Aplicația Biserica lui Dumnezeu Atotputernic

Ascultați glasul lui Dumnezeu și întâmpinați întoarcerea Domnului Isus!

Îi rugăm pe toți cei care caută adevărul să ne contacteze.

Cuvântul Se arată în trup

Culori individuale

Teme

Font

Dimensiunea fontului

Spațiu între linii

Lățimea paginii

0 rezultat(e) de căutare

Nu s-a găsit niciun rezultat

`

Interpretarea celei de-a douăsprezecea cuvântări

Când toți oamenii iau aminte, când toate lucrurile sunt reînnoite și reînsuflețite, când fiecare persoană I se supune, fără îndoială, lui Dumnezeu și dorește să care responsabilitatea grea a poverii lui Dumnezeu – atunci Fulgerul de la Răsărit se ivește, iluminând totul de la Est spre Vest, înfricoșând totul pe pământ cu venirea acestei lumini; iar, în acest moment, Dumnezeu Își începe, încă o dată, noua Sa viață. Adică, în acest moment, Dumnezeu Își începe noua lucrare pe pământ, proclamând oamenilor întregului univers: „Atunci când Fulgerul iese de la Răsărit – care este, de asemenea, tocmai momentul în care Eu încep să vorbesc – în momentul ivirii Fulgerului, întreaga sferă cerească este iluminată și toate stelele încep să se transforme.” Deci, când este momentul în care Fulgerul iese de la Răsărit? Când Cerurile se întunecă și pământul pălește este, de asemenea, momentul în care Dumnezeu Își ascunde fața de lume și chiar momentul în care totul sub Ceruri este pe punctul de a fi asaltat de o furtună puternică. În acest moment, toți oamenii sunt loviți de panică, înfricoșați de tunet, temători de strălucirea fulgerului și chiar mai înspăimântați de năvala potopului, astfel încât, cei mai mulți dintre ei, își închid ochii și așteaptă ca Dumnezeu să-Și dezlănțuie mânia și să-i doboare. Și, pe măsură ce diverse stări se întâmplă, Fulgerul de la Răsărit se ivește imediat. Adică, în Estul lumii, de când începe mărturia pentru Însuși Dumnezeu până când El începe să lucreze, până când divinitatea începe să exercite putere suverană peste pământ – aceasta este raza strălucitoare a Fulgerului de la Răsărit, care a strălucit mereu întregului univers. Când țările de pe pământ devin Împărăția lui Hristos, atunci întregul univers este iluminat. Acum este momentul în care Fulgerul de la Răsărit se ivește: Dumnezeu întrupat începe să lucreze și, în plus, vorbește direct în divinitate. Se poate spune că, atunci când Dumnezeu începe să vorbească pe pământ, se ivește Fulgerul de la Răsărit. Mai exact, atunci când apa vieții curge de la tron ​​- când încep cuvântările de la tron ​​- exact atunci încep, în mod oficial, cuvântările celor șapte Duhuri. În acest moment, Fulgerul de la Răsărit începe să apară și, din cauza diferenței în timp, gradul de iluminare, de asemenea, variază și există și o limită a sferei de lucire. Dar, pe măsură ce lucrarea lui Dumnezeu se mișcă, pe măsură ce planul Său se schimbă – așa cum variază lucrarea asupra fiilor și poporului lui Dumnezeu – fulgerul își îndeplinește, din ce în ce mai mult, funcția sa inerentă, astfel încât toate, din întregul univers, sunt iluminate și nu mai rămân resturi sau murdărie. Aceasta este cristalizarea planului mântuirii de 6000 de ani al lui Dumnezeu și chiar fructul de care Se bucură Dumnezeu. „Stelele” nu se referă la stelele din cer, ci la toți fiii și oamenii lui Dumnezeu care lucrează pentru El. Pentru că ei sunt mărturie pentru Dumnezeu în Împărăția Lui, Îl reprezintă pe Dumnezeu în Împărăția Lui și pentru că sunt creaturi, ei sunt numiți „stelele”. Modificările care se produc se referă la schimbări în identitate și statut: ei se schimbă de la oameni pe pământ la oameni ai Împărăției și, în plus, Dumnezeu este cu ei, iar slava lui Dumnezeu este în ei. Ca urmare, ei exercită putere suverană în locul lui Dumnezeu, iar veninul și necurăția din ei sunt spălate datorită lucrării lui Dumnezeu, făcându-i, în final, să fie vrednici de a fi folosiți de Dumnezeu și după inima lui Dumnezeu – care este un aspect al înțelesului acestor cuvinte. Când raza de lumină de la Dumnezeu iluminează tot ținutul, toate lucrurile din Cer și de pe pământ se vor schimba în grade diferite, iar stelele din cer, de asemenea, se vor schimba, soarele și luna vor fi reînnoite, iar oamenii de pe pământ vor fi ulterior reînnoiți – care este întreaga lucrare făcută de Dumnezeu între Cer și pământ și nu e lucru de mirare.

