Din toate cuvintele rostite de Dumnezeu, se poate vedea că ziua lui Dumnezeu se apropie cu fiecare zi care trece. Este ca și cum această zi este chiar înaintea ochilor oamenilor, de parcă ar sosi mâine. Astfel, după citirea cuvintelor lui Dumnezeu, toți oamenii sunt împietriți de groază și, de asemenea, simt o parte din dezolarea lumii, ca frunzele care cad odată cu briza, însoțită de o ploaie măruntă. Toți oamenii dispar fără urmă, de parcă s-ar fi evaporat cu totul. Toți au un sentiment prevestitor de rău și, deși toți oamenii încearcă din greu și își doresc să satisfacă intențiile lui Dumnezeu și fiecare persoană își folosește toată puterea ca să satisfacă intențiile lui Dumnezeu, astfel încât voia Lui să se poată desfășura lin, fără obstacole, un astfel de sentiment este întotdeauna amestecat cu o presimțire rea. Luați cuvântările de astăzi: dacă ar fi fost transmise maselor, anunțate întregului univers, atunci toți oamenii s-ar fi închinat și ar fi plâns, pentru că în cuvintele „Voi veghea asupra întregului pământ și, apărând în Răsăritul lumii cu dreptate, măreție, mânie și mustrare, Mă voi arăta nenumăratelor mulțimi de oameni!” toți cei care au înțelegere spirituală văd că nimeni nu poate scăpa de mustrarea lui Dumnezeu și că, după ce vor experimenta suferința mustrării, toți vor fi separați după neamul lor. Într-adevăr, acesta este un pas al lucrării lui Dumnezeu și nimeni nu-l poate schimba. Când Dumnezeu a creat lumea, când a condus omenirea, Și-a arătat înțelepciunea și minunăția, și numai atunci când El va încheia această epocă, vor vedea oamenii adevărata Sa dreptate, măreție, mânie și mustrare. Mai mult decât atât, numai prin mustrare pot ei vedea dreptatea, măreția și mânia Lui; aceasta este o cale care trebuie urmată, așa cum, în zilele de pe urmă, întruparea lui Dumnezeu este necesară și indispensabilă. După proclamarea sfârșitului întregii omeniri, Dumnezeu arată oamenilor lucrarea pe care o face astăzi. De exemplu, Dumnezeu spune: „Israelul din vechime a încetat să mai fie, iar Israelul de astăzi s-a înălțat, drept și semeț în lume și s-a ridicat în inimile întregii omeniri. Israelul de astăzi va obține cu siguranță izvorul existenței prin poporul Meu!” „Of, nesuferitul Egipt! […] Cum de nu poți exista în mustrarea Mea?” Dumnezeu arată în mod deliberat oamenilor consecințele pe care două țări antitetice le întâlnesc în mâinile lui Dumnezeu, într-un sens referindu-Se la Israel, care este concret, iar în altul referindu-Se la toți aleșii lui Dumnezeu – adică, la modul în care se schimbă aleșii lui Dumnezeu pe măsură ce Israelul se schimbă. Când Israelul se va întoarce în întregime la forma sa originală, toți cei aleși vor fi făcuți compleți – adică, Israelul este un simbol semnificativ al celor pe care Dumnezeu îi iubește. Egiptul, pe de altă parte, este convergența reprezentativă a celor pe care Dumnezeu îi urăște. Cu cât devine mai decăzut, cu atât mai corupți devin cei care sunt urâți de Dumnezeu – iar Babilonul cade ulterior. Acest lucru generează un contrast clar. Proclamând sfârșitul Israelului și al Egiptului, Dumnezeu dezvăluie destinația tuturor oamenilor; astfel, atunci când menționează Israelul, Dumnezeu vorbește și despre Egipt. Din aceasta se poate vedea că ziua distrugerii Egiptului este ziua anihilării lumii, zi în care Dumnezeu mustră toți oamenii. Acest lucru se va întâmpla în curând; Dumnezeu urmează să îl realizeze, întru totul invizibil pentru ochiul liber al omului, dar indispensabil și de neschimbat. Dumnezeu spune: „Toți cei care Mi se împotrivesc vor fi cu siguranță mustrați de Mine pentru veșnicie. Pentru