Se zice că Dumnezeu a început acum să-l mustre pe om, dar nimeni nu poate să dea un răspuns clar dacă adevărata însemnătate a acestei mustrări a venit asupra omului. Dumnezeu spune: „Omul nu a descoperit niciodată nimic în mustrare, căci nu face altceva decât să-și înșface cu amândouă mâinile jugul din jurul grumazului, cu amândoi ochii ațintiți asupra Mea, ca și cum ar urmări un dușman – și doar în acest moment văd cât de vlăguit este. Din această pricină spun că nimeni nu s-a ținut niciodată tare în mijlocul încercărilor”. Dumnezeu îi vorbește omului despre faptele mustrării care nu au venit încă asupra lui și face aceasta cu mare amănunțime, fără să treacă nimic cu vederea. E ca și cum omul a intrat în mustrare și este cu adevărat incapabil de a se ține tare. Dumnezeu furnizează o descriere vie și veridică a trăsăturilor urâte ale omului. De aceea se simte omul sub presiune: de vreme ce Dumnezeu spune că nimeni nu a rămas ferm vreodată în mijlocul încercărilor, cum aș putea fi eu cel care doboară recordul mondial, ca să fiu acceptat în ciuda convenției? În acest moment, el începe să reflecteze. În realitate, este exact cum spune Dumnezeu: „I-am adus Eu la capătul drumului?” Într-adevăr, Dumnezeu i-a adus pe toți oamenii la capătul drumului și, astfel, în conștiința lor, oamenii cred mereu că Dumnezeu este crud și inuman. Dumnezeu i-a pescuit pe toți oamenii din marea amară a lumii, iar, după aceea, „pentru a preveni orice accident, am omorât toți «peștii» care fuseseră prinși, după care peștii au devenit supuși și ascultători și nu au avut nici cea mai mică nemulțumire.” Nu este așa? Dumnezeu i-a tras pe toți oamenii din marea amară a morții într-un alt abis al morții, i-a târât pe toți la „butucul gâdelui” și i-a forțat până la capătul drumului – de ce nu face El asta și celorlalți Fii și oameni ai lui Dumnezeu? Care este intenția Lui în împlinirea unei astfel de lucrări în țara marelui balaur roșu? De ce este mâna lui Dumnezeu atât de „crudă”? Nu-i de mirare că, „când am nevoie de om, e întotdeauna ascuns. De parcă n-ar fi văzut niciodată scene uimitoare, de parcă s-ar fi născut la țară și nu ar ști nimic despre treburile orașului”. De fapt, oamenii se întreabă în sinea lor: „Ce vrea Dumnezeu să obțină lucrând în acest fel? Nu încearcă să ne omoare? Și care e scopul? De ce vin pașii lucrării Lui ne presează, unul după altul, și de ce nu e El câtuși de puțin îngăduitor cu noi?” Totuși, oamenii nu îndrăznesc să spună asta și, deoarece cuvintele lui Dumnezeu îi fac să se descotorosească de astfel de gânduri, deposedându-i de șansa de a gândi mai departe, ei nu au de ales decât să lase deoparte asemenea gânduri. Doar că Dumnezeu expune toate noțiunile omului și, astfel, oamenii își împing cu forța, înapoi, noțiunile, neîngăduindu-le să iasă la lumină. S-a spus înainte că acești oameni sunt urmașii marelui balaur roșu. De fapt, ca să fie clar, ei sunt încarnarea marelui balaur roșu. Când Dumnezeu îi forțează până la capătul drumului și îi măcelărește, atunci – fără nicio îndoială – spiritul marelui balaur roșu nu mai are șansa să lucreze în ei. În acest fel, când oamenii merg până la capătul drumului, e și momentul în care marele balaur roșu ajunge să moară. Se poate spune că acesta folosește moartea pentru a răsplăti „marea bunătate” a lui Dumnezeu. Acesta este scopul lucrării lui Dumnezeu în țara marelui balaur roșu. Când oamenii sunt gata să-și sacrifice viețile, totul devine neînsemnat și nimeni nu-i poate învinge. Ce ar putea fi mai important decât viața? Astfel, Satana devine incapabil