuit, încercând să-L conving și fiind potrivnică. M-am lăsat purtată de gânduri despre renume și statut. Pierdusem conștiința și rațiunea pe care ar trebui să le aibă o ființă creată. Am urmărit statutul din toată inima și nu eram mulțumită să fiu un membru obișnuit al echipei, eram rea și nerușinată exact ca un antihrist, complet absurdă. Aceste cuvinte de la Dumnezeu chiar m-au ajutat: „Ei cred că a urmări adevărul, a căuta supunerea față de Dumnezeu și a căuta onestitatea sunt toate procese care-l conduc pe om la cel mai înalt statut posibil; sunt doar procese, nu scopul și standardul faptului de a fi o ființă umană și că sunt pe deplin făcute pentru a fi văzute de Dumnezeu.” Aceste cuvinte au fost ca o palmă peste obraz pentru mine. Urmărirea și practicarea adevărului sunt lucruri pozitive, sunt datoria noastră ca oameni. Trebuie să urmărim adevărul în viețile noastre și să trăim după cuvintele lui Dumnezeu. Cu toate astea, eu foloseam căutarea și practicarea adevărului ca monedă de schimb pentru statutul personal. Faptul că aveam un motiv atât de josnic în datoria mea nu ar putea câștiga niciodată aprobarea lui Dumnezeu. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au arătat cât de greșită era perspectiva mea asupra lucrurilor. Credeam că viața mea putea avea valoare numai dacă aveam statut și putere, eram respectată, renumită și admirată. În calitate de credincioasă fără statut, să fiu o adeptă obișnuită era un mod de viață patetic și un eșec. Ce perspectivă nebunească! Dumnezeu ne cere să fim ființe create calificate, să stăm la locul nostru, să ne supunem conștiincioși conducerii și rânduielilor lui Dumnezeu, să ne îndeplinim responsabilitățile de ființe create. Însă nu voiam să stau la locul meu, ci să fiu un om măreț care face o lucrare importantă, să am o funcție înaltă și să primesc mai multă admirație în felul acela. Asta e o fire satanică. De fapt, în lucrarea de udare, oricât de mare preț plăteam sau ce rol important jucam, era doar datoria pe care trebuia s-o îndeplinesc. Era responsabilitatea mea, dar am vrut să mă dau în spectacol pentru a câștiga un statut anume. Când ambițiile mele nebunești nu s-au împlinit, mi-am pierdut interesul pentru datoria mea. Am confundat ambiția cu devotamentul față de Dumnezeu. Acel așa-zis devotament era necinstit și tranzacțional. În ce mod însemna asta că practicam adevărul și făceam o datorie? Încercam să-L folosesc și să-L înșel pe Dumnezeu și mergeam direct pe calea unui antihrist. Dumnezeu este drept și sfânt și vede în inimile și mințile noastre. Mergeam cu capul înainte pe calea greșită. Cum puteam câștiga lucrarea Duhului Sfânt? Starea mea se deteriora și eram în întuneric. Acesta era Dumnezeu care mă înlătura și mă mustra. Atunci am văzut cât de înspăimântătoare este cu adevărat urmărirea renumelui și a statutului. Nu mă cunoșteam și nu știam dacă pot face lucrare practică. Continuam să urmăresc statutul, sperând să fiu promovată. Pierdusem umanitatea adecvată și rațiunea și nu aveam conștiință de sine. M-am gândit la un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Veți recunoaște cu toții într-o zi că faima și câștigul sunt cătușe monstruoase pe care Satana le folosește pentru a-l lega pe om. Când va sosi acea zi, te vei împotrivi complet controlului Satanei și lanțurilor pe care el le folosește pentru a te lega. Când va veni vremea să-ți dorești să te debarasezi de toate lucrurile pe care ți le-a insuflat Satana, atunci vei curma legătura cu Satana și vei detesta cu adevărat tot ceea ce ți-a adus Satana. Numai atunci omenirea va avea o dragoste și o dorință reală pentru Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul VI”). Cuvintele lui Dumnezeu sunt atât de adevărate. Urmăream mereu statutul, manipulată și chinuită de Satana. Pierdusem îndrumarea Duhului Sfânt și trăiam în întuneric. Acea dorință a mea îmi făcea foarte mult rău. Nu mi-am putut împiedica lacrimile să curgă și uram cât de încăpățânată și rigidă fusesem. În tot acel timp urmărisem renumele și statutul pe calea unui antihrist. Însă Dumnezeu tot Și-a folosit cuvintele ca să mă avertizeze și să mă expună, ca să pot vedea problema din căutarea mea și să mă întorc. Dar eu nu am înțeles. L-am înțeles greșit pe Dumnezeu și L-am învinovățit, fiind negativă și pornită împotriva Lui. Am fost atât de absurdă! Am fost copleșită de vină când am realizat asta și am spus rugăciunea asta: „Dumnezeule, nu mai vreau să urmăresc renumele și statutul, ci să caut adevărul ca să-mi înlătur corupția și să mă căiesc cu adevărat. Te rog, luminează-mă și îndrumă-mă, arată-mi calea.”