Când Dumnezeu îi mântuiește pe oameni – ceea ce, firește, nu-i include pe cei care nu sunt aleșii – atunci este exact momentul când Dumnezeu spală și judecă oamenii, iar toți oamenii plâng amarnic sau cad loviți pe paturile lor sau sunt doborâți și aruncați în iadul morții din cauza cuvintelor lui Dumnezeu. Doar mulțumită cuvântărilor lui Dumnezeu, ei încep să se cunoască pe ei înșiși. Dacă nu, ochii lor ar fi cei ai unei broaște râioase – privind în sus, niciunul convins, niciunul dintre ei necunoscându-se pe sine însuși, neștiind câte kilograme cântăresc. Oamenii sunt, până la un punct, cu adevărat corupți de Satana. Tocmai datorită omnipotenței lui Dumnezeu, chipul urât al omului este zugrăvit atât de viu, determinând omul, după ce l-a citit, să îl compare cu propria sa față adevărată. Oamenii știu cu toții că numărul celulelor creierului pe care le au în capul lor pare să fie limpede precum cristalul pentru Dumnezeu, ca să nu mai spunem nimic despre fețele lor urâte sau despre cele mai intimele gânduri ale lor. În cuvintele: „Arată ca și cum întreaga rasă umană este supusă unei curățiri și sortări corespunzătoare. Sub strălucirea acestei raze de lumină de la Răsărit, întreaga omenire este dezvăluită în forma sa originală, cu ochii uimiți, blocată în confuzie” se poate vedea că, într-o zi, când se va încheia lucrarea lui Dumnezeu, întreaga omenire va fi fost judecată de Dumnezeu. Nimeni nu va putea să scape, Dumnezeu Se va ocupa de oamenii întregii omeniri, unul câte unul, fără a trece cu vederea pe niciunul dintre ei și, numai atunci, inima lui Dumnezeu va fi satisfăcută. Și astfel, Dumnezeu spune: „Din nou, oamenii sunt ca animalele care fug de lumina Mea pentru a se refugia în peșterile din munte; totuși, niciunul dintre ei nu poate fi șters din lumina Mea”. Oamenii sunt animale umile și inferioare. Trăind în mâinile Satanei, este ca și cum ei s-ar fi refugiat în pădurile străvechi, adânc în munți – dar deoarece nimic nu poate scăpa de incinerare prin flăcările lui Dumnezeu, chiar cât se află sub „protecția” forțelor Satanei, cum ar putea fi ei uitați de Dumnezeu? Când ei acceptă sosirea cuvintelor lui Dumnezeu, diferitele forme bizare și stări grotești ale tuturor oamenilor sunt zugrăvite de pana lui Dumnezeu; Dumnezeu vorbește potrivit cu nevoile și mentalitatea omului. Astfel, pentru oameni, Dumnezeu Se arată experimentat în psihologie. Este ca și cum Dumnezeu ar fi un psiholog, dar, de asemenea, ca și cum Dumnezeu ar fi un doctor de medicină internă – nu e de mirare că El are o asemenea înțelegere a omului, care este „complex”. Cu cât oamenii cred mai mult acest lucru, cu atât își dau seama mai mult de prețiozitatea lui Dumnezeu și cu atât ei simt mai mult că Dumnezeu este profund și de nepătruns. Este ca și cum, între om și Dumnezeu, ar exista o graniță cerească de netrecut, dar, de asemenea, ca și cum cei doi ar privi de pe maluri opuse ale Râului Chu,[a] niciunul neputând face altceva decât să-l