de a face mai mult în oameni, nu poate face nimic cu omul. Deși, în definiția „trupului”, se spune că trupul este corupt de Satana, dacă oamenii se vor preda, cu adevărat, pe ei înșiși și nu vor fi mânați de Satana, atunci nimeni nu va putea să-i învingă – și, în acest moment, trupul va îndeplini cealaltă funcție a sa și va începe să primească, în mod oficial, îndrumarea Duhului lui Dumnezeu. Acesta este un proces necesar, trebuie să se întâmple pas cu pas; altfel, Dumnezeu nu ar avea mijloace să lucreze în trupul încăpățânat. Așa este înțelepciunea lui Dumnezeu. În acest fel, toți oamenii au intrat, fără să-și dea seama, în circumstanțele de astăzi. Și, oare, nu este Dumnezeu Cel care l-a condus pe om „la capătul drumului”? Ar putea să fie un nou drum deschis de om? Privind la experiențele voastre, se pare că Dumnezeu întrebuințează metode de o cruzime extremă asupra voastră, din care se poate vedea dreptatea lui Dumnezeu. Cum ați putea să nu înălțați laude? Ceea ce vă face Dumnezeu le îngăduie oamenilor să vadă firea dreaptă a lui Dumnezeu; nu merită aceasta admirația voastră pentru Dumnezeu? Astăzi, în acest moment al tranziției, când vechea eră încă există, iar noua eră trebuie încă să se materializeze, cum aduceți voi mărturie pentru Dumnezeu? Oare o chestiune atât de serioasă nu e demnă de o profundă considerare? Încă mai contemplați alte chestiuni neesențiale? De ce spune Dumnezeu „Deși oamenii au strigat odată «Trăiască înțelegerea», nimeni n-a pierdut multă vreme cu analizarea cuvântului «înțelegere», arătând că oamenii nu au nicio dorință să Mă iubească”? Dacă Dumnezeu nu ar spune astfel de lucruri, ați putea voi să încercați să înțelegeți inima lui Dumnezeu, din proprie inițiativă?

Deși, recent, unii oameni probabil că au ajuns să știe câte ceva despre scopurile și semnificația întrupării lui Dumnezeu, Eu spun cu siguranță că, dacă Dumnezeu nu i-ar fi vorbit deschis omului, nimeni nu ar fi fost capabil să ghicească scopurile și semnificația întrupării lui Dumnezeu. Acest lucru e absolut. Încă nu vă este clar? Tot ceea ce le face Dumnezeu tuturor oamenilor nu reprezintă nimic altceva decât punctele din planul Lui de gestionare – cu toate acestea, ei sunt incapabili să înțeleagă în mod precis intențiile lui Dumnezeu. Aceasta este deficiența omului, dar Dumnezeu nu cere ca oamenii să fie în stare să facă ceva, El doar le cere să asculte de „avertismentele doctorului”. Aceasta este cerința lui Dumnezeu. El le cere tuturor oamenilor să cunoască adevărata viață omenească, deoarece „în inimile lor, cuvintele «viață omenească» nu există, ei nu au nicio considerație pentru ele și doar se simt scârbiți de cuvintele Mele, de parcă aș fi devenit o bătrână care bate câmpii”. În ochii oamenilor, cuvintele lui Dumnezeu sunt ca un instrument de zi cu zi, iar ei nu le tratează deloc ca fiind importante. Astfel, oamenii nu pot pune în practică cuvintele lui Dumnezeu – au devenit niște nenorociți josnici care sunt conștienți de adevăr, dar nu îl pun în practică. Fie și numai acest neajuns al omului este, de aceea, suficient pentru a provoca dezgust în Dumnezeu, pentru o perioadă de timp și, astfel, El spune, în repetate rânduri, că oamenii nu acordă importanță cuvintelor Lui. Și totuși, în noțiunile lor, oamenii gândesc următoarele: „În fiecare zi studiem și analizăm cuvintele lui Dumnezeu, așadar, cum s-ar putea spune că nu le-am acordat nicio importanță? Nu ni se face o nedreptate?” Dar îngăduiește-Mi să disec puțin pentru tine – oamenii vor rămâne fără cuvinte. Când citesc cuvintele lui Dumnezeu, ei