că Eu sunt un Dumnezeu gelos și nu-i voi cruța cu ușurință pe oameni pentru tot ceea ce au făcut”. De ce vorbește Dumnezeu în astfel de termeni absoluți? Și de ce S-a întrupat personal în națiunea marelui balaur roșu? Din cuvintele lui Dumnezeu se poate vedea scopul Lui: El nu a venit să mântuiască oameni sau să le arate compasiune, să Se îngrijească de ei sau să îi protejeze – a venit să-i mustre pe toți cei care se opun Lui. Căci Dumnezeu spune: „Nimeni nu poate scăpa de mustrarea Mea”. Dumnezeu trăiește în trup și, în plus, El este o persoană normală, totuși, nu iartă oamenii pentru slăbiciunea lor de a nu fi în stare să-L cunoască subiectiv; în schimb, pentru că El este normal, condamnă oamenii pentru păcatele lor, cu mijloacele unei „persoane normale”, face din toți cei care-I privesc trupul pe aceia care sunt mustrați și, astfel, ei devin sacrificii pentru toți cei care sunt poporul națiunii marelui balaur roșu. Dar acesta nu este unul dintre țelurile primare ale întrupării lui Dumnezeu. Dumnezeu a devenit trup mai ales pentru a Se lupta în persoană cu marele balaur roșu și pentru a aduce rușine asupra lui prin luptă. Deoarece marea putere a lui Dumnezeu este evidențiată prin lupta cu marele balaur roșu mai mult în trup, decât în Duh, Dumnezeu luptă în trup pentru a-Și arăta faptele și omnipotența. Nenumărați oameni au fost condamnați „pe nedrept” de întruparea lui Dumnezeu și o mulțime de oameni au fost, așadar, aruncați în iad și mustrați, suferind în trup. Aceasta este demonstrația firii drepte a lui Dumnezeu și, indiferent de modul în care cei care se opun lui Dumnezeu se schimbă astăzi, firea onestă a lui Dumnezeu nu se va schimba niciodată. Odată condamnați, oamenii sunt condamnați pentru totdeauna, nicicând în stare să se ridice din nou. Firea omului nu poate să fie ca a lui Dumnezeu. Față de cei care se opun lui Dumnezeu, oamenii sunt când calzi, când reci; oscilează în stânga și dreapta, acum în sus, acum în jos; sunt incapabili să rămână constanți, uneori urându-i până în măduva oaselor pe cei care se opun lui Dumnezeu, alteori ținându-i aproape. Circumstanțele actuale au apărut deoarece oamenii nu cunosc lucrarea lui Dumnezeu. De ce spune Dumnezeu cuvinte precum: „Îngerii sunt, la urma urmei, îngeri; Dumnezeu, la urma urmei, este Dumnezeu; demonii sunt, la urma urmei, demoni; cei nelegiuiți sunt tot nelegiuiți, iar sfinții sunt tot sfinți”? Oare nu puteți să înțelegeți? Oare să-Și fi amintit greșit Dumnezeu? Astfel, Dumnezeu spune: „Fiecare persoană este separată după neamul său și își găsește pe neașteptate drumul în sânul familiei sale”. Din aceasta se poate vedea că, astăzi, Dumnezeu a clasificat deja toate lucrurile după familiile lor, astfel încât nu mai este o „lume infinită”, iar oamenii nu mai mănâncă din același vas mare, ci își îndeplinesc datoria în propria casă, jucând propriul rol. Acesta a fost planul inițial al lui Dumnezeu când a creat lumea; după ce au fost clasificați după felul lor, oamenii aveau să „mănânce fiecare propria mâncare”, adică Dumnezeu avea să înceapă judecata. Drept urmare, din gura lui Dumnezeu au venit aceste cuvinte: „Voi restabili starea anterioară a creației; voi restaura totul așa cum a fost inițial, schimbând profund totul, astfel încât totul să se întoarcă la sânul planului Meu”. Tocmai acesta este scopul tuturor lucrărilor lui Dumnezeu și nu este greu de înțeles. Dumnezeu Își va împlini lucrarea – ar putea sta omul în calea lucrării Sale? Și ar putea Dumnezeu rupe legământul stabilit între El și om? Cine ar putea schimba ceea ce făcut de Duhul lui Dumnezeu? Ar putea vreun om să facă asta?