privească pe celălalt. Adică, oamenii de pe pământ doar privesc cu ochii la Dumnezeu, ei nu au avut niciodată șansa de a-L studia îndeaproape și tot ceea ce au ei este un sentiment de atașament. În inimile lor, ei au întotdeauna un sentiment că Dumnezeu este încântător, dar pentru că Dumnezeu este atât de „lipsit de inimă și insensibil”, ei nu au avut niciodată șansa de a vorbi, înaintea Lui, despre angoasa din inimile lor. Ei sunt ca o tânără soție frumoasă în fața soțului ei – care, datorită probității soțului ei, nu a avut niciodată ocazia să-și divulge adevăratele sentimente. Oamenii sunt ticăloși care se disprețuiesc pe ei înșiși și, astfel, din cauza fragilității lor, din cauza lipsei lor de respect de sine, ura Mea față de om crește, într-o oarecare măsură, în mod inconștient, iar furia din inima Mea izbucnește. În mintea Mea, este ca și cum aș fi suferit o traumă. De mult timp Mi-am pierdut speranța în om, dar, pentru că „Încă o dată, ziua Mea se strânge aproape de rasa umană, trezind-o încă o dată, oferind umanității un punct din care să facă un nou început,” Eu, încă o dată, adun curajul de a cuceri întreaga omenire, de a captura și de a învinge marele balaur roșu. Intenția inițială a lui Dumnezeu a fost următoarea: să nu mai facă nimic altceva decât să cucerească odrasla marelui balaur roșu din China; doar acest lucru ar putea fi considerat drept înfrângerea marelui balaur roșu, biruirea marelui balaur roșu și doar acest lucru ar fi suficient pentru a dovedi că Dumnezeu domnește ca Împărat peste pământ, dovedind realizarea marii Lui întreprinderi și faptul că El are un nou început pe pământ și este slăvit aici. Datorită frumoasei scene finale, Dumnezeu nu Se poate abține să nu-Și exprime pasiunea din inima Sa: „Inima Mea bate și, urmând ritmurile bătăii inimii Mele, munții saltă de bucurie, apele dansează de bucurie, iar valurile, bat, ținând ritmul, pe recifele stâncoase. Este greu să exprim ce este în inima Mea”. De aici se poate vedea că ceea ce a fost planificat de Dumnezeu este ceea ce Dumnezeu a realizat deja, că a fost predeterminat de Dumnezeu și este tocmai ceea ce Dumnezeu îi face pe oameni să experimenteze și să vadă. Perspectiva Împărăției este frumoasă, Împăratul Împărăției este învingătorul, din cap până în picioare nu există nicio urmă de trup și sânge, El este în întregime sacru. Întreg trupul Său strălucește de slavă sacră, complet neatins de ideile umane, întregul Său trup, de sus până jos, este plin de dreptate și de aura Cerului și emană un parfum captivant. Ca și Cel iubit din Cântarea Cântărilor, El este încă mai frumos decât toți sfinții, mai înalt decât sfinții antici, El este etalonul dintre toți oamenii și incomparabil cu omul; oamenii nu sunt vrednici să-L aprecieze pe El, în mod direct. Nimeni nu poate atinge înfățișarea slăvită a lui Dumnezeu, arătarea lui Dumnezeu sau chipul lui Dumnezeu, nimeni nu poate concura și nimeni nu poate să le laude, cu ușurință, cu gura sa.