încuviințează din cap, fac temenele, ca un mops care se gudură la cuvintele stăpânului său. Astfel, în acest moment, oamenii se simt nevrednici, cu lacrimi care le curg șiroaie pe obraji, ca și cum ar vrea să se căiască și să o ia, din nou, de la capăt. Dar, odată ce acest timp a trecut, sfiala de mioare le dispare imediat și este înlocuită de sălbăticia lupească. Ei lasă cuvintele lui Dumnezeu laoparte, crezând mereu că propriile lor treburi au întâietate și că treburile lui Dumnezeu sunt pe ultimul loc. Din cauza acestor acțiuni ale lor, nu sunt niciodată în stare să pună cuvintele lui Dumnezeu în practică. Când faptele sosesc, ei își întind coatele în afară^[a] – acest lucru înseamnă că mușcă mâna care-i hrănește – nu-i de mirare că Dumnezeu spune că ei „«fug în direcția opusă» în timp ce se bazează pe Mine pentru susținere”. Numai din aceasta se poate vedea că nu există nici cea mai mică falsitate în cuvintele lui Dumnezeu, că ele sunt complet adevărate și că nu conțin nici cea mai mică exagerare, cu toate acestea ele par să fi fost, oarecum, spuse doar pe jumătate, căci statura omului este prea mică, el este incapabil să le îndure. Cuvintele lui Dumnezeu au furnizat deja o descriere, limpede ca cristalul, a lucrurilor omului, atât interioare, cât și exterioare, le-au gravat cu o claritate totală, zugrăvind o asemănare vie care este exact chipul original al Satanei. Doar că, în etapa actuală, oamenii încă nu au văzut totul limpede și, astfel, se spune că nu au ajuns să se cunoască pe ei înșiși. Tocmai din cauza acestui lucru spun că această lecție trebuie să continue, că nu se poate opri. Când oamenii vor ajunge să se cunoască pe ei înșiși, Dumnezeu va câștiga slava. Acest lucru este ușor de înțeles – nu e nevoie să intru în detalii. Există, totuși, un lucru pe care am să vi-l reamintesc, deși, mai întâi, trebuie citite aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „În acest moment azi, oamenii nu M-au prețuit niciodată, nu am niciun loc în inimile lor. Ar putea ei arăta o iubire adevărată pentru Mine, în zilele de suferință ce vor veni?” Care este sensul acestor cuvinte? Dumnezeu spune că mustrarea nu a venit încă asupra omului, ceea ce arată că există, încă, un înțeles interior al cuvintelor „să se cunoască pe sine însuși” – ai văzut asta? Fără să treacă prin greutăți și rafinare, cum se pot cunoaște oamenii pe ei înșiși? Nu sunt goale aceste cuvinte? Ai, cu adevărat, încredere în tot ce este spus de Dumnezeu? Ești în stare să discerni cuvintele lui Dumnezeu? De ce spune Dumnezeu, în repetate rânduri, lucruri ca „Văzând acțiunile omului, singura Mea opțiune este să plec”, și „Numai când munții se răstoarnă și pământul este făcut bucăți se gândesc oamenii la cuvintele Mele, numai atunci se trezesc din visurile lor, dar timpul a venit deja, ei sunt înghițiți de marele potop, cadavrele lor plutesc la suprafața apei”? De ce spune Dumnezeu „se gândesc oamenii” și nu „oamenii ascultă de cuvintele Mele”? Este adevărat că munții se răstoarnă și pământul este făcut bucăți? Oamenii nu dau nicio atenție unor asemenea cuvinte, le lasă să alunece pe lângă ei și, astfel, suferă multe greutăți în cuvintele lui Dumnezeu. Aceasta este din cauză că sunt prea nechibzuiți. Din cauza acestui neajuns al omului, Dumnezeu spune: „Eu, acest «monstru» fără canale lacrimale, am vărsat multe lacrimi pentru om. Omul, totuși, nu știe nimic despre asta”. Fiindcă oamenii nu dau nicio atenție cuvintelor lui Dumnezeu, Dumnezeu folosește acest mijloc ca să le aducă aminte și, astfel, să le obțină „ajutorul”.