După aceea am citit încă un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Când Dumnezeu cere oamenilor să-și îndeplinească bine datoria, El nu le cere să săvârșească un anumit număr de sarcini sau să ducă la capăt vreun angajament măreț și nici nu are nevoie ca ei să realizeze vreun demers important. Ceea ce vrea Dumnezeu este ca oamenii să fie în stare să facă tot ce pot într-un mod practic și să trăiască potrivit cuvintelor Sale. Dumnezeu nu are nevoie ca tu să fii măreț sau nobil ori să săvârșești vreo minune, și nici nu vrea să vadă surprize plăcute în tine. El nu are nevoie de astfel de lucruri. Dumnezeu nu are nevoie decât să practici potrivit cuvintelor Sale, cu statornicie. Atunci când asculți cuvintele lui Dumnezeu, fă ceea ce ai înțeles, du la bun sfârșit ceea ce ai priceput, amintește-ți bine ce ai auzit și apoi, când vine momentul să practici, fă asta potrivit cuvintelor lui Dumnezeu. Lasă-le să devină viața ta, realitățile tale și ceea ce trăiești. Astfel, Dumnezeu va fi mulțumit. Tu cauți întotdeauna măreția, noblețea și statutul; întotdeauna cauți preamărirea. Cum Se simte Dumnezeu când vede asta? El urăște acest lucru și Se va îndepărta de tine. Cu cât urmărești mai mult lucruri ca măreția, noblețea, și să fii superior celorlalți, distins, extraordinar și demn de remarcat, cu atât mai dezgustător te găsește Dumnezeu. Dacă nu meditezi la propria persoană și nu te pocăiești, atunci Dumnezeu te va disprețui și Se va lepăda de tine. Evită să devii cineva pe care Dumnezeu îl consideră dezgustător; fii o persoană pe care Dumnezeu o iubește. Așadar, cum poate cineva să dobândească iubirea lui Dumnezeu? Acceptând adevărul cu ascultare, stând în poziția unei ființe create, acționând în baza cuvintelor lui Dumnezeu în mod pragmatic, realizându-și îndatoririle cum se cuvine, fiind o persoană cinstită și trăind o asemănare umană. Este de ajuns, Dumnezeu va fi mulțumit. Oamenii trebuie să fie siguri că nu au ambiție sau că nu întrețin vise deșarte, că nu caută faimă, câștiguri și statut sau să iasă în evidență din mulțime. Și mai mult, nu trebuie să încerce să fie o persoană măreață sau supraumană, superioară printre oameni și care îi face pe alții să i se închine. Aceasta este dorința umanității corupte și este calea Satanei; Dumnezeu nu mântuiește astfel de oameni. Dacă oamenii urmăresc neîncetat faima, câștigurile și statutul fără să se pocăiască, atunci pentru ei nu există niciun leac, ci un singur final: să fie alungați” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Îndeplinirea adecvată a datoriei necesită o cooperare armonioasă”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că El nu vrea să fim faimoși, grozavi sau măreți. El speră că putem să fim cu picioarele pe pământ, să ne facem datoria și să ne supunem rânduielilor Lui. Însă eu nu mi-am făcut datoria cu fidelitate. Nu eram mulțumită să fiu un om obișnuit. Voiam doar o poziție mai înaltă și să fiu superioară. Eram atât de arogantă. Dumnezeu este Creatorul și este atât de măreț și onorabil. El S-a întrupat personal, venind pe Pământ să exprime adevărul, dar nu Se dă mare niciodată. În schimb, Își îndeplinește în deplină liniște lucrarea de a mântui omenirea. Dumnezeu este atât de smerit și ascuns și incredibil de încântător! Când m-am gândit în felul acesta la asta, mi-a fost foarte rușine și am hotărât că trebuia neapărat să mă lepăd de trup și să practic adevărul.

