Sunteți cu toții adulți. Unii dintre voi sunteți de vârstă mijlocie; unii ați ajuns la bătrânețe. Ați trecut de la necredința în Dumnezeu la a crede în El, și de la a începe să credeți în Dumnezeu la a-I accepta cuvintele și a-I experimenta lucrarea. Câtă cunoaștere aveți despre suveranitatea lui Dumnezeu? Ce înțelegeri ați dobândit în privința sorții omenești? Poate cineva să obțină tot ceea ce-și dorește în viață? Câte lucruri ați fost în stare să realizați așa cum ați dorit în cele câteva decenii ale existenței voastre? Câte lucruri pe care nu le-ați anticipat niciodată vi s-au întâmplat? Câte lucruri vin sub forma unor surprize plăcute? Câte lucruri mai așteaptă oamenii, cu speranța că vor rodi – așteptând în subconștient momentul potrivit, așteptând voia Cerului? Câte lucruri îi fac pe oameni să se simtă neajutorați și înfrânți? Toți sunt plini de speranțe cu privire la soarta lor, anticipând că totul va merge așa cum își doresc în viața lor, că nu le vor lipsi mâncarea și îmbrăcămintea, că averile lor vor spori spectaculos. Nimeni nu vrea o viață de sărăcie și asuprire, plină de greutăți și măcinată de calamități. Dar oamenii nu pot prevedea sau controla aceste lucruri. Poate că pentru unii trecutul este doar o harababură de experiențe; aceștia nu învață niciodată care este voia Cerului și nici nu îi interesează acest lucru. Își trăiesc viețile fără a gândi, ca animalele, zi de zi, nepăsându-le de soarta omenirii sau de ce sunt vii ființele umane și cum s-ar cuveni să trăiască. Asemenea oameni ajung la bătrânețe fără nicio înțelegere a sorții omenești și, până în clipa morții, nu au nici cea mai vagă idee la ce se referă viața. Asemenea oameni sunt morți; sunt făpturi fără spirit; sunt fiare. Deși oamenii trăiesc în mijlocul creației și își extrag bucuria din multele feluri în care lumea le satisface necesitățile materiale și deși văd această lume materialistă avansând constant, propria lor experiență – ceea ce simt și experimentează inimile și spiritele lor – nu are nimic de-a face cu lucrurile materiale și nimic material nu poate substitui experiența. Experiența este o recunoaștere în profunzimile inimii, ceva care nu se poate vedea cu ochiul liber. Această recunoaștere stă în înțelegerea și percepția cuiva asupra vieții omenești și a sorții omenești. Și duce adesea la înțelegerea faptului că un Stăpân nevăzut aranjează toate lucrurile, orchestrând totul pentru om. Între toate acestea, o persoană nu poate decât să accepte aranjamentele și orchestrările sorții; nu poate decât să accepte cărarea pe care i-a întins-o în față Creatorul, suveranitatea Creatorului asupra destinului său. Acesta este un fapt incontestabil. Orice cunoaștere și atitudine ar avea cineva în privința destinului, nimeni nu poate schimba acest fapt.

Unde vei merge în fiecare zi, ce vei face, cu cine sau cu ce te vei întâlni, ce vei spune, ce ți se va întâmpla – pot fi toate acestea prezise? Oamenii nu pot anticipa toate aceste întâmplări, cu atât mai puțin controla cum se desfășoară aceste situații. În viață, aceste evenimente neprevăzute se întâmplă tot timpul; se întâmplă zi de zi. Aceste vicisitudini zilnice și felul în care se petrec sau tiparele pe care le urmează sunt memento-uri constante pentru omenire că nimic nu se petrece la întâmplare, că procesul apariției oricărui eveniment și natura fiecărui eveniment inevitabil nu pot fi modificate de voința omenească. Fiecare întâmplare transmite o dojană a Creatorului pentru omenire și, de asemenea, mesajul că ființele umane nu își pot controla propriile destine. Fiecare eveniment reprezintă o dezaprobare a ambiției și dorinței omenești nebunești și inutile de a-și lua soarta în propriile mâini. Sunt ca niște palme puternice plesnite una după alta peste fața omenirii, forțându-i pe oameni să se gândească din nou cine, până la urmă, le guvernează și controlează destinul. Și pe măsură ce ambițiile și dorințele lor sunt contracarate și spulberate în mod repetat, oamenii ajung în mod natural la o acceptare subconștientă a ceea ce le-a pregătit soarta – la o acceptare a realității, a voii Cerului și a suveranității Creatorului. De la aceste vicisitudini zilnice până la destinele întregilor vieți omenești, nu există nimic care să nu reveleze planurile Creatorului și suveranitatea Lui, nu este nimic care să nu transmită mesajul că „autoritatea Creatorului nu poate fi depășită”, care să nu exprime acest adevăr etern că „autoritatea Creatorului este supremă”.

Destinele omenirii și ale universului sunt strâns legate de suveranitatea Creatorului, inseparabile de orchestrările Creatorului; în final, sunt inseparabile de autoritatea Creatorului. În legile tuturor lucrurilor, omul ajunge să înțeleagă orchestrările Creatorului și suveranitatea Lui; în regulile de supraviețuire ale tuturor lucrurilor, el ajunge să perceapă stăpânirea Creatorului; în destinele tuturor lucrurilor, el ajunge să intuiască modurile în care Creatorul Își exercită suveranitatea și controlul asupra lor; și în ciclurile de viață ale ființelor omenești și ale tuturor lucrurilor, omul ajunge să experimenteze cu adevărat orchestrările și aranjamentele Creatorului pentru toate lucrurile și făpturile vii, să asiste cu adevărat la felul în care aceste orchestrări și aranjamente înlocuiesc toate legile, regulile și instituțiile pământești, toate celelalte puteri și forțe. Aceasta fiind situația, omenirea este silită să recunoască faptul că suveranitatea Creatorului nu poate fi violată de către nicio ființă creată, că nicio forță nu poate uzurpa sau modifica evenimentele și lucrurile predestinate de către Creator. Oamenii și toate lucrurile trăiesc și se propagă, generație după generație, sub aceste legi și reguli divine. Nu este aceasta adevărata întrupare a autorității Creatorului? Cu toate că omul vede, în legile obiective, suveranitatea Creatorului și coordonarea de către Creator a tuturor evenimentelor și lucrurilor, câți oameni sunt capabili să înțeleagă principiul suveranității Creatorului asupra universului? Câți oameni pot cu adevărat să cunoască, să recunoască, să accepte și să se supună suveranității Creatorului și aranjamentelor Lui asupra propriului lor destin? Cine, crezând în faptul suveranității Creatorului asupra tuturor lucrurilor, va crede și va recunoaște cu adevărat că tot Creatorul dictează și destinele vieților oamenilor? Cine poate înțelege cu adevărat faptul că soarta omului stă în palma Creatorului? Ce fel de atitudine ar trebui să adopte omenirea față de suveranitatea Creatorului, atunci când se confruntă cu faptul că El guvernează și controlează soarta omenirii? Aceea este o decizie pe care trebuie să o ia singură fiecare ființă umană care se confruntă cu acest lucru.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul III”