Deocamdată, nu voi proroci despre dezvoltările lumii, dar voi prevesti ceva despre soarta omului. Nu am cerut Eu ca oamenii să se cunoască pe ei înșiși? Cum poate fi explicat acest lucru? Cum ar trebui oamenii să se cunoască pe ei înșiși? Când Dumnezeu îi „chinuie” pe oameni atât de mult, încât plutesc între viață și moarte, ei încep să înțeleagă un pic din sensul vieții omenești și sunt sătui de viața omenească, crezând că întreaga viață a unui om nu este nimic mai mult decât un vis. Ei cred că viața omului este una de suferință, că vor muri fără să fi realizat niciodată nimic și că viața lor este fără rost și fără valoare. Viața omenească nu e decât un vis, un vis în care mâhnirea și fericirea alternează în valuri. Astăzi, oamenii trăiesc pentru Dumnezeu, dar, fiindcă trăiesc în lumea omului, viețile lor cotidiene rămân goale și fără valoare, făcându-i pe toți oamenii să știe că bucuria de Dumnezeu e doar o alinare trecătoare și că, atunci când nu se bucură de Dumnezeu, deși cred în Dumnezeu, ei încă trăiesc în trup – așadar, la ce bun? Pentru om, a trăi în trup nu este decât deșertăciune. După experimentarea greutăților și a eșecurilor vieții omenești, odată cu venirea bătrâneții, părul omului se albește, chipul îi este plin de riduri și mâinile îi sunt acoperite de bătături. Deși a plătit un preț mare, a câștigat foarte puțin. Astfel, cuvintele Mele merg mai departe: toți cei care trăiesc în trup trăiesc în deșertăciune. Acest lucru se află dincolo de orice îndoială și nu este nevoie să-l examinezi în detaliu. Aceasta este fața originală a vieții omenești, despre care Dumnezeu a vorbit de-atâtea și-atâtea ori. Dumnezeu nu evită să spună aceste cuvinte ca rezultat al slăbiciunii omului, ci, pur și simplu, acționează conform cu planul Său inițial. Poate că unele cuvinte le oferă oamenilor sprijin și înțelegere și poate că unele fac exact opusul, făcându-i pe oameni, în mod deliberat, să trăiască într-o atmosferă de moarte – și, tocmai din cauza acestui lucru, suferă. Astfel, poate că Dumnezeu plănuiește „strategia cetății goale”^[b] pentru a-i induce pe oameni dinadins în eroare, dar ei nu pot vedea deloc asta, rămân în beznă. Și totuși, toate sunt în mâinile lui Dumnezeu și chiar dacă oamenii ar fi știut, cum ar putea să se păzească? Astfel, nimeni nu poate scăpa de amenințarea mustrării – ce ar putea face? Pot doar să se supună rânduielilor lui Dumnezeu – iar acest lucru nu e pentru că Dumnezeu i-a înșfăcat și nu vrea să le dea drumul? Doar sub amenințările lui Dumnezeu pot oamenii să urmeze cursul naturii – nu e cazul? Dacă nu ar fi rânduielile lui Dumnezeu, cum ar putea oamenii să se declare, de bunăvoie, învinși? Nu ar fi asta o glumă? Chiar dacă viața omenească este goală, cine este dispus, când viața îi este confortabilă, să lase, în tăcere, în urmă, lumea omului și să încerce să-L mulțumească pe Dumnezeu? Oamenii mor în mijlocul neajutorării – cine moare vreodată în mijlocul abundenței, când are tot ce și-ar putea dori? Numai o „stea” coborâtă din cer ar constitui o excepție de la aceasta. În comparație cu viața din cel de-al treilea Cer, de care s-a bucurat, viața pe pământ ar fi ca viața în Infern – doar în aceste împrejurări ar putea ea fi dispusă să moară. Dar, cine e azi o stea din cer? Și Eu sunt „nelămurit” cu privire la acest lucru. Să căutăm împrejur și să vedem dacă putem găsi pe cineva. Dacă e găsit, le cer oamenilor să Mă ajute să întreb dacă e dispus să acționeze conform cuvintelor Mele de mai sus. Totuși, am un avertisment pentru fiecare dintre voi: niciunul nu trebuie să facă pe „eroul” și să se ofere să moară, pricepeți?

Note de subsol:

a. „A-și întinde cotul în afară” – expresie chinezească care înseamnă a-i ajuta pe străini, în defavoarea celor din propria tabără.

b. „Strategia cetății goale” este a 32-a din cele treizeci și șase de stratageme ale Chinei antice. Această strategie implică prezentarea unui înșelător front îndrăzneț pentru a ascunde lipsa de pregătire ca să înșele inamicul.