În trecut, oamenii au înțeles o lege în cuvintele lui Dumnezeu: când sunt rostite cuvintele lui Dumnezeu, acestea devin reale. Nu există nicio falsitate în asta. Întrucât Dumnezeu a spus că El va mustra toate popoarele și, mai mult, deoarece Și-a emis decretele administrative, se poate vedea că lucrarea lui Dumnezeu a fost făcută până la o anumită etapă. Constituția care a fost dată tuturor oamenilor în trecut aborda viața și atitudinea lor față de Dumnezeu. Nu a ajuns la rădăcină; nu s-a spus că se baza pe predestinarea lui Dumnezeu, ci pe comportamentul omului în acea vreme. Decretele administrative de astăzi sunt extraordinare și vorbesc despre cum „Toți oamenii vor fi împărțiți după propriul neam și vor primi mustrări proporționale cu acțiunile lor”. Fără o lectură atentă, nu poate fi găsită nicio problemă în asta. Pentru că numai în timpul epocii finale Dumnezeu separă toate lucrurile după propriul neam, după ce au citit aceste cuvinte, cei mai mulți oameni rămân nedumeriți și confuzi; încă adoptă o atitudine lipsită de prea mult entuziasm, fără a vedea urgența vremurilor și, astfel, nu iau acest lucru ca pe un avertisment. De ce, în acest moment, sunt decretele administrative ale lui Dumnezeu, care sunt anunțate întregului univers, prezentate oamenilor? Îi reprezintă acești oameni pe toți aceia din întregul univers? Ar putea Dumnezeu, după aceea, să aibă mai multă milă față de acești oameni? Le-au crescut două capete acestor oameni? Când Dumnezeu mustră oamenii din întregul univers, atunci când tot felul de catastrofe lovesc, se produc schimbări în lună și în soare ca urmare a acestor catastrofe, și, când aceste catastrofe se termină, soarele și luna vor fi fost transformate – și aceasta se numește „tranziția”. Este suficient să spunem că dezastrele viitorului vor fi cumplite. Noaptea ar putea lua locul zilei, soarele ar putea să nu apară timp de un an, s-ar putea să existe mai multe luni de căldură arzătoare, omenirea ar putea să se confrunte mereu cu o lună în descreștere și s-ar putea să apară starea bizară în care soarele și luna răsar împreună și așa mai departe. În urma mai multor modificări ciclice, în cele din urmă, odată cu trecerea timpului, ele vor fi reînnoite. Dumnezeu acordă o atenție specială planurilor Sale pentru cei care aparțin diavolului. Astfel, El spune în mod deliberat: „Dintre ființele umane din univers, toți cei care aparțin diavolului vor fi exterminați”. Înainte ca acești „oameni” să își arate adevăratele fețe, Dumnezeu îi folosește ca să facă servicii; ca urmare, El nu acordă nicio atenție faptelor lor, nu le dă nicio „răsplată” când se descurcă bine, și nici nu le reduce „salariile” când își fac prost treburile. Ca atare, El îi desconsideră și îi tratează cu răceală. El nu Se schimbă subit din cauza „bunătății” lor pentru că, indiferent de timp sau loc, esența omului nu se schimbă, la fel ca și legământul stabilit între Dumnezeu și om și, întocmai, cum spune și omul, „nu va exista nicio schimbare chiar dacă mările seacă și pietrele se sfărâmă”. Astfel, Dumnezeu pur și simplu îi clasifică