Cuvintele lui Dumnezeu nu au niciun sfârșit, ca apa care șiroiește dintr-un izvor, ele nu vor seca niciodată și, astfel, nimeni nu poate înțelege tainele planului mântuirii lui Dumnezeu – totuși, pentru Dumnezeu, astfel de taine sunt nesfârșite. Folosind diferite mijloace și limbi, Dumnezeu a vorbit, de câteva ori, despre reînnoirea și transformarea de către El a întregului univers, de fiecare dată mai profundă decât ultima dată: „Vreau ca toate lucrurile necurate să ardă, până la cenușă, sub privirea Mea, vreau ca toți fiii neascultării să dispară din fața ochilor Mei, să nu mai continue niciodată să existe”. De ce Dumnezeu spune, în mod repetat, astfel de lucruri? Nu Îi este teamă că oamenii se vor plictisi de ele? Oamenii bâjbâie numai printre cuvintele lui Dumnezeu, dorind să-L cunoască pe Dumnezeu în acest fel, dar neamintindu-și niciodată să se examineze pe ei înșiși. Astfel, Dumnezeu folosește acest mijloc pentru a le reaminti, pentru a-i face să se cunoască pe ei înșiși, astfel încât ei să poată ajunge să cunoască neascultarea omului prin ei înșiși și, astfel, să suprime neascultarea lor înaintea lui Dumnezeu. Citind faptul că Dumnezeu dorește să „curețe și să sorteze”, dispoziția devine deodată nerăbdătoare, iar mușchii lor, de asemenea, par să se oprească din mișcare. Ei se întorc imediat înaintea lui Dumnezeu pentru a se critica pe ei înșiși și, astfel, ajung să-L cunoască pe Dumnezeu. După aceasta – după ce ei se hotărăsc – Dumnezeu folosește ocazia pentru a le arăta esența marelui balaur roșu; astfel, oamenii se angajează direct în tărâmul spiritual și, datorită rolului jucat de fermitatea lor, mințile lor încep, de asemenea, să joace un rol, ceea ce sporește sentimentul dintre om și Dumnezeu – care este de mai mare folos pentru lucrarea lui Dumnezeu în trup. În acest fel, oamenii, în mod inconștient, doresc să se uite înapoi la vremurile trecute: odinioară, timp de ani de zile, oamenii credeau în Dumnezeul nedeslușit, timp de ani de zile, ei nu au fost eliberați niciodată în inimile lor, erau incapabili de mare bucurie și, deși credeau în Dumnezeu, nu exista nicio ordine în viețile lor. Era ca și cum nu ar fi fost nicio diferență cu timpul de dinainte de a fi credincioși, viața lor părea încă goală și lipsită de speranță, era ca și cum credința lor, în acel moment, era un fel de încurcătură și ca și cum ar fi fost mai bine să nu creadă. Din moment ce L-au privit pe Însuși Dumnezeul concret din zilele noastre, este ca și cum Cerul și pământul au fost reînnoite; viețile lor au devenit radiante, ei nu mai sunt fără speranță și, datorită sosirii Dumnezeului concret, ei se simt statornici în inimile lor și împăcați în duhurile lor. Ei nu mai urmăresc vântul și nu mai prind umbre în tot ceea ce fac, căutarea lor nu mai este fără scop, iar ei nu se mai zbat. Viața de astăzi este chiar mai frumoasă, oamenii au intrat, în mod neașteptat, în Împărăție și au devenit unul dintre popoarele lui Dumnezeu, iar apoi… În inimile lor, cu cât oamenii gândesc mai mult, cu atât este mai mare dulceața, cu cât gândesc mai mult, cu atât sunt mai fericiți și cu atât mai mult sunt inspirați să-L iubească pe Dumnezeu. Astfel, fără ca ei să-și dea seama, prietenia dintre Dumnezeu și om este sporită. Oamenii Îl iubesc și Îl cunosc pe Dumnezeu mai mult, iar lucrarea Lui în om devine din ce în ce mai ușoară și nu mai forțează sau constrânge oamenii, ci urmează cursul naturii și omul își exercită propria sa funcție unică – doar atunci, treptat, ei vor putea să-L cunoască pe Dumnezeu. Doar aceasta este înțelepciunea lui Dumnezeu – ea nu implică nici cel mai mic efort și este exercitată potrivit naturii omului. Astfel, în acest moment, Dumnezeu spune: „La momentul întrupării Mele în lumea umană, omenirea a ajuns, fără să știe, în această zi cu ajutorul mâinii Mele îndrumătoare; a ajuns, fără să știe, să Mă cunoască. Dar, în ceea ce privește modul de a merge pe cărarea care stă înainte, nimeni nu are nicio bănuială, nimeni nu este conștient și, încă mai puțin, are cineva un indiciu cu privire la direcția în care acea cărare îl va duce. Numai cu Atotputernicul, care veghează peste el, va putea cineva să parcurgă cărarea până la capăt; numai călăuzit de Fulgerul de la Răsărit, oricine va putea să treacă peste pragul care duce la Împărăția Mea”. Nu este acesta un rezumat a ceea ce am descris, mai sus, a fi în inima omului? Aici se află secretul cuvintelor lui Dumnezeu. Gândurile din inima omului sunt ceea ce este rostit de gura lui Dumnezeu, iar ceea ce este rostit de gura lui Dumnezeu este dorit de către om și exact la asta se pricepe Dumnezeu cel mai bine: la a expune inima omului. Dacă nu, cum ar putea fi cu toții convinși sincer? Nu este acesta efectul pe care Dumnezeu dorește să-l obțină în cucerirea marelui balaur roșu?