După aceea, m-am dedicat din toată inima datoriei mele și chiar m-am gândit cum să ud noi credincioși. Am uitat de statutul meu, dar m-am simțit mulțumită să fiu un om obișnuit și să-mi fac datoria cât puteam de bine. Faptul că am pus asta în practică m-a făcut să mă simt în largul meu. Când am făcut-o din suflet, Dumnezeu m-a luminat, oferindu-mi o cale în lucrarea mea de udare. Înainte să-mi dau seama, mă descurcam mai bine în datoria mea. Îmi amintesc că, odată, când am avut o adunare pentru noii credincioși, sora care era nouă în echipa de udare nu era prea obișnuită cu noii credincioși și nu știa cum să-i abordeze. Știam că ar trebui să ajut, dar m-am gândit că munca de pregătire pentru a contacta oamenii era chiar mediocră. Dacă mă ofeream să o fac, oare nu păream inferioară? În acel moment am văzut că greșeam, că îndatoririle nu variază în importanță, iar comunicarea este tot o datorie. Deci de ce nu puteam face asta? Apoi m-am oferit să ajut la contactarea fraților și surorilor. Când am făcut-o, mi-am dat seama că, indiferent de datorie, câtă vreme poți să accepți examinarea atentă din partea lui Dumnezeu, ai intenții corecte și o faci din inimă, te vei simți în largul tău, împăcat. Uneori, când frații și surorile cereau detalii despre lucrarea de udare, iar supraveghetoarea era prea ocupată pentru a putea să le răspundă la întrebări, făceam tot posibilul să am părtășie cu ei și să rezolv lucrurile. Nu mă gândeam dacă m-ar admira sau dacă asta mi-ar îmbunătăți statutul, ci voiam numai să lucrez bine împreună cu toți ceilalți și să-mi fac datoria bine. După ce am renunțat la ambițiile sălbatice și am practicat conform cuvintelor lui Dumnezeu, totul s-a schimbat în datoria mea. Simțeam mai multă responsabilitate și găseam mai multe probleme, iar starea mea s-a îmbunătățit treptat. De asemenea, m-am simțit mai luminoasă și mai în largul meu și că a mă comporta în acest fel era într-adevăr bine. Am înțeles despre cuvintele lui Dumnezeu că reprezintă realmente adevărul și că sunt capabile să-i schimbe și să-i purifice pe oameni. Doar să mă comport și să fac lucrurile conform cuvântului lui Dumnezeu și adevărului și să mă supun rânduielilor Creatorului formează fundamentul vieții mele ca ființă creată. De acum înainte, indiferent dacă am sau nu statut și indiferent unde mă plasează Dumnezeu, sunt dispusă să mă las la mila lui Dumnezeu și să-mi îndeplinesc cu sinceritate datoria de ființă creată.

Înainte, urmăream mereu neobosită renumele și statutul, ceea ce m-a torturat și m-a epuizat. Fără judecata și revelațiile cuvintelor lui Dumnezeu, n-aș fi văzut niciodată cât de profund coruptă eram de Satana sau cât de mult îmi păsa de statut. Aș fi continuat să lupt pentru acele lucruri, manipulată de Satana și lipsită de o asemănare umană. Astfel, am simțit cu adevărat că judecata și mustrarea lui Dumnezeu sunt cea mai bună protecție și mântuire a Lui și sunt iubirea Sa. Întocmai precum spune Dumnezeu: „În viața Sa, dacă omul dorește să fie curățat și să obțină schimbări în firea sa, dacă el dorește să trăiască o viață plină de semnificație și să-și îndeplinească datoria de făptură, atunci el trebuie să accepte judecata și mustrarea lui Dumnezeu și nu trebuie să permită ca disciplinarea din partea lui Dumnezeu și lovirea din partea lui Dumnezeu să plece de la el, pentru ca el să se poată elibera de manipularea și influența Satanei și să trăiască în lumina lui Dumnezeu. Să știi că mustrarea și judecata lui Dumnezeu reprezintă lumina și lumina mântuirii omului și că nu există nicio mântuire, har sau protecție mai bună pentru om” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și judecată”).