pe acei oameni după neamul lor și nu le acordă rapid atenție. Din momentul creației până în ziua de astăzi, diavolul nu s-a comportat niciodată bine. Întotdeauna a cauzat tulburări, perturbări și neînțelegeri. Când Dumnezeu acționează sau vorbește, diavolul întotdeauna încearcă să participe, dar Dumnezeu nu îi dă atenție. La menționarea diavolului, furia lui Dumnezeu curge, nesuprimată; deoarece nu are duh, prin urmare nu există nicio legătură, doar distanță și separare. După revelarea celor șapte peceți, starea pământului se înrăutățește mereu, toate lucrurile „avansează umăr la umăr cu cele șapte peceți”, nerămânând în urmă câtuși de puțin. Pe tot cuprinsul cuvintelor lui Dumnezeu, oamenii sunt văzuți de Dumnezeu ca fiind stupefiați, și totuși nu se trezesc deloc. Pentru a ajunge la un punct mai înalt, pentru a aduce puterea tuturor oamenilor și, în plus, pentru a încheia lucrarea lui Dumnezeu la apogeu, Dumnezeu pune oamenilor o serie de întrebări, ca și cum le-ar umple burțile și, astfel, El întregește tot poporul. Deoarece acești oameni nu au o statură reală, pe baza circumstanțelor actuale, cei care sunt umflați sunt bunuri care se ridică la standardul cerut, iar cei care nu sunt, sunt gunoi inutil. Aceasta este cerința lui Dumnezeu de la om și scopul metodei prin care El vorbește. În special, atunci când Dumnezeu spune „Oare pentru că Eu, când sunt pe pământ, nu sunt la fel cum sunt în ceruri? Oare pentru că Eu, când sunt în ceruri, nu pot să cobor pe pământ? Oare pentru că Eu, când sunt pe pământ, nu sunt demn să fiu înălțat la cer?”, aceste întrebări servesc drept cale mai clară prin care oamenii ar putea să-L cunoască pe Dumnezeu. Din cuvintele lui Dumnezeu se vede intenția urgentă a lui Dumnezeu; oamenii sunt incapabili să o atingă, iar Dumnezeu adaugă în mod repetat condiții, reamintind astfel tuturor oamenilor să-L cunoască pe Dumnezeul ceresc pe pământ și să-L cunoască pe Dumnezeul care este în ceruri, dar care trăiește pe pământ.

Din cuvintele lui Dumnezeu pot fi văzute stările omului: „Toată omenirea depune eforturi pentru cuvintele Mele, făcând cercetări proprii cu privire la înfățișarea Mea exterioară, dar toți se lovesc de eșec, eforturile lor neavând niciun rezultat și, în schimb, sunt loviți de cuvintele Mele și nu îndrăznesc să se ridice din nou”. Cine poate înțelege durerea lui Dumnezeu? Cine poate mângâia inima lui Dumnezeu? Cine e în acord cu intențiile lui Dumnezeu în ceea ce cere El? Când oamenii nu obțin rezultate, se neagă pe ei înșiși și Îl lasă pe Dumnezeu să îi orchestreze. Treptat, pe măsură ce își arată adevărata inimă, fiecare este separat după propriul fel și se vede astfel că esența îngerilor este supunerea pură față de Dumnezeu. Așa că, Dumnezeu spune: „Omenirea este expusă în forma sa originală”. Când lucrarea lui Dumnezeu atinge acest pas, toată va fi fost finalizată. Dumnezeu pare să nu spună nimic despre faptul că a fost un exemplu pentru fiii și oamenii Săi, concentrându-Se în schimb să îi facă pe toți oamenii să-și arate forma inițială. Înțelegeți adevăratul sens al acestor cuvinte?