De fapt, așa cum a fost intenția inițială a lui Dumnezeu, înțelesul multora dintre cuvintele Sale nu se află în înțelesul lor superficial. În multe dintre cuvintele Sale, Dumnezeu, pur și simplu, schimbă, în mod deliberat, concepțiile oamenilor și le distrage atenția. Dumnezeu nu acordă nicio importanță acestor cuvinte și, astfel, multe cuvinte nu sunt vrednice de explicații. Când cucerirea omului prin cuvintele lui Dumnezeu a ajuns la punctul în care a ajuns astăzi, puterea oamenilor a ajuns un anumit nivel și, astfel, Dumnezeu rostește ulterior mai multe cuvinte de avertizare – constituția pe care El o emite poporului lui Dumnezeu: „Deși ființele umane, care populează pământul, sunt la fel de numeroase ca și stelele, Eu le cunosc pe toate la fel de clar cum văd palma propriei Mele mâini. Și, deși ființele umane care «Mă iubesc» sunt, de asemenea, la fel de nenumărate ca și nisipurile mării, doar câțiva sunt aleși de către Mine: doar aceia care caută lumina strălucitoare, care sunt osebiți de cei care Mă «iubesc» pe Mine”. Într-adevăr, există mulți care spun că Îl iubesc pe Dumnezeu, dar sunt puțini care Îl iubesc în inimile lor – ceea ce ar părea că poate fi știut clar, chiar și cu ochii închiși. Aceasta este situația reală a întregii lumi a celor care cred în Dumnezeu. În asta vedem că acum Dumnezeu S-a întors la lucrarea de înlăturare a oamenilor, ceea ce arată că, ceea ce Dumnezeu vrea și ceea ce-L mulțumește pe El nu este biserica de astăzi, ci Împărăția de după înlăturare. În acest moment, El dă un avertisment în plus pentru toate „bunurile periculoase”: dacă Dumnezeu nu acționează, de îndată ce El începe să acționeze, acești oameni vor fi șterși din Împărăție. Dumnezeu nu face niciodată lucrurile de mântuială, El acționează întotdeauna potrivit cu principiul „unul este unu și doi este doi” și, dacă există cei pe care El nu dorește să-i ia în considerare, El face tot posibilul pentru a-i șterge, pentru a-i opri să provoace probleme în viitor. Acest lucru se numește „scoaterea gunoiului și curățarea completă”. Când Dumnezeu anunță omului decretele administrative, atunci El Își prezintă faptele miraculoase și tot ceea ce este în El și, astfel, El spune ulterior: „Există, în munți, fiare sălbatice fără număr, dar toate, înaintea Mea, sunt la fel de blânde ca oile; taine de neînțeles se află sub ocean, dar ele Mi se prezintă la fel de clar ca toate lucrurile de pe fața pământului; în sfera cerească de sus sunt tărâmuri pe care omul nu le poate niciodată atinge, totuși, Eu mă plimb, în mod liber, pe acele tărâmuri inaccesibile”. Înțelesul lui Dumnezeu este acesta: Deși inima omului este, mai presus de orice, înșelătoare și, aparent, nesfârșit misterioasă ca și iadul concepțiilor oamenilor, Dumnezeu cunoaște stările actuale ale omului ca pe spatele mâinii Lui. Între toate lucrurile, omul este un animal mai feroce și mai brutal decât o fiară sălbatică, totuși, Dumnezeu a cucerit omul până la punctul în care nimeni nu îndrăznește să se ridice și să se împotrivească. De fapt, așa cum este înțelesul lui Dumnezeu, ceea ce cred oamenii în inimile lor este mai complex decât toate lucrurile dintre toate lucrurile, este de nepătruns, totuși, Dumnezeu nu ține seama de inima omului și El doar o tratează ca pe un mic vierme înaintea ochilor Lui. Cu un cuvânt din gura Lui, El o cucerește, oricând dorește, El o doboară cu cea mai mică mișcare a mâinii Lui, El o mustră și o condamnă după voia Lui.

Astăzi, toți oamenii există în întuneric, dar, datorită sosirii lui Dumnezeu, oamenii ajung să cunoască substanța luminii ca urmare a faptului că L-au văzut pe Dumnezeu și, în întreaga lume, este ca și cum un mare vas negru ar fi fost răsturnat peste pământ; nimeni nu-și poate trage suflarea, toți vor să inverseze situația, dar nimeni nu a ridicat vreodată vasul negru. Doar datorită întrupării lui Dumnezeu, ochii oamenilor au fost deschiși brusc, iar ei L-au privit pe Dumnezeul concret și, astfel, Dumnezeu îi întreabă pe un ton interogativ: „Omul nu M-a recunoscut niciodată în lumină, ci M-a văzut doar în lumea întunericului. Nu vă aflați, astăzi, exact în aceeași situație? În punctul culminant al turbării marelui balaur roșu, Eu am pus, în mod oficial, trupul să-Mi facă lucrarea”. Dumnezeu nu ascunde ceea ce se întâmplă pe tărâmul spiritual și nici nu ascunde ceea ce se întâmplă în inima omului și, astfel, El le reamintește, în mod repetat, oamenilor: „Eu fac acest lucru nu doar pentru a permite poporului Meu să-L cunoască pe Dumnezeul întrupat, dar și pentru a-Mi curăți poporul. Din cauza severității decretelor Mele administrative, majoritatea oamenilor sunt încă în pericolul de a fi eliminați de către Mine. Dacă nu faceți toate eforturile pentru a vă ocupa de voi înșivă, pentru a vă supune propriul vostru corp, dacă nu faceți asta, cu siguranță veți deveni un obiect pe care Eu îl disprețuiesc și îl resping, ca să fie aruncat în iad, așa cum Pavel a primit mustrare direct din mâinile Mele, din care nu era nicio scăpare”. Cu cât Dumnezeu spune mai mult astfel de lucruri, cu atât sunt oamenii mai atenți la urmele propriilor pași și cu atât se tem mai mult de decretele administrative ale lui Dumnezeu și, doar atunci, autoritatea lui Dumnezeu poate fi exercitată și măreția Lui clarificată. Aici, Pavel este menționat din nou pentru a-i face pe oameni să înțeleagă voia lui Dumnezeu: ei nu trebuie să fie cei care sunt mustrați de către Dumnezeu, ci să fie cei care sunt conștienți de voia lui Dumnezeu. Doar acest lucru îi poate face pe oameni, în mijlocul fricii lor, să se uite înapoi la incapacitatea lor din trecut de a fi fermi înaintea lui Dumnezeu, pentru a-L mulțumi complet pe Dumnezeu, ceea ce le aduce un regret chiar mai mare și le dă mai multă cunoaștere despre Dumnezeul concret și, astfel, doar atunci ei pot să nu aibă nicio îndoială cu privire la cuvintele lui Dumnezeu.

„Nu numai că omul nu Mă cunoaște în trupul Meu; chiar mai rău, el nu a reușit să-și înțeleagă propriul sine care locuiește într-un corp trupesc. Câți ani au fost și, în tot acest timp, ființele umane M-au înșelat, tratându-Mă ca pe un oaspete din afară? De câte ori…?” Aceste „de câte ori” specifică realitatea opoziției omului față de Dumnezeu, arătând oamenilor exemple reale de mustrare; aceasta este o dovadă a păcatului și nimeni nu o poate respinge din nou. Toți oamenii Îl folosesc pe Dumnezeu ca pe un obiect de zi cu zi, ca și cum El ar fi un obiect casnic indispensabil pe care ei îl pot folosi așa cum doresc. Nimeni nu-L prețuiește pe Dumnezeu, nimeni nu a încercat să cunoască finețea lui Dumnezeu și înfățișarea Lui slăvită, cu atât mai puțin se supune cineva, în mod intenționat, lui Dumnezeu. Nici nu L-a considerat nimeni vreodată pe Dumnezeu ca pe ceva iubit în inima lor; ei toți Îl târăsc atunci când au nevoie de El, Îl aruncă într-o parte și Îl ignoră când nu au nevoie de El. Este ca și cum, pentru om, Dumnezeu ar fi o marionetă, una pe care omul o poate manipula după voie și căreia îi adresează cereri, oricum dorește sau poftește. Dar Dumnezeu spune: „Dacă, în timpul întrupării Mele, nu M-am îngrijit de fragilitatea omului, atunci toată umanitatea, doar datorită întrupării Mele, ar fi fost înspăimântată cumplit și, prin urmare, ar fi căzut în Infern”, ceea ce arată exact cât de mare este semnificația întrupării lui Dumnezeu. În trup, El a venit să cucerească omenirea, în loc să distrugă întreaga omenire de pe tărâmul spiritual. Astfel, atunci când Cuvântul a devenit trup, nimeni nu a știut. Dacă Dumnezeu nu s-ar îngriji de fragilitatea omului, atunci când El a devenit trup, iar Cerul și pământul s-au întors cu susul în jos, toți oamenii ar fi fost nimiciți. Pentru că este în natura oamenilor să le placă noul și să urască vechiul, iar ei uită adesea de vremurile rele atunci când lucrurile merg bine și niciunul dintre ei nu știe cât de binecuvântați sunt ei. Astfel, Dumnezeu le amintește, în mod repetat, că trebuie să prețuiască greutatea obținerii zilei de astăzi; de dragul zilei de mâine, ei trebuie să prețuiască ziua de astăzi chiar mai mult și nu trebuie să urce, ca un animal, la înălțime, să nu-l recunoască pe stăpân și să nu fie neștiutori în privința binecuvântărilor printre care ei trăiesc. Astfel, ei devin binecrescuți, nu mai sunt lăudăroși sau aroganți și ajung să știe că nu este vorba de faptul că natura omului este bună, ci că mila și dragostea lui Dumnezeu au venit asupra omului; ei se tem de mustrare și, astfel, nu îndrăznesc să mai facă nimic.

Note de subsol:

a. În chineză, „Râul Chu” este un termen dintr-un eveniment istoric care este folosit pentru a se referi la granițele unei țări sau la liniile de luptă.

Anterior:Interpretarea celei de-a zecea cuvântări

Următorul:Interpretarea celei de-a treisprezecea cuvântări

S-ar putea să vă placă și